Zona Tismana în primul razboi mondial

 

Zona Tismana în primul război mondial

Un documentar de Nicolae N. Tomoniu

          Situaţia tactică generală înainte de declanşarea războiului.

 După o expectativă îndelungată, între Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria) şi Antantă, România intră în război contra Austro-Ungariei mai ales la presiunile Rusiei - care-şi vedea ofensiva din Galiţia împotmolită – şi ale generalului Jofre, comandantul suprem francez ce avusese şi acesta un eşec în ofensiva de pe Somme care eşuase.

Armata română se prezenta astfel la război împinsă de la spate de un ultimatum al Antantei (Rusia, Franţa, Italia, Portugalia, Imperiul Britanic, Grecia, Serbia, Belgia, Muntenegru). Ea n-avea nici pe departe experienţa războiului aşa cum avea Germania, nici pregătirea tactică necesară unei acţiuni ofensive imediate şi nici pregătirea morală. Mai mult, se decisese începerea războiului taman de Sântămăria Mare, 14 aug. 1916, când o bună parte din efectiv era în permisie.

Astfel, în primele zile ale războiului, ostaşii români a căror instruire se rezumase la defilări, parade, exerciţii cu manechine, teorie, corvezi şi… bătaie, au trecut prin momente de panică, au părăsit rândurile, fugind înapoi năuciţi de frică. Existau însă şi ofiţeri care-şi obişnuiseră ostaşii în campaniile de război anterioare cu exploziile de obuz, piuitul gloanţelor, gemetele muribunzilor, atacurile surpriză. Pe aceştia s-a bazat ofensiva noastră în Transilvania dar şi pe raportul de forţe foarte bun, celor 420.000 militari români, organizaţi în 235 batalioane li se opuneau 40.000 de militari organizaţi în 50 de batalioane din care majoritatea foarte slab instruiţi, mai ales ungurii care în sunetele de asalt ale gorniştilor români, urletele de fiară ale ostaşilor noştri, scăpau cu viaţă doar rupând-o la fugă, ştiind bine că peste tranşeele lor se năpusteau vitejeşte românii cu baioneta la ţel.

Din păcate, aceste mici atacuri de poziţie de pe graniţă nu au continuat cu o ofensivă generală decât în seara zilei de 27 august 1916 când trei armate române au trecut la atac simultan. Ocupând trecătorile din Munţii Carpaţi, operaţiunile au fost încununate de succes, obligând forţele austro-ungare la o retragere generalizată dar s-a dovedit că strategia română ignorase armata bulgară din spatele ei. Operaţiile au fost oprite temporar la 10 septembrie 1916, pentru executarea operaţiei de la Flămânda. Nu numai că a fost un insucces dar pe frontul din Transilvania se mai aduc încă patru divizii germane!  Oprirea ofensivei a fost o eroare strategică care a influenţat decisiv soarta campaniei. Generalul Erich Ludendorff recunoştea în memoriile sale că o înaintare rapidă a românilor în interiorul Transilvaniei ar fi condus nu numai la învăluirea grupării de forţe a Puterilor Centrale, dar drumul ar fi devenit liber pentru a merge către inima Ungariei.

La 26 septembrie 1916 s-a luat decizia de oprire a ofensivei şi trecerea la apărarea strategică pe linia Munţilor Carpaţi.

 

În zona Tismana acţionau unităţi armate dislocate din comandamentele de la Turnu Severin (Cireşu) şi Tg. Jiu (cula Cocoş din Dealul Tg.)

           Situaţia tactică pe linia Cerna – Jiu după  oprirea ofensivei armatei române în Transilvania.

 Drumul strategic Tismana, se construise pe plaiul Ungurenilor: Merişoru, Piatra Tăiată, Lespezele, Boul, Şaua „La suliţi” din masivul Oslea.

„Drumul strategic 1916”, care urca pe plai la Merişor, pornind de lângă iazul morii mânăstirii Tismana, era cuprins la 21.09.1916, între Corpul 1 de Armată din Tg. Jiu şi Divizia 11 rezervă de la Cireşu, sub comanda  generalului Dragalina ce se remarcase în luptele de la vest şi nord de Orşova, pe Cerna.

Armata 1 însă, era sub conducerea generalului Ioan Culcer  care organizase prost planul de operaţii, avusese o atitudine defetistă sugerând retragerea armatei pe linia Oltului, fapt care l-a făcut pe regele Ferdinand să-l înlocuiască cu generalul Ioan Dragalina care stopează la 11-12 X pătrunderile germane la Boroşteni, Bâlta, Frânceşti, Peştişani, Dobriţa şi Schela. Chiar dacă la 12 X. generalul e rănit, planurile sale fac ca trupele germane infiltrate să se retragă, pe linia graniţei, până la 16 X.

Punerea lui Ioan Dragalina la comanda Armatei 1 se datorează faptului că încă din august el ocupase culmile muntoase din jurul Orşovei, eliberând oraşul. Ofensiva germano-    austro-ungară va fi stopată acolo până la începutul lunii octombrie, Divizia I reuşind să-şi menţină poziţiile de la Pecinişca – Valea Cernei până la Pasul Scocu, Şaua Suliţi şi Poiana Boului din nordul Drumului strategic 1916, Tismana.

Acest drum strategic ar fi putut juca acum un rol hotărâtor dacă ar fi fost continuată construirea lui, chiar în timpul ofensivei până aproape de Câmpu lui Neag. Din nefericire, s-a preferat atacul armat doar prin Defileul Jiului şi drumul ce pleca din Tismana, n-a fost inclus de gen. Averescu în „Proiectul de operaţiune spre Transilvania”. Tabelul de mişcare al Corp. 1 Armată, prevedea direct Tg-Jiu, ziua 2, Bumbeşti, ziua 3, Lainici, ziua 4 şi Petroşani, ziua 5.

Nimeni din strategii noştri nu s-a mai gândit la prelungirea amenajării Drumului strategic 1916, Tismana,  fiind convinşi că trupele austro-ungare nu puteau face faţă copleşitorului raport de forţe al armatei române de 10/1 în tehnică de luptă şi oameni. Aşa ar fi trebuit să fie, numai că, ignorarea întăririlor şi strategiilor venite din partea germană a fost o greşeală gravă făcută de ai noştri.

Să vedem gândirea planurilor de operaţii de ambele părţi, începând cu armata germană, prin memoriile comandantului Fakenhayn[1] unul din marii comandanţi veniţi de pe frontul din vest alături de Feldmareşalul August von Mackensen ce conducea operaţiunile de la Dunăre. Înainte de aceasta, amintim că mulţi din generalii germani şi-au scris memoriile din campaniile lor din România: generalul Curt von Morgen, generalul Ernst Kabisch, dar şi generalul Konrad Krafft von Dellmensingen din trupele speciale ale vânătorilor alpini din care făcea parte un tânăr locotenent menit unui destin glorios şi tragic deopotrivă: Erwin Rommel, viitorul feldmareşal, supranumit „Vulpea deşertului” în războiul lui Hitler.

Din însemnările lor ne dăm seama că românii erau bine instalaţi pe crestele munţilor încă de la începutul primelor lupte iar în luptele corp la corp şi în acţiuni de mici unităţi, ca cele de tip comando, erau neîntrecuţi. De pildă, compania lui Rommel se întâlneşte cu câţiva soldaţi rătăciţi dintr-o unitate bavareză: „Din povestirile lor reiese că au trăit momente cumplite în timpul luptelor desfăşurate în ceaţa munţilor. Majoritatea camarazilor lor a fost măcelărită de români în lupte corp la corp. Zile în şir supravieţuitorii, puţini la număr, au rătăcit rupţi de foame prin păduri până au reuşit să treacă de partea cealaltă a versantului. Despre români spun că sunt inamici sălbatici şi foarte periculoşi”.

Supravieţuitorii pe care îi întâlnise Rommel făceau parte din trupele generalului Kneussl – cuceritorul cetăţii Przemysl în 1915 – care eşuase în încercarea lui de a cuceri pasul Vulcan, înregistrând pierderi grele. Rommel avea să afle pe pielea lui, în lupta de la Coşna, vitejia soldatului român, fiind rănit la braţ, cum va avea să simtă baioneta românească tot acolo şi comandantul de pluton din Regimentul 18 infanterie de rezervă – Rudolf Hess –, adjunctul de mai târziu al lui Hitler.

Pe lângă faptele de bravură ale Ecaterinei Teodoroiu şi ale târgujienilor, găsim printre memoriile germanilor şi referiri la luptele de pe drumul strategic 1916, Tismana.

Astfel, la  Lespezele, unde un grup de ostaşi români, deşi rămăseseră izolaţi - trupele germane ocupând deja la 8 noiembrie. Craiova - nu-şi abandonaseră poziţiile. Germanul  Hans Carossa relatează în jurnalul său: „Băgăm de seamă că mica movilă de piatră ne-a costat mai multe jertfe decât am bănuit; amânăm strângerea răniţilor pe mâine dimineaţă” (însemnare din 11 noiembrie 1916). Câteva zile mai târziu: „Tot mai cad soldaţi imprudenţi [germani] pradă ochitorilor inamici care s-au ascuns în copaci. Zile întregi stau la pândă cu nesfârşită răbdare, lovind pe aceia care ies din întărituri. Război de feline pentru care soldatul german este cel mai puţin pregătit “ (însemnare din 20 noiembrie 1916). Nu se relatează în jurnal, despre care Lespezele ar fi vorba, pot fi cele de la Lainici sau cele lângă Frumosul şi Gruiul Negru. Oricare din ele ar fi , putem vorbi de o mişcare de rezistenţă. Mânăstirea Tismana s-a mai organizat în cetate de apărare, în mai în toate conflictele armate purtate de români, domni sau boierii lui Tudor  Vladimirescu.

Drumul strategic a fost amenajat de armată în anul 1916, dar el era strategic „de când îi lumea”, vorba unor ciobani ce-şi păşteau turmele pe golurile munţilor Boul şi Oslea.

„La Suliţi” era un vechi nod de comunicaţie pastorală, încă din vremea dacilor, de unde puteai coborî în timpurile primului război mondial, în oraşele din Valea Jiului, în Domaşna şi Caransebeş, în satele din jurul oraşului Baia de Aramă sau satele de pe Valea Motrului. Apucând prin Nedeuţa şi Rostovanul se putea coborî pe plaiul Muntelui Arcanu spre Bâlta şi Frânceşti. Iar de la Lespezele, urmând plaiul Topeştenilor prin Ponor, puteai coborî în satele de pe cursul Bistriţei, spre Boroşteni şi Peştişani. 

O probă a existenţei unei rezistenţe faţă de ocupanţii vremelnici teutoni  este crucea de piatră din dealul Plopi, şoseaua Tismana-Pocruia. Acolo a fost ucis un neamţ ce se deplasa cu motocicleta. Urmând spre nord drumul de pe culmea acestui deal şi trecând dincolo de cătunul Cotul Pocruii, s-a găsit prin anii 1980 şi o staţie nemţească veche şi ruginită de comunicaţii terestre ascunsă într-o grotă. Nu se ştie mai mult, din cauza securităţii de atunci.

Revenind la memoriile comandantului Fakenhayn acesta cunoscând bine amenajările fortăreţei naturale din pasul Surduc, afirmă că, la rândul ei, conducerea supremă germană a îmbunătăţit măsurile strategice, creând un mare număr de noi formaţiuni, complet dotate. A luat măsuri, să se accelereze, prin ingineri germani, dotaţi cu toate mijloacele, construcţiile de linii ferate în Transilvania, Ungaria de Sud-Est, precum şi în Bulgaria de Nord.

Fakenhayn scrie: "S-a apreciat drept fapt cert, că România va porni acţiunea, fără a ţine seamă de necesităţile militare şi corespunzător mentalităţii de cucerire a conducătorilor ei, va face deocamdată încercarea să pună stăpânire pe preţul victoriei dorit atât de fierbinte, adică pe Transilvania. Concentrarea forţelor principale române trebuia presupusă deci în acea direcţiune; apreciam că pentru acoperirea spatelui în spre Bulgaria, vor fi lăsate în Dobrogea şi pe Dunăre forţe destul de slabe, de categoria a doua şi a treia. Am căzut repede de acord, asupra măsurilor de luat.

Imediat după declaraţia de războiu, Armata Mackensen — înzestrată cu un bogat armament, nefamiliarizat Românilor, (artilerie grea şi aruncătoare de mine) trebuia să invadeze Dobrogea, să surprindă regiunile întărite ale Românilor delà Turtucaia şi Silistra şi să pătrundă până la cea mai îngustă porţiune între Marea Neagră şi Dunăre. Acolo urma să se scoată unităţi puternice de pe front, să le expedieze spre Şiştov cu calea ferată — încă în curs de construcţie de către Germani — şi să se treacă în acel loc Dunărea cu trupe Germane, care ar fi înaintat asupra Bucureştilor.

Formaţiunile de poduri grele austro-ungare au fost deplasate în acest scop, încă de acum, în urma cererii Conducerii supreme germane, în spre braţul Dunărei, la Sud de insula Belene lângă Şiştov, deoarece după viitoarea încordare a relatiunilor ele n-ar mai fi putut fi transportate într-acolo. De sigur, ca în acel port, ele au fost în continuă primejdie. Este aproape inexplicabil cum nu li s'a cauzat acolo nicio stricăciune." 

Operaţiunile au fost conduse de partea germană exact după planul de campanie menţionat mai sus şi după pregătirile făcute cu multă vreme înainte. In istoria războaielor nu vom găsi multe campanii, în care desfăşurarea de fapt a operaţiunilor să se fi abătut atât de puţin de la planul iniţial de campanie.

    

Din jurnalul generalului Ion Dragalina[2]

21 septembrie 1916 - miercuri. Astăzi a avut iarăşi loc o luptă la Brigada 1, în următoarele împrejurări: Din lupta de duminică 18 septembrie au rămas câţiva morţi în reţelele de sârmă de pe dealul Moşului, la vest de Orşova. Pentru a-i scoate şi înmormânta, s-au trimis două companii pe dealul Moşului, care au fost atacate de Batalionul 33 din Işalniţa. Adversarul a fost respins şi o parte făcuţi prizonieri, şi anume: un locotenent (Dragu), doi sublocotenenţi şi 211 trupă, plus un locotenent şi soldaţi răniţi. De la noi a murit sublocotenentul în rezervă I. Câmpeanu din Regimentul 17 Infanterie.

[Notă: în dosarul Marelui Stat Major nu se află raportul Diviziei 1 referitor la această luptă.]

22 septembrie 1916 - joi. Pe ziua de astăzi s-a constituit un detaşament la Baia de Aramă, sub comanda locotenent-colonelului Dejoianu, având sub ordinele sale Batalionul maiorului Paşalega, un escadron, o baterie din Regimentul 5 Artilerie şi are însărcinarea de a apăra flancul drept al diviziei contra unei întoarceri ce ar încerca inamicul, care ar putea veni de la Cornereva, pe la Arsana la Cloşani sau din valea Jiului pe la mănăstirea Tismana. Ţine legătura cu cele două companii date de Divizia Cocorăscu, aflate la Tismana.

Pichetele Suliţa, Arsana şi Oslea sunt ocupate de compania căpitanului Cornicioiu din Regimentul 57 Infanterie.

23 septembrie 1916 - vineri. Timp frumos. Nimic nou. Lt. Dragu (din armata austro-ungară - n.a.) şi ceilalţi 25 ofiţeri rizonieri - n.a.), care au fost musafirii popotei noastre, cât au stat aici, şi-au luat ziua-bună şi conduşi de sublocotenentul Ioanid, au plecat la Craiova.

24 septembrie 1916 - sâmbătă. Timp frumos. Am fost h Turnu-Severin să fac baie.

25 septembrie 1916 - duminică. Timp frumos. Credeam că astăzi, fiind duminică, ungurii vor ataca, dar şi-au luat seama.

Brigada 1 raportează că patrule de ofiţeri împinse spre Ogradin au întâlnit, în dreptul Işalniţei, patrule din Regimentul 25 Landsturm, venit la 23 din Serbia. O patrulă de patru oameni a fost prinsă (unul singur omorât). Patrula spune că Batalionul 1 din Croaţia are trei companii.

26 septembrie 1916 - luni. Timp frumos. Ştiri foarte triste de pe fronturile Jiu, Olt şi Prahova. Soldaţii şi ofiţerii Ai noştri fug ca mişeii şi laşii. Peste tot se aruncă armele şi nu stau nici să primească lupta.

E o jale, o ruşine! Cine ar fi crezut acest lucru! Dar, de! Nu au avut nicio pregătire morală şi sufletească. într-o ţară unde deviza este „hoţia", la ce se poate aştepta mai mult?

Ofiţerii în mare parte chiulangii, îndărătnici, fricoşi, lipsiţi de conştiinţa datoriei.

Marele Cartier General al armatei a dat ordin ca toţi cei care se vor arăta laşi, refuză să meargă înainte sau propagă panica să fíe imediat executaţi. De asemenea, şi cei ce se împuşcă singuri.

27 septembrie 1916 - marţi. Zi frumoasă. Mă hotărâsem să plec ca să inspectez frontul şi mai cu seamă să cercetez cum a fost condusă lupta de ieri, 26 septembrie, după-amiază, de către maiorul Nicoleanu din Regimentul 31 Infanterie.

Când să mă urc în automobil, am fost oprit de generalul Lupescu sub motiv de a da ordin lt.-col. Dejoianu să plece imediat cu detaşamentul la Tismana, iar eu să aştept la Cireş alte ordine.

Lupta de ieri a avut loc contra voinţei mele. Dumitrescu a pus-o la cale. El tot zorea să-i respingem pe unguri de la cota 927 nord de Vârful Cocoşului.

În principiu, am aprobat propunerea lui, însă, ţinând seama că trupele noastre sunt puţine şi întinse pe un front de 15 km, o întindere mai mare spre nord ar face ca frontul să se mărească şi mai mult, nu am consimţit bucuros. Dacă am consimţit a fost însă în următoarele condiţii: să plece la aceeaşi oră 1-2 companii de la maiorul Nicoleanu spre cota 927 şi o companie de la Suliţa tot spre cota 927, iar cu o oră mai târziu, un pluton de la Poiana Boului. Astfel, adversarul aflat pe cota 927, încolţit din trei părţi, ar fi fost silit să cedeze.

Nu s-a făcut aşa! Nicoleanu a împins înainte două companii, care desigur nu au fost conduse de el, nici de comandanţii de companie şi mergând fără socoteală, când s-au apropiat de lucrările ungureşti, au fost întâmpinate cu focuri care le-au cauzat pierderi: doi ofiţeri şi patru soldaţi morţi şi 16 răniţi.

Versiunea locotenent-colonelului I. Nicoleanu din Marele Stat Major, fost maior în 1916, comandantul Batalionului 2 din Regimentul 31 Calafat:

„Note rezumative din operaţiunile Grupului Cerna".

La 26 septembrie 1916. Pe frontul Brigăzii a 2-a. Pentru această zi s-a hotărât de divizie şi brigadă atacul cotei 927 d. Arsana cu două companii din Regimentul 1 Dolj, aflate la cota 600 în direcţia dealul Boului, o companie de la Suliţa înspre cota 927 şi o companie 5/Batalionul 2 de la Cocoş spre cota 927 sub conducerea maiorului Nicoleanu. Atacul cu compania 5 de la Cocoş a început la ora 2 p.m., înştiinţându-se mai dinainte şi celelalte companii de colaborare.

Dintr-o înţelegere greşită a ordinelor superioare, celelalte companii nu au luat parte. Atacul s-a început cu o singură companie, a 5-a, celelalte primind ordinul brigăzii pentru a doua zi.

 Hartă germană care arată până unde ajunsese ofensiva română

Ofensiva armatei a 9 germane

 La 26 septembrie 1916 s-a luat decizia de oprire a ofensivei române. A fost o decizie proastă care a mirat pe mulţi comandanţi din ambele tabere. Trupele germane pătrund la 11 oct. prin Pasul Vulcan şi defileul Jiului spre Bumbeşti Jiu, prin plaiul Zănoaga spre Schela şi Arsuri, prin Muscelul spre Dobriţa, prin plaiul Arcanului spre Frânceşti şi Brădiceni dar vor fi nevoite să se întoarcă. Odată prin faptul că trupele române atacă, prin ceaţă, cu forţe mult superioare, a doua oară, prin faptul că trupele germane lăţesc frontul mai bine de 20 km, fiind în imposibilitate de a-l aproviziona cu alimente şi muniţie. Generalul Dragalina anticipase acest eşec încă din data de 27 septembrie! (A se vedea, pag. anterioare)

Ceea ce nu prevăzuse generalul este că nemţii vor învăţa din acest eşec. Cunoscând acum terenul şi punctele slabe ale strategiei armatei române, pe viitor vor şti cum să acţioneze, multe planuri secrete căzând în mâna lor pe timpul luptelor.

Direcţiile de infiltrare a trupelor germane: Arcanu-Piva-Frânceşti, Valea Sohodolulul-Runcu, Igirosu-Dobriţa, Pasul Vulcan-Defileu

Ordine din dosarul Marelui Stat Major Român

 „Nr. 679 din 11 octombrie 1916 - către general D. Cristu -Grupul Cerna

Trimiteţi imediat, chiar în cursul acestei nopţi de 11 spre 12 octombrie, prin Baia de Aramă spre dealul Dobriţa, două batalioane şi o baterie, sub comanda lt.-col. Dejoianu.

Inamicul a pătruns aripa stângă a Diviziei 11, pornind dinspre vârful Muncelul şi înaintează spre Dobriţa. Este de cea mai mare importanţă a-l respinge peste frontieră.

Comandantul Armatei 1, general Dragalina."

în executarea ordinului nr. 679, generalul D. Cristu dă următorul ordin în scris nr. 58 A din 11 octombrie 1916 către lt.-col. Ioan Dejoianu:

„În conformitate cu ordinul nr. 679 al Armatei 1, am onoarea a vă ruga să binevoiţi a porni chiar în cursul nopţii acesteia, 11 spre 12 octombrie 1916, la Baia de Aramă cu două batalioane şi o baterie sub comanda dv.

S-a dat ordin Brigăzii 1 Infanterie să trimită un batalion din Regimentul 17 Infanterie la Cireş şi Brigăzii 11 Infanterie ca să trimită Bateria căpitan Bernescu şi Batalionul maior Stănescu tot la Cireş. Domnul comandant doreşte ca dumneavoastră să ajungeţi cu acest detaşament în ziua de 12 octombrie, ora 11 dimineaţa, la Baia de Aramă.

Inamicul a pătruns aripa stângă a Diviziei 11, pornind dinspre vârful Muncelul şi înaintează spre Dobriţa. Este de cea mai mare importanţă a-l ataca şi respinge înapoi peste frontieră. General D. Cristu.

Notă: Din citirea acestor două ordine, reiese că generalul Cristu a înţeles greşit ordinul primit de la armată şi în consecinţă a redactat greşit ordinul său nr. 58 A. Ordinul armatei prevede clar ca detaşamentul lt.-col. Dejoianu să meargă prin Baia de Aramă spre dealul Dobriţa, pe când ordinul nr. 58 A, dat de generalul Cristu, precizează că Detaşamentul lt.-col. Dejoianu să meargă la Baia de Aramă.

Din fericire, generalul Dragalina a vorbit prin telefon şi cu lt.-col. Dejoianu, personal, expunându-i clar misiunea cu care îl însărcinase.

După redactarea ordinului nr. 679, generalul Dragalina a vorbit prin telefon cu maiorul Ghiţă Dumitrescu la Baia de Aramă.

După ce i-a expus situaţia, i-a dat ordin să plece chiar în acea noapte cu unitatea sa - un batalion de infanterie, o baterie şi un escadron - cu direcţia Peştişani-Dobriţa, precedând astfel cu o zi Detaşamentul Dejoianu, sub al cărui comandament va intra. Misiunea sa era de avangardă, mai ales că se semnalaseră forţe inamice ce coborau peste muntele Rostovanul. Generalul Dragalina a terminat convorbirea făcând apel la patriotismul şi spiritul de iniţiativă ale maiorului Dumitrescu. A urmat convorbirea prin telefon cu lt.-col. Dejoianu la cartierul de la Cireş. După ce i-a repetat ordinul de formare a detaşamentului,  compus din două batalioane şi o baterie, i-a atras atenţia ca totul să se facă cu cea mai mare discreţie.

Urma să pornească în cursul nopţii, mergând în marş forţat prin Baia de Aramă spre Peştişani-dealul Dobriţa, unde să atace inamicul în flanc cu violenţă şi cu tot elanul. I-a comunicat de asemenea că s-a dat ordin grupului maior Dumitrescu de la Baia de Aramă să plece de îndată spre Dobriţa pentru a recunoaşte drumul, devansând astfel Detaşamentul Dejoianu cu o zi, însă aşteptându-1 pentru a intra sub ordinele lui în atacul ce-1 va da. I-a făcut cunoscut de asemenea că lt.-col. Constantin Dumitrescu, şef de stat major, va face coordonarea mişcării şi operaţiilor Detaşamentului Dejoianu cu Grupul Jiu.

Generalul Dragalina a terminat astfel convorbirea: „Dejoiene!Ţi-a venit timpul să-ţi dovedeşti vitejia. Numai o manevră îndrăzneaţă şi hotărâtă, cu vitejii mei de la Cerna, va conduce la izbândă. Eu plec imediat la Jiu."

În fine, a mai chemat la telefon şi pe lt.-col. C. Dumitrescu Turcu, căruia i-a dat ordin ca după pornirea Detaşamentului Dejoianu, să plece şi el cu maşina prin Baia de Aramă pentru a merge la Horez, unde urma să se întâlnească amândoi la Postul de comandă al Diviziei 11.

Remarcă: în expunerea pe care generalul Dragalina a făcut-o generalilor Culcer şi Lupescu în ziua de 27 septembrie, a fost vorba de o coloană inamică ce ar coborî munţii trecând peste dealul Muncelul Mic şi ar merge spre sud. Generalul Dragalina a spus atunci că el cu un regiment de infanterie (3 batalioane) şi 2-3 baterii ar pleca de la Cerna pentru a se arunca asupra flancului drept şi spatele coloanei, ceea ce ar fi dezastruos pentru aceasta coloană aventuroasă.

Acum, în măsurile ce a luat şi în ordinele pe care le-a dat Grupului Cerna în vederea bătăliei de la Jiu, generalul Dragalina şi-a menţinut planul strategic şi ideea de manevră, adică să atace din flanc şi spate coloana inamică ce trecuse peste dealul Muncelul Mic şi mergea la sud spre dealul Dobriţa, tot cu trei batalioane (2 Dejoianu şi 1 maior Dumitrescu) şi două baterii (Dejoianu şi Dumitrescu).

După convorbirile la telefon, generalul Dragalina scrie şi semnează următorul ordin nr. 680 din 11 octombrie către Corpul 1 Armată:

„La nr. 211 şi 212 Ordinul M.S. Regelui este de a se executa întocmai ordinele de operaţii nr. 5 date referitor la noua grupare de forţe. Oricare va fi situaţia din faţa dumneavoastră, trebuie să luaţi măsuri ca ordinul să se execute întocmai şi să raportaţi de  executarea lui.

Comandantul Armatei 1 face apel la capacitatea generalului comandant al Corpului de Armată, ca să înlocuiască lipsa de trupe prin energie îndoită şi prin luarea de măsuri cât mai aproape de situaţie.

Comandantul Armatei I, general I. Dragalina."

În cele din urmă, generalul Dragalina a scris şi semnat următorul raport telegrafic către Marele Cartier General:

„Nr. 681 din 11 octombrie 1916 Raportez că astăzi 11 oct., ora 7 p.m., am luat comanda Armatei 1. Am plecat pe front la Jiu. pentru a restabili situaţia.

Mâine voi face primul raport către M.S. Regele. Am dat ordine severe pentru stricta executare a ordinului nr. 2169.

Comandantul Armatei 1, general I. Dragalina."

Întreagă această activitate a generalului Dragalina - expunerea situaţiei de ansamblu făcută de lt.-col. Găvănescu, convorbirile la telefon cu Cireş şi Baia de Aramă, redactarea ordinelor şi a telegramei - s-a desfăşurat într-o oră şi jumătate; atunci generalul a dat ordin maiorului C. Miltiade să-l însoţească; s-au urcat în maşină şi au plecat la Grupul Jiu. În acea noapte, generalul Dragalina a ajuns la Horez în sat,  unde s-a dus la postul de comandă al Grupului Jiu (fost Divizia a 11-a).

Generalul a cerut să i se expună situaţia, iar „comandantul şi Statul Major al acestui grup erau într-o stare sufletească îngrijorătoare". (Miltiade)

În zorii zilei de 12 octombrie 1916 a sosit colonelul Anastasiu. După ce i-a încredinţat comanda Grupului Jiu, generalul Dragalina l-a pus la curent cu proiectul pentru operaţiile ce urmau să decurgă, şi anume: rezistenţă cu dreapta Grupului Jiu, în timp ce se va ceda cu centrul în defileul Vulcan, cu scopul de a face pe inamic să expună flancul drept şi spatele unui atac dinspre Cerna.

Cu acest atac a fost însărcinat Detaşamentul lt.-col. Dejoianu de 2 batalioane şi 2 baterii, care au plecat în acea noapte de 11/12 octombrie din Cireş cu direcţia Peştişani-Dobriţa. (Miltiade)

În orice caz inamicul nu trebuia să ajungă în câmpie, la Tg. Jiu, aşa că dl col. Anastasiu trebuia să regrupeze imediat forţele şi să treacă la contraatac pentru a opri înaintarea vrăjmaşului din dreapta Jiului.

Convorbirea a durat de la sosirea col. Anastasiu în zorii zilei până pe la ora 9.30. în acest lung timp s-a putut examina situaţia, iar generalul i-a explicat colonelului Anastasiu ideea de manevră în bătălia ce urma să se desfăşoare şi să-i dea ordine precise de ceea ce trebuia să facă.

După convorbire, generalul l-a chemat la telefon pe colonelul Obogeanu Mihail, comandantul Brigăzii 22 (în locul col. Anastasiu). Cu colonelul Obogeanu, generalul era prieten vechi de la Caracal.

După ce i-a dat câteva explicaţii şi asigurarea că vor învinge, generalul a continuat: „Te ştiam mai energic", la care Obogeanu a răspuns: „Ce să fac! Am fost dat peste cap" ... Aici telefonul a fost tăiat. Era ora 10 a.m.

Atunci generalul Dragalina s-a hotărât să plece cu maşina la Bumbeşti şi pe valea Jiului, pentru a lua contact cu unităţile în subordine, vrând să vadă situaţia la faţa locului şi să le instruiască de ceea ce trebuiau să facă. Şi apoi, cu generalul, comandant de armată, în mijlocul trupelor, altfel se comportau ofiţerii şi ostaşii!

În maşină l-a luat pe maiorul C. Miltiade.

Puţin mai jos de podul de la sud de actualul Popas Lainici, prins în maşină pe un loc expus pericolului - deşi camarazii îi oferiseră locul lor dar fuseseră refuzaţi - generalul Dragalina cădea rănit mortal de focuri de mitralieră inamice, exact în după amiaza zilei de 12 oct. 1916, când fiul său Căpitanul Corneliu Dragalina se afla pe masa de operaţii.

Pierderea generalului a fost un cutremur pentru armata română şi o uriaşă mâhnire pentru regele Ferdinand care fu văzut la 26 oct. plângând la căpătâiul catafalcului, lucru pe care viteazul rege nu-l făcuse până atunci nici măcar la moartea fiului său.

 Alta ar fi fost soarta bătăliilor ce au urmat, generalul intuind că răsfirarea armatei germane prin munţi pe o lărgime mai mare de 20 km va duce inevitabil la probleme de aprovizionare şi nu numai.

Descrierea luptelor din Munţii Vâlcan în memoriile lui Erich von Fakenhayn.

 

(Selecţiuni începând cu pag. 124 a cărţii lui Erich von Falkenhayn, „Campania Armatei a 9-a împotriva românilor şi a ruşilor”)

Ca un zid imens se ridicau Munţii Vulcan (lăţime orizontală de 5—6 km.), din valea adâncă a Jiului românesc (altitudine 1000 m.) spre coama înălţimii, aflată Ia 1700 m. şi mai mult.

Trecătoarea Surduc propriu zisă (spărtura Jiului prin munţi), nu putea fi, în niciun caz, cucerită de front. îngustimea defileului, care nu avea spaţiu decât abia pentru curgerea râului şi şoseaua săpată artificial în stânci ca şi inaccesibilitatea versaţilor foarte abrupţi de ambele părţi, împiedicau succesul unei operaţiuni de front. Şoseaua nu putea să fie cucerită decât prin învăluirea coamei Munţilor Vulcan pe la Vest şi Est. Existau cărări: una din valea superioară a Jiului peste D. Arcanului; una mai jos de Lupeni peste trecătoarea Vulcan (care de fapt nu este o trecătoare, ci o culme înaltă), alta de la Livezeni peste Stâna Prislopu. Toate trei trebuiau însă mai întâi refăcute pentru circulaţia trupelor, deoarece aveau pante care nu puteau fi urcate de vehicule decât prin manevre de forjă (cu ajutorul frânghiilor). Odată însă ajunşi pe culme, scoborâşul mergea foarte lin în spre partea deluroasă românească, pe drumuri bune, care nu erau mai lungi ca o zi de marş.

Pe aceasta porţiune de teren am proiectat atacul, după următorul plan: Fixare de front la Surduc şi Vulcan, şi învăluire pe la dreapta şi stânga. Divizia de cavalerie, trecând peste D. Arcanului mai avea misiunea de a înainta în câmpie, fără a ţine seamă de luptele în munţi, pentru a deschide drumul trupelor ce atacau defileurile de front. Pentru a nu fi împiedicată în această acţiune de trupele române ale Grupului Orşova, am ordonat Colonelului v. Szivo să concentreze o grupare puternică de atac pe aripa sa dreaptă, cu care să lovească de asemenea cât de curând. Din nefericire, atacul a început abia la 14 Octomvrie.

Operaţiunea Generalului Kneussl s'a desfăşurat, la început, complet după program. Vremea se schimbase considerabil în bine până la începerea atacului. La 11 Octomvrie toată coama muntoasă se afla în stăpânirea sa. In seara următoare o coloană mixtă compusă dintr-un batalion austriac al Regimentului 97 infanterie landsturm şi Brigada 5 cavalerie, care era urmată de celelalte unităţi ale Diviziei 6 cavalerie, au ajuns pe D. Arcanului şi Dealul Piva, până la marginea de Sud a munţilor împăduriţi şi se pregătea să atace satele Boroşteni şi Frănceşti. Coloana Generalului v. Busse (Divizia 11 infanterie bavareză şi Brigada 144 infanterie austriacă) a ajuns de ambele părţi ale strâmtorii Surduc, cam până Ia mijlocul acesteia. Inamicul a încercat în mai multe rânduri să oprească asaltul dar a fost pretutindeni respins. La 13 Octomvrie seara, Boroşteni se aflau în stăpânirea coloanei mixte, în urma căreia sosise în câmpie şi Brigadele 3 şi 8 cavalerie, cu două baterii. Frănceştii (partea din spre Vest), se mai afla încă în stăpânirea inamicului venit din spre Orşova. Szivo n-a putut sa atace acolo la timp. El a început acţiunea abia la 14 Octomvrie.

Coloana Generalului v. Busse ieşise din munţi şi cucerise satele Dobriţa, Staneşti—Sâmbotin şi Birnici. Pe şoseaua Surduc se cucerise chiar Lainici şi către Est, D. Mare şi Muncelul.

Intre timp au sosit întăriri: Divizia 7 cavalerie, ajunsă în bazinul Petroşani şi Batalionul württemberghez de munte, care pornise în marş de la Pui.

Deoarece din informaţiile trimise reieşea că Generalul Kneussl judeca situaţia extrem de favorabilă — în special conta să iasă sigur în ziua următoare cu întreaga Divizie 3 cavalerie din munţi — i-am îngăduit să dispună de unităţile ce urmau să sosească, potrivit următorului ordin:

„Ideea de bază a operaţiunilor de acolo a fost şi este de a deschide drum masei de cavalerie în regiunea deluroasă română, în scopul de a o utiliza apoi, în primul rând pentru a executa o largă învăluire a grupurilor romane, care se afla în faţa ei."

Totuşi evenimentele urmau să se desfăşoare cu totul altfel. Coloana v. Busse, care proporţional cu tăria ei, înaintase prea mult, pe o lărgime mai mare de 20 km. a fost atacată la 14 Octomvrie dimineaţa, pe ceaţă, de forţe române mult superioare. Inamicul reuşise să se infiltreze în mai multe părţi prin intervalele libere, aflate între unităţi şi să acţioneze astfel prin învăluire.

Toată rezistenta depusă, deşi plină de vitejie, n-a putut împiedica o retragere completă. Generalul v. Busse a voit să-şi fixeze deocamdată, batalioanele sale încadrându-le în linia Sişeni—Rugi—Birnici. Totuşi nu i-a mai fost posibil să le oprească acolo, ci a trebuit să le retragă, la 15 Octomvrie, mai departe, pe linia Vălari—Schela—Birnici, pe care a ţinut-o deocamdată, cu toate eforturile disperate ale inamicului şi cu toate dificultăţile ivite în reaprovizionări prin schimbarea din nou a timpului — zăpadă şi ploaie. Toate acestea au necesitat la 17 Octomvrie o nouă retragere. Pivotând pe aripa stângă fixată la Birnici, pe şoseaua Surduc, Generalul v. Busse şi-a refuzat dreapta înapoi, până la jumătatea drumului Schela-Buliga, în spre pădure. In partea de Est a sectorului Jiu, posturile noastre s-au menţinut pe D. Mare, Urina Boului, Muncelul şi Moldovişul.

Prin mişcarea în retragere a aripei drepte a lui Busse şi coloana mixtă a fost nevoită să se retragă. Ea nu putea înainta izolat, deoarece ploaia desfundase drumul, făcându-l inaccesibil reaprovizionărilor peste D. Arcanului. Ofensiva ar fi eşuat din cauza lipsei de muniţiuni; iar defensiva din poziţia înaintată, din cauza dificultăţii aprovizionărilor cu hrană. Marşul în retragere al coloanei s-a efectuat cu greutăţi, ce abia pot fi descrise.

Şoseaua era în multe locuri îngheţată, desfundată, surpată sau distrusă de inundaţie. Chiar ducerea înapoi a cailor abia a fost posibilă; pentru tunuri şi vehicule — cu toată abnegaţia călăreţilor — a fost o imposibilitate. Au trebuit să fie distruse sau împinse în prăpăstii, unde nu mai puteau fi găsite de inamic; aceasta a reuşit. Timpul a fost atât de rău, încât a împiedicat şi pe inamic să urmărească de aproape.”

 Aceste rânduri ne arată mai multe lucruri. În primul rând, generalul neamţ  evită să vorbească de stratagema luptelor  din 10 -14 octombrie şi retragerile de la 15 şi 17 octombrie. Ele aveau menirea să menţină capete de pod care să asigure o pătrundere masivă prin trecătorile din defileu. Deci noua stratagemă prevedea abandonarea  luptelor pe un sector larg şi concentrarea atacului pe o direcţie principală la Surduc şi Vulcan şi identificarea tuturor mijloacelor de trecere prin defileu a grosului întregii armate a 9-a.

În linii mari, acesta a fost momentul principal al ieşirii în Podişul Getic a armatei germane care a ştiut să poarte un război folosind toate mijloacele moderne permise sau încă nepermise. Dar despre spionajul din spatele frontului şi trădări ale unor ofiţeri şi generali români şi chiar ale unor clerici, cu altă ocazie!

Erzherzog Karl gemeinsam mit General Erich von Falkenhayn

Arhiducele Carol, împreună cu generalul Erich von Falkenhayn

Erzherzog Karl Franz Josef

Arhiducele Carol Franz Josef

Sursa imaginilor: wikipedia și

  http://www.europeana1914-1918.eu/

---

[1] Erich O. Fakenhayn - general de inf. Comandant al Armatei a 9-a, august 1916 — mai 1917 - "Campania Armatei a 9-a împotriva Românilor şi Ruşilor, 1916/17", în româneşte de Mr. AI. BUDIŞ şi C. FRANC, BUCUREŞTI 1937

[2] Virgil Alexandru Dragalina – “Viaţa tatălui meu generalul Ioan Dragalina”, Ed. Militară, Bucureşti, 2009, pag.375-378 şi 416-419