Capitolul al III-lea
Pe urmele lui Coşbuc la Tismana
„Sămănătorul”,
anul IV, nr. 1, revista tipărită nr.2, feb. 2014
Coşbuc, împreună cu soţia sa Elena, soră cu George Sfetea care avea
vilă pe Valea Tismanei, doreau ca Valea Tismanei să devină un important
centru turistic, care să atragă câţi mai mulţi vizitatori, mai ales, scriitori
şi artişti. Se dorea ca să fie dezvoltate proiecte benefice: restaurarea de
monumente, înfrumuseţări, şi prin acestea, atragerea poporului la un lucru care
să-i ajute la înlesnirea traiului.
In acest scop, prin respectul pe care-l avea ca
poet, George Coşbuc atrage
personalităţi din întregul regat muntean. Erau incluşi deputaţii de Gorj, Dincă
Schileru şi Numa
Frumuşeanu, înalte feţe bisericeşti din Tismana, Tg. Jiu şi Craiova, profesori universitari,
bancheri, librari (George Sfetea) şi publicişti (George Coşbuc) din Bucureşti şi chiar
secretarul Adunării Deputaţilor. Pe lângă primarul Tg-Jiului, fostul prefect de
T-Severin, membri ai Consiliului Judeţean, mai figurau un controlor şi un
sub-insp. Silvic din Craiova, bancherii din Novaci, Bumbeşti şi Tg. Jiu, C.
Popescu şi Gh.
Petrescu, deţinători de terenuri şi mori de pe Valea
Tismanei.
Prin activitatea lor în Societatea „Dorna Tismana”, aceste mari personalităţi ale timpului, au dus la
emanciparea satului Tismana şi la
dezvoltarea lui prin lotizarea întregii văi ca teren pentru construcţie apoi
construirea altor vile turistice pe lângă cea a lui Sfetea: Vilele Petrescu şi
Semenescu, Vila Rioşanu – Craiova, Vila Nicu Miloşescu, Vila C. Chiricescu, Restaurantul Rozica (I. D.
Popescu), Vila Pr. D. Lungulescu. S-a construit eleşteul, un drum de promenadă numit
„Aleea Tainelor”, Fântâna Basarabilor şi Sanatoriul
Corpului Didactic, Fântâna Chihaia şi Parcul
Dendrologic, Muzeu la mănăstire, bibliotecă şi şcoală nouă în sat. Cu ajutorul
Societăţii „Dorna Tismana” s-a obţinut declararea Văii Tismanei, „staţiune
climaterică”, din cauza aerului ozonat de pe vale şi Pădurile
Cioclovina, aer numai bun pentru bolile de plămâni iar prin
plimbări în jur, ameliorarea bolilor de nervi.
Dacă primul război mondial nu a afectat dezvoltarea sistematizării şi construcţia de vile, armata dimpotrivă, legând peste munte Tismana de Petroşani printr-un drum strategic în scopul de a cădea în spatele nemţilor dacă atacau în Valea Jiului, şi-a adus o contribuţie importantă la economia staţiunii prin accesul facil la pădurea de Castani şi viile din Ruşeaţă – Cornetul Pocruii. Abia prin construcţia Căii Ferate Forestiere, în timpul celui de-al doilea război mondial, drumul strategic şi-a pierdut din importanţă. Iată o hartă din anul 1933, când pe drumul strategic încă se mai circula.
APOGEUL.
După amenajările - pentru promenada turiştilor
- din jurul primelor vile construite, Vila Sfetea (1902), şi
Vila Miloşescu (în anii
următori), Valea Tismanei ieşise din
stadiul de sălbăticie. Nicu Miloşescu construise un
nou eleşteu pe platoul pârâului Furnia ce ieşea din
peşteră, deviind o parte pâraiele lui ce se răsfirau în voie. El fructifica
astfel întregul debit, folosit până aici doar de eleşteul mânăstirii aflat
lângă şosea. Construcţia vilelor a amplificat şi activitatea cuptoarelor de var
ale lui I. D. Popescu, ceea ce a făcut ca şi el să-şi amenajeze mai
târziu, alăturat varniţelor, un mic restaurant numit „La Rozica”.
Inginerul silvic Chihaia amenajează peste râu un
frumos parc dendrologic, gândit ca un
centru pentru studiul arborilor rari şi arbuştilor şi celebra fântână ce-i
poartă numele: Fântâna Chihaia.
„Drumul
Tainelor, cărare împietruită prin luncă”. Pe atunci, „lunca” văii se considera
zona de peste drum de Ocolul Silvic, de la moara şi fierăstrăul mânăstirii până la
părâul Furnia şi Vila C.
Chiricescu. In final, s-a considerat că un drum pavat ar strica ambientul
parcului şi s-a lăsat doar cu pietriş bătut. În schimb, s-au adus specii rare
de floră pentru parcul Chihaia: brazi, pin negru de Herculane, arbori de tis şi
păducel negru, iederă albă, vie nobilă de mediterana, agriş, specii exotice de
trandafiri bengalezi, arborele vieţii (China), specii autohtone rare de soc
alb, măceş, prun dulce, tei argintiu, plop negru şi multe altele. Preşedintele
societăţii G. O. Gârbea, profesor la Bucureşti a înscris
parcul printre parcurile naturale recunoscute de faculăţile de biologie şi
geografie din Paris. La inaugurare membrii fondatori au invitat pe ambasadorul
Franţei la Bucureşti, Ramiro Ortiz, prieten bun cu George Coşbuc. Putem astfel aprecia că acest lucru se întâmpla
prin anul 1915 când R. Ortiz are lungi discuţii privind traducea de către George Coşbuc a „Divinei
Comedii” a lui Dante.
„Crucea
Sf. Treimi” numită şi Crucea D-lui Gârbea”, aflată deasupra peşterii Sf.
Nicodim, pe stânca Stârmina.
„Fântâna
Basarabilor”, aflată la dreapta urcuşului la mănăstire, pe
valea numită de armată, pe când construia drumul strategic, Valea Şeasa,
amenajare a unui izvor provenit din pârâul subteran Gurnia ce iese din
Peştera Mânăstirii.
Construcţia de poduri durabile, din ciment, peste
râul Tismana şi Dorna (numele
râului Tismana, începând de la mănăstire spre amonte, denumire ce înseamnă „apă
învolvurată”) fiecărui pod dându-i-se numele unei personalităţi istorice:
„Podul Mircea Basarab”, în amintirea lui Mircea cel Bătrân, tatăl lui Dan I Vodă, ctitorul mânăstirii din zid Tismana. Utilizabil şi astăzi, pod ce trece peste pârâul Furnia.
„Podul lui Ioan Corvin Mateiu Basarab” , în
numele lui Ioan Corvin de Hunedoara fără a se şti
la vremea aceea că diploma acestuia dată în anul 1444 era un fals făcut chiar
de călugării Mânăstirii Tismana, a se vedea cap. I. Existent şi azi alături de
podul cel nou de lângă parcarea de la mănăstire aparţinând DN 67D. Vezi
imaginea.
„Podul lui
Tudor Vladimirescu”, în numele slugerului Tudor Vladimirescu care se
adăpostea în schiturile Cioclovina trecând pe acest pod. Astăzi acesta nu mai
există râul fiind deviat odată cu construcţia Hotel Tismana de către ACH
Tismana. Era in curba dinainte de a trece pe noul pod,
la 200 m în aval de acesta.
Alte lucrări ce astăzi cu greu se mai pot
identifica:
„Chioşcul Ursului”, pe Frasinu (neidentificat),
„Nicodim” la Scăunelu (neidentificat, presupus la stânga
pârâului Furnia, platoul numit „Mormântul Sf. Anton”), „Dan Vodă”, dâmbul Turturele (neidentificat),
„Radu Vodă”, la Icoană (neidentificat), iar pe Vârful Cioclovina, la circa 3 km
de mânăstire, restaurări la „Schitul Sf. Ilie” (cel din vârf), „Turnu
Vânturilor” şi „Casa Vânătorilor” (Posibil aşa zisul Schit din Teiuş).
Lucrările executate de în comuna Tismana. Grija Comitetului Executiv al Societăţei „Dorna Tismana” pentru dezvoltarea staţiunii climaterice s-a
răsfrânt şi asupra satului. S-a construit în nordul satului, pe poiana de vizavi de moara mânăstirii, o clădire prin
ajutoare, cu 12 „ospătare”, destinată vara pentru săteni şi vizitatori, iar
iarna, ca azil pentru copiii de şcoală ai cătunelor.
S-au mai construit, neidentificate azi, „o grădină sistematică de zarzavatu”, două cuptoare de pâine, o şcoală de meserii „pentru cioplirea pietrei de construcţiune şi pavagiu”.
DECĂDEREA.
După declanşarea celui de-al doilea război mondial toată Valea Tismanei a fost
ocupată de armată. Citez din articolul meu, „Tezaurul ascuns de la
Tismana”:[2]
"Atitudinea sătenilor se datora
şi măsurilor excepţionale care insuflau o oarecare teamă în sat. Femeile
mergeau la slujbă la mănăstire numai cu bilet de voie eliberat de comenduirea
garnizoanei. Armata legitima şi întregul personal al Întreprinderii Forestiere
CFF Apa Neagră care urca cu
trenul forestier la pădure. De la mecanicul de locomotivă până la tăietorii,
ţapinarii şi funiculariştii care asigurau încărcăturile cu masă lemnoasă toţi
erau obligaţi să se legitimeze la punctele de trecere. Muncitorii şi pădurarii
ocolului silvic erau şi ei verificaţi de acte zilnic la cererea patrulelor
mobile care acţionau prin păduri. De remarcat că şi puternica mişcare de
rezistenţă - organizată în mănăstire de părintele Iscru, în biserici de
părintele Marcău şi în şcoli de către dascăli precum Ioan Neferescu şi Dumitru
Constantinescu - insuflase
locuitorilor speranţa că ocupantul rus e vremelnic şi că timpurile antebelice
se vor întoarce. Tuturor li se spunea să aibă răbdare pentru că americanii vor
reveni „scoţând ruşii din ţară”. Arestarea celor din rezistenţă, contrar
aşteptărilor, a contribuit şi mai mult la păstrarea secretului despre
„Operaţiunea Tismana” în rândul întregii populaţii."
Şi încă două texte edificatoare privind
„Operaţiunea Tismana”:
"Tezaurul României
ascuns la Tismana, din anul 1944 şi până în anul 1947, nu a fost luat
cu japca şi nici n-a ajuns vreodată la Moscova. El a stat bine mersi trei ani
în Peştera Mânăstirii fără să fi
fost îmbarcat vreodată în „garnituri întregi de tren către Moscova” aşa cum
scriau ziarele. Este chiar de-a dreptul hilară insistenţa ziarelor pe această
temă. Este adevărat că întreaga cantitate de aur a BNR din anul 1944, cântărea
nu mai puţin de 244,9 tone dar datorită densităţii aurului, Tezaurul de la
Tismana ar fi încăput într-un volum de doar 12, 675 m³ iar în casete din lemn
de esenţă tare într-un volum de circa 42 de m³. Practic, din punct de vedere al
volumului ocupat, întregul tezaur era uşor de ascuns într-o grotă lungă de
şapte metri, largă de trei metri şi înaltă de doi metri. Vom vedea că ideea
depozitării aurului BNR într-o peşteră a fost, pe cât de simplă, pe atât de
eficace.
Operaţiunea Tismana, de ascundere a tezaurului României spre sfârşitul
celui de-al doilea război mondial, a făcut obiectul Dosarului nr.20 al Direcţiei Administrative
aflat în arhiva Băncii Naţionale a României. Prin operaţiune s-a evitat
repetarea greşelii de a se transporta tezaurul într-o ţară străină aşa cum a
fost transportat în Rusia în anul 1917, cu toate că după ocuparea oraşul
Cernăuţi de către trupele sovietice, la 27 martie 1944 guvernatorul BNR prin
scrisoarea nr. 318056 susţinea trimiterea tezaurului în străinătate.
Guvernul român însă, presat de pericolul real al
unei invazii sovietice, pregăteşte ascunderea tezaurului la Tismana având în
vedere că în 1942 avusese loc aici un incendiu. Sub pretextul „reparaţiilor” se
puteau începe lucrările de amenajare şi depozitare a tezaurului. Soluţia finală
a fost însă amenajarea unei grote în Peştera Mânăstirii, la confluenţa dintre stratul calcaros si rocile
granitice prin care se prelingea pârâul subteran al Gurniei. Rocile granitice de
la Tismana conţinând platină erau însă extrem de dure în porţiunea mijlocie a
peşterii. De aceea, s-a preferat amenajarea grotei în ultimul strat calcaros
care, evident, se putea sparge mai uşor. La începutul lunii iunie 1944, din
dispoziţia Consiliului de Administraţie al BNR, “Planul de lucru pentru
refacerea mănăstirii Tismana” era gata. Era întocmit de arhitect R. Dudescu şi
supervizat de inspectorul general Zănescu."
Tezaurul a stat ascuns
până la plecarea regelui Mihai din ţară şi a revenit Băncii Naţionale Române
fără amestec rusesc. Dar cu România sub talpa trupelor ruseşti rămase pentru
despăgubiri de război, ruşii puteau folosi tezaurul prin alte modalităţi şi cu
largul concurs al autorităţilor româneşti din capitală. Iată alt fragment:
„Dacă-mi aduc aminte bine, povesteşte Mişu
Slivilescu, eu începând ucenicia la Atelierele CFF Tismana în anul 1946,
restricţiile privind intrarea cu legitimaţie în Valea Tismanei au mai durat
încă vreo doi-trei ani până când tezaurul a fost dus la Bucureşti. Nu l-au luat ruşii, a fost dus la Bucureşti de Armata
Română nu de cea sovietică. Pentru că vreo câţiva, fiind lăsaţi la vatră, s-au
însurat la Tismana, nu s-au mai dus în satul lor. Ruşii au venit cu armată
peste câţiva ani dar ca să muncească, se înfiinţaseră Sovrom-urile, trebuiau să-şi ia despăgubirile de război
din pădurile noastre. Daca ne-ar fi luat aurul, cum se spune, ar mai fi dormit
ei claie peste grămadă în garajele de la Vila Sfetea, nespălaţi cu săptămânile? Erau vai de capul lor
faţă de Armata Română!”
Tezaurul de la Tismana n-a fost luat
ca pradă de război. Cu toate acestea, aurul a fost folosit pentru a susţine
economic activităţile de recuperare a datoriilor României faţă de Uniunea
Sovietică. Prin
Tratatele de pace de la Paris, din 1947, România a fost obligată să susţină
financiar Sovrom-urile, care au funcţionat până în 1956. Au fost
dizolvate când banii se terminaseră. Dacă în 1944 BNR deţinea 244,9 tone de
aur, în anul 1953 cantitatea se redusese doar la 53,3 tone."[3]
Din cauza ultimei conflagraţii mondiale Tismana şi-a pierdut
statutul său de staţiune climaterică ieşind de
facto, fără nici un decret oficial din rândurile oraşelor turistice şi devenind
o simplă reşedinţă de comună.
Datorită schimbării de regim comunist, unde totul
era la cheremul autorităţilor şi nimic nu mai trebuia să rămână proprietate
privată, Tismana a decăzut
dramatic.
Nu se ştie dacă distrugerile de la Ocolul Sivic,
parcul de la Fântâna Chihaia şi „Drumul
Tainelor” au fost făcute din ordinul deţinuţilor politici Gheorghe Gheorghiu
Dej, Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu şi alţi capi
comunişti care lucraseră aici fiind aduşi la muncă forţată din lagărul de la Târgu-Jiu. Dar noile autorităţi comuniste au făcut totul, cu mare râvnă, ca să-i
răzbune. Până şi frumoşii trandafiri bengalezi au fost smulşi cu ură din pământ
şi aruncaţi în râu. Această atitudine de dărâmare a tot ceea ce era „burghez” a
continuat în toată perioada comunistă. Istoria şi patrimoniul cultural al
localităţii nu mai conta, comunismul culminând cu „construcţia societăţii
socialiste multilateral dezvoltate”.
„Aleea Tainelor” a fost distrusă, mai întâi prin amenajarea unui
lac de apă pentru alimentarea locomotivelor CFF Tismana, care urcau la munte, apoi la nordul ei s-a
amplasat staţia de betoane a şantierului Sistemului Hidroenergetic
Cerna-Motru-Tismana. Celebra fântână Chihaia, unde se adunau
celebrităţi ale vremii, a fost distrusă de Sfatul Popular (primăria).
S-a măcelărit cu plăcere „opera boierilor” şi s-a captat izvorul pentru
a alimenta „Partizana”, vechea denumire a actualei „Arta Casnică”, precum şi satul. Din fericire o parte din frumoasele ornamentaţii de sigă
care străjuiau fântâna Chiaia au fost transportate în faţa sediului
cooperativei „Arta Casnică”. Cu ele s-a
amenajat aici o fântână „arteziană”. A fost singura tentativă de conservare a
operei de artă, datorată cooperativei. Partea centrală frumos ornată în dale de
piatră a Fântânii Chihaia s-a „pulverizat” pe la casele constructorilor, a
lucrătorilor care nu-şi dădeau seama de valoarea ei.
În „mânie proletară” au fost împărţite şi bunurile
naţionalizate de la Vila Sfetea. De exemplu, se putea cumpăra, cu cinci lei, de la
Sfatul Popular, denumirea comunistă a primăriei, o pendulă. Nici
din amenajările făcute de regii României n-a mai rămas nimic. Frumoase felinare ornate, amplasate pe stâlpi
de fier artistic turnaţi şi la distanţe egale,
erau aprinse noaptea pe valea Tismanei. Le aprindea bunicul lui Mihăiţă
Popescu care primise
loc de casă aici şi care era plătit special pentru îngrijirea şoselei de pe
Valea Tismanei. Când acesta nu a mai putut, deschisese aici un
restaurant numit „La Rozica”, i-a luat locul Nicolae Miholcea zis şi
Nicolae „a `lu regele”. Deşi comuniştii îl expulzaseră pe rege, el a continuat
să le îngrijească. Cât a mai trăit el au trăit şi felinarele. Apoi au avut soarta fântânii Chihaia. Poiana
„Bâlciului Sântămăriei” aflată vizavi
şi la nord de mănăstire a fost şi ea sacrificată iniţial pentru o „Vilă PCR”.
Bâlciul Sfintei Maria Mare a fost mutat
în sat. Din fericire, PCR-ul a primit şi el blestemul dacilor, în 1989.[4]
2014. Stand de cărți ”Semănătorul” și reviste ”Sămănătorul” la Vila Ursu, fostă Vila Sfetea, cu ocazia „Festivalului răciturilor” care se organizează pe terasa vilei de către rețeaua de pensiuni ANTREC Gorj.
Din albumul „România în chipuri și vederi”, Cultura Națională, București, 1926
Grija faţă de culte sub regimul comunist s-a transformat în grija imobilelor ca obiecte de patrimoniu, ele erau valoroase doar ca monumente de arhitectură, icoanele, moaştele şi alte „obiecte de inventar” reprezentau simple piese de muzeu iar chiliile călugărilor au fost amenajate în celule pentru deţinuţii politici, mare parte din ei intelectuali de mare clasă. Probabil că atunci a fost dată jos de pe stânca Stârminei şi „Crucea D-lui Gârbea”. Chinovia de călugări din mănăstire a fost desfiinţată şi aduse măicuţe de prin toată ţara pentru întreţinere administrativă.
Bastion al rezistenţei anticomuniste prin
egumenii, preoţii şi călugării ei, mănăstirea a suferit nu numai pierderi mari
din punct de vedere a organizării monahale dar şi ca amenajare. Captarea
pârâului de peşteră Gurnia, pentru alimentarea Văii Tismanei cu apă potabilă a
fost cea mai mare catastrofă. De bună seamă că pentru dezvoltarea energetică a
ţării era mai importantă organizarea de şantier apoi lucrul din plin al
muncitorilor cazaţi în Colonia muncitorească „George Coşbuc”, dotată centru de calcul, cu cantină, club, punct
sanitar şi magazin universal. Dar distrugerea sursei de apă a celebrei cascade
a mânăstirii, cea care-i făcea o faimă extraodinară tuturor, de la pictori şi
fotografi, până la simplul vizitator ce dorea „o poză lângă cascadă” a fost cea mai mare pierdere a Văii Tismanei.
Pârâiaşul foarte mic lăsat să cadă pe imensul bloc de sigă a făcut ca
vegetaţia să crească prin locurile seci, cascada devenind un imens bloc de
bălării şi mărăcini. Multă vreme s-a minţit că tunelul subteran dintre
hidrocentralele Tismana amonte şi
Tismana aval a făcut ca debitul Gurniei să sece. Cu toate acestea, azi
lucrurile sunt evidente: în realitate, Pârâul Gurnia a fost deviat
prin spatele mânăstirii, un nou şi imens bloc de sigă creându-se pe lângă
Paraclis şi presând fragilul platou de
tuf calcaros pe care s-a construit mânăstirea.
19 mart. 2011 - Cascada prin spatele mânăstirii
[1] Societatea „Dorna Tismana” - care nu mai activa din timpul
războiului - a fost repusă de urgenţă în activitate ca Asociaţia „Dorna Tismana” la 1 decembrie 2011, ca urmare a
suspendării unilaterale - de către ARP - Asociaţia Română pentru Patrimoniu,
Bucureşti - a activităţii site-urilor www.semanatorul.ro
şi www.editura-online.ro. Fundaţia Tismana, prin fondatorul ei Nicolae N.
Tomoniu, convenise, în anul 2007, împreună cu Artur Silvestri, preşedintele ARP, să dezvolte
împreună aceste site-uri. Artur Silvestri se angaja să plătească găzduirea
paginilor Internet iar d-l Tomoniu să participe ca webmaster, creator şi editor
al site-urilor, având interes în promovarea brandului „Sămănătorul”, creat la Vila Sfetea de la Tismana de către George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă şi George Sfetea. Apoi, în anul 1908, George
Sfetea, ajutat de cumnatul său G. Coşbuc, înfiinţează şi Societatea
"Dorna Tismana".
[3] Ibidem 12
[4] http://tomoniu.sapte.ro/ntomoniu/tismana/getodacii/index.htm
capitolul TAINE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu