Ascunderea moaştelor Sfântului - Furtul sicriului

 

Ștefan Ieromonaful

Viața Sfântului Nicodim

 

Patriarhia Ipek . Aici au dus pe ascuns călugării sârbi  trupul lui Nicodim în vremea cât fraţii lor călugări români, se ascundeau  pe Muntele Cioclovina din cauza războaielor dintre turci şi austrieci

  Paginile 65 - 82

Efectul răzmiriţelor asupra Mânăstirii Tismeana

Ascunderea moaştelor Sfântului * Furtul sicriului

 Iar după sânta sa mutare din viaţa aceasta vremelnică către viaţa cea vecinică din ceriuri, s’a umplut sânţitele seale moaşce de bună miriazmă, carea umplea văzduhul şi faţa de strălucire Dumnezeească din darul prea Sântului Duch ce era în sine. Apoi gătindu-să de fraţii Ieromonachi după orînduiala mortului a tagmei călugereşci, s'au pus pe năsălie şi ducându-le în Biserica cea mare, 1'a pus în lăuntru în mijlocul sântei Biserici, şi a stătut până ce a făcut şcire şi la cee-laltă a sa sântă mânăstire Vodiţa. Şi după ce toţi fraţii şi dumnezeeşcii călugări, cei din sântele lui aceste zise mânăstiri, Tismeana şi Vodiţa şi cei din prin pustietăţi, s’a adunat şi de sărutarea cea mai de pre urmă prin atingerea buze- lor seale, depre cinstitele si sfinţite moaşte, toţi seau învrednicit. Atuneea prin cântări şi laude şi cetiri D-zeeşci, precum la călugări este orînduit, cu mare cinste, prin tînguire şi plângere duchovnicescă, s'au îngropat prea cinstitele şi sântitele lui moaşce în anvonul Bisericii cei mari, dea-drepta parte în mor-mentul, ce singur mai nainte şi'l gătise în sânta şi D-zeeasca mânăstire a sa Tismeana, unde şi soborul şi prăznuirea sa, în tot anul i-se făcea; şi mormântul său stă întru pomenire până în ziu a de astă-zi, cu candila aprinsă neadormită, din care mormânt după ce D-zeu i-a proslăvit sântele seale moaşce, şi după sfârşit cu neputrejune şi cu miriazmă D-zeească de bun miros şi cu dar de izvorîre de mir şi de faceri de minuni.

Scose dar au fost sântele seale moşce din mormânt, şi în sicriu s’au pus şi în sânta Biserica cea mare, cu mare cinste s'au aşezat, ca şi sântele moşce ale sântului Grigorie Decapolitul, precum sunt acum în sânta mânăstire Bistriţa.

Eră după trecerea a mulţi ani, un Domn al ţărei aceştia înţelegând de multele faceri de minuni ale sântelor moaşce ale sântului Nicodim, a vrut să le rădice din sânta mânăstire Tismeana, şi să le ducă în oraşul Bucureşci, ca să fie acolo stătătore. Şi nefiind voia sântului să se înstrăineze sântele seale moaşce din sântul său lăcaş, cu minune a făcut de s’a părăsit Domnul acela de acel sfat şi lucru neplăcut sfântului. Ci însă zic unii că, acel Domn ce voia, ca să ridice sântele moaşce ale sântului ar fi fost Basarab V.V. cel tânăr ot liatu (1473), carele a fost fiiu lui Basarab V.V. cel întăi ot liatul (1443) din carele s'au tras neamul Domnilor Basarabi. Şi acest Domn întâiul Basarab, au fost fiul lui a 2-lea Dan V.V. la liatul (1424), carele a fost fiiu întâiului Dan V.V. liatul (1386), ce a fost fiu lui Radu V.V. Negru şi zic, că acel Basarab V.V. ce-l tânăr a început cu Domnia întâi în Bucureşci şi au făcut cetatea Bucureşcilor, adecă curtea Domnescă cea veke, şi pentru că i s'au zis curţii cei veki din ve-kime cetate, acesta se adeveareză din Chrisovul zisului Domnu Basarab cel tânăr, căci scrie, ca s’a dat mânăstirei Tismeana cetatea Bucureşti.

Şi că acest Domn Basarab după ce a făcut cetatea Bucureştilor, adică Curtea-Veke şi Biserica Domnească dintr'ânsa, auzind de multe facerile de minuni, ce să făcea de D-zeescul dar prin sânţitele moaşce ale sântului, pentru aceasta voia să le rădice, şi să le aducă în Bucureşti, şi să le aşeze în Biserica sa cea Domnească cea din cetate, de a fi spre paza şi ajutoriul cetăţii, şi spre ajutoriul şi tămăduirea a tot felul de boale si neputinţe a orăşanilor, precum şi strămoşul său, Radu Negru Voevod a adus sântele moaşce ale sântei Filoftea, de le-a aşezat în Biseriea sa cea domnească din oraşul Argeşului, care stau şi acum până astăzi.

Deci după ce cu minune a făcut sântul de s'a părăsit acel Domn, de acel sfat şi ne plăcut sântului, de a rădica şi a înstreina, sântitele lui moaşce din sântul său locaş, precum s'au zis mai sus, după aceia îndată s'a arătat în vedenie unuia din călugări din părinţii mânăstirei poruncindu'i, să spue Egumenului să i ascundă moaşcele seale, şi numai un deget să iea dela mâna sa să'l oprescă pentru evlavia lăcuitorilor. Intr'acest kip s'a arătat sântul Nicodim şi Egumenului, aseminea poruncindu'i, precum şi fratele îi spusese, să facă şi aşa încredinţându-se Egumenul, a luat un deget dela mâna sântului cea dreaptă adică degetul cel aratător cel de lângă degetul cel mare şi mir dela sântele sale moaşce, care deget şi sântul mir într'un clondir de cositor, împreună şi o cruce mare de plumb, ce o purta sântul la grumazi şi sfita, ce se zice, că a fost sântul îmbrăcat cu ea, când a trecut prin foc, şi sânta Evangelie cea scrisă de sântul sloveneşce foarte frumos cu slove mari şi începuturile cu slove şi mai mari cu aur, pe piele subţire mevrană albă, iar la sfîrşitul sântei Evangelii scrie aceste cuvinte.

Aceasta sântă Evangelie a scris'o popa Nicodim în pământul Ungariei, în anul al şeaselea al alungărei lui iar dela începutul lumei se socotesce (1405). Şi o cârjă de lemn îmbrăcată cu os alb, şi scrisă cu câte-va slove greceşci pe os veke foarte, şi se zice, că a fost a sântului, dăruită de Patriarchul Ţarigradului, împreună cu trei sânte părticele de sânte moaşce, precum s’a zis mai sus. Se află în sânta mânăstire Tismeana până în ziua de astăzi odoare duchovniceşci, cinstite şi de mult preţu, însă din sântul mir nu a fost slobodu nimunui a lua măcar cât de puţin, fără numai vasul al săruta, şi a se umple de bună şi nespusă mireazmă D-zeesacă; care acest sânt mir, ce-a fost păstrat din vekime, înpreuuă cu celelalte odore cu bună pază de sânta mânăstire până la anii dela Christos 1788 în Egumenia părintelui Ştefan Bistriţenul; atuncea fiind resmiriţa Nemţilor cu Turcii, a pus numitul Egumen, clondirul cu sântul Mir, de mai sus zis, într'o peşteră din prejurul sântei mănăstiri, împreună cu alte odoare de ale sântei monăstiri şi a fugit în ţeara nemţească din pricina turcilor, căci îl speriase prin scrisori Mavrogeni V,V. şi Cara-Mustafa Dianul Saraskierul oştirilor turceşci, ce era atuncea dincoace de Olt, întru aceste cinci judeţe ale Băniei Severinului, prin care scrisori îi scria, că o să pue să'l radă şi să'i puie chiulaf în cap şi să'l spânzure în poarta mânăstirei, căci nu caută dupre poruncă cu cele trebuincioase pre ostaşii turci, ce era orânduiţi în mănăstire spre ernatec şi pentru pază despre nemţi.

Eră după ce s'a făcut pace, viind Egumenul din ţeara nemţească, şi căutând în peşceră, n'au găsit clondirul cu sântul Mir şi alte odoare, din cele ce pusese, şi de cine să luase nu se şcia. Eră mai în urmă după doi ani dovedindu-se, că nişce copii umblând cu caprele prin pădure pre la acel loc, au dat preste peşceră, şi întrând în peşceră să vadă ce este, a luat clondirul cu sântul Mir al Sântului, şi altele, ce le-au mai plăcut din odoară, adecă nişce inele veki de aur şi de argint, ce din vekime se hărăzise de închinători la sântele moaşce ale Sântului după dovedire făcându-i-se mare certare acelor copii, cât şi părinţilor lor, au dat cele, ce s'au mai găsit la ei, iar clondirul cu sântul Mir au zis, că căutând sa vadă ce este în el, şi văzând sântul Mir alb ca laptele, şi ne-şciindu că este sânt Mir, l'au mâncat, iar clondirul l'au topit, de s'au făcut ce le-a trebuit, pre la carele şi la teşile şi la altele, şi aşa sânta mânăstire Tismeana ieaste acum lipsită de acest sânt odor. Iar cele-1'alte numite sânte odoare sunt până astăzi, precum s'au zis mai sus. Deci în-tr'acesta-şi kip fiind ascunderea sântelor moaşce ale Sântului, multă vreme rămăsese de se ştia din Egumen în Egumen, şi de unul din fraţii călugări din mânăstire. Iar apoi mai în urmă, din întâmplările vremelor celor cu multe răzmiriţă şi robii, si din pricina arderii şi a sfărâmării de tot şi a pustiirii sântei mânăstiri, care a fost pustie mai mult de 30 de ani, au rămas sântele moaşce ale sântului de tot tăinuite, şi ne ştiute de nimine până în diua de astă-zi. Poate că aşa a fost voia Sântului pentru aceasta, cum şi pentru lipsirea Sântului mir din mânăstire, precum mai sus s'au zis. Măcar că din destul sunt cele mai sus numite sânte şi cinstite odoare, spre mângâerea părinţilor mânăstirei şi acelora-lalţi locuitori chreştini, prin carele şi acum se f ac multe şi nenumărate minuni. Duchurile cele ne-curate din oameni se izgonesc cu kiemarea numelui sântului, şi vindecări de multe feliuri de boale se dăruesc celor, ce năzuesc cu credinţă cătră ajutorul Sântului.

Impreună şi pământul şi ţeara acesta cu rugăciunile şi ajutorul sântului Nicodim de multe nevoi se păzeşce, şi s'ă izbăveşce, precum şi acesta sântă şi D-zeească mânăstire Tismeana, care ţine şi are în sine comoara de mult preţ a sântelor sale moaşce şi odoarele, de mai sus arătate, de multe primejdii şi bântueli ale vezuţilor vrăjmaşi ieaste păzită şi apărată, tot-de-una cu grabnică şi căldurosă folosinţa sa.

 Reconstrucţia aripii sudice mănăstirii

 Iară sânta mânăstire aceasta Tismeana, că a fost cu adevărat după ascunderea sântelor moaşce ale Sântului, precum s’a zis mai sus, pustie mai mult de 30 de ani, arsă, Biserica cea mare sfărâmată până în pământ, clopotniţa şi zidirile prin prejur mai mult de jumătate, iar pre alocurea şi până în pământ de Turci, şi de Tătari, din întâmplările vremelor celor cu multe răzmiriţe şi robii. Şi din pricina acesta a războaelor celor mari, ce avea atuncea Turcii, şi Tătarii cu Nemţii şi cu Ungurii, şi cu Domnii tărilor Româneşci, mai toate sântele mânăstiri şi Biserici cele de dincoace de Olt ale băniei Severinului era pustii şi se arsese şi se stricase, unele de tot, altele pre jumătate, altele mai puţin, din pricina înkiderii într'ânsele, a unor oştiri nemţeşci şi ungureşci, ce le zicea borlani. Iară că au fost stricate şi pustii, precum s'au zis, acesta este cu adevărat, căci unile mânăstiri şi Biserici de atuncea şi până astă-zi sunt pustii, stricate până în pământ, cât abia puţin ceva-şi se cunoasce din rămăşiţa zidirilor lor, şi numele şi pomenirea lor de tot s’a uitat, ce a fost pre la acele locuri, precum şi mânăstirea Vodiţa, ce mai sus zisă, că s’a facut de Sântul, cum şi mânăstirea Vişina, care a fost zidită supt munte, lîngă apa Jiului, între satele Porceni si Bumbeşti, şi a fost înălţată de marele Mircea Voevod, fiiul lui Radu Negru Voevod, şi chramul al sântei Biserici a fost sânta Treime, precum în chrisovele lor, ce sunt la Sânta mânăstire Tismeana arată; ci fiind acestea zise două sânte mânăstiri, Vodiţa şi Vişina, aproape de drumurile cele mari, ce merg în ţara ungurească şi nemţească, adecă mânăstirea Vodiţa de drumul ruşavei, iară mânăstirea Vişina de drumul Vulcanului, şi din pricina trecerii adese-ori a oştirilor nemţeşci, ungureşci, turceşci, tătăreşci, pre aceste drumuri, nu s'au mai făcut acestea sânte mânăstiri, iara-şi la loc de fericiţii Domni, strănepoţii fericiţilor Domni ctitori acestor sânte mânăstiri.

Iar sântele mânăstiri Tismeana, Cozia, Bistriţa, Govora şi altele, fiind mai de laturi, iară-şi s’a prefăcut de iznoavă la loc, dupre cum au fost făcute de fericiţii Domni de atuncea, strenepoţii fericiţilor Domnilor, ctitorilor celor veki, însă prefacerea sântei monăstiri Tismeana s'a început la anii facerii 7034 (1520) de Radu V.V. cel frumos, şi scurtându-i-se viaţa, nu s'a săvârşit şi a stătut nesăvârşit preste 10 ani mai mult, până în Domnia fiiului său, Mircea Voevod, şi la acest Mircea V.V. s'a savârşit sânta mânăstire de zidire la anii facerii (1542) precum se arată anii în piatră din stâlpii uşii Bisericei cei mari, afară întindă jos, iară de zugrăvit s’a zugrăvit la anii dela facere (1566) în zilele lui Petru Voevod, fiiul mai sus zisului Mircea V.V. cu keltuiala dvornicului Nidelco, şi de atuncea şi până astăzi stă sânta Biserică acesta neclătită, şi nestricată, fără de cât tâmpla s'a mai preînoit în două rânduri şi zugrăviala, iară zidirile înprejur odată. Căci s’a mai ars si s’a stricat de Turci cu salaori, zicând că este cetate, şi i-s’au luat porţile fiindu îmbrăcate cu fier, în trecuta răzmiriţă a Turcilor cu Nemţii, la anii dela Christos 1788. Iar sânta mânăstire Bistriţii s'a preînoit al doile din temelie, de însuşi ktitorul său, întru fericire Banul Barbul Craiovescul, măcar că în spisanie în piatra de asupra uşii Bisericii cei mari a mânăstirii Bistriţii, care este din afară în tindă, ce s'au prefăcut al doilea mai de curând, scrie, că după ce a făcut Banul Barbul mânăstirea Bistriţa cea dintâi, şi mai trecând câţi-va ani, s'a pus Domn Mihnea Voevod, ce i-s’a fost zicând Drâcea, şi acel Domn având pizmă şi mânie pe numitul Ban şi fiind cu Turcii, a venit la mânăstire şi a pus de i-a dat foc şi o a stricat până în temelie mânăstirea cu Biserică cu tot; şi după, moartea numitului Domn iarăşi numitul Ban o a făcut aceasta, ce este acum, precum s’a zlis şi mai sus. Dară noi la aceasta nu dăm crezământ, căci cum acel Domn fiind Christian drept şi credincios, pentru mânie şi pizmă să facă o faptă rea, păgânească ca acesta, să strice sântele jărtvelnice şi lăcaşurile cele D-zeesci ci se înţelege că acel Domn fiind cu oştirile turceşci şi tătăreşci, şi câud biruia Turcii, mergea pe la mânăstirile la care era înkise oştiri nemţeşci şi ungureşci, precum s’a zis mai sus, şi dacî îi biruia, de loc răutatea şi pizma păgânilor, ce este asupra Bisericei Christianilor şi asupra Christianelor, ne fiindu-le voia a şci de Domn, le ardea şi le sfărâma, precum vedem până astă-zi făcându-se de păgâni, cu slobozirea lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre. Şi de aceia, pricina aceasta a arderii şi a sfărâmării mânăstirii Bistriţii a aruncat asupra zisului Domn de mai sus, şi a scris în spisanie, neşciind că pre acele vremi, când s'a ars şi s’a stricat mânăstirea Bistriţii, mai toate sântele mânăstiri din aceste cinci judeţe s'au ars şi s'au stricat şi s'au pustiit, precum s'au zis mai sus, care; din pricina acesta a mai sus ziselor rezboae şi a arderilor şi a sfărâmărilor şi a pustiirilor sântelor mânăstiri, a rămas sântele moasce ale Sântului Nicodim de tot tăinuite şi neşciute de nimeni până acum, precum s’a zis şi mai sus.

Felonul cu care Sf. Nicodim a trecut prin foc, a rămas la Tismana

 

                Iră acum în trecuta răzmiriţă a doua a Muscalilor cu Turcii, la anii dela Cnristos 1810, viind aici, în sânta monastire Tismeana, un gospodar servesc din Cladova, anume Crăciun, fiiul lui gospodar lovan, obăr cneaz din Porecia, care dintru alte multe vorbe şi pentru facerea aceştii zisei sântei monăstiri, cum s’a făcut prin strădania sântului Nicodim prin descoperire D-zeească, precum s’a zis mai sus, şi pentru facerea de minuni ale Sântului, şi pentru îngroparea în mormânt şi scoaterea din mormânt şi ascunderea şi tăinuirea sântelor moaşce ale sântului. Atuncea a răspuns numitul gospodar zicând : că sântele moaşce ale sântului Nicodim tot trupul întreg numai lipsa unui deget, sunt în ţeara lor, în Servia, cu bună seamă la o mânăstire, ce se zice Patrierchie de lângă oraşul Epec. Ci aceste cuvinte ale numitului gospodar erau de tot necrezute în sânta mânăstirea noastră, aceasta Tismeana, ţiindu-ne noi de cuvântul cel mai sus zis, că sunt ascunse şi tăinuite. Iră acum al doilea, la anii dela Christos 1823, Augustu 15, la prăznuirea Adormirea Maicii D-lui Nostru Iisus Christos, la praznicul hramului sântei mânăstiri, a venit un părinte monach sârb, taxiot sfetagoreţ, dela sânta monastire Chilindaru, cu numele Iacov şi ne-a spus, zicând : că viind el acum dela sântul Munte, a dat prin ţeara Serviei şi mergând pe la câte-va, mânăstiri de acolo, a mers şi pre la zisa monastire Patrierchie, şi a văzut în Biserica cea mare a acestei sântei mânăstiri patru sicrie cu sânte moaşce, trupuri întregi, puse înaintea sântului altar, pre dinaintea sântelor icoane celor împărăteşci, din care scrie unul cel dinaintea icoanei Domnului, zice, că se numea sântul Nicodim, având la mâna dreaptă lipsă un deget, precum şi mai sus s'a zis şi sicriul împrejur sloveneşce, care pomeneşce şi de mânăstirea Tismeana.

Apoi după această arătare a zisului monach svetagoreţ, tot întru acest an mergând noi Ştefan Ieromonachu la sfânta mânăstire Cernica, ce este aproape de oraşul Bucureşci, pentru oareşi-care trebuinţă, duchovnicească şi mergând şi pre la P. Archimandritul Calinic, stareţul zisei sântei mânăstiri, şi din vorbă în vorbă a venit cuvântul pentru sântele moaşce ale sântului, şi ne-a spus şi sânţia-sa, că în anul trecut după rebelie au venit aci la sânta mânăstire Cernica, un preut sârb mirean cu alţi doi mireni sârbi spre înkinare şi după înkinare au mers şi pre la sânţia-sea pentru blagoslovenie, şi din vorbă în vorbă au spus şi ei sânţiei seale tot aseminea pentru sântele moaşce ale sântului, că ele sunt în ţeara lor în Servia tot la zisa sânta mânăstire Patriarchie, de lângă oraşul Epec şi tot aşa fără deget, precum s'au zis şi mai sus şi pentru aceste trei arătări a zişilor, am crezut şi noi părinţii călugări din sânta mânăstire Tismeana, că aşa va să fie cu adevărat, căci de ar fi tot aice ascunse şi tăinuite, precum se zice în trei sute şi mai bine de ani, de când s'au ascuns până acum, poate s'ar fi descoperit la vre unul din părinţii călugări ai sântei mânăstiri, s'au la alt cine-va, unde sunt ascunse. Ci se înţelege, că pentru acesta nu s’a descoperit până acum, unde sunt ascunse, fiindcă sunt cu adevărat în ţeara Serviei, precum s’a zis. Eră de cine s’a dus acolo nu se şcie, fără decât zicea unii din părinţii cel bătrâni cu şciinţă, din cei mai sus zişi ai mânăstirei, că pe acea vreme, pe când erau sântele moaşce tot trupul întreg al Sântului, de faţă în sânta Biserică, cum şi după ascundere, erau în sânta mânăstire aceasta a Tismenei mai mulţi părinţi călugări servi, de cât români. Şi că atuncea curând, nu după mulţi ani după ascunderea sântelor moaşce ale sântului a fost arderea şi pustiirea sântelor mânăstiri, precum s’a zis mai sus şi că din pricina acesta a sfărâmării şi a pustiirii monăstirii au fugit toţi părinţii servi în ţeara lor în Serbia. Şi părinţii călugării români aice prin pustia Cioclovinei prin văi şi prin peşceri, de frica Turcilor şi a Tătarilor. Şi zic, poate că atuncea vor fi luat sântele moaşce ale sântului, de unde a fost ascunse, pre ascuns de către zişii părinţi călugări români, şi le-au dus cu ei la zisa mânăstire Patrierchie, la care se zice, că sunt acum sântele moaşce ale sântului Nicodim de aici, dela sânta mânăstirea Tismeana, şi acesta să înţelege, că cu adevărat aşa este, zic eu Ştefan Ieromonachu, căci alţii streini n'a avut cine să iea sântele moaşce de aici dela sânta mânăstire, de unde era ascunse, şi se le ducă în Servia, fără de cât acei părinţi, zişi servi, ca unii ce se vede, că au şciut vre unul din ei unde au fost ascunse.

 Sfintele moaşte păstrate azi în mănăstirea Tismana

 

Insă acum mai în urmă, unul din noii părinţi călugări de ai sântei mânăstiri aceasta Tismeana având multă dorire de a merge acolo la zisa mânăstire Patriarchie, din Serbia, spre închinare şi vederea sântelor moaşce ale Sântului, şi spre şciinţă sântei mânăstiri Tismeana, de a se şci, de este cu adevărat acele sântele moaşce ale sântului Nicodim de aice, s’au ale altui sânt Nicodim, sunt acelea dela sânta mânăstire Patriarchie, din care părinţi am fost şi eu unul Ştefan Ieromonachul, şi mergând prin Servia până la oraşul Novi-pazar, ce este de ţinutul Bosniei, preste graniţa servească, dupre cum ţin Servii acum cale de patru ceasuri. Şi aci fiind Turcii răi nu ne-au lăsat să ne ducem înainte la zisa mânăstire Patrierchie, zicând că suntem spioni, şi ne-a pus la popreală, însă nu în temniţă, ci la un han în seama hangiului spre pază, ca când ne-va cere, să ne dea, şi ne a ţinut nouă săptămâni, cât ne speriasem, că nu vom scăpa cu viaţă, şi aşa prin mari rugăciuni întăi cătră Sântul apoi, şi către neguţitori christiani de acolo, care întăi prin ajutorul Sântului, ce au luminat pre zişii neguţători, de a mers la Turci, şi prin rugămintea lor în multe rânduri şi kezeşuirea pentru noi, de a bea a voit Turcii, de ne-au dat drumu, însă îndărăt în Servia, iar nu înainte, la zisa monastire Patriarcliie.

Dar fiind cu apropiere aceasta monastire de zisul oraş Novi-Pazar, cale de patru ceasurl, cât şi altă mânăstire, ce-i zice Visoca Deciană, care şi aceasta sântă monastire are întregi sânte moaşce ale sântului Crai Ştefan, ctitorul acestei sânte monastiri. Merg în toţi anii zişii christiani din Novi-pazar, pentru înkinare, şi tămăduire la tot felul de boale la zisele sântele monastiri, carii şi aceştia, cu care am vorbit şi i-am întrebat pentru sântele moaşce ale sântului, asemenea ne-a spus, precum s’a zis mai sus, că sunt sântele moaşce la zisa mânastire Patrierchie, de se numeşce Sântul Nicodim cu adevărat şi fără deget, cum şi zioa prăznuirii sântului, în 26 Decembrie, precum şi aice în monastire sârbeasca. Şi dintr'aceste trei, adică, întâi potrivirea numelui sântului Nicodim, a doua lipsirea degetului, a treia potrivirea zilii, în care se serbează,, să înţelege, că cu adevărat acelea sunt sântele Moaşce ale sântului Nicodim de aicea, din sânta mânăstire Tismeana. Iar cum şi în ce kip şi de unde sunt, şi cum s'au adus acolo la sânta mânăstire, au zis că nu sciu, cu toate că încă mai nainte până a nu merge noi în Servia, nişce omeni de cinste servi mai de aproape, bătrâni şi cu şciinţă din vekime, şi din vorbă în vorbă, pentru pricina neşciinţei ducerii sântelor moaşce ale sântului, cum s'a luat de aice, dela monastire, de unde au fost ascunse si s'a dus în Servia, şi că poate de părinţii călugări servi, ce au fost în vekime la acesta sântă mânăstire,   să fi le luat cu ei, când au fugit în Servia,   de frica răzmiriţilor celor mari de atuncea şi a robiei de Turci şi de Tătari, atuncea au răspuns zicend Servii, că cu adeverat aşa este,  că de acei zişi părinţi călugări servi  s'au luat şi s'a dus sântele moaşce ale Sântului Nicodim în Servia, dară însă nu atuncea întăi, când au fugit, ci al doilea rând; căci întăi cercând n'a putut nici să se apropie, unde era sântele moaşce ascunse,  pentru că a făcut minune Sântul asupra lor, de i'a spăimântat, şi cu frică mare înspăimântaţi, s'au făcut de au fugit mai de grab în Servia.

Apoi după câţi-va ani auzind, că s'a tras înapoi oşcirile turcesci şi tătărăşci, şi că s'a  mai linişcit vremea aici în ţările acestea, iarăşi s'a întors înapoi zisii părinţi servi, şi găsind sânta mânăstire arsă şi sfărâmată, de tot pustia şi pre niminea într'ânsa, căci părinţii români de se si adunase, de pre unde  era  răsipiţi, dar fiind  mânăstirea  sfărâmată, precum s'a zis, toţi îşi făcuse colibi la un locu de şedea,   aice  mai  aproape în  pustia   Cioclovinei, unde în urmă  s'a făcut aci şi skit,   care  este  şi acum. Iar  zişii părinţi servi s'au făcut colibi în monastire  prin  sfărâmările zidurilor, şi a şezut aşa câtă-va vreme, apoi înţelegând şi văzând, că earăşi vor să se înceapă aicea în ţările acestea răsmeriţe şi răsboaie mari, ca şi mai nainte, între Nemţi şi Unguri cu Turcii, şi cu Tătarii, au făcut sfat între ei, ca earăşi să se ducă în Servia şi să mai cerce au doară vor putea să iea şi sântele moaşce ale Sântului, să le ducă în patria lor zicând : că aice nu este nădejde de a mai şedea, de a mai vieţui, cu atâtea răzmiriţe.

Dar mai nainte până a nu cerca, fiindu-le frică, ca să nu'i pătimescă vre o pedepsă dela Sântul mai rea de cât întâi pentru obrăznicia lor, ce voesc de a mai cerca, s’a pus toţi pre postire şi rugăciuni cu lacrămi, în priviglieri de toată noaptea şi prin plecări de genunke prin mare smerenie cătră Sântul, şi aşa petrecând trei zile şi trei nopţi, ne-mâncând şi ne bând nici cum, li-s'a dat voie de sântul prin descoperire, de-a luat sântele moaşce ale sântului, de unde era ascunse, şi luându-le au plecat noptea pe ascuns, şi au apucat pre valea cea din-aintea sântei monastiri, adică cei zic acum şosea, printre munţi şi văi şi păduri, până ce au trecut chotarele moşielor sântei monăstiri cele din prejur, pentru ca să nu afle zişii părinţi călugări români din pustia Cioclovinei, şi locuitorii posluşnici cei din prejur ai sântei mâuăstiri şi aşa într'acest feliu se zice, că s’a luat şi s’a înstreinat dela sânta mânăstire aceasta Tismeana sântele moaşte ale sântului Nicodim, de s’au dus în ţeara Servii la zisa mânăstire Patriarchie, unde de atunci şi până acum sunt acolo nestrămutate, şi făcătoare de minuni şi tămăduitoare de tot felul de boale, precum şi când era aicea la sânta mânăstirea sa Tismeana. Pentru că spun unii din christiani de acolo, ca fiind acolo odată răsmiriţe foarte mari şi temându-se egumenii şi părinţii călugeri, zisei mânăstiri Patriarchie şi toţi locuitorii christiani de acolo din oraşul Ipec, ca să nu se întâmple vre-o batjocorire sau stricăciune de păgâni sântelor moaşce, au rădicat pe cele zise trei sânte moaşce, adică : zic ale sântului Arsenie şi ale sântului Maxim, Archiepiscopii Servii şi le-au dus mai în lăuntru ţării Bosnii pe la alte mânăstiri mai sigure, unde nu era firică. Insă zic, că pre ale sântului Sava, dând Turcii preste ele, unde a fost duse, le-au luat şi le-au dus la vizeriul lor, ce era atuncea cu oştirile, şi viziriul acela a pus de le-a ars, până s'au făcut cenuşă, şi cenuşa s'a aruncat în văzduh. Iară pre ale sântului Nicodim nau putut să le mişce de loc. Iară mai pre urmă s'a arătat sântul Egumenului, şi unora din călugeri a zisei mânăstiri, zicându-le sa ia sântele moaşce, şi să le arunce în toaia cea mai adâncă a apei, ce curge pre lângă acea mânăstire şi aruncate fiind au stătut mulţi ani, şi când le-au scos le-au găsit zdravene, precum când le-au aruncat cu bună miresmă, şi fără nici un fel de stricăciune întru toate, şi după scoatere s'au aşezat iarăşi la locul lor, şi stau până astăzi, precum s'a zis. Si acestea s’a scris ca să se şcie.

Întâi adecă, pentru răpunerea sântului mir al Sântului, al doilea, pentru arderea şi stricarea şi pustierea, şi prefacerea sântei monăstiri şi a sântei Biserici, că nu ieste acum cea din tâi, care s’a făcut prin strădania Sântului, de Radu Voevod Negru, mai nainte de anii dela facerea lumii (1386) căci această Biserică, ce este acum de la anul (1526) de Radu V.V. cel frumos şi s'a isprăvit de fiiul acestuia, Mircea V.V. la anii (1542) dupre cum s'a zis mai sus, a treia pentru aflarea şi înstrăinarea, şi ducerea în Servia a sântelor moaşce a sântului Nicodim, dela această sântă mânăstire a sa Tismeana, poate că şi pentru acesta zisă înstrăinare aşa a fost voia sântului, cu slobozirea lui D-zeu, pentru multele greaşale, şi a păcatelor nostre şi se înţelege, că a cunoscut Sântul mai nainte cu duchul, că o să se strice şi o să se calce în mânăstirile seale din nou cei din urmă călugări aşezământul şi orăndueala sa, cea cu vieţuirea de obşte, şi că pentru aceasta se vede, că a zis Sântul către ucenicii săi, după isprăvirea de tot acestei sântei mânăstiri Tismeana: "fiilor, vedeţi ce bun, sânt, locas şi îndemânatec pentru mântuire am înălţat cu ajutorul Mântuitorului nostru Iisus Christos, şi a prea curatei Maicii sale, prin care tot sufletul, ce va veni aice la acesta sântă mânăstire pentru mântuire, va afla odihnă şi spăsenie sufletescă în veci". Iară în vremele cele mai din urmă, răi oameni, şi neascultători şi defăimători, şi călcători aşezământurilor şi orânduelelor părinteşti, cele pentru vieţuirea de obştie a tagmei monachiceşci vor veni şi vor lăcui aicea, numindu-se monach numai cu kipul, iar nu cu faptele; care puţin zic, anevoe vor putea vre unii aşi mântui sufletele făcându-şi voile lor. Pentru sântele rugăciuni ale sântului Părintelui nostru Nicodim sânţitul, Doamne Iisuse Christoase D-zeul nostru milueştene şi ne mântueşce pre noi, Amin.

  Pentru sântele rugăciuni ale sântului Părintelui nostru Nicodim sânţitul,  Doamne Iisuse Christoase D-zeul nostru milueştene şi ne mântueşce pre noi,

 Amin

Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru revistă. 

Site www.tomoniu.ro

 

Minunile Sfântului - Ridicarea lui la ceruri

 

Ștefan Ieromonaful

Viața Sfântului Nicodim

  

Sfântul Nicodim trecând prin foc. În stânga, Sigismund al Ungariei iar în dreapta, Mircea cel Bătrân

 https://tismana.ro/nicodim/cap2.htm - Paginile 47 - 65 - Arhimandrit al Marii Lavre a Mânăstirii Tismeana

 Arhimandrit al Marii Lavre a Mânăstirii Tismeana

Minunile Sfântului * Ridicarea lui la ceruri

Aşa dar văzând sântul, că s’a făcut adunare multă de monachi şi de fraţi în Christos, pentru mântuire şi că face trebuinţă de biserică mai mare şi de mânăstire cu ogradă, pentru orânduiala monachicească, cu vieţuire de obşte, precum şi la mai sus zisă întâia mănăstire a sa Vodiţa, a făcut sobor cu sfatu de obşte cu cei întru Christos fraţi şi fii ai lui monachi, au socotit, că acest zis lucru de mânăstire, nu se poate a se săvârşi numai prin osteneala şi truda lor, fără ajutorul stăpânitorului ţărei aceştia. Ci fiind-că mai sus zisul Domn Vladislav V.V. Ctitorul zisei mânăstiri Vodiţa, puţin mai trăind după isprăvirea zisei mânăstiri, fiind foarte bătrân s’a pristăvit cătră Domnul, şi ne-având fii, ca după moartea Domniei lui să rămâie Domn în scaunul Domniei lui, a rămas Domn şi Clironom în locul său fratele său, Radu V.V. ce i-se zicea Negru, carele era Domn preste Olt în cele 12 Judeţe numai.

Şi atuncea, după ce a luat sub stăpânirea sa, numintul Radu Negru V.V. şi aceste 5 Judeţe, ale Băniei Severinului, cu Ardealul şi Banatul, şi f ăcându-le tot o ţară cu cele 12 Judeţe de preste Olt, a mers sfântul cu câţi-va părinţi monachi ai săi la numitul Radu Negru V.V. ce era cu Domnia la târgul Argeşului. Şi precum reposatul întru fericire fratele său cel mai mare, Vladislav V.V., a ascultat pre sântul cu bucurie de au înălţat mânăstirea de la Vodita, aşa şi acest prea bine-credincios Domn, Radu Negru V.V. a ascultat pre sântul, de a trimis şi a înălţat din temelie acesta sânta monastire Tismeana. Dar fiind bătren şi scurtându-i-se viaţa, a răposat şi a rămas mânăstirea nesăvârşită cu toate lucrurile. Apoi, fiul său. Dan V.V. au săvîrşit-o la leatul (6894-1386) Octombre în 3. dupre cum hrisovul său cel dă sântei monastiri pentru întărire, arată zicend aşa:

Pentru că Eu carele întru Christos D-zeu bine credinciosul Domn Io. Dan V.V. din mila lui D-zeu, Domn a totă ţara Românescă, întru început de la D-zeu dăruindu-mi-se Domnia, am aflat în pământul Domniei mele, la locul ce se numeşce Tismeana, o mânăstire cu toate lucrurile nesăvârşită, pre care răposatul întru fericire blagocestivul Radu V.V. Părintele Domniei mele, din temelie a înălţat-o şi scurtându-i-se viaţa, nu s’a săvârşitu. Pre aceasta bine am voit domnia mea, precum şi Domnia lui, şi de acaesta îndemnatu-m'am, a înoi dar pomenirea Părintelui Domniei mele, şi drept sufletul meu cu chramul Prea Sântei Stăpînei noastre Născătoarei de D-deu şi pururea fecioarei Mariei, a zidi şi a întări cu toate adăugirile şi veniturile. Nu numai acestea, ci si câte a înkinat Părintele meu mânăstirei, toate a le întemeia şi ale întări pentru mărirea Dumnedeului meu şi întru lauda şi cinstea Prea slăvitei stăpânii mele, Prea curatei Născătoarei de D-deu; ca pre acesta s'o aflu întru viaţa Domniei mele, întărire şi ajutătoare şi întru înfricoşata ziua judecăţii vieţii vecinice mijlocitoare. După aceasta întăreşte grîul din sudu-Jaleş în tot anul câte patru sute kile şi lemnele de nuci toate din Dubăceşti, la rîul Jaleşului. Brânză şi caşcavale, miere şi ceară, aşternuturi pentru case, postavuri pentru îmbrăcămintea părinţilor. Acestea cu sumă de număr se da în tot anul din curtea Domniei.

Apoi întăreşce câte a înkinat tată-său mănăstirei, moşii, sate, bălţi, kiar şi ale mănăstirei Vodiţel cele mai sus arătate câte a înkinat unkiul său, Vladislav V.V.

După aceasta întăreşte, ca să fie călugării înşişi stăpânitori în într’amândouă mănăstirile, şi nici să se strice orânduiala lui Nicodim (adecă a sântului). Şi că după moartea povăţuitorulul lor, altul nimenea să nu se amestece,  ci însuşi călugării pre care-l vor voi, pe acela să'l pue povăţuitor,  (adecă stareţ,) loru'şi. Că precum sau arătat mai sus, pentru mănăstirea Vodiţa ce cu blesteme mari şi legături, întăreşce Domnul Vladislav ctitorul, a nu se strica orînduiala şi aşăzământul sântului din mânăstire în veci; Asemenea s’a asăzat şi pentru această sfântă mănăstire Tismeana, a nu se strica cinul şi orînduiala lui Nicodim (adecă a sântului), în veci. Fericitul răposatul acesta Dan V.V. precum în chrisovul acesta al Domniei lui scrie încă mai cu groasnice  blestemuri şi mai mari legături. Care aceste mili şi aşezămînturi ale acestor două sânte mânăstiri Vodiţa şi Tismeana şi Marele Mircea V.V.  fratele zisulul Domn Dan, V.V. fiiul lui Radu V.V. Negru, nu numai că le întăreşce, ci şi mai adaogă sate, moşii şi altele, precum în chrisovul Domniei lui cu leatul (1387) Iunie 17 arată.   Asemenea şi fiii acestora, Dan V.V. sin Dan.V.V. leatul (1424) Augustii 3 .Vlad V.V. sin Mircea V.V. leatul (1439) cât şi alţi Domni în urmă, fii, nepoţi şi strănepoţi ai zişilor Domni. Nn numai că au întărit cele mai sus cu chrisovele Domniilor, ce le-a dat la sântele monăstiri acestea, ci au mai adăugat şi Domnia lor sate, moşii, bălţi, vămi şi alte mili şi acareturi. Iar aceste sânte monăstiri s'au făcut si cu ajutorul lui Cniaz Lazar, carele au foşt Impăratul Serbilor de mai sus zis. Insă nu numai că a ajutat cu dări de bani, ci şi metoaşe, adecă sate cu moşiile lor în ţeara Sărbească, au înkinat acestor sânte mânăstiri, precum pre larg arată chrisovul lui Ştefan Despotul, fiiul numitului Cniaz Lazar, carele au fost în urmă stăpânitorul Serbilor la anii dela facere (1396) în care chrisov scrie aşa: " Cu mila a tot Puternicului D-zeu, Eu Ştefan cu credinţa blagocestivă, în cursul stăpînirii celor, ce au fost mai nainte despoţi cu multe păsuri, - au fost împresuraţi de limbi, omenii cei mici şi cei mari împreună şi mânăstirile şi călugării cu toţi dinpreună erau cuprinşi în multe feluri de scârbe, precum eram şi eu. Iar când bine au vrut bunul D-zeu a mântui pre oamenii săi, carele dintru strâmtorare la lărgime, şi din neputinţă la putere, şi din scârbă la veselie aduce, adus'au şi pre mine după bunătatea sa, dintru nevolnicie la volnicie slobodă, şi dintru mic la prea înălţat scaunu. Atunci şi eu volnicie am dat mânăstirilor şi fieşce-căruia al său, ce s'au căzut să aibă. Intru carele si mânăstirile din ţeara Românescă, carele cu ajutorul fericitului parintelui meu s'au făcut, chramul Născătoarei de D-zeu la Tismeana, şi al marelui Antonie la Vodiţa, metoacele, care avea întru stăpînirea împărăţiei mele, asemenea ca şi altele întru uitare şi pustiire s'au făcut, pre carele bine vru înălţimea mea, iarăşi ale face pre seama mai sus numitelor mânăstiri.

 Apoi dă volnicie, ca oricine din cei fugiţi din pricina răsmiriţilor, şi întor-cându-se vor voi să locuiască în satele mânăstireşci, sa fie slobozi şi nimenea din slujbaşi să nu-i oprească, fără numai pre aceia, carii vor fi cu pricini făcători de rele, că acestora zice, că nu li se dă voie, cât şi altele mai zice şi întăreşce pentru satele mânăstireşci. Iar mai pre urmă zice aşa : " toate acestea câte mai   sus   s’a   zis,   cu   credinţa  şi  porunca   Impărăţiei  mele,   am   întăritu   să fie  neskimbate  şi nemişcate   întru   viaţa   lui Kir   Popa   Nicodim  (adecă sântul,) aşa şi după moartea lui întru toţi anii vieţii  împărăţiei  mele.   Iar   după   skimbarea   Impărăţiei mele,  după porunca lui D-zeu pre carele Dumnezeu după buna vrere va alege a  fi   ţiitoru scaunului meu, rog, sa păzească acestea, ce mai  sus s’au zis, ca şi el păcat să nu-şi câştige; şi pomana noastră să nu o stingă, întru acele mânăstiri în anul viacului. Care aceste ajutoare şi daruri de miluiri, de moşii şi de altele, dupre cum se cuprind în chrisoavele de mai sus arătate, ale bine-credincioşilor întru fericire răposaţi Domni, şi ale lui Ştefan Despotul, ctitor sântelor mânăstiri Vodiţa şi Tismeana, le întăreşce şi Jicmond Impăratul Romei, şi Craiul   Unguresc în chrisoavele seale, ce le-a dat acestor sânte mânăstiri; unul la anii dela Cliristosu (1520). iară altul la anii (1529), întru care chrisoave scie aşa: "Jicmond cu mila lui D-zeu Impăratul Romei şi Craiul Ungariei şi. altor ţări Crai, pomenindu-le anume : Apoi zice: Aceasta dau de şcire tuturor credincioşilor noştri, mai marilor Bisericilor şi stăpânitorilor, şi Şpanilor şi pârcălabilor şi altor cinstiţi oameni, şi a tot omul mare şi mic, care ţin de mine (şi altele) şi zice toţi să crează şi să nu fie volnic a sta înprotiva poruncii aceştia pentru monăsti-rea Popei lui Nicodim dela Tismeana (adecă sântul), unde se prăznuesce Adormirea sântei fecioarei Mariei.

Iar în cel al doilea chrisov zice : a nu sta înprotiva monăstiriior Popi lui Agaton, a sântului Antonie la Vodiţa şi a prea sântei Născătoarei de D-zeu la Tismeana". Apoi mai zice: şi cu credinţa mea am priimit ori-ce au fost ale lor mai nainte vreme, şi acuma să fie ale lor toate şi slobode, toate satele cu toate chotarele şi vama munţiior jumătate; de la Olteţ până la poarta de Fer şi vîrşiile la Dunărea şi virul tot dela iuţi şi skelea trecătorea Dunărei la Bistriţa, şi satele din ţeara Sârbiască, ce li-a înkinat Cniaz Lazar, părintele lui Ştefan Despotul, toate să fie ale lor slobode şi vecinice de acum şi până în veac. Şi nimenea să nu le stea lor împrotivă ori pentru ce lucru; nici oamenilor lor nici a mărfilor; şi ori-ce vor eumpăra şi ce vor vinde, au pre uscat au pre apă, şi pre unde vor umbla omenii lor cu marfa lor nici înţr'un loc în ţeara mea vamă, să nu dea, ci sa umble slobozi". Apoi iară zice: "Toate să fie ale lor slobode, cum au fost şi mai înainte vreme, aşa să fie până în veci; toate ale monăstirilor lui Popa Nicodim, adică sântul şi a Popei lui Agaton, adică a Diadohului sântului şi a călugărilor lor, şi in urma lor, carii vor fi lăcuiiori într'acele sânte locuri, întru acea orânduială şi întru Christos fraţi, carii i-am luat noi, ca să'i hrănim şi sa'i păzim pentru a lor slujbă şi buna credinţă, bună legea lor să petreacă şi legea lor să'şi ţie în Bisericile lor, şi nimenea să nu fie volnic a le sta împrotivă, au ai bântui pentru legea lor şi altele". Iar la sfârşit arată şi unde s’a dat chrisoavele. Cel dintâi zice, că sa dat în mânăstirea Tismeana, iar cel al doilea în Pojun. Care aceste întăriri ale lui Jicmond Impărat, întocmai le întăreşce şi'iarăşi dela Hunada V. V. Ardealului în cartea sa la anii dela Christos (1444).

Insă aceste perilepse de chrisove Domneşci şi Impărăteşci s'au scris, pentru ca să se şcie în ce vreme şi în ce zile de Domni şi Impăraţi a fost sântul, şi de care Domni s’a înălţat întâi din temelie aceste sânte mânăstiri. Al doilea ca să cunoascem si să ne minunăm de darul Prea milostivului, D-zeu, ce se revărsa prin sântul în inimile bine credincioşilor Domni şi Impăraţi de atuncea, de le da rîvnă a asculta pre sântul pentru înălţarea şi zidirea şi înfrumuseţarea sântelor mânăstiri cu zugrăvituri şi cu altele prin Biserici. Pentru miluirea cu moşii, şi cu altele şi pentru întărirea a bunei rendueli a tagmei monachiceşci, dupre cum va aşeza şi va orândui sântul şi pentru credinţă şi lege, precum s’a zis mai sus, de a nu se strica în veci. Şi că într'o vreme ca aceia au fost aceste miluiri şi întăriri de aşezământuri ale acestor sânte mânăstiri, când iara-şi împăraţii şi Domnii cei pravoslavnici începuse a fi împresuraţi de limbile cele păgâne, adecă de Agarenii, Turci şi de Tătari, cu multe scârbe şi mari nevoi şi strâmtorări; precum de aceasta se dă înţelegere, din perilăpsu de chrisov de mai sus a lui Ştefan Despotul.

Deci, după cea de tot săvârşire şi întemeiere întru toate a acestor sânte mânăstiri Vodiţa şi Tismeana, străbătând vestea în toate părţile în ţeara acesta şi peste munţi în Ardeal, şi într'alte părţi şi preste Dunărea în taotă ţeara Serbiei, şi în alte părţi pentru buna orînduială a tagmei monachiceşci, si a altor orândueli, plăcute auzului omenesc, la carele dorea mântuirea din tot sufletul, precum s'a zis şi mai sus, foarte mulţi locuitori şi călugări cu viaţă înbunătă-ţită s’a adunat întru amendouă mânăstirile, cu care călugării şi fraţii în Christos locuind Sântul în Sânta mânăstire Tismeana ; iar în sânta monăstire Vodiţa Ieromonachul Agaton, de mai sus zis. Şi vieţuind sântu pre plăcere D-zeească, ca vieţuire de obştie, kip şi pildă de fapte bune, într'amândouă mânăstirile tuturor făcându-se, pre toţi la calea mântuirei povăţuindu-i, i-a îndreptat. Şi luând sântul de la Dumnedeu dar, de facere de minuni şi putere asupra duchurilor celor necurate, precum s’a zis mai sus, multe şi nenumărate minuni a făcut, cât a trăit în viaţă, izgonind dracii din oameni şi tămăduind tot feliliul de boale şi neputinţe. Şi zic, că şi în foc a intrat şi a eşit ne-vevătămat, cât nici de chainele lui nici de părul capului lui nu s’a atins focul.

Eră pentru intrarea în foc se zice aşa, că străbătând auzul prin toate părţile pentru darul lui D-zeu al facerilor de minuni, ce se făcea prin s-tul, a mers auzul şi vestirea până la Jicmond împăratul Romei şi Craiul Ungariei cel mai sus zis. Şi că acest împărat, având o fecioară o rudenie a sa de aproape, alt zic că o fiică a lui, ce se bântuia de duch necurat şi multă vreme mai  'nainte prin doftori şi prin alte meşteşuguri vrăjitoresci keltuia averea sa, şi n'a putut. nimic de ase tămădui, apoi aducându-şi aminte de auzul şi vestirea minunilor lui D-zeu, ce se făcea prin sântul, izgonirea duchurilor necurate   din oameni şi tămăduirea a tot  felul  de boale şi neputinţe, s’a aprins cu râvnă, că nu numai cu auzul să audă, ci şi cu okii să vază, a trimis oameni împărătesci, ca să aducă pre sântul acolo la împărăţie, unde era rudenia sa cea bolnavă, ca să o tămăduiască de duchul cel necurat ,ce o bântuia, iară sântul, fiind atuncea bolanv şi nepututincios foarte pentru bătrâneţe, n'a putut  merge pentru neputinţa slăbiciunei bătrâneţilor şi a boalei, ce era atuncea bolnav, din iconomia lui D-zeu. Eră trimişii întorceându-se, deşerţi la Impăratul şi spuindu'i de această, că n'a putut veni, nu s’a mâniat asupra sântului, ci  mai cu râvnă şi cu durere aprinzându-se, ca să vadă pre sântul, n'a socotit mărimea împărătescă, şi depărtarea locului, şi osteneala drumului,  ci luându-şi pre rudenia sa cea bolnavă, a venit la sânta mânăstire Tismeana, împreună şi cu alţii din cei mai credincioşi ai lui, domni boieri, căpitani, şi câţi-va ostaşi. Iară precum că a fost adevărată venirea în mânăstire a numitului împărat Jicmond, se dă adeverată încredinţare din zicerea de mai  sus a perilipsului chrisovului său, că s’a dat în Tismeana ne dând de ştire sântului, pentru venirea lui la mânăstire, şi cum s'a apropiat, şi a dat de apa râului Tismenii, şi a început a întra pe valea sântei mânăstiri, îndată şi duchul cel necurat din rudenia împăratului a început a striga, că nu poate de a mai merge de aice înainte, căci îl arde focul D-zeirei al darului sântului duch, ce locueşce în răul bătrân Nicodim de la Pişători. Şi aşa strigând duchul cel. necurat şi scrişnind cu dinţii, făcănd spume şi scuturându'o, o a trântit jos, şi lâsându o ca pre o moartă a eşit dintr'ânsa, pre care toţi cei-ce era împreună cu ea, o socotia că a murit, ci nu după mult ceas s’a sculat sănătoasă, mulţumind şi slăvind pre Iisus Christos, D-zeu cel adevărat, şi pre prea curata lui Maică, pururea fecioarei Maria, si pre bătrânul Nicodim, ce prin rugăciunile lui zice, ca s'a mântuit de duchul cel necurat. Şi văzând Impăratul şi cei împreună cu el aceasta înfricoşată şi mare minune, pre toţi i-a cuprins frică şi spaimă, şi mirându-se, zicea cu un glas toţi, cum dracul, cât s’a apropiat de locaşul acelui om Nicodim, pre carele l'a numit rău bătrân, n'a putut merge mai mult, nici a mai lăcui în fecioară, dară când ar fi fost de faţă acel om, ce ar fi fost. Şi aşa înspăimântaţi pentru minune, şi cu bucurie pentru tămăduirea fecioarei, au mers în mânăstire, dară sântul mai 'nainte cunoscând cu duchul tămăduirea şi izgonirea duchului cel necurat din fecioară, şi venirea împăratului în mânăstire, a poruncit preuţilor şi diaconilor de s'a îmbrăcat în sântele odăjdii, asemine şi sântul îmbrăcându-se, a luat sânta Evangelie, iar preuţii sânte cruci, şi diaconii, lumini aprinse, si cădelniţi cu tămâe în mâini, şi fâcând litie, cu toţi părinţii şi fraţii leremonachi, şi monachii, au eşit înaintea împăratului, de l'au întîmpinat şi l'au primit în sânta mânăstire, cu mare cinste. Dar împăratul mai nainte până a nu intra în mânăstire, dăduse poruncă la toţi ai săi, ca niminea să nu scoată grai din gură în mânăstire, pentru tămăduirea fecioarei de Duchul cel necurat. Deci a zis Sântul cătră Împăratul, mai la urmă, după alte multe cuvinte duchovniceşci de mântuire : Să trăecşci întru mulţi ani împărate, şi te bucură, dând slavă şi mulţămită pre Milostivului   D-zeu,   cel a tot puternic, şi crede din tot sufletul către Mântuitoriul nostru Iisus Christos, fiiul lui Dumnezeu cel adevărat, şi precuratei Născetoarei de Dumnezeu, pururea fecioarei Mariei Maicei sale, stăpâna nostră cea pre milostivă, carea a tămăduit şi-a izgonit pre dracul din fecioara rudenia ta.

   Minunea purceilor gătiţi

Si auzind împăratul pre Sântul mai nainte spuindu'i tămăduirea rudeniei sale, s’a mirat întru sine, zicând către ai săi, cum, nefiind de faţă şi ne-spuindu-i niminea, şcie acesta cele, ce s'au făcut nouă pre cale? Apoi şezend Impăratul în mânăstire câte-va zile, şi văzând tămăduirile bolnavilor, ce cu darul lui D-zeu să făcea prin Sântul, a voit să, cerce pre Sântul, să vadă, poate face şi alte feliuri de faceri de minimi, s'au numai tămăduirile boalelor si izgonirea duchurilor poate, care pentru întâia cercare se zice aşa, că aducend Impăratului atuncea aice  în mânăstire oare'şi-cine, nişce purceluşi mici, ne fiind faţă Sântul, î-a dat la bucătarul său să'i gătească, şi să'i pue acoperiţi pe masă,  şi  fiind  atuncea şi Sântul cu Impăratul  la masă, a zis Împăratul cătră Sântul, blagosloveşce părinte aceste bucate de peşce păstrăv. Eră Sântul cunoscând   cu  duchul, ca nu este peşce, ci carne, adecă purcei gătiţi, a zis  cătră Împăratul, să trăeşci Împărate la mulţi ani, eu cunosc, că nu este peşce, ci după cuvântul Impărăţiei tale, facăsă peşce, precum ai zis, şi blagoslovind Sântul, făcând semnul sântei cruci de asupra acelor bucate, o minune! când  le-au  descoperit  în toate s'a aflat peşce păstrăv, iar nu purcei, precum se pusese în tipsii. Şi văzând Împăratul şi toţi, ce era împreună cu dînsul o minune ca aceia, mirându-se sta înspăimântaţi. Iară sântul, după acesta a făcut cuvănt către Împăratul  şi  către   cei  împreună   cu  dînsul,   pentru sânta şi drepta credinţă a Christianilor celor drept credincioşi, şi pentru darul facerilor de minuni, ce se dă dela D-zeu tuturor christianilor, celor drept credincioşi, ce se tem de D-zeu, şi 'l iubesc din tot sufletul, şi păzesc poruncile lui.

Atuncea Impăratul au zis către sântul aşa, eu părinte am auzit, că  scrie prin scripturile  vostre, că mulţi cu acea credinţă, precum înveţi tu, au intrat prin foc şi nu i-a vătămat nimic, cât nici de chaine, nici de părul lor nu s'a atins focul, aceiaşi voiescu eu, ca să faci şi tu aşa, de a trece prin foc. De nu te va vătăma nici pre tine focul, precum pre aceia, apoi şi eu voiu crede, precum şi voi credeţi, şi voiţi primi drepta credinţă, şi ori-ce mi vei zice pentru credinţă te voi asculta, şi toate le voiu face. Iar neputând a face aceasta, urgie şi pedeapsă mare va fi asupra ta, şi asupra tuturor celor ce locuesc în mânăstirile tale, vrend Împăratul cu aceasta a doua oară ispitire şi a înfricoşa pe sântul. Iar sântul de aceasta netemându-se, a zis către Împăratul, ca să'i dea soroc până a doua-zi, şi dându-i-se a petrecut întru acea zi şi noapte în post, în privighere, şi în rugăciune către D-zeu şi către prea curata lui Maică, iar adoua-zi sântul puind nedejdea spre ajutorul darului facerilor de minuni al prea Milostivului D-zeu, a poruncitu, să facă foc mare, în mijlocul mânăstirei înaintea sântei biserici, şi făcăndu-se focul a intrat sântul în Biserică în sântul altar, şi s’a înbrăcat în sântele veştminte cele preotesci, asemenea a poruncit Ierodiaconului ucenicului său să se înbrace în cele diaconeşci şi să ia cădelniţa cu tămâe, şi crucea în mână. Luând sântul sânta Evangelie şi crucea în mână. Si mergend unde era focul făcut foarte mare, a poruncit diaconului să cădească focul de trei ori, înprejur şi căduidul a zis către sântul. Blagosloveşce stăpâne. Iar sântul blagoslovind, şi însemnând cruce de trei ori, asupra focului cu sânta cruce, şi însemnându-se şi pre sine cu semnul sântei cruci, a poruncit şi diaconului să vie după sine. Şi o minune! focul cel atâta de mare era asemenea celui din câmpul Deirea dela Vavilon. Cum sântul cu piciorul în foc au păşit, văpaia focului în două s'a desfăcut, cale sântului făcând, şi când în mijlocul văpăii era, mai mult de cât, un sfert de ceas şedea. Şi aşa împreună cu diaconul său, în numele prea sântei Treimi, in trei rânduri intrând şi eşind, a remas nevetămat, încă nici de chaine, nici de părul capului lor nu s’a atins focul, care pre toţi cel-ce de departe privea, îi dogorea şi 'i ardea.

 Atuncea împăratul şi cu toţi al lui, ce era împreună cu-el, văzând acesta mare şi înfricoşată minune, ce s’a făcut prin sântul cu puterea lui D-zeu, cu  darul  sântului  Duch,   a căzut  la  picioarele Sântului, cerend ertăciune. Iar sântul cu duchul blăndeţelor ertându’i şi blagoslovindu'i mult i-a învăţat, pentru a numai ispiti puterea lui D-zeu şi darul sântului Duch al facerilor de minuni, care se face prin oamenii cei drept credincioşi, precum i s’a mai zis, pentru ca să nu le vie asupra, prin slobodirea D-zeiască,  vre o pedepsă de duchuri necurate, mai rea, de cât la fecioara cea tămăduită, care s'au zis mai sus. Iară împăratul şi cei împreună cu dânsul, înspăimântându-se şi înfricoşindu-se pentru aceasta foarte, şi umilindu-se de învăţăturile Sântului cele duchovniceşci, a primit sânta şi dreapta credinţă, şi prin punerea mâinilor Sântului, împăratul şi toţi cei împreună cu el, ai lui miniştri şi cei-lalţi sântului botez desăvârşit sau învrednicit, şi zic unii că împăratului la sântul botez numele de Matei i sa pus; cu toate că în chrisoavele lui cele de la sânta mânăstire, pentru întărirea moşielor, şi a satelor şi a altor dreptăţi, pentru credinţă, şi aşezămenturi de ale sântei mânăstiri, Jigmond se numeşce, precum sau zis mai sus.   far care, chrisovu ce scrie, că sau dat în Tismeana, se înţelege, ca după facerile de minuni  ale  sântului,  şi după ce  aţi primit împăratul   sântul botez,  l'au dat sântei monăstiri. Iar într'alte istorii ale scrierii anilor împăraţilor Romei, Sigizmond îi zice.  Dar într'un sicriaşi de argint, în carele ieste sântul deget al sântului, împreună cu alte sânte părticele de sânte Moaşte, ce s'au scris mai sus, în care sicriaşi, ieste scris kipul sântului în argint, cu toate, minunile seale, dela naştere până la pristăvire. Adecă Naşterea sântului, sântul botez, primirea cinului călugăriei, primirea chirotoniei diaconiei, şi a preoţiei, şederea cu împăratul la masă, trecerea prin foc, pristăvirea, adecă îngroparea în morment. Iar la capul împăratului, unde şeade cu sântul la masă, ieste scris Matiaşi Impăratul, şi acest sicriaşi ieste făcut cu keltuiala lui Nicodim Ierodiaconul, la anii de la facere (1601). Să găseşce scris în condica mânăstirei Coziei un chrisov, cel dă aceştii monăstiri un Mateiaşi, Craiul Ungariei dela Buda la anii dela Christos, (1473), care se vede, că a fost cu mulţi ani mai în urma Sântului aceasta. Iar sântul după ducerea împăratului din mânăstire, şi alte multe ne numărate minuni au mai făcut, cât a mai trăit în viaţă cu puterea lui Christos D-zeu. Şi fiind atuncea foarte bătrân, precum s’a zis şi mai sus, a voit, ca cea-laltă rămăşiţă a vieţii sale să o petreacă în linişce, şi mai cu plăcere D-zeiască, a trimis de a kiemat pre Ieromonachul Agaton, ce era orânduit purtător de grijă în locul său, la mânăstirea Voditii, şi i-a încredinţat şi sânta mânăstirea acesta Tismeana, de a fi în locul său următor, şi purtător de grijă, adecă Egumen preste amendouă sântele mânăstiri, Vodiţa şi Tismeana. (Şi această diadochie a părintelui Agaton, se adeverează întâi dintr'o carte fără leat a lui Marelui Mircea V'oevod, feciorul Radului Voevod Negru, în care carte scrie cătră toţi locuitorii moşielor, acestor două sânte mânăstiri, ce era daţi spre poşluşanic, zicându-le aşa, şi precum aţi avut întru cinste pre popa Nicodim, adecă pre sântul aseminea să cinstiţi, şi să ascultaţi pre popa Kir Agaton, cât ca pre faţa mea aşijderea, şi toţi fraţii, adecă Părinţii călugări din mânăstire. In-tr'alt kip să nu cutezaţi a face, după porunca Domniei mele. Şi mult învăţându-lu pentru cele duchovniceşci, orândueli ale sântelor mânăstiri şi cum să se poarte cu părinţii, şi cu fraţii întru dragoste cu toţii, dela mic până la mare, şi cum să primiască pre cei călători, şi pre cei bolnavi să'i caute, s'a suit în peştera cea mai de sus zisă, în care a găsit şarpele, care este deasupra de mânăstire în peatră, care peşteră o avea gătită de mai nainte, de când venise aice pentru trebuinţa liniştirii  sale, precum se vede până astăzi cu zidire în faţă, căci adeseori şi mai nainte se suia şi se liniştea într’însa, şi suindu-se s'au dat pre sine spre linişce desăvârşită, petrecând numai cu unul D-zeu prin post şi privegheri de toată noaptea, şi în rugăciuni prin plecări

de genuki, şi vărsări de lacrimi necontenite, cătră prea milostivul Mântuitorul nostru Iisus Christos, pentru mântuirea sa şi a tuturor drept credincioşilor christiani, si numai din Sâmbătă în Sâmbătă spre Duminecă şi la praznice împărăteşci, se pogora de era noaptea cu părinţii la utrenie, şi la privigheri de toată noaptes, şi a doa-zi la slujba sântei, şi D-zeeşcei liturgii, slujea cu părinţii sobor de se împărtăşa, cu prea sântele şi de viaţă făcătoare taine ale Mântuitorului nostru Iisus Christos si după săvârşirea sântei D-zeeşcei liturgii, pre mulţi din cei bolnavi şi neputincioşi, şi pre cei munciţi de duchuri necurate, ce să afla veniţi, în sfânta mouăstire, cu credinţa pentru tămăduire prin punerea mâinelor, şi prin sântele seale rugăciuni, îi tămăduia, iar alţii, ce venea mai cu credinţă, şi cu fierbinte dragoste către sântul, numai cât se atingeau de imbrăcămintele cele preoţeşti, când sluja Sântul si era cu sântele daruri, la sânta şi D-zeeasca liturgie la văchodul cel mare, se tămăduea de boalele şi neputinţele lor, iar după tămăduirea bolnavilor, intra Sântul cu adunarea părinţilor la masa cea de obşte de mânca puţin din toate, ce se găsea puse pe masă, întru slava lui D-zeu şi Mântuitorului nostru Iisus Christos, si a prea sântei stăpânei noastre născătoarei de D-zeu pururea fecioarei Mariei Maicei seale, şi după scularea dela masă, lua puţină pâine şi apă, şi degrab se suia la peşteră, şi aşa într'acest feli de liniştită viaţă, a petrecut ca la patru cinci ani mai bine.

Apoi din descoperire D-zeească, cunoscend sântul mai nainte, că i-s’a apropiat sânta şi fericita mutarea sa cătră Domnul, şi aproape fiind sântul şi D-zeescul praznic al naşterii Domnului şi mântuitorului nostru Iisus Christos, s'a pogorât din peşceră în mânăstire şi a petrecut în post în privighere, în rugăciune, în totă noaptea aceia a privigherii praznicului. Cu adunarea a tot soborul părinţilor în biserică, cât şi la sânta şi D-zeeasca liturgie slujind cu soboru s'a înpărtaşit cu sântul trup, si sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Christos. Iar după săvârşirea sântei şi D-zeeşcii liturgii, a mers la masa de obşte cu toată adunarea părinţilor şi a fraţilor din mânăstire şi acelor, ce se sichastrea la linişte în pustietate, fiind că aşa era obiceiul, precum şi până astazi vin cei de pre la skituri, duminicile, şi la praznicile cele mari împărăteşci, şi gustând foarte puţin din cele, ce se afla la masa bucate, iar sculânduse dela masă, a făcut cuvântu pentru mântuire, învăţând pre toţi de obşce cu cuvinte duchovniceşci, cum se vieţuiască în monăstire până în sfârşitul vieţii, întru unire şi dragoste unul cu altul, în smerenie duchovnicescă, în supunere şi în ascultare, până la moarte ascultând pre mai marele lor, ca pre însuşi Christos D-zeu ; si nimic al său sa voaescă a fi, şi toate de obşce, la toţi să fie, până la acu, şi la aţă, şi mai vârtos să urmeze toţi aşezământului, ce l’a lăsat prin scris a se ţine nestrămutat, dacă cu adevărat voiesc a se mântui de vrăjmaşul dracul, şi după sfârşit a dobândi viaţa de veci.

Care acest aşezământ al sântului, ce l'au făcut şi lăsat în scris mânăstirilor sale, Vodiţa şi Tismeana, se adiverează mai întâi din Chrisovele ctitoriceşci, precum s’a zis mai sus, adecă nici să se strice cinul şi orânduiala lui Nicodim, adecă a Sântului, şi porunca Domniei mlee adecă a D-lor, care a întărit aşezământul sântului. Iar mai pre urmă se adeverează mai pre, larg din cărţile Patriercheşci, ce s’au făcut, cu mari legături şi afurisanie, din porunca Domnilor strănepoţi ai Domnilor ctitori de mai sus zişi şi de Mitropoliţii ţărei. După ce s’a răpus dela mânăstire cartea cu aşezământul sântului. Ci după acesta învăţătură le-a arătat, că i-s’a apropiat sântul şi fericitul sfârşit al vieţii lui cei trecetoare din moarte la viaţă, care viaţă din pruncie până acum o a dorit, precum cerbul cel însetat de izvoarele apelor, aşa şi sântul până la săvârşit. Apoi mergând în kilia sa de mai nainte egumenescă, şi pe toţi la sine kiemându-i de rând, câte pre unul, tuturor le-a dat părintesca blagoslovenie, şi sărutarea cea mai de pre urmă şi întru aceeaşi războlindu-se oareşi-ce de boală, după fireasca datorie, a doua-ăi în 26 zile ale lunii lui Decembrie prin, neîncetatele sele rugăciuni s’a dat sântul său suflet, în prea sânte mâinele prea doritului său stăpân, Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Christos, pre carele din pruncie dintru începutul vârstei sele cei tinere până la săvârşitul vieţii din tot sufletul l'a iubit.

 

URMEAZĂ

https://tismana.ro/nicodim/cap3.htm  - Paginile 65 - 82 - Efectul răzmiriţelor asupra Mânăstirii Tismeana; Ascunderea moaştelor Sfântului * Furtul sicriului

 

Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru revistă. 

 

 

Site www.tomoniu.ro

 

În căutarea locului sfânt

 Ștefan Ieromonaful

Viața Sfântului Nicodim

 

 Paginile 12-46

https://tismana.ro/nicodim/cap1.htm - Paginile 12-46 - În căutarea locului sfânt 

În căutarea locului sfânt

 

Steiul Coziei din satul Sohodol – Tismana,  în vârful  căruia Nicodim ar fi vrut să  ridice mănăstire. Din satul Sohodol, s-a ridicat neamul Basarabilor  

 NOTĂ

Dat fiind faptul că site-l oferă şi imaginea paginilor originale, nu mai păstrăm aici ortografia timpului.

Mai întâi că nu suntem obişnuiţi cu ea şi o citim mai greu, şi în al doilea, nu toate calculatoarele sunt echipate pentru a reda caracterele scrierii vechi.

Astfel că, am înlocuit cu echivalentele de astăzi următoarele caractere:

û, ô şi ê cu â

ó cu oa

é cu ea

ĕ cu ă

đ cu z

ĭ cu i

ŭ final se exclude

 

Intru această lună a lui Dekemvrie, în 26 de zile, pomenirea Sântului Prea Cuviosului Părintelui nos­tru Nicodim Sânţitul şi Archimandritul din Lavra Sân­tei Mănăstiri Tismeanei, ce au fost la leatul (1386).

 Bun lucru şi drept şi tutulor celor ce voiesc a bine-cuvânta pomenirile sânţilor, şi a ne împărtăşi laudelor lor, nu numai aceia, precum zice Davicescul acel glasu; pomenirea drepţilor cu laudă, şi celor drepţi se cuvine laude; ci şi întru însuşi vederile înkipuitoare, tot-de-una a avea pre nevoinţele şi ispră­vile acestora, cele cu vitejie făcute înprotiva trupu­lui şi ale duchurilor ne-curate. Precum şi a grăi prin cărţi, scrise pre ale lor, cuvios lucru şi blagocestiv este. Pentru că amândoă întrând şi prin vedere şi prin auzire cătră fapta bună acelor întăî înkipuitoare şi cătră dumnezeiasca râvnă pre noi ne suie, întru care sânţita scriptură aceea se împlineşce, carea zice : arată mie faţa ta si mă fă pre mine să aud glasul tău, că amândouă prin cuvântul cel scris se fac auzite. Şi prin învăţătura cunoştinţei cu taină s'au învăţat cele dumnezeeşci. Deci şi noi de însuşi acestea amândouă neînpărtăşit fiind, mă tem şi cătră uneltire fără îndrăzneală mă aflu, ca gura să deşkid şi mâna să întind; că multă este nemicinicia sărăciei minţei noastre, şi puţină iscusinţă.

Pentru că nu aceia a nu lăuda dupre vrednicie este osândă, ci aceia adică dupre putere a nu grăi este osândire. Şi aducându'mi aminte pentru ne-ascultarea cea osân­dită strămoşească a Evei; şi de robul cel rău. carele în pământ talantul l'a îngropat; Şi ca nu cum­va prin prea multa zăbavnica trecere de vreme în uitare se vie multe din minunile Sântului, care s'au făcut de alţii a le da înscris prin predoslovia de mai nainte scrisă, cât şi pentru facerea sântelor sale Mânastiri Vodiţa şi Tismeana, pre ce vreme de Domn s'a făcut. Pentru că se ştie, precum norul ascunde, pe soare, aşa şi vremea acopere pre cele ce nu se grăesc. Şi măcar că 42 de zecimi de an şi mai mult ceva sunt până acum, de când prea sânţitul sfârşit cel prin obştesca datorie a firii omeneşti l'a priimit prea fericitul părintele nostru, Sânţitul Nicodim, însă îndemnat fiind am aduna de prin chrisoavele Mânăstării şi de prin alte scripturi; apoi şi de pre la Părinţi bătrâni, bărbaţi şi iubitori de adevăr, care mai'nainte de noi câte cu 40 şi 50 şi 60 de ani au foşt locuitori într'această sântă, Mânăstire Tismeana din tinereţe, carii şi ei au adunat dela alţi bătrâni, ce era veniţi mai naintea lor în Mânăstire iarăşi din tinereţe. Carii aceştia zic, că avea ştiinţă din cetirea istoriei Sântului, care a fost scrisă kiar de ucenicii sântului. Şi zic că fiind acea istorie scrisă pe limba sloveniască s'ar fi dat de un Egumen al Mânăstirei mai din vekime unui boer mare, ce venise dela Bucureşti la Mână­stire pentru înkinăciune ca să o tălmăcescă şi să o tipărescă la Bucureşti pre rumânie, şi din pricina răzmiriţilor celor mari, ce au fost pre acea vreme, s’a răpus de la acel boer istoria sântului.

Iară noi alergând aicea şi acolo nu numai la părinţii Mânăstirii, precum s’a zis, ci şi l'a alţi bă­trâni cu ştiinţă lăcuitori de prin satele Mânăstirei cele dinprejur, cât şi dela alţii, carii au avut şti­inţă adăvărată de la Părinţi şi moşii şi strămoşii lor, am adunat pre cele din tânără vrîsta lui şi până la bătrâneţe şi ale morţei povestiri prea veselitoare şi minunate şi adunând, ca dintr'un adânc şi din uitare culegându-le, râvuind pre albina cea iubitore de osteneală, care din multe flori adună pre cele de folos la lucrarea mierei. Şi povăţuească Iisus Christos adevăratul D-zeul nostru, cela ce luminează pre tot omul, ce vine în lume, cela ce singur este mintea acelor, ce cu blagocestie înţeleg şi se înţelegi şi cuvânt acelor, ce zic şi se zic, şi tuturor toate şi este şi se face, cela ce dă luminare de învăţătura a cunoaşte, când se cade a zice cuvânt, că arătarea cuvintelor lui luminează şi înţălepteşce pre prunci, şi acestea adică până la atâtea.

Dară ca să nu mai lungim cuvântul, prin mai lungi cuvântări, ţiindu-ne de începutul, ce zace înainte, pre începătura acestei vieţi lui D-zeu plăcută, viu înainte cuvântând'o. Că mare si iubit este Sântul Prea Cuviosul Părintele nostru Nicodim sânţitul. Carele întăi începe aceasta duchovnicescă prăznuire, întru această sântă Lavră a sa. Şi de unde îi vom aduce cununa laudelor vieţei lui. Şi cum şi pre străduirea şi ostenela strălu­citei petrecerii lui vom povesti-o nu mă dumeresc foarte, iubiţilor. S’au cum pre buna îndrăznela lui cea cătră D-zeu o voi spune. Pentru că minunile cele prin darul cel de sus de dânsul sâvârşite, minu­nate având pre povestire, îmi clăteşce gândul meu şi îl spăimentează. Insâ pre cât va ajunge socotela minţei nostre, nu vom pregeta a grăi. Dar şi noi cu rugăciunile vostre să ne ajutoraţi, milostivă pre D-zeu făcâdu-l, spre  viaţa noastră cea înrăutăţită, şi cuvânt cerâd întru deşkiderea gurii nostre, ca să nu cumva să ne osândim, ca unul, ce ni-am apucat de cele mai presus de vrednicie, şi nimic cinstit şi vrednic de cuvent aducând. Care nici dupre neputinţa noastră s’a făcut, nici vre-unu kip de ne­băgare de samă s’a urmat, ci lângă darul cel de de sus, carele împarte fieşte-căruia pre toate, cele po­trivite, de la carele toată darea bună şi toată dărui­rea  cea de  săvârşită de sus este, pogorând întru cei vrednici duhului, spre acelaşi început; de aceia precum s’a zis, al vieţei voi veni bun foarte. Şi îngrabă aflând împreună ajutorul pre ajutorul ru­găciunilor cel de la o parte şi de la alta. Dar tu o sânţit adevăr al pravoslavnicilor, părinţi monachi şi mireni, câţi v'aţi adunat la acesta prăznuire de bucurie,  sîrguiţi-vă  cu  ferbinţeală întru  adeverată credinţă. Urekile socotelei minţei să le puneţi, pen­tru că întru cele de faţă povestirea, de duchovnicescă sănătate este, iară nu de trupească slăvire şi sporire, precum la Elini. Deci acest bogat şi fă­cător de bucurie, ospătător al sânţitei acestii ospă­tări, al nostru şi al vostru tutulor celor împreună kiemaţi la ascultare.

 Naşterea Sf. Nicodim 

Sfântul acesta, Prea Cuviosul Părintele nostru Ni­codim sânţitul, Archimandritul, începătorul acestei sânte Mânăstiri Tismeana, fostau,  dupre cum zic, de neam slovian; adecă din neamul slavenesc al Serviei, născut din părinţi bine credincioşi şi temă­tori de D-zeu; de neam slăvit, rudenie cu Cniazu Lazăr, împăratul Servilor, carele a fost împărat la anii de la Christos 1374;   Iar sântul Botezat fiind  dupre  obiceiul creştinesc, şi  crescut întru buna pedepsire, şi temere de D-deu şi a iubirei în tânără vrâstă a prunciei sale, dat a fost de păriniţii lui la învăţătura cărţei. Şi isteţ fiind la minte, sântul în scurtă vreme a învăţat toată dumnezeeasca Scriptură,   care duce întru mântuire, şi gramatica cea slovenească, foarte bine şi desăvârşit. Şi aşa sân­tul întru pedepsirea sântelor dumnezeeştilor Scrip­turi fiind, în tânără vrâsta Sa, se îndeletnicea tot-d'a-una  întru cetirile dumnezeeşcilor Scripturi,  ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor,  de unde tot-d'a-una   adăpându-se,   în  vremea  sa  s’a   dat rodul său. Alerga şi la dumnezeeasca Biserică cu părinţii lui adeseori şi asculta cu multă luare aminte cântările lui David, şi sântele Scripturi, prin care'şi aprindea sufletul cătră dumnezeescul dor. Şi frica lui D-zeu cu totul o a sădit în inima sa, dupre cuvântul prorocesc ce zice că: începerea înţelepciunei este frica lui D-zeu.

  Botezul Sf. Nicodim

 

Şi întru creşterea vrâstei sale a începutut a odrăsli roduri de fapte bune spre cele D-zeeşti şi nu se mai îngrija nici de-cum pentru cele pământeşti, ci tot-d'a-una se ruga lui D-zeu, singur cu singur vorbind, ca să'l învrednicească prin tagma cea monahicească, a se face rob adevărat al lui, şi netrecându'l D-zeu cu vederea rugă­ciunile şi lacrămile cele cu umilinţă dintru adâncul inimii lui, a slobozit câţiva monachi servi de la o Mânăstire slavenescă, adecă sărviască de la sân­tul Munte al Atonului, a merge în ţara Serviei, pen­tru oreşi-care trebuinţă mânăstirescă a lor, şi înţelegând sântul de venirea lor aci în Servia (în pa­tria sa), a mers sântul pre-sub ascuns la dânşii, unde era la gazdă, furiş de părinţii lui, ca să nu'l vadă niminea dintr'ai casei lor, şi întrând în casă la ei şi vezând sântul cucernicia şi marea smerenie a kipului lor cel monahicesc, li s’a înkinat lor până la pământ şi i-a întrebat pentru mânăstirile sântului Munte, şi pentru rândueala lor şi pentru petrecerea părinţilor, şi pentru toate altele, câte era de trebuinţă la scopusul lui. Şi înştiinţâidu-se de toate de la dânşii, a plâns cu lacrâmi înaintea lor, după aceia a zis cătră dînşii : Văz părinţilor, că D-zeu cunoscându adâncurile inimii mele şi scopusul sufletului meu, v'a trimis pre Sânţia Vostră aicea la noi păcătoşii, ca să mă povăţuiţi pre mine păcătosul la calea cea D-zeească a mântuirei. Câci mult mi s’au veselit sufletul meu de vederea feţeî voastre cei cu kip îngeresc şi de D-zeeşcile voastre cuvinte, şi mai mult nu pot să mai rămâi întru această lume înşelătoare, nici să mai văz slavele şi nălucirile ei cele mincinose. Deci rogu-vă pre voi, Părinţi sânţi, să mă învăţaţi cum să fug de deşer­tăciunea lumei aceştia, ca să me învrednicesc şi eu aceştii vieţi, care veţuiţi Sânţia Voastră. Pentru că părinţii mei acum cugetă, de a mă da în cele politicesci şi-a mă înălţa întru cinste si boerii mari înpărăteşti,   pre care acestea toate din  pruncie până acum le-a urît sufletul meu,  că nici sa le auz nici să le văz. Şi pentru acesta am hotărât, cu un ceas mai nainte să fug şi să mă duc la sf. Munte şi acum cer sfat de la voi.

Acestea auzindu-le părinţii monachi, i-au răspuns unul din ei mai bătrîn şi cu rîndueala Preut, zicendu'i : Văz fiiule, că scopusul tău este D-zeesc, şi cum că dragostea lui D-zeu a stăpânit sufletul tău şi inima ta este plină de darul S-lui Duch. Pentru aceia ce o cugeti, se cuvine să o şi săveşeşti mai degrabă, şi noi vom fi împreună  călători şi povăţuitori ţie, până ce te vom duce la Sf. munte. Apoi sântul, lepădându-se de lume şi de toate cele frumoase şi veselitoare ale  ei, - de părinţi, de fraţi, şi de toate rudeniile sale şi îmbrăcându-se în haine proaste sărăcesci, pre ascuns a fugit din casa părinţilor săi, şi s'a dus la sf. Munte, împreună cu mai sus zişii părinţi la mânăstirea lor, întru care era vieţuirea părinţilor de obşte şi Egumenul foarte înbunătăţit şi sporit întru fapte monachiceşci desăvârşit, şi plin de darul sântului Duchu. Intrând sântul în mânăstire cu mare smere­nie, a mers la Egumenul şi îngenunkind înaintea picioarelor lui şi stând plecat pre pământ cu lacrămi se ruga, ca să-l primească de obştie în mâ­năstire, zicând, că este foarte păcătos şi voeişce a se face monach. Aşa dar văzând Egumenul marea smerenie şi rugăciunea lui cea cu multe lacrămi şi neîncetarea zicerii, că este păcătos, şi cunoscând Egumenul cu duchul mai înainte darul Sf. Duchu, ce era revărsat în sfântul, l'a primit cu bucurie foarte.

Şi priimit fiind sântul în  mânăstire, s’a dati mai întăi cu sufletul supt mâna şi ajutorul lui D-zeu. Iar al doilea cu trupul supt a Egume­nului, şi acelora-l'alţi părinţi şi fraţi de opştie, supuindu-li-se şi ascultându-i întru toate, pre toţi întru frica lui D-zeu, adunând la sine toată buna faptă, nevoindu-se prin nevoinţa cea bună cu postirile cele din fieşce-care zi, cu  stările cele în privigheri de toată noaptea, cu rugăciuni neîncetate, şi cu toate re­lele pătimiri, care se cuvin vieţuirii monachiceşci cei adevărate şi lui D-zeu plăcute, şi pentru cea a sa adâncă mare smerenie, supunere şi ascultare că­tre toţi, cu trupul şi cu sufletul şi după ispitirea şi cercarea de trei ani, a priimit sântul şi marele îngeresc kip. Apoi după acesta nu după trecerea a multă  vreme,   a  priimit  şi darul diaconiei, iar mai în urmă ceva şi  al Preoţiei  şi  fîind  sântul isteţ la minte, a învăţat pre deplin Scriptura şi vorbirea limbei cele greceşti foarte bine şi s’a făcut Dascăl, Ritor foarte iscusit întru amândouă Scrip­turile; (în cea slovenescă limbă a sa şi în  cea elinească).   Şi sântul după  priimirea darului preoţiei, mai cu dorire şi ferbinte dragoste  D-zeească, prin mai multe postiri şi privigheri şi rugăciuni slujia lui D-zeu la Sântul Jertfelnic, ziua şi noaptea, când îi ajungea rîndul. Deci, pentru a le lui prea mari şi înbunătăţite fapte şi dragoste cătră D-zeu şi cătră apropele şi iubirile de fraţi, ce avea cătră toţi părinţii şi fraţii acelii sf. mânăstiri, în cât încă în tînără vârstă fîind, toţi de obşte zişii părinţi şi fraţi foarte îl iubia şi'I voia, al avea întâi începător şi Stariţ preste ei. Iară sântul cu totul se depărta, ca nici să audă nişce cuvinte ca acestea, de a le lor voie; ci plin fiind de smerenia cea duchovnicească, petrecea întru adâncă tăcere, şi împreună cu fraţii întru toate ascultările şi poşlusaniile acei sf. Mânăstiri.

Apoi netrecend ani mulţi la mijloc şi pristăvindu-se Egumenul, ales a fost sântul de tot soborul Pă­rinţilor acei sf. Mânăstiri de al pune Egumen şi Stariţ loru'şi. Dar nefiindu-i voia nici cum a lua asupră-şi o începătorie ca acesta, socotindu-se pre sine cu totul nevrednic şi păcătoş, ci fiind-că foarte mult doria liniştea la pustietate, pentru acesta, a vrut să iasă noaptea din mânăstire pre ascuns, neştiind niminea şi să se ducă de la Sf. Munte, prin alte pustietăţi, pentru de a fi în linişte. Şi prinzând părinţii mânastirii de şcire, a spus de acesta părinţilor ce­lor maii mari ai Sf. Munte, şi părinţi Ecsarchi cu soborul a tot Sf. Munte, prin multe cuvinte duchovniceşci, l'a aşedat Egumen pre Sântul la aceiaşi mânăstire şi nevrând, iar după ce a luat sân­tul începătoria egumeniei asupra sa, mai cu asprime sufletescă şi trupească îşi kinuia sufletul şi trupul său; pildă făcându-se tuturor celor în Christos părinţi, fraţi, şi ucenici ai săi. După cuvântul Domnului nostru lisus Christos că : tot cela ce va să fie mai mare, să fie slugă tutulor. Şi aşa a început sântul a'şi păs­tori turma sa cu plăcere D-zeească.

 Sf. Nicodim hirotonisit diacon

 

Apoi nu după multă vreme a egumeniei sale s’a pus împărat Serviei Cneaz Lazar rudenia sa, (după feciorul lu silnic Ştefan) la aniiî, ce sau zis mai sus. Şi şciind numitul Cneaz Lazar, că împărăţia şi toată ţara Ser­biei este sub anatema Patriarchiei şi a tot soborul Bisericei cei mari a Ţarigradului, pentru o mare sâlnicie, ce a fost făcut silnic Ştefan, împăratul Serbiei, înprotiva Bisericei cei mari, şi a Impărăţiei Ţarigradului, precum scrie la scrierea anilor Impăraţilor Serbiei. Şi voind prea bunul şi drept cre­dinciosul, şi temetorul de D-zeu Cneaz Lazar, îm­preună cu toţi drept crudincioşii boerii lui, de la cel mare până cel mic, ca să se rădice şi să se ştergă de tot acea anathemă, ce era asupra înpărăţiei şi a tot pământul Serbiei. Şi înţelegând nu­mitul Cneaz, că rudenia sa (adecă sântul) se află în viaţă călugării şi Egumenii la una din mânastirile cele Sârbeşti din sântul Munte, a socotit cu sfat de obşte, ca să mergă însuşi la sântul Munte, şi să ea povăţuire de la părinţii cei de acolo pentru acesta. Adecă, cum s'ar putea a se ierta şi a se rădica acea anathemă de-asupra Serbiei, ce sa zis mai sus. Deci având cu sine numitul Impărat Cneaz Lazar multe mari şi bogate daruri, şi pre câţi-va din boerii cei mai credincioşi lui şi pe câţî-va ostaşi aleşi de ai curţii sale, a mers la sântul Munte, căutând mai întăi pre rudenia sa, adecă pre sântul, şi găsindu-1, multe a vorbit cu sântul, mai întăi pentru cele duchovniceşci, prin care se poate mântui sufletul omului, apoi şi pentru acea anathemă, cum s'ar putea ierta şi a se rădica.

Şi luând sfătuire de la sântul, a kiemat pre toţi părinţii cei mai mari şi pre toti duchovnicii cei mai iscusiţi ai sântului Munte, şi arătându-le pricina acei anatheme, ce este asupra împărăţiei şi a toată ţara Serbiei. Iară Părinţii, făcând sobor pentru acesta, au socotit, că într'alt kip nu se pote a se ierta, şi a se rădica acea ana­themă, fără de cât de la Impărăţia şi Patriarchia, şi a tot soborul Bisericei cei mari al Ţarigradului, de unde s’a şi pus acea anathemă, poate să se ierte, şi a se râdica, iară într'alt fel nu se poate a se ierta. Si aşa audind şi văzându numitul Cneaz Lazar, că în altu-felu nu se poate a se ierta, a rugat pre tot soborul acela al părinţilor sântului Munte, ca să mijloceze ei prin scrisori rugând pre împăratul, pre Patriarchul şi pre tot soborul Bisericei cei mari a Ţarigradului, de a se ierta si a se râdica acea anathemă, ce este asupra Impărăţiei, şi a toată ţara Ser­biei. Şi cum că deacum înainte nu va mai fi nici-o-dată vre-o silnicie despre Impărăţia Serbiei cătră împărăţia grecescă, ci în dragoste şi în unire va petrece, ca nişte drepţi credincioşi întru Domnul lisus Christos şi sub povăţuirea cea duchovnicească a Patriarchiei Ţarigradului până în sfârşit. Aşa dar vezâend tot soborul sântului Munte, marea smerenie a numitului Cneaz Lazar, a priimit cu bucurie toată cererea lui, şi a făcut scrisori de rugăciune cătră Imperatul, cătră Patriarchul, şi cătră tot soborul Bisericei cei mari a Ţarigradului.

Asemenea şi numitul Cneaz Lazar a făcut scrisori de rugăciune, întăi cătră împăratul, cătră Patriarchul şi cătră tot soborul Bisericei cei mari   de acolo din  partea sa. Şi alegând trei părinţi mai iscusiţi şi mai învăţaţi în sântele Scripturi d'ai sântul Munte, adică, întăii pe sântul, ca pre cel ce era învăţat desăvârşit întru amândouă sântele Scripturi şi limbi în cea slovenească a Serbiei patriei sale, şi în cea elinească (grecească) : Iar mai vârtos ca pre o rudenie a numitului Cneaz Lazar; şi doi din Părinţi anume : Isaia şi Partenie şi pe trei serbi din boerii numitului Cniaz. Şi dându-le scrisorile şi  multe daruri de la  numitul Cneaz cătră Impăratul şi cătră  Patriarchul şi cătră tot soborul Părinţilor Bisericei cei mari a Ţarigradului, i-au trimis la Ţarigrad. Iar numitul Cneaz Lazar,  după plecarea trimişilor, înkinându-se pe la toate sântele mânastiri şi skituri din sântul Munte, şi dăruindu-le cu multe daruri, au plecat la patria sa în Serbia, dicend la plecare către părinţi : când vor veni trimişii de la Ţarigrad, să-trimită după el la Serbia cu răspunsurile, ce vor aduce. Iar tri­mişii ajungând la Ţarigrad au dat scrisorile. Şi priimind Impăratul şi Patriarchul cu tot soborul părinţilor Bisericei cei mari scrisorile, împreună şi cu darurile şi văzând marea smerenie a lui Cneaz Lazar şi rugăciunea,  ce face împreună cu tot so­borul părinţilor ai sântului munte, pentru iertarea şi râdicarea acei anatheme, au priimit cu bucurie împăratul şi Patriarchul,, împreună cu tot soborul părinţilor Bisericei cei mari a Ţarigradului, de a iertat şi a râdicat acea anathemă, care era asupra Impărăţiei şi a toată ţara Serbiei, făcându-le şi cărţi de iertăciune.

  Sf. Nicodim hirotonisit Arhimandrit de Patriarh

 

Iară pre sântul, eticii, că înţelegând Prea Sfânţitul Patriarch, că este rudenie cu numi­tul Cneaz l'a cinstit de l’a făcut Archimandritu, hărăzându-i şi o cârjă a sa, ce'o purta, şi trei părti­cele de sânte moaşte ca o părticică din sântele moaşte ale Sântului Ioan Gură de Aur, şi alta dintr'ale sântului Ignatie, purtătorul de D-zeu, şi a treia din­tr'ale sântului Mucenic  Theofil. Şi l'a  făcut a fi mai întăi între părinţii cei  mai  întăi ai sântului Munte. Iară sântul cu totul se apăra de o începătorie ca aceasta, dar n'a avut ce face, fiind la mij­loc şi Impăratul, împreună cu tot soborul părin­ţilor Bisericei cei mari, dar a pururea cugeta întru sine, cum ar putea scăpa de o începătorie ca acesta. Şi după acesta priimind cărţile de răspunsuri cătră Cneaz Lazar, şi cătră tot soborul părinţilor ai sân­tului Munte, s’a întors înapoi la sântul Munte, îm­preună cu toţi trimişii cei  mai  sus zişi.  Şi dând părinţilor sântului Munte cărţile de la Impăratul şi şi de la Patriarchul cu tot soborul părinţilor Bise­ricei cei mari, şi văzând ce scrie Impăratul şi Pa­triarchul cu soborul părinţilor, a socotit soborul părinţilor sântului Munte, că Părintele Nicodim, adică sântul, face trebuinţa a merge cu toate respun­surile, adică cu cei de la el şi cu cei de la Impe­ratul, şi de la Patriarchul cu soborul de acolo cel mai sus zis, ca unul ce ştie bine  amândouă  scrip­turile, şi limbele-cea sârbească şi cea grecească şi neputendu sântul a se împotrivi la acesta, a plecat şi nevrînd cu răspunsurile după Cneaz Lazar în Serbia la patria Sa împreună cu boerii Şerbi, trimişi de mai sus zişi la Ţarigrad ai numitului Cneaz Şi ajungând în Serbia, sântul a dat scrisorile Cneazulul, care scrisori, fiind scrise greceşte, a pus pre sântul de le-au tălmăcit pre serbie. Şi kiemând pre toţi boerii mari şi mici şi pre mulţi din cei mai aleşi ai norodului, au pus numitul Cniez pe sântul, de a citit scrisorile împăratului şi ale Patriarchului cu tot soborul părinţilor ai Bisericei cei mari a Ţarigradului întru auzul tutulor, pentru ertarea şi râdicarea acei anatheme, ce era asupra împărăţiei şi a tot pământul Serbiei. Atuncea numitul Cneaz Lazar, împreună cu tot singlitul boerilor săi şi cu tot norodul, cât era adunat aci, audind şi văzând, că s’a iertat şi s'a ridicat cu totul acea anathemă, ce era asupra împărăţiei şi a tot pământului lor, înkinându-se şi plecându-se toţi cu genunkile până la pământ, cu bucurie mare foarte înalţând glas aii dat pentru acesta slavă şi mulţămită prea milostivului D-zeu şi prea sântei Stăpânei, pururea Fecioarei Măria, prea curatei Născătoarei de D-zeu şi tuturor sânţilor lui.

Apoi după acesta numitul Cneaz, împreună cu tot singlitul său, vezând marea înţelepţie şi înbunătăţitele fapte ale sântului, sfat a făcut, ca scriind la Ţarigrad către împăratul şi către Patriarchul cu tot soborul părinţilor de acolo, şi cătră sântul Munte, cărţi de mulţămire pentru deslegarea si ier­tarea anathemei de mai sus zisă. Să scrie şi pentru sântul, cerându-i de a'l face Archiepiscop în sca­unul Patriarehiei Serbiei. Căci pre acele vremi Metropolia   Serbiei  Patriarchie se numia,  care   acea mânăstire, în care au fost atuncea Patriarchie şi acuna tot Patriarchie se numeşce  şi este aproape de oraşul Epec, în ţinutul  Bosniei, cu Monachi şi Egumeni într'nsa;  căci   Archiepiscopia s’a mutat de aci din vekime, de când a luat Turcii ţara Ser­biei. Iar sântul. ca un smerit cugetător şi iubitor de linişte şi de pustietate, de loc cum a înţeleş de acesta, a mers la numitul Cneaz, cerându-şi voie a se întorce înapoi la sântul Munte la mânăstirea sa, ci Cnezul iau dat voie, dicând: Ca sa mai şeadă şi aci în patria sa, pentru folosul şi mântuirea a multora su­flete ale patrioţilor săi. Şi până va scri răspunsuri de mulţămire cătră împăratul şi cătră Patriarchul, şi către tot soborul părinţilor Bisericei  cei mari de acolo, ai Ţarigradului, şi cătră toţi părinţii Ecsarchi. si duchovnicilor sântului Munte. Şi, când se vor în­torce înapoi trimişii, ce duc răspunsurile,  atuncea îi va trimite înapoi la sântul Munte, la mânăstirea sa cu cinste şi cu multe daruri şi odoare.

Insă acestea le zicea Cneazul numai din gură, iară cu inima cugeta, cum mai curând l’ar vedea Ar­chiepiscop în scaunul Patriarhiei Serbiei pre sântul; fiind-că foarte mult îl iubea, nu doară pentru căci îi era rudenie, ci pentru prea multe înbunătăţitele fapte, şi pentru marea înţelepciune, carea o avea sântul din darul sântului Duch, din care isvora din gura lui cuvinte duchovniceşti pentru mântuirea sufletelor, mai dulci de cât fagurul de miere. Pentru că toţi, cei-ce'l auzea, se umilia şi la D-zeu cu lacrămi şi cu pocăinţă se întorcea, cerşându'şi iertarea păcatelor lor. Dar sântul cunoscând cu duchul, ca într'alt-fel nu pote scăpa de acesta,  adică de pu­nerea în scaunul Archiepiscopiei   Serbiei,  cât şi de îucepătoria Ecsarchiei sântului Munte, socotin-du-le acestea cu totul înprotivitoare scopusului mântuirei sufletului său, şi nespuindu nici ucenicului său, au eşit  noaptea  pre  ascuns singur de la conacul său, ce era aproape de curţile Imperateşci, neştiind niminea, unde s'a dus şi ce s'a făcut. Apoi a început a pustnici prin pustietăţi, prin multe şi bo­gate locuri pusniceşci, prin ţara  Serbiei,   până ce a venit la locul ce se numeşce Şaina, carele  este aproape de rîul Dunărei, în ţinutul Cladovei. Şi văzând  sântul locul,  frumos   şi  lesnicios  pentru pustnicie, s’a sălăşluit aci.  Şi petrecend sântul câtă-va   vreme   singur  şi   liniştindu-se,  a   înce­put a se vesti pentru vieţuirea sa cea cu plăcere dumnezeească prin   tot  ţinutul  locului  aceluia  al Serbiei,   pânp  şi  la  mai  sus   numitul   Cneaz  şi  la monăstirea sa la sântul Munte, la care monăstire a fost Egumen, pentru ale lui prea mari şi înbunătăţite fapte pustniceşci.

 Căci nu voieşte prea milostivul D-zeu a fi lumina sub obrocii, ci în sfeşnicii, ca se lu­mineze pre mulţi, precum de acesta Mântuitorul no­stru lisus Christos grăeşce prin sânta Evanghelia sa. De aceia a început a veni mai întăi ucenicul său de mai sus zis, împreună cu unii din părinţi de la zisa mânăstirea sa, cât şi de la alte sfinte mânăstiri dintr'acel pământ al Serbiei, carii dorea petrecerea cea aspră pusnicescă, şi voia a petrece în pustietate la linişce, împreună cu sântul; care cu multe lacrămi îl ruga de a priimi, şi a i se supune întru toate, cerşind sfat şi povăţuire  duchovnicescă pentru  mîntuire. Asemenea mulţi şi din mireni, carii dorea de mîntui­re, venea la sântul. Deci, sântul pentru multă supă­rare, ce-i făcea de ai priimi, şi pentru dragostea cea multă, ce avea către D-zeii şi către aproapele, a în­ceput a-i priimi pre aceia, pre carii cunoşcea sântul cu duchul, că cu adevărat voiesc liniştea şi petrece­rea cea aspră pusnicescă şi sânta ascultare şi supunere, care duce întru mîntuire. Şi văzând sântul, că se înmulţesc fraţii şi fac trebuinţă de canoane Bisericesci şi pravile a înălţat la acel loc o Biserică mică de zid fără de turle cu sânt jertfelnic, în numele prea sântei Treimi, pre care însuşi o a sânţit, căci, când l'au făcut Archimandrit Patriarchul, i-a dat voie şi blagoslovenie pentru de a sânţi Biserici, care biserică stă şi până astăzi în fiinţă şi zugrăvită preste tot,  în care   este şi sântul zugrăvit în tinda Bi­sericii în partea stângă, ţiind biserica în mână, pre­cum înşine cu okii am văzut la leatul 1811.

După acesta, vieţuind sântul aci împreună cu fraţii în linişte, întru plăcere D-zeească, i s'a descoperit prin des­coperire D-zeească, că nu după trecerea a multă vre­me prin slobozire Dumnezeească va să năpădiască pu­terea agariniască şi în partea Evropei, şi va cădea sub robire şi stăpânire pământul Grechiei şi al Bul­gariei şi al Serbiei.   Şi multă  vreme va fi supt stăpînirea agariniască, şi împăraţii   acestor  pămînturi vor muri de ascuţitul săbiei agarineşci, şi pre mulţi din cei drept credincioşi şi temărori de D-zeu Christiani,  îi vor face sânţi mucenici, prin silnicia   cea rea agariniască. Iar pre cei mai mulţi,  ce sunt temători de  D-zeu, pentru a le lor prea multe păcate,  şi mari fără de legi prin slobozire D-zeescă îi vor depărta de la dreapta christieneasca  credinţă, şi'i vor aduce la credinţa lor cea rea mohametească; care acesta  descoperire spuindu'o sântul şi uceni­cilor săi, în multe rînduri cu privigheri bisericeşci de toată noptea prin postire şi lacrămi împreună cu toţi ucenicii săi, ruga adese-ori pre milostivul D-deu, ca să nu sloboadă o putere ca acesta a Agarenilor asupra norodului său cel christianiesc, ca să-i poată depărta puterea Agariniască de la dreapta credinţă christianescă, şi să-i supue a lua legea lor cea rea mochametească, ca să se muncescă în iad sufletele lor în veci. Ci prin alte multe pedepse să-i certe, cum va şti mai rău în lumea acesta; ca sufletele lor să se mântuiască din muncile de veci. Şi aşa rugându-se sântul pentru norodul cel christianesc, iarăşi a luat descoperire D-zeească, zicându-i : ca să nu se mai roage pentru norodul cel rău şi îndărătnic şi neas­cultător şi defăimător poruncilor legei cei D-zeeşci, ci să treacă preste  rîul  Dunărei în pământul Ungro-Vlachiei, adică într'aceste cinci   Judeţe ale Bă­niei Severinului, ce este dincoace de Olt. Căci nu­mai aceste cinci Judeţe, Banatul şi Ardealul se numea pe acele vremi Ungro-Vlachia,  şi se stăpânea de Domni Români, cei bine credincioşi şi  iubitori de Christos. Iară cele 12 Judeţe de dincolo de Olt şi cu Moldavia Goţia Schitelor se numea, şi se stăpâ­nea tot de Domni Români.

Dar varvari înkinători de idoli împreună cu toţi Romanii lui, şi pentru ca era supuşi ei Schiţilor, adecă Tătarilor, de  aceia se numeşce prin istoriile veki Goţia Schiţilor,  până în Tătaria. Ci însă mai înainte până nu era supuse cele 12 Judeţe  cu Moldavia Schiţelor adică Tăta­rilor, se stăpînea de doi Domni. De unul bine cre­dincios şi iubitor de Christos, iară de altul, varvar rău credincios, înkinător idolilor. Şi sculându-se cu răsboi unul asupra altuia, pentru stăpînire şi pen­tru credinţa, ce era împerekiată între dînşii, precum de acesta, pre larg arata istoria sântului marelui mucenic Nichita Gotul, ce se porneneşce în 15 dile, ale lunii lui Septemvrie, carele era din nemul Dom­nilor celor bine credincioşi. Ci Romanii cei bine credincioşi, împreună cu Domnul lor cel drept cre­dincios şi iubitorii de Christos, nemai putând răb­da  muncirile şi răsboaele şi izgonirile de la Domnii şi boerii cei răi credincioşi, carii atuncea era mulţi foarte, căci una era cu Tătarii, au trecut preste mun­ţii Carpaţi în Ardeal şi Banat şi în pământul Unga­riei cu toate familiele lor şi s'a supus Imperatului Romei; având sub stăpânirea lor, precum s’a zis, Banatul Ardealului, Bănia Severinului.

 

 Viziunea Sf. Nicodim

 

Iar sântul după cea mai sus zisă descoperire D-ze­ească, ca sa treacă în pământul Ungro-Vlachiei, căci va prin trânsul şi pre norodul pământului  acestuia, al mai întări în dreapta credinţă christienească, prin începerea zidirilor sântelor monastiri şi biserici cu sânte jârtfelnice, ce se vor face prin trânsul de bine credincioşii Domni şi boeri, şi de alţi făcători de bine drepţi credincioşi, de a fi al doilea epochă, adică (viac) dupre cum scrie şi la predoslovia lunei lui Noemvrie. Că trei epoche, adecă viacurî a avut ţările acestea. Intâi epocha, când s'au luptat cu rezboaele al doilea epocha zidirea sântelor mânăstiri; al treilea epochă tălmăcirea cărţilor pre limba Românescă. Iară la epochul cel dintăi din pricina războaelor celor mari şi dese, ce avea cei mai sus zişi varvari, Goţii şi Sciţii, adecă Tătarii, cu Impărati Români şi cu Domnii cei drept credincioşi christiani. Toate sfintele jertfelnice cu bisericile, cu mânăstirile, cu Mitropoliile, cu Episcopiile, cu totul  toate să stricase până 1a pămănt, şi nici o Biserică Chreştinească cu sânt jertfelnic nu mai era în pămenturile acestea, adică, în Moldavia, în Valachia  şi dincoace de Olt, întru aceste cinci Judeţe ale Băniei Severinului. Şi foarte se împuţinase pământurile ace­stea de christiani, din pricina mai sus zişilor varvari, înkinători de idoli, încă mai naiute până a nu se strica Rusia de Batie Impăratul Tătarilor,  care acest Batie, mergând cu oştiri mari în pământul Ruşilor şi prin slobozire D-zeească, pre toată Rusia o au stricat şi o a luat sub stăpânire şi robire, şi mai  pre  toate  sântele  biserici creştineşci ale Ruşi­lor le-a stricat, şi pre mulţ atuncea din christianii Ruşi, i-a făcut sânţi Mucenici acel becesc Batie. Precum scrie în istoria pătimiiri Sânţilor Mucenici, Michail Domnul şi Voevodul Kievului, şi  a l lui Theodor boerul său, carii se prăznuesc şi se cintesc în luna lui Septemvrie în 20 de z'ile.

Iară după muncirea acestor sânţi Mucenici, nu după trecerea a multă vreme, iarăşi Batie împăra­tul Tatarilor s'a sculat cu mari oştiri, însuşi el, şi asupra împărăţiei Romei. Şi mergând întâî asupra pământului Ungariei, s'a înpărţit oştirile în tot pământul acela al Ungariei şi al Banatulu şi al Ardealului, şi lovindu-se cu oştirile lui Vladislav Craiul Ungariei şi al Banatului şi al Ardealului şi al Băniei Severinului; sa omorît acel becesnic Batie, Împăratul Tătarilor cu securea de însuşi Vladislav Craiul Ungariei, adică al Românilor. Şi atuncea a scăpat Rusia de sub stăpânirea Tătarilor. Ase­menea şi Moldavia şi cele 12 judeţe ale Valachiei de dincoace de Olt.

Căci după omorîrea acelui Batie şi Radu Negru V. V. fratele mai sus zis Vladislav craiul, adică, Domnul Românilor din Ardeal, din Bănia Severinului, din Banatu, din Ungaria, a eşit cu oştiri din Ardeal pre apa Oltului, şi aii tăbărîtii pe rîul Argeşului, unde maî în urmă aii aşedatii aci scaunul şedereî Domniei Sale. Şi prin vitejia sa şi a ostaşilor seî, ajutându-le prea milostivul D-zeu, a gonit pre toţi Tătarii cu mai marii lor, dintr'acele 12 judeţe de preste Olt.

Iară Românii, lăcuitorii de acolo, ce se numeau Goţi, ce era până atuncea sub stăpânirea Tătarilor, măcar că era unii din, ei varvari şi înkinători de idoli, precum s’a zis mai sus, dar fiind tot o limbă cu Românii ostaşi, carii eşise din Ardeal, toţi s’a supus lui Radu Negru V. V. şi priimind dreapta credinţă christianescă, s’a botezat toţi de la mic până la mare, prin sântul botez cel pravoslavnic. Şi aşa s’a alcătuit şi s’a făcut Românii tot-una, dintr'aceste ţeri, zise adică : cele două-spre-zece ju­deţe de preste Olt cu Bănia Severinului şi Ardealul şi Banatul, care aceasta alcătuire se adeverează şi dintr'un chrisov cu letul (7055 —1547, a lui a doilea Mircea V. V. ce l'au dat acestei sânte mânăstiri, pentru întărirea tuturor moşiilor şi altor mili, întru care chrisov mai jos scrie aşa : „Pentru ca aceste toate mai sus scrise sate şi bălţi şi hotare şi vămi, am văzut şi am citit Domnia mea cărţile celor dintâi bătrâni întru fericire răposaţilor părinţi şi stră­moşi D-niei mele, Domnii ţerei românesci şi am adeverit Domnia mea, cum că sânt bătrâne şi drepte moşii şi bucăţi ale sântei mănăstiri, şi de moştenire de la alcătuirea ţerei româneşci.

Apoi tot atuncea puţin mai în urmă, după eşirea lui Radu V. V. Negru, au eşit şi Dragoş Voevod tot din Ardeal la Moldavia, şi tăbarând la Su-ceva, a aşezat scaunul domniei sale acolo. Şi unindu-se amendoi numiţii Domni, şi prin ajutorul prea milostivului D-zeu, a gonit desăvârşit pre Tătari. Şi s'a făcut atuncea linişte mare despre Tătari în Valachia, în Moldavia, şi în Rusia, după omorîrea mai sus zis Becisnicul Batie, Impăratul Tătarilor.

 

 Sf. Nicodim trece Dunărea

 

Deci sântul după cea mai sus zisă descoperire dumnezeească, într'acea vreme de linişte, a trecut dincoace preste râul Dunărei, în pământul acesta al Băniei Severinulu, cu câţî-va fraţi Ieroinonachi şi monachi, şi s’a sălăşluit aci preste de rîul Du­nărei, împrotiva mai sus disului loc al Şainei şi umblând cu fraţii prin toată pustietatea de aci, a ales loc de mânăstire pre rîul Vodiţii mici de aci. Apoi sântul, puindu-şi nădejdea mai întăi spre ajutorul lui D-zeu, apoi spre cel omenesc, a luat pre câţî-va din părinţi cu sine, şi a mers în Ardeal la Domnul Vladislav V. V. ce i-se zice şi Craiu al Ungariei, precum mai sus i s’a zis. Iară numitul Domn, priimind sfatul sântulu după D-zeeasca povăţuire, au înălţat mânăstire la rîul Vodiţei de mai sus zisă, şi înzestrând'o cu toate cele trebuinciose, a orînduit a fi kinovie de mulţi pă­rinţi, cu veţuire de obştie. Şi pentru facerea aceştii sânte mânăstiri Vodiţa, scrie acest zis Domn în chrisovul său, ce'l dă la această sântă mânăstire aşa zicând aşa: „Fiind că Eui, carele întru Christos D-zeu, bine credinciosul Vladislav V. V. din mila lui D-zeu Domn a toată Ungro-Vlachia, bine am voit Domnia mea, după D-zeeasca povăţuire, a înnălţa mânăstire la Vodiţa, întru numele marelui şi purtătorului de D-zeu Antonie, ascultând prea cinstitul între Călugări Nicodim, adică pre sântul, mai vârtos de la domnia keltuelă, iar cu a lui Kir Nicodim şi cu ai lui fraţi osteneală, şi dintr'acest cuvânt şi cu ai lui fraţi să dă adevărată şciinţă, că a mai avut sântul maî nainte de facerea mânăstirei Vodiţa, mânăstire cu Mo­nachi precum sa zis mai sus. Şi tot într'acel chrisov arată, că a zugrăvit'o, şi pre cât l'a ajuns vremea, a adăugat o Evanghelie fericată cu argint şi poleită cu aur, o cădelniţă de argint, şi sânte vase de argint atât şi câte trebuesc bisericii, cât şi sate, moşii prin prejur. Şi Dunărea din partea Horevei până în podul de sus, ce merge în Roşava. Şi vinul tot de la Iuţî şi venitul domnesc de la opt vârşii cât şi alte mile, aşternuturi, postavuri pentru îm­brăcămintea părinţilor, foi de brânză, caşcavale, miere, ciară, grâu din satul Costinului la Topolniţă câte kile va fi; si acestea în tot anul la prasnicul sântului Antonie să se dea. Şi iar zice întru acel chrisov, că cu sfat au orânduit domnia lui, ca după moartea lui Kir Nicodim, adică a sântului să nu fie volnic nici un Domn, nici Archiereu, adică Mitro­politul, sau Episcopul, nici altul nimene a pune stariţ în locul aceluia, ci cum va zice şi va orîndui Kir Nicodim, adică sântul, aşa se ţie călugerii şi înseşi să-şi puie stareţ. Şi pentru acestea toate, ce s’a zisu, pre toţi îi roaga numitul Domn Vladislav V. V. ca se nu strice nimica. Iar asupra celor, ce s ar ispi­ti a strica cevaşi ori-ce din trânsele, pune blestem zicând : că să-1 bată D-zeu şi Prea curata lui Maică şi sântul marele purtătorul de D-zeu Antonie şi aici şi în viacul viitor Amin.

Deci veţuind sântul cu plăcerea D-zeească prin vieţuire de obşte în zisa sânta mânăstire a sa Vodiţa, multă vreme împreună cu Părinţii şi f raţii întru Christos, carii se adunase mulţi foarte, nu numai în mânăstire, ci şi prin pustietatea locului, din prejurul sântei mânăstiri. Iară'şî prin descoperire D-zeească s'a poruncit, ca se meargă deci mai în lăuntru ţerei aceştia a Ungro-Vlachiei, Băniei Severinului, şi să caute locul, carele se numeşce la Pişători, şi găsindu-1 să înalţă şi acolo sânt jertfeluic lui D-zeu, întru cinstea şi po­menirea Adormirei Prea sântei Născetoarei de D-zeu, pururea fecoarei Măriei. Şi lăcaş de mânăstire pen­tru adunarea a multora în Christos fraţi Călugări, întru vieţuire de obşte, care sânt jertfelnic şi lăcaş va să fie până la sfârşitul lumei. Căci acesta, adică al Vodiţei, după mutarea ta dintru acesta viaţă vremelnică, nu după trecerea a multă sumă de ani, prin slobozire Dumnezeească, după jude­căţile, care însuşi le şcie, va sa vie întru pustiire şi rîsipire de tot. Şi pentru acesta vestire a rîsipirei monastireî sale Vodiţn, multe dile prin postirî şi privigherî de totă noptea, şi cu lacrămî prin ple­cări de genuchî la pământii, a rugat Sântul pre D-zeu, de a nu slobozi a veni în risipire, ca să-i fi ostenealele lui şi a fraţilor lui în zădar. Ci aşa rugându-se, îară-si a luat sântul descoperire D-zeească, ca mai mult să nu se mai roage pentru aceasta; ci să plece, să caute locul, ce i s’a porunciţ.

Aşa dar a-ducându-şi sântul aminte de cuvântul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Christos, ce zice prin sânt Evanghelia sa, că ceriul şi pământul va trece, iară cuvintele mele nu vor trece, a lasat acesta la pro­nia milostivirei lui D-zeu, că cum va voi, aşa să fie; şi a kemat sântul la sine pre cel mai întâi din ucenicii săi, pre Ieromonachul Agaton, şi pre taină i-a spus lui cele mai sus zise. Adică, că voieşce D-zeu de a mai  înnâlţa şi alt sânt jertfelnic cu mâ­năstire, îarăşi cu vieţuire de obşte, la locul unde se numeşce la Pişători. Apoi după aceasta învăţându-1 mult, cum să urmeze în tru toate trebuinţele sântei mânăstiri, şi cum să fie cu fraţii, l'a lasat Diadoch în locul său. Şi puindu-şi sântul nădejdea spre ajutorul stăpânului Christos D-zeu, şi la al Prea Curatei Maicii sale pururea Feciorei Mărirei, Nascătoarei de D-zeu şi nespuind, altora din fraţi, a plecat din mânăstirea sa Vodiţa, căutând locul cel poruncit lui, adecă la Pişători. Prin pustietăţile pământului acestuia al Băniei Severinului, prin feluri de locuri de văi şi pustietăţi, până ce a ajuns, unde dă apa rîului Motrul în apa rîului Jiului, căci pre acele vremi foarte mari pustietăţi era în părţile acestea. Şi străbătândâu aci toată pustietatea acelui loc şi găsind aci un deal cu isvoare de apă vie, şi socotind sântul, că acela poate să fie locul, ce i-s’a zis prin descoperire, adecă la Pisători s'au sălăşluit aci, unde i s’a părut a fi locul bun de mânăstire. Apoi, prin nevoinţele sale cele pusniceşci şi prin multe ostenele sufleteşci şi trupeşci, s'a apucat a curaţi locul de pădure şi a'şi face mai înainte kilie pentru şedut. Şi şezănd aci sântul în puţină vreme a pus şi vie, apo câud a început a se apuca, pentru a zidi şi aci sântă mânăstire cu ogradă, împrejur, i arăşi i sa f ăcut vestire prin descoperire D-zeească, zicându-i: Nu aci este locul, ci la Pişători precum ţi-am poruncit întâi. Şi văzând sântul a lua sciinţă, în ce parte de loc sânt  Pişătorile, i sa zis: Să meargă pe apa Jinlui în sus spre munte, către părţile dinspre miază-noapte şi va găsi locul cel poruncit.

Şi aşa sfântul după aceasta iarăşi prin descoperire, lăsând locul de mai sus zis, trecând vremi şi ani mulţi la mijloc, un boiar drept credincios, şi iubitor de Christos din neamul Basarabilor, care a avut aceea moşie sub stăpânire, de la părinţi, şi moşi şi strămoşii lui, înţelegând de mai înainte petrecerea sântului la acel loc, a înălţat mănăstire în numele sfintei Prea cuvioasei Paraschevei cei nouă, care mănăstire mai în urmăMathei V. V. Basarab strenepotul mai sus zisului boer, o a înprenoit, şi o a mai înzestrat'o cu moşii, precum în chrisovul Dom­niei lui dela leatul (7158 —1650)   scrie:   care mănăstire i se zice mânâstirea gurei Motrului.

Apoi de aci plecând sântul pe apa Jiului în sus pe laturea despre apus, străbătând prin toate pustietăţile şi văile, şi dealurile, până ce a ajuns la o vale, cei zice: Aninoasa, după moşia Vălarii. Şi găsind şi  aci un izvor de apă vie în faţa dealului şi locului frumos, socotind că poate aci se va zice la Pişători, s'a aşezat aci. Şi curăţînd câtva loc de pădure, unde i ' s'a părut, că este bun pentru a înălţa sânt jertfelnic lui D-zeu cu mânăstire după poruncă. Şi când a vrut a se apuca şi acolo mai nainte a'şi face kilie pen­tru şezut, îarăşi i s'au făcut vestire prin descope­rire D-zeească, zicându'i : „Nu aci, ci la Pisători, pre­cum ţi s'a poruncit întâi. Deci, mergi de aici tot pe apa Jiului în sus, până ce vei da de alt rîu cu apă vie, ce i se zice   Tismeana.   Şi apucă pre acel rîu în sus, şi vei găsi locul cel poruncit ţie adecă la Pişători. Şi  după aceasta iarăiş  descoperire, într'atâtea   osteneală şi trudă, trupeşti şi sufleteşci fiind sântul, şi mai mult fiind-că atuncea era plecat cu vrîsta spre  bătrâneţe, nici cum nu  s’a  scârbit de acesta în sufletul său,   nici a zis în mintea sa, că de ce nu i s’a descoperit din întâia'şi dată pe ce rîu de apă este locul, ce-i se zice la Pisători. Ci precum doreşte cerbul de izvoarele apelor, aşa şi sântul cu bucurie din ciasul acela al descoperirei, lăsând locu de mai sus zis, a plecat de acolo. Care şi aci la acel loc, acum în zilele noastre, s’a făcut skituleţ, pentru Părinţii monachi, de un protopop, Constandin Negomireanu şi de alţii. Pentru căci a avut şciinţă ei de la părinţi şi moşi, şi stră­moşii lor, că a lăcuit sântul şi acolo, precum s’a zis mai sus.

Apoi plecând sântul de acolo în sus pe Jiu, până a dat de rîul apei Tismenei, şi apucând în sus pe rîul apei Tismenei, precum i s’a zis prin desco­perire, a mers până când s’a apropiat de munţi, şi fiind seară în ziua aceia când, s’a apropiat de munţi, a tras să găzduiască la satul cel ma aproape de munţi, de pre lângă apa rîului Tismenei, care sat se numea Groşani. Şi tăbărînd la o casă de creştin ca să doarmă într'acea noapte şi după ce au tăbărît mai şăzând sântul puţin, a venit copilul acelui creştin de omu, la carele era în gazdă, cu nişte porci cei răpusese de vro 5 — 6 zile mai nainte de venirea sântului acolo. Şi întrebândul părinţii lui, unde i-a găsit? El a respuns: pe valea Pişătorilor, în sus i-a găsit. Aşa dar, auzind sântul de Pişatori, a cunoscut, că din pronia Prea Milostivului D-zeu a tras de a tăbărît la acea gazdă într'acea noapte, pentru ca să audă de Pişători mai nainte de a întreba. Care pentru acesta sântul, în toată noaptea aceia a dat slavă, lauda, şi mulţumită prea milostivului D-zeu întru cămara inimii sale.

Iar adoua zi a kiemat la sine pe copil şi întrebându-1, a zis cătră dânsul : spune-mi, Fiule, departe este locul, unde se zice la Pişători? Si răspunzând copilul împreună cu părinţii lui, a zis cătră sântul: Că pârîul acesta al Tismanei în sus merge până dă în gura văii, şi pe vale tot pe rîu în sus, ca un cias şi aci între munţi, unde curge apă multă de sus de prin peşcerile munţilor şi de prin găurele petrilor, de amendouă laturile ale rîului acestuia al Tismeanei, acolo să zice la Pişători.

Aşa dar, auzind sântul acesta, a rugat pre pă­rinţii copilului, de a trimite pre copil, cu dânsul, ca să-i arate locul unde se zice la Pişători. Şi, slobozând părinţii pre copil a mers cu sântul şi î-a arătat locul, unde se zice la Pişători. Şi vezând sântul locul a cunoscut, că acela va să fie cu adeverat locul cel poruucit lui prin descoperire D-zeească, şi foarte mult s'a bucurat cu duchul, dând slavă, laudă şi mulţumită stăpânului Christos D-zeu şi prea curatei Maîcii sale pururea Fecioarei Măriei.

Apoi, străbătând toată pustietatea cea mai din launtru, şi peşcerile locului acestuia cele de prin prejur, prin post şi rugăciuni şi privigheri multe zile, îm­preună cu copilul de mai sus zis. Apoi, după ce a sfârşit merindea de mâncare, şi când flămânza copilul, şi se supăra a mai umbla cu sântul prin pustii şi cerca să se întoarcă acasă către părinţii săi, sântul prin sântele sale rugăciuni cele neîncetate cu mintea către prea milostivul D-zeu, întărea pre copil cu chrana sa cea duchovnicească,zicându-i : Fiule ! Pune piciorul tău preste piciorul meu, şi când punea copilul piciorul său preste piciorul sântului, îi trecea de foame si de dorul părinţilor, şi aşa a petrecut copilul multe zile nemâncat prin pus­tietate, cât a mai umblat cu sântul după ce a sfârşit merindea, ce luase pentru mâncare. Apoi sântul, după ce a străbătut toată pustie­tatea locului acestuia, de la Pişători, dupre cum i-se zicea atuncea şi văzându-l, că este frumos şi îndeletnicios pentru mântuirea monachilor, acelor ce vor voi cu adevărat mântuirea, foarte mult s’a bucurat cu duchul, lăudând şi slăvind pre milos­tivul D-zeu şi pre prea curata maica lui, pururea fecioara Măria.

 

 La Pişetori – Vedere de sub casacada mare

 

După acesta nu după mult cias, i-a venit gând de îndoire, zicend întru sine : oare acesta să fie cu adevărat locul de la Pişători, de carele mi s’a porunciţ prin descoperire în multe rânduri, sau altul va fi ? Şi aşa sântul, socotindu-se şi mirându-se întru sine ce se facă, îndată şi iarăşi, i s’a făcut descoperire D-zeească zicendu-i: Că acesta este cu adevărat locul de la Pişători. Ce însă acum degrabu să te întorci la mânăstirea ta Vodiţa, căci monachii, fraţii şi fiii tăi, sunt în mare scârbă şi tânguire pentru lipsirea ta de acolo, neştiind ce te-ai făcut; şi mergând să le aşezi Egumen desă­vârşit în locul tău, şi aşezendu-1 să'l înveţi cum să petreacă cu fraţii întru dragoste. Şi iarăşi degrab să te întorci la locul acesta, luând cu tine din mona­chii cei mai tineri şi mai osârdnici cătră ascultare pentru mântuire. Şi viind fără de zăbavă, să te apuci să cureţi locul şi să'mi înalţi sânt jertfelnic cu mânăstire împrejur, întru cinstea şi pomenirea Adormirei Maicii mele, precum ţ'am poruncit întâi. Aşa dar sântul după descoperirea acesta, degrabă s’a întors la mânăstirea sa Vodiţa, precum i s’a poroncit, dând mî întâi pre la tatăl copilului, ce i-a arătat locul cel de aici, dela Pişători, pentru ca să ducă copilu la părinţii lui, căci nu voia copilul ase mai despărţi de sântul, şi pentru ca să întrebe si de drumul, care merge mai de-a dreptul pre supt munte, la Ruşava, unde este aproape şi mânăstirea Vodiţa. Şi luând povăţuire pe unde merge mai de-a drept a plecat şi ajungând la mănăstirea sa, foarte mult s'a bucurat fraţii şi părinţii de venirea lui în mânăstire, carii viind, toţi înaintea lui pentru blagoslovenie, plângând zi­cea: „Părinte, pentru ce ne-ai lăsat pre noi fiii tăil să­raci de tine atâta vreme, ne spuindu-ne şi nouă pentru lipsirea ta de aici, unde vrei să te duci? Aşa sântul mângâindu-i duchovniceşce şi blagoslovindu-i pre toţi de l a  mare până la mic, a făcut sobor şi le-a arătat, pentru ce a lipsit din mânăstire; pentru căci mai voieşte D-zeu prin sine a mai ridica şi întru alt loc locas D-zeesc. Cu adunare de mulţi monachi şi cu sânt jertfelnic întru cinstea şi pomenirea prea curatei pururea fecioarei Măriei Maicei D-zeului şi Mântuitorului nostru Iisus Christos şi învăţându-i pre toţi de obşte, cum să petrece în mânăstire sub ascul­tarea Egumenului, cu frica lui D-zeu întru toate posluşaniile sântei mânăstiri, dacă cu adevărat a venit la călugărie, pentru mântuirea sufletelor lor, şi vo-esc de a se mântui cu adevărat, şi cu sfatul şi ale­gerea şi voinţă de obşte a tot Soborul părinţilor şi fraţi, adunaţi în Christos, le-a asezat Egumen tot pre mai sus pomenitul Ieromanach Agaton, pre ca­rele în monastire învăţândul sântul mult, cum să petre­ce cu fraţii, cu dragoste către toţi, întru toate de la mic până la mare de-o potrivă. Şi aşa pre toţi învăţâmd cele de folospentru mântuirea sufletului, le-a cetit tutulor de obşte moliftă de ertăciune, şi dând la toţi sărutare şi blagoslovenie, a luat cu sine părinţi, Ieromanach şi monahi, din cei mai tineri, pe carii îi şcia sântul, că sunt mai osârdnici spre osteneală pen­tru cele suflestesci şi trupeşci.

Şi viind la locul acesta, ce atuncea se numea la Pişători, s'au aşedat aici întâi prin peşceri şi prin colibi, ce'şi făcuse împrejurul lo­cului acestuia. Iar Sântul s'a suit în preşcera carea este deasupra peşcerii cei mari, din care izvorăşce apă, care acum curge prin mânăstire. Şi suindu-se la peşceră, a găsit întrânsa un balaur (şarpe) foarte mare, şi cum a vezut pre sântul, a şuerat tare şi căscând gura asupra sântului, vrând să-l muşce, iar sântul fâcend semnul sântei cruci asupra lui cu crucea cea de plumb ce o purta la gâti îndată'şî, a fugit şarpele din naintea sântului afară şi sărind din peşceră jos a crăpat şi a murit. Şi spre po­menirea acei minuni cu rugăciunile sântului s’a înkipuit acel şarpe cu gura căscată în piatră, de asu­pra peşcerii, din care a sărit jos, carea înkipuire stă şi până în ziua de astă-zi. Iar după sărirea şarpe­lui din peşceră jos, ai şădut sântul câte-va zile aci în peşceră, liniştindu-se prin post şi prin privigheri cu sânta rugăciune cea neîncetată cu mintea şi cu inima sa. Apoi dându-se jos din peşceră, a stătut pre piatră, înaintea peşterii cei mari, unde este acum sânta mânăstire zidita cu faţa catră resărit şi cu mânile ridicate catră înălţime şi mintea şi okii sufletului către D-zeu, rugându-se cu lacrămi, ca să-i descopere, în carea parte de loc voieşte despre Resărit, sau des­pre Apus de opşte a-i înălţa sântul jărtfelnic cu mânăstire, precum i s’a poruncit. Şi aşa treimile stând în picioare ziua şi noaptea, neclătit rugându-se.

Iar a treia zi pre la miezul nopţii s’a pogorît lumină preste sântul şi s’a făcut ca un stâlp de foc de la ceriu până la pământ, şi glas din lumină, dicând către „.sântul. „Că aicea, unde stai, este locul cel poruncit ţie de mai nainte, ca să-mi înalţi mie jertfelnic întru cin­stea şi pomenirea Adormirei Maicei mele, cu mânăstire de adunare de monahi, cu veţuire acelor, ce vor voi să se mântuiască. Şi darul, meu şi mila mea şi a Maicei mele, prin rugăciunile tale nu va lipsi dintru  acest locaş pânî în sfârşit, şi iată că-ţi dau ţie putere preste tote duchurile cele necurate, si să tămădueşci cu darul meu toate boalele si toate neputinţele din oameni, carii vor veni la  tine, şi în lăcaşul  tău acesta cu credinţă”.

Dintr'această lumină şi arătare D-zeească din ciasul acela al arătării s’a îmbrăcat Sântul cu putere D-zeească, şi a luat darul tămăduirilor şi putere asupra duchurilor celor necurate. Apoi după acesta D-zeească arătare prin ale sale şi prin acelor în Christos fraţi şi ucenici ai săi, ostenele şi trude, a curăţit locul de pădure, de lemne, de petre şi tăind colţurile pietrilor, a potrivit locul, şi a făcut aci mai întâi o biserică mică de lemn, dintru un Tisu mare, ce era atuncea aci, înaintea peşcerii cei mari, din carea izvorăşce apa ce curge acum prin mânăstire, cât şi din alte lemne, cât n'au ajuns, şi pe rădăcina acelui Tis a făcut sântul prestol; şi după acesta aşăzâu-du-se sântul împreună cu fraţiî aci desevârşit, vieţuia prin plăcere D-zeească, iar pentru darul tămă­duirilor a tot felul de boale şi neputinţe şi al izgonirii duchurilor celor rele, şi necurate din oameni, ce luase sântul dela D-zeu, a străbătut tot auzul prin tote laturile acestui sânt loc. Căci singure duchurile cele rele ce bântuia pe oamenî striga, că nu mai pot locui prin prejurul acesta, că-'i arde focul Dumnezeirei al Prea Sântei Treimi, pentru ru­găciunile Prea Curatei Fecioarei Măriei Născătoarei de D-zeu, şi pentru ale răului bătren Nicodim, ce acum de curând a venit la Pişători, de s'a sălăş­luit aci, împreună cu alţii, ce se povăţuesc de El răi, ca şi el. Unde în acea pustie, la Pişători, a fost locuinţa nostră până acum, iară acum, de când a venit acesta, numai putem locui.

Şi aşa pentru aceste strigări, ce făceau dracii prin oameni, toţi cei bântuiţi de duchurile necurate şi de alte feluri de boale, carii alergau la sântul cu cre­dinţă, să tămăduiau. Iar unii din ceî-ce se tămăduiau, nu se mai întorceau pe la casele lor, şi pe la părinţii lor, şi remâneau la sântul de se făcea monachi.

Şi străbătend vestea pretutindinea pentru sântul, precum s’a făcut multă sumă de părinţi monachi şi de fraţi în Christos, cât şi copilul de mai sus zis, carele a arătat sântului locul acesta, ce s’a zis la Pişători, cum a audit, că a venit îarăşi sântul şi s’a aşedat aici, de loc a venit şi s’a făcut sântului ucenic. Mai de aproape şi as­cultător şi supus întru toate fiind, şi prin dumnezeescul dar a învăţat Sânta Scriptură cea slovenescă desăvârşit, în puţină vreme, şi s’a făcut băiatu monach iscusit şi înbunătăţit întru fapte duchovniceşci, şi darului chirotoniei diaconiei s’a învrednicit şi cu sântul prin foc a trecut, precum cuvântul va arăta mai jos.

 

Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru revistă. 

URMEAZĂ:

https://tismana.ro/nicodim/cap2.htm  - Paginile 47 - 65

 Arhimandrit al Marii Lavre a Mânăstirii Tismeana; Minunile Sfântului * Ridicarea lui la ceruri

 Site www.tomoniu.ro