Băncile
populare, dezvoltarea economică la început de secol XX, reformele lui Spiru
Haret şi mişcarea literară.
Fenomenul postedecembrist ar fi interesant de studiat şi chiar deţin ceva documente privind falimentul, mai exact, distrugerea premeditată de la vârf a băncilor şi a Agenţiei CEC[1] Tismana. Consider însă că avem suficienţi experţi bancari în ţară care să atace frontal şi global subiectul şi să publice rezultatul studiilor lor cu gândul - poate nu de himere - că vom mai putea vreodată să refacem ceea ce ne-au distrus străinii fără să ne dăm seama aproape un sfert de secol.
Să ne întoarcem deci la începutul regalităţii în România şi să observăm că în jurul anilor 1900 în România se creaseră nişte elite - membrii ai Academiei Române - bine instruiţi într-un sistem de învăţământ care-l depăşea şi pe cel francez, Franţa trecând la învăţământul general obligatoriu la câteva decenii distanţă după noi.
Tot boomul economic şi social se datora unor miniştri cu largă viziune şi perspectivă în a prefigura viitorul ţării abia intrată în rândurile naţiunilor civilizate prin cucerirea independenţei şi cu un rege ce impunea respect. Printre aceşti miniştri era şi Spiru Haret care-l trimisese pe Alexandru Vlahuţă prin ţară pentru a culege informaţiile necesare reformelor sale dar şi de a găsi oameni pentru a pune umărul la reuşita şi la finalizarea acestora.
Pentru a înţelege fenomenul aplicării cercurilor culturale la sate, create pentru iniţierea ţăranilor din acele timpuri în acumularea de capital, să lecturăm un fragment dintr-un articol pe care le-am tipărit în ziare şi care s-a bucurat de unanime aprecieri.
Imagine din timpul revistei „Sămănătorul”(1901-1910) la M-rea Tismana: George Coşbuc, cu pălărie şi costum, lângă popa Matei Popescu (ctitorul bisericii Izvorul Tămăduirii) În stânga, Alexandru Coşbuc, cu puşca pictorul Ghiţă Bărbulescu, lângă el, preoteasa Ana cu Victor Dobrovicescu copil, apoi familia Jean Dobrovicescu și Dincă Schileru stând jos. Deasupra, familie neidentificată, Dumitru Gh. Popescu, soția și copiii. Din data de 28 oct. 1902, Coşbuc era obligat să participe, la cercurile culturale săteşti pentru instruirea ţăranilor.
„SĂMĂNĂTORUL”
O REVISTĂ GÂNDITĂ LA TISMANA!
Spre
sfârşitul anului 1901, apare la Bucureşti “Sămănătorul -
Revistă literară săptămânală”, al cărei concept fusese gândit în peisajul
idilic de pe Valea Tismanei, unde Alexandru Vlahuţă vine în
vara acelui an în vizită de documentare pentru “România Pitorească”, lucrare
care va apare tot în anul 1901. Gazdă a scriitorilor veniţi să-şi petreacă
vacanţa la Tismana era întotdeauna renumitul librar George Sfetea, cumnatul poetului George Coşbuc (ţinând
pe sora sa mai mică, Elena Sfetea). Pentru finisarea “Vilei Sfetea”, era
sprijinit de tipograful Nicu D. Miloşescu, căruia îi ţinea contabilitatea
tipografiei din Târgu-Jiu, aşa că George Sfetea îşi găseşte timp ca
împreună cu cumnatul său - poetul - şi cu Alexandru Vlahuţă, să petreacă câteva
zile la Tismana pentru a gândi
“Sămănătorul” „un nou caiet pentru săteni”, aşa cum se exprima Vlahuţă ca
trimis al ministrului instrucţiunii publice. Librar şi tipograf se obliga a fi
chiar G. Sfetea, directori ai preconizatei foi literare se angajau a fi cei doi
- Vlahuţă şi Coşbuc - iar pentru susţinerea financiară a noii publicaţii
ministrul instrucţiei, Spiru Haret îi
dăduse lui Vlahuţă „siguripsire fermă”. Mai mult, George Coşbuc primi asigurări
că va fi angajat şi el în iarnă în „Administraţia Casei Şcoalelor”, Alexandru
Vlahuţă lucrând deja acolo ca referendar.
Entuziasmat
de ideea unei noi publicaţii precum şi de ideea „viitoarei avansări” a
cumnatului său, George Sfetea propune
ca “Sămănătorul” să apară „pe banii
cârciumii lui dacă n-or fi pe la minister, cu tot riscul” chiar „înainte de
Crăciun”. Lucru care se va întâmpla la 2 decembrie însă abia peste câteva
săptămâni după 12 februarie 1902, când Spiru Haret demarează programul înfiinţării şi
funcţionării „cercurilor culturale de la oraşe şi sate”, va fi angajat şi
George Coşbuc în
„Administraţia Casei Şcoalelor” cu decretul nr. 3308, articolul I.
George Sfetea, care se va muta definitiv în noua sa vilă în
anul 1902, va mai fi împreună cu cei doi directori ai revistei “Sămănătorul”, cumnatul său George Coşbuc şi
Alexandru Vlahuţă, doar
în acel an. Pentru că la 29 decembrie, cei doi pleacă precipitat de la
conducerea “Sămănătorul”, începutul secolului XX fiind pentru Al. Vlahuţă singura perioadă când va mai vizita Tismana.
Nu şi pentru poetul George Coşbuc care va lăsa locurile lui preferate de pe
Valea Tismanei încărcate de numeroase legende.
Chioşcul de pe terasa dintre brazii
aflaţi în apropierea Vilei Sfetea, unde se retrăgea poetul, va deveni cu timpul
“Chioşcul lui Coşbuc”, astăzi refăcut complet; fagul de lângă
acesta se va numi “Fagul lui Coşbuc”; masa unde stătea şi discuta cu
ambasadorul francez Ramiro Ortiz, cu părintele Vasile Lucaciu, cu compozitorii
D. Chiriac şi Alfonso Castaldi, profesorii Popa Lisseanu şi Clinciu va fi
“botezată” peste puţin timp “Masa fraţilor”; aleea de lângă Fântâna Chihaia, pe unde Coşbuc discuta cu Ortiz despre
“şarlatanul de Dante”, va rămâne întipărită în memoria locală ca “Aleea
Tainelor”.
Apărut cu entuziasm aşa cum fusese gândit la Tismana, în format caiet,
cu coperta de început desenată de N. Grigorescu, “Sămănătorul” este definit de Alexandru Vlahuţă în
“Primele vorbe” ca un “stindard de pace” şi de “înfrăţire intelectuală”[5]. Nemulţumit de tonul
molcom-moldovenesc al textului, Coşbuc reia ideile directoare ale revistei:
“Noi cu literatura astăzi nu mai stăm în mijlocul istoriei noastre, nu stăm
nici în mijlocul tradiţiilor noastre, nu stăm mai ales în mijlocul poporului
nostru: “Fără idealuri nu e luptă şi fără luptă nu e nici literatură”; “Am rupt
firul tradiţiilor, ne batem joc de credinţa strămoşilor, luăm în deşert
instituţiunile ţării şi aşezămintele ei, râdem în pumni de asperaţiunile
naţionale şi importăm în literatură (...) - câte şi mai câte bolnave idei şi cu
totul străine spiritului românesc”[6].
Susţinând totuşi campania de culturalizare în sânul ţărănimii, iniţiată
de ministrul instrucţiei, Spiru Haret, revista promovează o literatură inspirată din
realităţile naţionale, acordând întâietate tematicii rurale, dar ajungând până
la idealizarea ţăranului şi la prezentarea idilică a vieţii de la ţară.
Programul revistei îl rezumă Al. Vlahuţă în articolul Cărţi pentru popor (nr.
3, 1901): „Icoane din trecut, întîmplări vitejeşti, isprăvi de acelea care-ţi
înalţă sufletul, scene din viaţa de la ţară, pilde şi învăţături sănătoase date
într-o formă atrăgătoare, puterea providenţială a unui primar ideal, a unui
proprietar, a unui preot, a unui învăţător — aşa cum îl visăm şi cum ar trebui
să fie oamenii aceştia — bunătatea, jertfele, munca şi izbânzile lor, întrupate
în povestiri calde, sugestive, aşa ca cititorul să se simtă mişcat ca lucruri
văzute aievea şi să capete îndemnul de a-şi aduce şi el partea lui de bine pe
lumea asta, de a se face şi el folositor cu ceva ţării şi neamului lui".
Scriitorii sunt chemaţi să-şi facă „datoria", să lupte împotriva importului de idei, a
coruperii limbii prin împrumuturi
străine. Contestând simbolismul, revista încurajează acele producţii care
proslăvesc „marea viaţă a poporului" român, trecutul lui glorios, „frumuseţile
acestui pământ" etc. Colaboratori: D. Anghel, Z. Bârsan, Ion Gorun, I.
Agârbiceanu, E. Gîrleanu, C. Moldoveanu,
Constanţa Hodos, llarie Chendi, R. Cioflec, V. Savel, G. Tutoveanu. Ion Adam,
G. Vâlsan etc.[7]
-------
Ideea centrală din jurul conceptului
„Sămănătorul” se leagă de aspectele
cele mai acute privind instrucţia şi educaţia permanentă a societăţii, de
necesitatea culturalizării maselor dar şi a formatorilor de opinie. Însuşi „a
semăna” dă de înţeles că reprezentanţii acestui curent civic „seamănă”
concepţiile lor. Şi nu numai în mediul sătesc ca odinioară ci în întreg
ansamblul societăţii.
Dar ce semănăm astăzi şi ce trebuie să
devină semănătorismul? El trebuie să devină o expresie a unui avânt nou, bine
motivat de necesitatea istorică de a ieşi din marasmul acestor ani întunecaţi
de conflicte politice şi partizanat total al mijloacelor de informare în masă.
Pentru că ceea ce se seamănă astăzi, populismul şi demagogia de cea mai joasă
speţă, nu pot înlocui niciodată un ideal de factură nobilă. Pe lângă
îmbogăţire, cocoţarea în vârful ierarhiei conducătoare a ţării devine, din ce
în ce mai mult, o cutumă la modă doar a noilor ciocoi şi un ţel foarte
îndepărtat pentru omul de rând. Nu de democraţie „originală” avem noi nevoie în
România iar semănătorismul adevărat trebuie să ducă la conştientizarea faptului
că orice societate trebuie să aibă întâi de toate un ideal, aşa cum spunea
Coşbuc: “Fără idealuri nu e luptă şi fără luptă nu e nici literatură”
Într-o perioadă de cruntă aşteptare
literară, reprezentanţii societăţii civile trebuie să fie primii care iau
iniţiativa resuscitării vechiului curent literar semănătorist prin înfiinţarea
de publicaţii proprii, deoarece marile trusturi de presă sunt compromise
definitiv prin angajarea lor de o parte sau de alta a spectrului politic. Este
nevoie de noi semănători şi de un nou semănătorism.
Dar nu unul de conjunctură ci unul în
acel concept benefic care a pornit acum un secol, de la Vila Sfetea, de pe Valea Tismanei.
Citiţi
mai departe întreg articolul în Revista Samanatorul, an I, nr. 5 ediţia specială din sept. 2011[8]
În imagine, horă la
biserica din Vălcele, 1980, Tismana, Gorj
Nicio mişcare mass-media haotică nu ajută la dezvoltarea echilibrată şi durabilă a unei ţări. Dar nu e nevoie doar de instrucţie şi educaţie şi o literatură pentru a-i crea omului de rând o atmosferă de încredere, este nevoie şi de un sistem juridic bine organizat prin care toate visurile cetăţeanului să se împlinească.
Vom vedea câteva fragmente din statutele unor cooperative de la începutul secolului trecut, ale unor societăţi sau bănci populare create în scopul dezvoltării unei localităţi. Cheia succesului? Câteva pagini, articole ale statutului clare, concise, fără nicio vorbărie. Şi oamenii cei mai competenţi aleşi în comitetul director.
Prin deceniul trei al secolului trecut, în plin avânt economic, pe raza actualului oraş Tismana existau mai multe societăţi ale sectorului civil, manufacturi pentru fabricarea de bunuri de larg consum, bănci populare şi mori ale obştilor sau particulare.
Iată mai jos lista lor precizând că acestea sunt forme de producţie premergătoare marii industrii, caracterizate prin predominarea muncii manuale, prin diviziunea amănunţită a muncii în cadrul atelierului şi prin reunirea muncitorilor şi a meşterilor în ateliere sub conducerea patronului. În întreprinderi predomina munca manuală, în special producerea unor bunuri de larg consum: postavuri, stofe, pânză, panglici, covoare, oglinzi, arme, putini şi butoaie, bădaie de scos untul din lapte, războaie de ţesut, fuse, vârtelniţe şi sucale de lucrat firul, olărie, care şi trăsuri, fierărie şi multe altele.
TISMANA
În Tismana existau în perioada antebelică, apoi interbelică: Societatea
civilă „Societatea Dorna Tismana”, societăţile
cooperatiste „Castanul” şi „Gospodăria”, banca populară „Viitorul săteanului”, obştea „Obştea Viitorul”, şi mai multe mori,
fierăstraie şi o piuă. Pe Valea Tismanei existau de la nord la sud: moara lui Petrescu,
piua mânăstirii peste apă de lotul N. Miloşescu, moara apoi fierăstrăul
mânăstirii la sud de Ocolul Silvic, moara lui Ion Popescu (zis „broscoi”) şi a lui Ciuncanu, mai jos de
Biserica „Buna Vestire”. În sat era moara şi
fierăstrăul lui Ghiţă Bărbulescu situate lângă Mahala iar în centru dalacul.
Pe loturile de vizavi de eleşteu, Nicu Miloşescu librarul şi C. Chiricescu au construit vile. Astăzi prima a fost
părăsită de către Ocolul Silvic, în cealaltă s-a instalat
formaţia de pompieri.
Din
Statutul băncii populare „ Viitorul săteanului”. Art 1-44
(Din colecţia Crişan Ioan Rădulescu - Tismana )
CAPITOLUL I. Înfiinţarea şi scopul
societăţei.
Art. 1. Să înfiinţează în comuna Tismana,
judeţul Gorj, o societate cooperativă de credit şi economie sub
numele de banca populară Viitorul Săteanului şi cu sediul în
comuna Tismana, judeţul Gorjiu.
Art, 2. Scopul societăţii e de a înlesni
creditul pen-tru membrii ei, procurându-le prin împrumuturi sau scomptarea de
poliţe, capitalurile necesare pentru gospodăria, meseria sau comerţul lor, şi
de a fructifica economiile lor.
Art, 3. Societatea va putea face în
condiţiunile ară-tate mai jos următoarele operaţiuni:
a) A
primi economiile membrilor spre fructificare.
b) A primi depunerile, în acelaşi scop,
dela nesocietari.
c) A acorda împrumuturi precum şi a
sconta şi resconta efecte comerciale.
Art. 4. Durata acestei societăţei este
nelimitată. Nici un membru nu se va putea
retrage din societate decât după doi ani.
CAPITOLUL
II. Despre membrii societăţii,
drepturile şi datoriile lor.
Art. 5. Pot fi membrii în societate
locuitorii majori fără deosebire de sex. Femeile măritate nu pot face parte din
societate fără autorizaţia soţilor lor.
Art. 6, Membrii să primesc de consiliul de
administraţie, prin înscrierea în registrul de societari. Trei membrii pot
contesta aceste înscrieri, adresând protestul lor comisiunei cenzorilor, care
va trebui să refere adunărei generale
spre a hotărî.
Art. 7. Calitatea de membru se perde: a)
Prin retragere, b) Prin strămutare din comunele în care poate face operaţiunile
sale Banca populară, c) Prin exclu-dere, d) Prin moarte.
Art. 8. Când un membru îşi dă dimisia, el
e dator mai întâi să-şi plătească toate datoriile către societate, chiar dacă
ele n'au ajuns încă la termen. In acest caz calitatea de membru se perde la
sfârşitul anului social.
Art. 9. In caz de moarte a unui societar,
moştenitorii săi vârstnici nu pot fi primiţi ca membrii, decât în conformitate
cu art. 6 din aceste statute, şi dacă nu sunt primiţi, contul lor să
stabileşte, ca şi pentru ceilalţi societari, numai la sfârşitul anului social. Moştenitorii nevârstnici însă, până
la stingerea datoriilor lor către societate, vor putea să fie reprezentaţi în
societate prin tutorii lor.
Art. 10. Excluderea din societate poate
avea loc pentru următoarele motive: a) Pentru neplata datoriilor şi a
cotizaţiunilor fără temeiuri justificative, în timp de trei luni, după două
somaţiuni date din 40 în 40 de zile. b) Pentru condamnare de justiţie, pentru
crime şi delicte, c) Excluderea se poate pronunţa şi în contra unui membru care
lucrează în contra interesleor societăţii, sau nu să supune statutelor şi
hotărârilor adunărei generale. Excluderea se pronunţă de consiliul de
administraţie cu drept de apel la adunarea generală. Cei excluşi vor prezenta
apelul lor comisiunei cenzorilor, care va trebui să refere adunărei generale
spre a hotărî. Excluderile se vor hotărî de adunarea generală în cazurile a) şi
b) cu majoritate de voturi, iar în cazul c) cu o majoritate de 2/3 a membrilor
prezenţi.
Art. 11. Un membru exclus din societate nu
va mai putea fi reprimit, decât după 3 ani cel puţin din ziua excluderei sale,
prin votul adunărei generale.
Art. 12. Cel exclus perde dreptul la orice
beneficiu pe anul în care a fost exclus. Cei ce au perdut calitatea de membru
în baza al. a, b şi c din art. 7, vor fi socotiţi pe baza bilanţului la finele
anului social în care au perdut calitatea de mem-bru şi plătiţi până în 6 luni
dela această dată. Ei nu au nici un drept asupra fondului de rezervă şi a altei
a-veri sociale. Membrii eşiţi rămân răspunzători încă doi ani dela acea dată,
conform art. 232 din cod. comer., de toate obligaţiunile contractate de societate
până la data eşirei lor.
Art. 13. Societatea nu poate funcţiona
decât având cel puţin 20 de membrii.
Art. 14. Societarii au dreptul: a) A lua
parte la adunările g-le ale societăţii şi a vota. b) A se împrumuta dela
societate în limitele mijloacelor ei şi în condiţiunile statutelor de faţă, c)
A depune spre fructificare economiile lor şi capitalurile disponibile, pentru
cari au dreptul la dobânda stabilită de adunarea generală.
Art. 15. Dreptul de vot în adunarea
generală se perde pentru societarii ce es din societate în orice mod, din ziua
eşirei lor. Nici un societar nu poate avea mai mult decât un singur vot,
oricare ar fi partea sa socială ; cei absenţi şi femeile vor fi reprezentaţi
prin un mandatar societar. Un mandatar nu poate reprezenta decât un singur
societar în afară de votul lui. Mai mulţi moştenitori nevârstnici ai uniii societar
decedat pot fi reprezentaţi numai printr'un singur împuternicit, care va avea
numai un vot şi care va putea să nu fie societar. In caz când tutela nu va fi
constituită, banca e obligată să ceară prin justiţie re-gularea tutelei.
Art. 16. Societarii se obligă la intrarea
în societate prin o declaraţiune scrisă:
a) A plăti o taxă de înscriere de 2 lei.
b) A-şi constitui o parte socială în modul prevăzut în art. 20. c) A
răspunde pentru obligaţiunile societăţei în mod solidar, până la concurenţa părţilor sociale subscrise. d) A
se conforma statutelor de faţă şi
hotărârilor adunărei generale, şi ale consiliului de administraţie.
CAPITOLUL III. Capitalul social şi părţile sociale
Art. 17. Capitalul social se formează din
părţile sociale, vărsate de membrii şi din donaţiunile pe cari societatea le-ar
primi.
Art. 18. Donaţiile făcute societăţii
constituesc un fond asupra căruia membrii nu au nici un drept. Cât timp va dura
societatea ei va servi pentru operaţiunile ei şi pentru acoperirea
obligaţiunilor, dar nici-odată nu poate fi împărţit între societari, fără de
voinţa expresă a donatorului. Fondul de donaţiuni va fi sporit în fiecare an cu
o dobândă anuală egală dobânzii, ce se
cuvine depunerilor după aceste statute.
Art. 19. In caz de liquidare a societăţei,
fondul de donaţiuni va putea dacă actul de donaţiuni nu prevede o anume
întrebuinţare, să fie vărsat, după hotărârea a-dunărei generale, ca donaţiune
la una din societăţile prevăzute la art, 44 de mai jos, spre a ajuta desvoltarea economică a localităţii. In
cazul în care adunarea generală nu se pronunţă în favoarea nici unei din aceste
societăţi sau dacă asemenea societăţi nu vor exista în localitate, acest fond
se va depune spre fructificare la Casa Centrală a băncilor populare săteşti.
Dacă în urmă se va înfiinţa în localitate o altă bancă populară, sau vre-o
societate cooperativă de categoria celor menţionate mai sus, cassa Centrală va
aprecia dacă trebue să le remită acest fond împreună cu dobinzile cuvenite, sub
titlu de donaţiuni şi în condiţiunile prevăzute mai sus pentru atari fonduri.
Art. 20. Fiecare societar se obligă să
verse în casa societăţii, partea lui socială, care va fi de cel puţin 20 lei şi
de cel mult 5000 lei. La înscriere se va depune cel puţin 10 % din suma
subscrisă, iar restul se va achita în cel mult 2 ani prin cotizaţiuni lunare
stabilite de adunarea generală. După
vărsarea integrala a părţei sociale subscrise şi după îndeplinirea termenului
de 2 ani, prevăzut mai sus capitalul social va fi sporit prin vărsăminte treptate
făcute de fiecare membru a câte cel puţin 0,50 bani pe lună.
Art. 21. Părţile sociale sunt proprietatea
societarilor. Aceştia, în caz de lichidare eventuală a societăţei, sunt
consideraţi ca creditorii ei, însă nu vor putea fi plătiţi decât după achitarea
tutulor celorlalte obligaţiuni ale societăţei.
Art. 22. Cât timp un membru rămâne în
societate, partea lui socială nu poate fi nici retrasă, nici cedată
nesocietarilor, nici urmărită de
creditorii lui.
Art 23. Dacă în cazul prevăzut în
articolul precedent partea socială a unui membru, retras sau exclus, e urmărită
prin justiţie, societatea nu poate fi silită să facă plata în alte condiţiuni,
decât în cele prevăzute în articolul 12.
Art. 24. Fiecare membru intrând în
societate pri¬meşte dela consiliul de administraţie, un livret sau o cărticică
în care se înscriu toate operaţiunile
sale cu societatea. In caz de perdere a libretului, societarul e dator
că încunoştinţeze în scris consiliul de administraţie, care va incheia un
proces-verbal de anulare şi va dispune liberarea unui duplicat de livret.
Decizia consiliului de administraţie va fi
afişată în termene de cel mai târziu 15 zile, la primăria comunei din care face
parte posesorul libretului.
Art. 25 Dividendul cuvenit societarilor,
pentru păr-ţile lor sociale efectiv vărsate, se va fixa în fiecare an de consiliul
de administraţie, cu aprobarea adunărei generale. Până la vărsarea integrală a
părţei sociale, dividendul cuvenit societarilor, se va reţine în contul acestei
părţi.
Art. 25. al. II. Dividendul va fi acel
produs la fi-nele anului societar de capitalul depus.
CAPITOLUL IV. Capitalul Operaţiunilor
Art. 26. Afară de capitalul social,
alcătuit după cum e prevăzut în art, 17, societatea poate întrebuinţa pentru
operaţiunile sale şi depunerile făcute atât de membrii ei cât şi de
nesocietari, precum şi împrumuturile contractate de ea în acest scop.
Art. 27. In fiecare an adunarea generală
va fixa maximum la care poate ajunge suma totală a depunerilor individuale
precum şi a împrumuturilor contractate de societate.
Art. 28. Pentru plata obligaţiilor
contractate astfel de societate, serveşte ca garanţie toată averea socială în
ordinea următoare : a) Beneficiul anual. b) Fondul de rezervă. c) Părţile
sociale proporţional cu miza socială a fiecăruia. In cazul când capitalul
social nu este încă integral vărsat, societatea poate constrânge pe membrii să
verse toată partea socială subscrisă de fiecare din ei, pentru a putea face
faţă obligaţiunilor sale. d) Donaţiile.
Partea luată din capitalul de donaţiuni
pentru achi-tarea obligaţiunilor sociale, este considerată ca un împrumut
ce trebue restituit din primele încasări
şi înainte de orice distribuire de dividende.
Art. 29. Depunerile se primesc : a) Fără termen, până la cel
mult 100 lei pentru fiecare depunător, cu condiţie ca retragerea lor să fie
cerută cu cel puţin 10 zile înainte. b)
Pe termen, în condiţiunile stabilite de adunarea g-lă. Acest termen însă nu
poate fi mai scurt de 6 luni.
Art. 30. Dobânda pentru depuneri începe să
curgă o lună după ce s'a făcut, fracţiunile de lună nu sunt socotite. Această
dobândă să fixează în fiecare an de adunarea generală.
Art. 31. Dobânda să plăteşte la sfârşitul
anului social sau în momentul restituirei capitalului depus. Dobânda neretrasă
se înscrie după două luni, ca un nou depozit fără termen
Art. 32. Fiecărui depunător să liberează
un libret, în care se înscriu toate operaţiunile sale cu societatea şi care se
restitue societăţii după retragerea depunerilor şi încheerea definitivă a
conturilor.
Art. 33. Depunerile nu se pot ceda decât
în urma unei încuviinţări făcute de consiliul de administraţie, care va pune
viza sa pe libret şi pe chitanţele depunătorului.
Art. 34. În caz de perdere a livretului,
administraţia poate elibera un nou livret pe numele persoanei înscrise în
registrele sale, îndeplinind formalităţile pre-văzute de art. 24.
CAP1TULUL V.
Despre împrumuturile acordate de Societate
Art. 35. In fiecare an adunarea generală,
în urma propunerei consiliului de administraţie, stabileşte maxi-mul sumei ce se
poate acorda ca împrumut unui mem-bru al societăţei sau unui nesocietar pe
credit personal sau real.
Art. 36. Consiliul de administraţie
înainte de a acorda împrumuturile, trebue să ţină seamă, nu numai de calităţile
morale şi de solvabilitatea împrumutatului, ci şi de scopul pentru care se cere
împrumutul, dându-se preferinţă împrumuturilor pentru scopuri productive, de
exemplu pentru cultura pământului, pentru cumpărare de vite sau pentru
industria şi comerţul agricol.
Consiliul de administraţie nu este obligat
a împrumuta nici chiar pe membrii societăţii dacă aşa va crede de cuvinţă şi
este asemenea în drept să fixeze suma împrumutului la oricare cifră va aprecia
sub maximul fixat de adunarea generală.
Art 37. Scopul împrumutului se va arăta în
actul de împrumut şi consiliul de administraţie va fi dator să supravegheze
întrebuinţarea lui.
Art. 38. Adunarea generală fixează în
fiecare an maximul dobândei de luat de societate pentru împrumuturile acordate
atât membrilor cât şi nesocietarilor. Modificat în adunarea
generală dela 20 Martie 1910. Dobânda pentru societari va fi de 10% iar pentru
nesocietari de 12%
Art. 39. Împrumuturile se acordă de
consiliul de administraţiei a)
pentru termene până la un an care pot fi prelungite de consiliul de
administraţie încă cu cel mult un an. b) In cont curent. Consiliul de administraţie
poate da delegaţie preşedintelui pentru a acorda împrumuturi mici, sub
ratificarea ulterioară a consiliului. Maximul acestor împrumuturi mici se
fixează de consiliul de administraţie. Prin contractele de împrumut se poate
stipula că stingerea împrumutului să se facă în mod parţial înăuntrul
termenului.
Art. 40. Pentru termene mai lungi,
împrumuturile nu se pot acorda decât prin votul adunărei generale, care
stabileşte in acest caz şi termenele parţiale de plată a împrumutului.
Art. 41. In orice caz societatea
îşi rezervă dreptul de a rezilia contractul de împrumut
şi a reclama plata lui în următoarele
cazuri: a) Gând debitorul nu întrebuinţează suma împrumutată pentru scopul
arătat în actul de împrumut. b) Când debitorul sau garanţii lui cad în stare de
nesolvabilitate sau nu mai prezintă
siguranţe îndestulătoare pentru plata
împrumutului. c) In cazurile în care societatea ar li silită să restitue depunerile şi
împrumuturile contractate de ea sau să procedeze la liquidare. In acest al
treilea caz se va acorda debitorului un termen de o lună, înăuntru căruia să
achite datoria.
Art. 42. împrumutatul are totdeauna
dreptul să-şi plătească datoria şi înainte de termenul stipulat, integral sau
în parte.
Art. 43. In toate cazurile, împrumuturile
contractate la societate trebue să fie asigurate astfel încât să nu fie nici o
primejdie pentru societate. Ele pot fi acordate pe credit personal sau pe
amanet. împrumuturile pe credit personal şi fără gir sau aval nu se vor acorda
decât excepţional şi pentru sume mici a căror cifră maximală se va fixa
Art. 44. Societatea poate acorda
împrumuturi şi diferitelor asociaţii ale locuitorilor comunelor în care
operează, dacă găseşte că aceste asociaţii
sunt utile pentru buna stare
materială şi morală a acestor comune, cum sunt societăţile de consumaţiune, de
producţiune, de vânzare de producte etc. In acest scop consiliul de
administraţie va studia actele şi operaţiile acestor asociaţii şi va face un
raport adunărei generale, care va stabili limitele creditului de acordat şi
condiţiile de plată.
POCRUIA
La fel de interesantă era moara de
la Izvarna, încă în funcţiune, mânată de
captarea unui singur „bâlbăros” (izbuc), încă şi mai interesantă era moara şi
gaterul aflate la hotarul dintre satele Costeni şi Izvarna, ele fiind construite prin
contribuţia solidară a unui număr de 11 moşi. Doamna învăţătoare Lucreţia
Popescu ne descrie în monografia sa publicată la
„Semănătorul – Editura online”[9]:
"Tăiatul în fierăstrău se făcea tot cu rânduială
după moşi pe timp de o săptămână. Cei care nu aveau lemne de tăiat îşi vindeau
părţile ce le aveau la fierăstrău fie din lipsă de bani, fie din alte motive
părţile acestora fiind cumpărate de cei mai înstăriţi. La fierăstrău veneau şi
oameni din satele vecine sa taie lemne, care plăteau în bani sau în uium după
cum se învoiau cu cel ce avea rândul. Pe timpul cât avea rândul, fiecare se
comporta ca un adevărat proprietar. Fiecare îşi avea pânzele sale de fierăstrău,
se îngrijea de ascuţitul lor precum şi de buna funcţionare a fierăstrăului şi a
morii." ...
"La moară şi la fierăstrău au existat aceste cete
până în anul 1944, după care ia fiinţă obştea. Moara şi fierăstrăul trec în
administraţia obştii care se menţine până la 31 decembrie 1951. Obştea era
condusă de un consiliu de administraţie şi avea un număr de 1104 societari cu
drept de proprietate în munţi, unii fiind şi din satele vecine. Începând cu
data de 1 ianuarie 1952 a fost data în primire Sfatului Popular Pocruia şi în
continuare până în 1962 au stat sub administraţia întreprinderii raionale
locale a fostului raion Baia de Arama, după care au fost dărâmate. Materialele
au fost duse pentru repararea morii din satul Racoţi. Pe locul unde a fost moara şi fierăstrăul s-a
construit captarea de apă de unde izvorul Orlea merge prin
conductă şi alimentează oraşul Craiova."
Al. Ciolacu - Banca populară de la Pocruia
In
anul 1902, la iniţiativa învăţătorului Simion Popescu şi a ţăranilor fruntaşi
ai satului Toma Semenescu şi Vasile Cocină, se înfiinţează banca populară sub
numele de "COMOARA MUNCITORULUI" cu un capital de 12345 lei cu un
număr de 53 membri unde funcţia de preşedinte a băncii a fost luată de Vasile
Cocină iar de casier de Toma Semenescu.
Banca
venea în sprijinul locuitorilor satului cu bani pentru a putea cumpăra animale,
pământ, unelte agricole, construcţii în gospodărie precum şi la aprovizionarea
cu porumb şi grâu. Programul realizat din cifrele bilanţului încheiat la 31
decembrie 1928 cu un activ de 1.176.020 lei, capital social de 656.856 lei,
depunerile reprezentând 950.948 lei la 345 depunători.
In anul 1912 a
decedat Vasile Cocină şi funcţia de preşedinte a fost luată de cetăţeanul
fruntaş al satului Constantin Văcaru.
Din
1911 contabilitatea băncii a fost luată de Petre Grindeanu absolvent al şcolii
de cooperaţie din Târgu Jiu.
La
început banca în casa casierului Toma Semenescu. După primul război mondial a
fost construit un local propriu al băncii unde a funcţionat până după cel de-al
doilea război mondial când banca a fost desfiinţată, iar localul a fost ocupat
de primăria comunei care până la această dată funcţiona prin case particulare.
În
1968 când comuna Pocruia a fost desfiinţată şi arondată
comunei Tismana, localul a fost preluat de cooperativa de consum care a făcut
unele modificări. Adăugirea unei încăperi mai mari pentru magazinul alimentar,
construcţii de magazii şi a unui atelier de tâmplărie înzestrat cu tot felul de
maşini necesare pentru realizarea manoperei la tâmplărie.
Întrucât
era nevoie de teren pentru a mări spaţiul comercial şi loc de acces pentru
intrarea la magazii şi la atelierul de tâmplărie, comitetul comunal de partid
împreună cu conducerea cooperativei au hotărât să ia jumătate din săliştea
învăţătorului Ciolacu Alexandru care era vecină
cu localul cooperaţiei.
Până
în 1949 comerţul în sat era particular cu prăvălii săteşti, sistem magazin
mixt, o brutărie şi trei gherete unde se sacrificau animale şi se vândea carne
populaţiei. Negustorii acestor prăvălii erau Grigore Ciolacu, Petre Ciolacu, Nicolae Popescu (Comeci), Ştefan
Cocină şi Vasile Văcaru. După al doilea război mondial au mai rămas prăvăliile
lui Grigore şi Petre Ciolacu până în 1949 când au falimenat.
Marfa
pentru prăvălii era adusă din Târgu Jiu cu carele,
căruţele şi unele mărunţişuri chiar cu bicicletele.
Marfa
pentru prăvălii consta din următoarele: sare, petrol lampant, şină pentru vase
de lemn, cuie, ulei, bumbac şi alte mărunţişuri până şi bomboane.
Întrucât
luase fiinţă şi cooperaţia de consum, organele de partid au propus negustorilor
Grigore şi Petre Ciolacu să pună la dispoziţie localurile
de prăvălie pentru magazinul mixt şi bufetul cooperaţiei de consum. În aceste
condiţii cei doi negustori şi-au radiat firmele şi au predat spaţiile
comerciale pentru cooperaţia de consum. Primul gestionar al cooperaţiei de
consum a fost Gheorghe Pârgauru (Praşchie).
Tot
depunându-se bani pentru fondul social de către locuitorii satului, fondul de
marfă a început să crească având şi gestionari cu multă experienţă în comerţ
s-a ajuns ca cooperaţia de consum Pocruia să se
autofinanţeze, devenind cooperaţie fruntaşă a raionului Baia de Aramă şi apoi în
judeţul Gorj. Spaţiile comerciale luate, de la foştii negustori
particulari nu mai făceau faţă. A fost deci extins localul luat de la primărie
în 1968 când comuna Pocruia a fost desfiinţată şi a fost construit şi un
complex comercial care a fost inaugurat în 1983.
Prin
apariţia comerţului particular la sfârşitul anului 1997 au mai rămas doi
salariaţi la bufet şi unul la magazinul mixt sătesc.
N.A.
Nici din circularul satului n-a mai rămas nimic. După 1989 fiecare gospodar
şi-a construit propriul circular: nu mai venea miliţia lui Ceauşescu să te ia
la Postul de Miliţie pentru consumul de curent.
CELEIU
În comuna Celeiu exista societatea cooperatistă „Racoţi”, societatea manufacturieră „Unirea”, „Obştea Stejarul” (la Tarniţa), banca
populară „Comoara Răcocenilor”,
capital 98.000 lei şi banca „Orlea”
cu un capital de 140.000 lei.
Şi aici exista un adevărat
monument de tehnică şi inginerie populară şi anume, o moară mânată de o ciutură
mare cu zbaturi, transmisia ei de
rotaţie din plan vertical fiind modificată în planul orizontal al pietrei de
moară printr-un ingenios sistem de roţi dinţate confecţionate din… lemn. Ceea
ce şoca şi mai mult, era că aceste roţi erau calculate (?) să învârtă piatra de
moară exact la viteza cea mai potrivită pentru măcinat rapid şi eficient.
TOPESTI
Statutele au fost autentificate de „Onor judecătorie Brădiceni, sub No. 6 şi 14/904.
Este interesant de remarcat faptul că deputatul Dincă Schileru făcea parte şi din Societatea „Dorna Tismana”,
ca şi din altele de altfel, printre atribuţiunile unui deputat întrând şi
crearea de bănci populare sprijinind concret misiunea ce le-o dăduse ministrul
Spiru Haret, învăţătorilor de la sate.
Şi mai interesant este că deputatul îmbrăca costumul popular al zonei pe
care o reprezenta: Gorjul. Priviţi imaginea de la pag. 78. şi vă veţi da seama:
costumele de protocol îmbrăcate erau cele populare: cioarecii, ia, vesta sau
haina ornată.
Coşbuc, împreună cu soţia sa
Elena, soră cu George Sfetea care
avea vilă pe Valea Tismanei, doreau ca Valea Tismanei să devină un
important centru turistic, care să atragă câţi mai mulţi vizitatori, mai ales,
scriitori şi artişti. Se dorea ca să fie dezvoltate proiecte benefice:
restaurarea de monumente, înfrumuseţări, şi prin acestea, atragerea poporului
la un lucru care să-i ajute la înlesnirea traiului.
In acest scop, prin respectul pe
care-l avea ca poet, George Coşbuc atrage
personalităţi din întregul regat muntean. Erau incluşi deputaţii de Gorj, Dincă
Schileru şi
Numa Frumuşeanu, înalte feţe bisericeşti din Tismana, Tg.
Jiu şi
Craiova, profesori universitari, bancheri, librari
(George Sfetea) şi publicişti (George Coşbuc) din Bucureşti şi
chiar secretarul Adunării Deputaţilor. Pe lângă primarul Tg-Jiului, fostul
prefect de T-Severin, membri ai Consiliului Judeţean, mai figurau un controlor
şi un sub-insp. Silvic din Craiova, bancherii din Novaci, Bumbeşti şi Tg. Jiu, C. Popescu şi Gh.
Petrescu, deţinători de terenuri şi mori de pe Valea Tismanei.
APOGEUL. După amenajările
- pentru promenada turiştilor - din
jurul primelor vile construite, Vila Sfetea (1902), şi Vila Miloşescu (în anii următori),
Valea Tismanei ieşise
din stadiul de sălbăticie. Nicu Miloşescu construise un nou eleşteu pe platoul pârâului
Furnia ce
ieşea din peşteră, deviind o parte pâraiele lui ce se răsfirau în voie. El
fructifica astfel întregul debit, folosit până aici doar de eleşteul mânăstirii
aflat lângă şosea. Construcţia vilelor a amplificat şi activitatea cuptoarelor
de var ale lui I. D. Popescu, ceea ce a făcut ca şi el să-şi amenajeze
mai târziu, alăturat varniţelor, un mic restaurant numit „La Rozica”.
Dar adevăratul apogeu al
amenajărilor de pe Valea Tismanei este
atins după constituirea Societăţii „Dorna Tismana”, aceasta având un program precis şi coerent
pe măsura personalităţilor care constituiau Comitetul Executiv şi membrii
fondatori ai ei. După declararea zonei „staţiune climaterică” cuprinzând comuna
Tismana, Valea Mânăstirii şi muntele Cioclovina până
în vârf, pe o întindere de 10 km, se execută mai multe lucrări.
„Crucea Sf. Treimi” numită şi Crucea
D-lui Gârbea”, aflată deasupra peşterii Sf. Nicodim, pe stânca Stârmina.
„Fântâna Basarabilor”, aflată la dreapta urcuşului la mănăstire, pe valea numită de armată,
pe când construia drumul strategic, Valea Şeasa, amenajare a unui izvor provenit
din pârâul subteran Gurnia ce
iese din Peştera Mânăstirii.
Construcţia de poduri
durabile, din ciment, peste râul Tismana şi
Dorna (numele râului Tismana, începând de la mănăstire spre amonte, denumire ce
înseamnă „apă învolvurată”) fiecărui pod dându-i-se numele unei personalităţi
istorice:
„Podul Mircea Basarab”, în amintirea
lui Mircea cel Bătrân, tatăl lui Dan I Vodă, ctitorul mânăstirii din zid Tismana.
Utilizabil şi astăzi, pod ce trece peste pârâul Furnia.
„Podul lui Ioan Corvin Mateiu Basarab” , în numele lui Ioan Corvin de Hunedoara fără a se şti la vremea aceea
că diploma acestuia dată în anul 1444 era un fals făcut chiar de călugării
Mânăstirii Tismana, a se vedea cap. I. Existent şi azi alături de podul cel nou
de lângă parcarea de la mănăstire aparţinând DN 67D. Vezi
„Podul lui Tudor Vladimirescu”, în numele slugerului Tudor Vladimirescu care se adăpostea în
schiturile Cioclovina trecând pe acest pod. Astăzi acesta nu mai
există râul fiind deviat odată cu construcţia Hotel Tismana de către ACH
Tismana. Era in curba dinainte de a trece pe noul
pod, la 200 m în aval de acesta.
Alte lucrări ce astăzi cu greu se mai pot
identifica:
„Chioşcul Ursului”, pe
Frasinu (neidentificat), „Nicodim” la Scăunelu (neidentificat, presupus la stânga pârâului
Furnia, platoul numit „Mormântul Sf. Anton”), „Dan Vodă”, dâmbul Turturele (neidentificat), „Radu Vodă”, la Icoană
(neidentificat), iar pe Vârful Cioclovina, la circa 3 km de mânăstire, restaurări la „Schitul
Sf. Ilie” (cel din vârf), „Turnu Vânturilor” şi „Casa Vânătorilor”
(Posibil aşa zisul Schit din Teiuş).
Lucrările executate de în comuna Tismana. Grija Comitetului Executiv al Societăţei „Dorna Tismana” pentru dezvoltarea staţiunii climaterice
s-a răsfrânt şi asupra satului. S-a construit în nordul satului, pe poiana de vizavi de moara mânăstirii, o clădire prin
ajutoare, cu 12 „ospătare”, destinată vara pentru săteni şi vizitatori, iar
iarna, ca azil pentru copiii de şcoală ai cătunelor.
S-au mai construit,
neidentificate azi, „o grădină sistematică de zarzavatu”, două cuptoare
de pâine, o şcoală de meserii „pentru cioplirea pietrei de construcţiune
şi pavagiu”.
DECĂDEREA. După
declanşarea celui de-al doilea război mondial toată Valea Tismanei a fost
ocupată de armată. Citez din articolul meu, „Tezaurul ascuns de la Tismana”:[12]
"Atitudinea
sătenilor se datora şi măsurilor excepţionale care insuflau o
oarecare teamă în sat. Femeile mergeau la slujbă la mănăstire numai cu bilet de
voie eliberat de comenduirea garnizoanei. Armata legitima şi întregul personal
al Întreprinderii Forestiere CFF Apa Neagră care urca cu trenul forestier la pădure. De la
mecanicul de locomotivă până la tăietorii, ţapinarii şi funiculariştii care
asigurau încărcăturile cu masă lemnoasă toţi erau obligaţi să se legitimeze la
punctele de trecere. Muncitorii şi pădurarii ocolului silvic erau şi ei
verificaţi de acte zilnic la cererea patrulelor mobile care acţionau prin
păduri. De remarcat că şi puternica mişcare de rezistenţă - organizată în
mănăstire de părintele Iscru, în biserici de părintele Marcău şi în şcoli de către dascăli precum Ioan
Neferescu şi
Dumitru Constantinescu -
insuflase locuitorilor speranţa că ocupantul rus e vremelnic şi că timpurile
antebelice se vor întoarce. Tuturor li se spunea să aibă răbdare pentru că
americanii vor reveni „scoţând ruşii din ţară”. Arestarea celor din rezistenţă,
contrar aşteptărilor, a contribuit şi mai mult la păstrarea secretului despre
„Operaţiunea Tismana” în rândul întregii populaţii."
Şi încă
două texte edificatoare privind „Operaţiunea Tismana”:
"Tezaurul
României ascuns
la Tismana, din anul 1944 şi până în anul 1947, nu a fost luat cu japca şi nici
n-a ajuns vreodată la Moscova. El a stat bine mersi trei ani în Peştera Mânăstirii fără să fi fost îmbarcat vreodată
în „garnituri întregi de tren către Moscova” aşa cum scriau ziarele. Este chiar
de-a dreptul hilară insistenţa ziarelor pe această temă. Este adevărat că
întreaga cantitate de aur a BNR din
anul 1944, cântărea nu mai puţin de 244,9 tone dar datorită densităţii aurului,
Tezaurul de la Tismana ar fi încăput într-un volum de doar 12, 675 m³ iar în
casete din lemn de esenţă tare într-un volum de circa 42 de m³. Practic, din
punct de vedere al volumului ocupat, întregul tezaur era uşor de ascuns într-o
grotă lungă de şapte metri, largă de trei metri şi înaltă de doi metri. Vom
vedea că ideea depozitării aurului BNR într-o peşteră a fost, pe cât de simplă,
pe atât de eficace.
Operaţiunea
Tismana, de ascundere a tezaurului României spre
sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a făcut obiectul Dosarului nr.20 al Direcţiei Administrative
aflat în arhiva Băncii Naţionale a României. Prin operaţiune s-a evitat
repetarea greşelii de a se transporta tezaurul într-o ţară străină aşa cum a
fost transportat în Rusia în anul 1917, cu toate că după ocuparea oraşul
Cernăuţi de
către trupele sovietice, la 27 martie 1944 guvernatorul BNR prin
scrisoarea nr. 318056 susţinea trimiterea tezaurului în străinătate.
Guvernul
român însă, presat de pericolul real al unei invazii sovietice, pregăteşte
ascunderea tezaurului la Tismana având în vedere că în 1942 avusese loc aici un
incendiu. Sub pretextul „reparaţiilor” se puteau începe lucrările de amenajare
şi depozitare a tezaurului. Soluţia finală a fost însă amenajarea unei grote în
Peştera Mânăstirii, la confluenţa dintre stratul
calcaros si rocile granitice prin care se prelingea pârâul subteran al Gurniei.
Rocile granitice de la Tismana conţinând platină erau însă extrem de dure în
porţiunea mijlocie a peşterii. De aceea, s-a preferat amenajarea grotei în
ultimul strat calcaros care, evident, se putea sparge mai uşor. La începutul
lunii iunie 1944, din dispoziţia Consiliului de Administraţie al BNR, “Planul de lucru pentru refacerea
mănăstirii Tismana” era gata. Era întocmit de arhitect R. Dudescu şi supervizat
de inspectorul general Zănescu."
Tezaurul
a stat ascuns până la plecarea regelui Mihai din ţară şi a revenit Băncii
Naţionale Române fără amestec rusesc. Dar cu România sub talpa trupelor ruseşti
rămase pentru despăgubiri de război, ruşii puteau folosi tezaurul prin alte
modalităţi şi cu largul concurs al autorităţilor româneşti din capitală. Iată
alt fragment:
„Dacă-mi
aduc aminte bine, povesteşte Mişu Slivilescu, eu începând ucenicia la
Atelierele CFF Tismana în
anul 1946, restricţiile privind intrarea cu legitimaţie în Valea Tismanei au mai
durat încă vreo doi-trei ani până când tezaurul a fost dus la Bucureşti. Nu l-au luat ruşii, a fost dus la Bucureşti
de Armata Română nu de cea sovietică. Pentru că vreo câţiva, fiind lăsaţi la
vatră, s-au însurat la Tismana, nu s-au mai dus în satul lor. Ruşii au venit cu
armată peste câţiva ani dar ca să muncească, se înfiinţaseră Sovrom-urile, trebuiau să-şi ia despăgubirile de
război din pădurile noastre. Daca ne-ar fi luat aurul, cum se spune, ar mai fi
dormit ei claie peste grămadă în garajele de la Vila Sfetea, nespălaţi cu
săptămânile? Erau vai de capul lor faţă de Armata Română!”
Tezaurul
de la Tismana n-a fost luat ca pradă de război. Cu toate acestea, aurul a fost
folosit pentru a susţine economic activităţile de recuperare a datoriilor
României faţă de Uniunea Sovietică. Prin
Tratatele de pace de la Paris, din 1947, România a fost obligată să susţină
financiar Sovrom-urile, care au funcţionat până în 1956. Au
fost dizolvate când banii se terminaseră. Dacă în 1944 BNR deţinea 244,9 tone de aur, în anul 1953
cantitatea se redusese doar la 53,3 tone."[13]
Din cauza ultimei conflagraţii mondiale
Tismana şi-a pierdut statutul său de staţiune climaterică ieşind de facto, fără
nici un decret oficial din rândurile oraşelor turistice şi devenind o simplă
reşedinţă de comună.
Datorită schimbării de regim
comunist, unde totul era la cheremul autorităţilor şi nimic nu mai trebuia să
rămână proprietate privată, Tismana a decăzut dramatic.
Nu se ştie dacă distrugerile de
la Ocolul Sivic, parcul de la Fântâna Chihaia şi
„Drumul Tainelor” au fost făcute din ordinul deţinuţilor politici Gheorghe
Gheorghiu Dej, Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu şi alţi capi comunişti care
lucraseră aici fiind aduşi la muncă forţată
din lagărul de la Târgu-Jiu. Dar noile autorităţi comuniste au făcut
totul, cu mare râvnă, ca să-i răzbune. Până şi frumoşii trandafiri bengalezi au
fost smulşi cu ură din pământ şi aruncaţi în râu. Această atitudine de dărâmare
a to ceea ce era „burghez” a continuat în toată perioada comunistă. Istoria şi
patrimoniul cultural al localităţii nu mai conta, comunismul culminând cu
„construcţia societăţii socialiste multilateral dezvoltate”.
„Aleea Tainelor” a fost distrusă, mai întâi prin amenajarea
unui lac de apă pentru alimentarea locomotivelor CFF Tismana, care urcau la munte, apoi la nordul ei s-a amplasat staţia de betoane a
şantierului Sistemului Hidroenergetic Cerna-Motru-Tismana. Celebra fântână Chihaia, unde se adunau celebrităţi ale vremii, a
fost distrusă de Sfatul Popular (primăria).
S-a măcelărit cu plăcere „opera boierilor” şi s-a captat izvorul pentru
a alimenta „Partizana”, vechea denumire a actualei „Arta Casnică”, precum şi
satul. Din fericire o parte din
frumoasele ornamentaţii de sigă care străjuiau fântâna Chihaia au fost
transportate în faţa sediului cooperativei „Arta Casnică”. Cu ele s-a amenajat aici o fântână
„arteziană”. A fost singura tentativă de conservare a operei de artă, datorată
cooperativei. Partea centrală frumos ornată în dale de piatră a Fântânii
Chihaia s-a „pulverizat” pe la casele constructorilor, a lucrătorilor care
nu-şi dădeau seama de valoarea ei.
În „mânie proletară” au fost
împărţite şi bunurile naţionalizate de la Vila Sfetea. De exemplu, se putea cumpăra, cu cinci lei,
de la Sfatul Popular, denumirea comunistă a primăriei, o pendulă. Nici din
amenajările făcute de regii României n-a mai rămas nimic. Frumoase felinare ornate, amplasate pe stâlpi
de fier artistic turnaţi şi la distanţe egale,
erau aprinse noaptea pe valea Tismanei. Le aprindea bunicul lui Mihăiţă Popescu
care primise loc de casă aici şi care era plătit special pentru îngrijirea şoselei
de pe Valea Tismanei. Când acesta nu a mai putut, deschisese aici
un restaurant numit „La Rozica”, i-a luat locul Nicolae Miholcea zis şi
Nicolae „a `lu regele”. Deşi comuniştii îl expulzaseră pe rege, el a continuat
să le îngrijească. Cât a mai trăit el au trăit şi felinarele. Apoi au avut soarta fântânii Chihaia. Poiana „Bâlciului Sântămăriei” aflată
vizavi şi la nord de mănăstire a fost şi ea sacrificată iniţial pentru o „Vilă PCR”. Bâlciul Sfintei Maria Mare a fost mutat în sat. Din fericire, PCR-ul a
primit şi el blestemul dacilor, în 1989.[14]
Grija faţă de culte sub regimul
comunist s-a transformat în grija imobilelor ca obiecte de patrimoniu, ele erau
valoroase doar ca monumente de arhitectură, icoanele, moaştele şi alte „obiecte
de inventar” reprezentau simple piese de muzeu iar chiliile călugărilor au fost
amenajate în celule pentru deţinuţii politici, mare parte din ei intelectuali
de mare clasă. Probabil că atunci a fost dată jos de pe stânca Stârminei şi
„Crucea D-lui Gârbea”. Chinovia de călugări din mănăstire a fost desfiinţată şi
aduse măicuţe de prin toată ţara pentru întreţinere administrativă.
Bastion al rezistenţei
anticomuniste prin egumenii, preoţii şi călugării ei, mănăstirea a suferit nu
numai pierderi mari din punct de vedere a organizării monahale dar şi ca
amenajare. Captarea pârâului de peşteră Gurnia, pentru alimentarea Văii Tismanei cu apă
potabilă a fost cea mai mare catastrofă. De bună seamă că pentru dezvoltarea
energetică a ţării era mai importantă organizarea de şantier apoi lucrul din
plin al muncitorilor cazaţi în Colonia muncitorească „George Coşbuc”, dotată centru de calcul, cu cantină, club,
punct sanitar şi magazin universal. Dar distrugerea sursei de apă a celebrei
cascade a mânăstirii, cea care-i făcea o faimă extraodinară tuturor, de la
pictori şi fotografi, până la simplul vizitator ce dorea „o poză lângă
cascadă” a fost cea mai mare pierdere a Văii
Tismanei.
În imagine: 19 mart. 2011 - Cascada prin spatele mânăstirii
[1] Casa de Economii şi
Consemnaţiuni
[2] Dima-Drăgan, C. George Coşbuc referendar la Casa Şcoalelor, Contribuţii
documentare, în Limbă şi Literatură XI, Bucureşti, 1966, pag 147
[3] Odae-Veriş, Sandală, G. Coşbuc, redactor şi îndrumător de reviste, în
Limbă şi Literatură XI, Bucureşti, 1966, pag 41.
[4] Lucian Valea – Pe urmele lui George Coşbuc, Editura sport-turism, Bucureşti, 1986, pag. 213
[5] Ibidem, pag. 202
[6] Ibidem, pag. 203
[7] Coord. I.C. Chiţimia, Al. Dima – Dicţionar cronologic LITERATURA ROMÂNĂ,
Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, 1979, pag. 242-243.
[11]
Societatea „Dorna Tismana” - care nu mai activa din
timpul războiului - a fost repusă de urgenţă în activitate ca Asociaţia „Dorna
Tismana” la 1 decembrie 2011, ca urmare a suspendării unilaterale - de către
ARP - Asociaţia Română pentru Patrimoniu, Bucureşti - a activităţii site-urilor www.semanatorul.ro
şi www.editura-online.ro. Fundaţia Tismana, prin fondatorul ei Nicolae
N. Tomoniu, convenise, în anul 2007, împreună
cu Artur Silvestri, preşedintele ARP, să dezvolte împreună aceste site-uri.
Artur Silvestri se angaja să plătească găzduirea paginilor Internet iar d-l Tomoniu
să participe ca webmaster, creator şi editor al site-urilor, având interes în
promovarea brandului „Sămănătorul”,
creat la Vila Sfetea de la Tismana de către George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă şi George Sfetea. Apoi, în anul 1908, George Sfetea,
ajutat de cumnatul său G. Coşbuc, înfiinţează şi Societatea "Dorna
Tismana".
[13] Ibidem 12
[14] http://tomoniu.sapte.ro/ntomoniu/tismana/getodacii/index.htm
capitolul TAINE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu