Serafim Duicu sau Formele neliniştii
Volumul de publicistică „Serafim Duicu. Formele neliniştii" e o carte care pune probleme şi pune pe gânduri. E o restituire necesară, o bucurie, un „triumf al neliniştii". Cartea este prilej de contemplare a unei lumi în frumuseţea ei - numind viaţa literaturii - şi prilej de meditaţie asupra unei lumi în dezechilibru. Serafim Duicu a spus lucruri îndrăzneţe, înţelegând că viaţa lipsită de adevăr e imposibilă. Astfel, cuvintele căutătorului, cărturarului, filologului, cercetătorului Serafim Duicu devin interogaţii ce vor să găsească răspunsuri fără echivoc, acolo unde fiecare poate descoperi incertitudini. Ele sunt forme de continuitate, de căutări şi de adânciri ale unui spirit ce încearcă să circumscrie harta culturală, politică, socială, axiologică a unei lumi şi a unui timp pe care le-a trăit şi pe care ochiul său critic a încercat să le radiografieze.
Publicistica lui Serafim Duicu este un manual de etică, un manual despre liniştea şi neliniştea ce pluteşte între cuvinte atunci când ele caută să dea sensuri asumându-şi curajul mărturisirii. Cele zece capitole sunt treceri şi rămâneri în problematici dintre cele mai variate: literară, istorică, socială, identitară, spirituală, academică, dar şi priviri întoarse către sine, reflectări ale contemporanilor şi ale criticii literare. Conturul ideilor, consecvenţa lor, tonul confesiv uneori, vehement alteori, încearcă să îndrepte informa, brutala realitate care arăta o lume ce începea să-şi piardă reperele. „Oare nu ne mai recunoaştem eroii?", „unde ni sunt visătorii?", „arta nu trebuie să accepte perspectiva neantului", „timpurile moderne au venit cu încă o dimensiune-mit: explozia informaţională; nevoia de cultură trebuie să rămână; cultura devine cu timpul o emblemă a personalităţii, care conferă aureolă şi prestigiu; cultura trebuie să fie o necesitate vitală, un semn de respect pentru propria personalitate şi pentru condiţia de intelectual" - sau „despre teroarea lichelei anonime" , sunt câteva dintre accentele atitudini pe care omul şi cărturarul ancorat în real le atinge, punând degetul pe rana maladiilor spiritului. Cu gust critic ales, autorul aşază în cronică de carte nume precum Ion Apostol Popescu, Romulus Guga, Ovidiu Papadima, Ion Rotaru, Florin Manolescu, Marin Preda, Mircea Eliade, marcând, astfel, locuri esenţiale ale literaturii române. „Risipitor de iubire", Serafim Duicu aduce în faţa lumii condeiul aflat în „şantier de creaţie" - la „prima verba", cântăreşte axiologic vremurile într-un „calendar cultural" ce cuprinde repere ale culturii noastre -„Centenar Panait Istrati", „Călinescu - 80 de ani de la naştere", „Tudor Arghezi", „Sadoveanu, azi", „Eminescu", „Centenar Eugen Lovinescu", „Centenar Vasile Pârvan", „Cazania lui Varlaam, la 350 de ani", „In Memoriam Petru Maior", numind şi „Aniversări UNESCO - Dosoftei", „Ibrăileanu şi ardelenii", dar aşterne şi gândul scris şi cernit, „La moartea lui Marin Preda".
Creaţii remarcabile ale acelor timpuri, înfăptuirile culturale în domeniul artelor devin, în scrierile lui Serafim Duicu, reflecţii asupra nivelului axiologic pe care acestea îl ating. Sublimul, spune Serafim Duicu, poate deveni, prin nebăgare de seamă, penibil. „Dragostea şi dăruirea în numele ideii de teatru", însă, demonstrează că „teatrul va trăi cât va trăi omul".
Puncte esenţiale ale scrierilor sale, „Cultura, credinţa şi identitatea naţională", îl plasează pe Serafim Duicu din nou în lumina adevărului: „Cam întotdeauna când se află în momente de vârf, culturile privesc cu mai multă insistenţă şi cu mai multă pătrundere înapoi. E la mijloc şi puterea secretă a viziunii de ansamblu şi totalizatoare pe care o oferă poziţia în sine. Aşa a fost în epoca lui Dimitrie Cantemir şi Brâncoveanu, apoi în aceea a Şcolii Ardelene, în cea a Daciei Literare, în cea a lui Eminescu [...], aşa a fost la începutul veacului nostru, [...], aşa este şi acum", spune Serafim Duicu. Responsabilitatea, însă, este uriaşă. Întoarcerea în trecut trebuie să se întâmple cu smerenie şi bucurie. Acesta este, afirmă autorul, „semn de mare responsabilitate morală şi de sublimă dăruire patriotică". Mergând pe firul identităţii naţionale, Serafim Duicu vede, într-o metaforă splendidă ,„Unirea ca dor"; Ion Roată este un simbol, iar ideea unităţii naţionale se prelungeşte în problema „Basarabiei de lângă noi". Veşnicia „născută la sat" prilejuieşte întoarcerea într-un timp mitic, alcătuitor de zestre spirituală românească .„Din comoara folclorică a judeţului nostru", „Spiritul literar paşoptist", sentimentul patriei, „1907 în literatură", „Eminescu şi actualitatea noastră", „Literatura şi viaţa" sunt ipostaze ale unui timp trăit şi mărturisit cu adevăr, simţ critic şi supleţe intelectuală.
„Serafim Duicu. Formele neliniştii" propune o ieşire din relativism şi din limitările cotidianului, aducând o anume seninătate construită dintr-o stare de fărâmiţare, de nelinişte, pentru că seninătatea presupune stăpânire a durerii, un umanism superior. Această carte sileşte istoria să fie prezentă, literatura să răspundă la chemări, scrisul lui Serafim Duicu având astfel de efecte. El a vrut, la tot pasul, să înţeleagă ce este în jur, în imediata-i preajmă, dar şi ce e dincolo, în trecutul nostru.
Spunea Goethe că tot ce te sporeşte e adevărat. În zbaterea zilei, restituiri ca acestea sunt necesare, ca posibile modele ale unui spirit ce şi-a asumat curajul propriilor gânduri, fiind o conştiinţă trează a timpurilor pe care le-a trăit. Într-o lume şi într-o vreme în care cuvântul îşi căuta rosturile, publicistica lui Serafim Duicu e comunicare sinceră, e semn care explică, fără a vindeca mistuirea. E acea tulburare a lui „acum" şi „aici", cu reverberaţii peste timp, însă. Această carte poate deveni îndreptar, refugiu individual în faţa unei lumi luate razna. Pe calea scrisului şi a adevărului, rămâne meditaţia. Prin „neliniştile" mărturisite, între materie şi lumină, Serafim Duicu sfidează căderea în efemer. De aici se pot înălţa coloane.... De aici, din frământări, se poate naşte liniştea lucrurilor. Şi-a începutului. De aici se poate încerca zborul: „Nu mai sunt de mult pe această lume...Sunt departe de mine şi păşesc printre lucruri esenţiale. Să zbori! Ce fericire!..." Zborul devine trecere printr-o poartă prin care se rămâne „întru veşnicie". Serafim Duicu a rămas, ieşind biruitor în faţa timpului. Neuitând să-l mărturisim mai departe, înţelegem că Domnia Sa ni s-a aşternut în suflete prin cuvintele (în)scrise în cărţi, cu omenia, bunătatea şi generozitatea marilor spirite.
Preţuire sinceră familiei, d-nei profesoare Valeria Duicu - îngrijitoarea ediţiei şi fiilor Lucian şi Rareş, cei care duc începutul lui Serafim Duicu înainte, aşezându-l în neuitare. Coperta cărţii - realizată de Alexandra Cristina Durbac, transpune gândul în imagine inspirat aleasă, căutând să aducă în faţa noastră „înfăţişarea pipăibilă a nesfârşirii, semn că totul este posibil..."
MIOARA KOZAK
Din revista „Vatra veche”, anul I, nr. 6, august 2009, lunar de cultură din Târgu Mureş, editat de Asociaţia „Nicolae Băicuţ” pentru Descoperirea, Susţinerea şi Promovarea Valorilor Cultural - Artistice şi Profesionale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu