FERESTRE SPRE CER: OAMENI SFINŢI, LĂCAŞURI SFINTE
Prof. NICOLAE N. TOMONIU, SFÂNTUL NICODIM DE LA TISMANA, Vol. I-III. Noi cercetări privind biografia primului arhimandrit al sfintei mânăstiri Tismana, SEMĂNĂTORUL, Editura online, mai 2010
Însuşi autorul acestui amplu şi pertinent studiu afirmă că: „Pentru cel care pleacă în actul temerar de a cerceta în amănunt istoricul mânăstirii Tismana şi al întemeietorilor ei, drumul nu are sfârşit. După ani de studiu, poţi găsi oricând un indiciu că ce ai scris până aici nu este complet.”
Mănăstirea Tismana se constituie timp de secole în „port drapelul ortodoxiei noastre” – specifică autorul studiului.
Încă de la primele pagini, intri într-o lume nebănuită, plină de taine, pe care, cu mijloace omeneşti, ai dori să le afli pentru că te fascinează şi-ţi suscită admiraţia şi curiozitatea în egală măsură. Lumea lăcaşurilor sfinte i-a atras întotdeauna, nu numai pe credincioşii fervenţi, dar şi pe cei de duminică, dornici să-şi aprofundeze credinţa şi să trăiască pe viu exprienţele spirituale pe care monahii le numesc fapte comune izvorâte din Milostivirea Divină. E un loc al dialogului cu divinitatea, dar şi o adâncire în tine însuţi, în intimitatea sufletească unde nu au acces decât preoţii, îndeobşte. Sufletul e un teritoriu necercetat suficient şi oricât ar săpa cineva, cu greu se deschide fereastra.
O astfel de fereastră doreşte să deschidă prof. Nicolae N. Tomoniu şi ne lasă a privi prin ea, dincolo, unde ca să putem pătrunde este necesar să avem o inimă şi un gând curate, să fim săraci în spirit şi săraci cu inima, blânzi, necârtitori şi mai ales, iubitori de semeni şi făcători de pace.
Presupunând că am îndeplinit aceste condiţii, nu ne rămâne decât să aşteptăm să treacă harul prin dreptul nostru.
Prof. Nicolae Tomoniu ne relatează istoria mănăstirii şi a celui dintâi arhimandrit care a slujit aici. Multe şi importante ispisoace atestă faptul că mînăstirea „îşi legitima stăpânirea asupra întinselor sale domenii din Muntenia, de peste munţi, dar şi de peste Dunăre” – hrisoave, cele mai multe pierdute, la fel ca şi odoarele sfinte ale mănăstirii şi aidoma moaştelor sfântului Nicodim, distruse în timpul luptelor dintre turci şi austrieci.
În secolele trecute, Tismana a devenit un important centru de pelerinaj care aduna creştinii din ţară şi din ţările megieşe, astfel încât a strâns şi tezaurizat comori de preţ aduse de pioşii care veneau aici şi depuneau ex-voto-uri pentru ispăşirea păcatelor.
Pe scara gravităţii păcatelor, la porunca „Să nu furi” – există mai multe trepte: a fura din casă, din familie, fura din avutul public, a fura de la o persoană necunoscută ş.a. Dar, cel mai greu păcat de furt este cel din lăcaşurile sfinte, din biserici, mănăstiri, capele, cimitire, ori de la oamenii care slujesc sfintele altare. Nu e de mirare, aşadar, că acest abominabil furt este cel mai condamnabil, atât de autoritatea civilă, cât şi de autoritatea dumnezeiască, căreia i se aduce o gravă ofensă şi o profanare fără precedent. Biserica e cu mult mai mult decât casa; Dumnezeu şi sfinţii sunt mai mult decât părinţii naturali.
Profanarea mănăstirii şi furtul din ea este cea mai gravă faptă a unui om. Cu toate acestea, împinşi de duhul cel rău al aurului, chiar şi domnitori precum Radu Vodă Leon (1664-1669) s-au lăcomit şi au furat podoabe din mănăstire.
„Avizi de bogăţie dorobanţii lui Radu smulseră inelele de aur şi briliantele de pietre preţioase care împodobeau degetele sfântului Nicodim, două din ele punându-le să orneze degetele prinţului.
Dar pagubele colosale pentru istoria şi arta română se făcură către anii 1786-1788 când turcii şi austriecii ocupară pe rând, când unii când alţii, Tismana”.
Când auzim astăzi de anumite cazuri izolate de profanări sau furturi din cutia milei, ne cutremurăm, dar în trecut, astfel de fapte erau frecvente pentru că mănăstirile îi atrăgeau ca un magnet pe cei fără de Dumnezeu.
Atunci, se menţionează în documente s-a furat şi sicriul cu moaştele Cuviosului Nicodim: „Atunci (după 1792 – n.n.) a dispărut şi sicriul cu trupul fără deget al sfântului Nicodim iar din cărţi şi manuscrise prea puţine au ajuns la muzeul de antichităţi din Bucureşti. La mănăstire n-au mai rămas decât cărţile de ritual, câteva opere teologice şi manuscrisurile pomelnicului lui Ştefan Ieromonahul din 1798”.
Documentat serios prin reţeaua internet, prof. N.N. Tomoniu, pune la dispoziţia cititorilor date importante privitoare la istoria mănăstirilor ridicate în Serbia în vremea lui Nicodim, precum şi informaţii ale istoricilor sârbi despre acest cuvios şi rudele lui domnitoare peste unele din cnezatele sârbeşti.
De asemenea profesorul inserează în acest studiu amplu şi lucrarea lui Ştefan Ieromonahul, prefaţată de un comentariu asupra neconcordanţelor istorice ale acestei lucrări, faţă de cercetările recente.
Capitolul I al studiului de faţă se referă la locul naşterii lui Nicodim, şi anume regiunea din sudul vechii Serbii (Kosovo de azi) şi localitatea Prilep, acolo a văzut lumina zilei sfântul şi vărul său Ştefan Lazăr (1371-1389), căzut în lupta de la Câmpia Mierlei. Interesant de remarcat că nici un istoric nu s-a pronunţat clar despre originea etnică a prea cuviosului Nicodim, ci au pendulat între: vlah, sârb, macedonean, albanez, aromân. Explicaţia vine de la profesorul Nicolae N. Tomoniu: „Primul său biograf, Ştefan Ieromonahul scria, la 1835, într-un mod foarte enigmatic: „de neam slovian”.
Locul naşterii lui Nicodim era bănuit a fi în inima Macedoniei, în oraşul Prilep. Se credea că există o singură localitate cu acest nume în Balcani şi nimeni dintre biografii români ai lui Nicodim nu mai auzise de altă localitate Prilep!
Până când, urmărind în aprilie 2006, procesul lui Slobodan Miloşevici de la Haga, auzim pentru prima oară de mica localitate Prilep din Kosovo!”
Şi mai precizează autorul studiului: „...Toate eforturile Fundaţiei Tismana, s-au concentrat pentru aflarea răspunsului la întrebarea: „Nu cumva această localitate este legată de locul de naştere a prea cuviosului nostru părinte Nicodim?”
Cercetările făcute au relevat faptul că localitatea Prilep din Kosovo a existat, însă „era un cătun mic, neînsemnat, pe multe hărţi, chiar din Kosovo, el nici nu apare”.
N.N. Tomoniu mai precizează că:
„- Este foarte uşor de găsit în schimb, pe toate hărţile, oraşul Prilep din Macedonia iar confuzia cu acesta s-a făcut foarte uşor având în vedere mijloacele rudimentare de informare din secolele trecute;
-s-ar fi putut întâmpla şi altceva, având în vedere că regiunea Kosovo a fost mereu un câmp de bătălie încă din secolul al XIV-lea. E posibil ca după pierderea bătăliei de la Câmpia Mierlei (1389) regiunea să fi fost pustiită de către turci, inclusiv această mică localitate. Pustiirea satelor era la turci, o practică amintită în foarte multe relatări istorice. Inclusiv în relatările istoricului P.P. Panaitescu privind satele regiunii Branicevo dăruite lui Nicodim de către vărul său, cneazul Lazăr, după împăcarea bisericii sârbe cu Partriarhia de la Istambul. Se mai ştie că, multe sate din Serbia, distruse de turci, n-au mai fost timp de secole refăcute.
Aşadar, dacă localitatea Prilep din Kosovo a fost satul natal al lui Nicodim cu greu el ar fi putut fi identificat de către istorici, în această zonă frământată mereu de conflicte. Să ne amintim că Ştefan Ieromonahul relatează în „Viaţa sântului”, punerea lui „la popreală de către turci” prin anii 1830, în momentul în care el se îndrepta spre Ipek şi îi mai rămăseseră până la Patriarhie „cale de patru ceasuri”. (...) „Aşadar, după aceste rânduri, am putut afirma că localitatea Prilep din Kosovo exista la 15 aprilie 2002, anul emiterii acestui document. Poate că ciocnirile violente din anii 1998-1999 au distrus o parte din clădirile ei, dar noi credeam ferm că localitatea încă mai există, de îndată ce am obţinut imaginea satului din satelit, cu ajutorul mijloacelor actuale ale reţelei Internet. Acum, în anul 2010, acurateţea programului Google Earth ne permite să facem chiar şi o vizită virtuală pe deasupra satului Prilep.”
Nu ne propunem să descifrăm din multitudinea de mărturii istorice, naţionalitatea Sfântului cuvios Nicodim, ori descendenţa lui. Autorul vine cu o documentare foarte serioasă, cu hărţi şi „Argumente în favoarea ideii că micul sat Prilep din Kosovo este locul naşterii lui Nicodim”. Printre acestea şi faptul că oraşul Prilep din Macedonia „era în secolul al XIV-lea o cetate bine dezvoltă. Menţionat încă din 1014, el se afla la intersecţia drumurilor antice din Balcani. Biserica Arhanghelul Mihail din secolul X, făcea ca de multe ori regele Samuel să rămână aici. Apoi biserica Nicola construită în secolul XIII, întăreşte şi mai mult rolul acestui oraş ca centru cultural. Cu toate acestea nici o sursă istorică din secolul al XIV-lea, nu aminteşte despre Nicodim.
La sfârşitul acelui secol, Nicodim era o personalitate binecunoscută în Balcani. Nicodim cunoştea personal pe Sigismund regele Ungariei, întreţinea corespondenţă cu egumeni şi ucenici din Athos, din Serbia şi din Ţara Românescă, precum şi cu patriarhul Eftimie al Târnovei, care ar fi putut lăsa măcar o însemnare asupra faptului că Nicodim se născuse, ca şi el, în vechiul ţarat bulgar.
Şi totuşi, în Macedonia, despre el nu se scrisese nimic în documentele vremii.”
Pe de altă parte, autorul studiului menţionează: „Dacă majoritatea documentelor istorice atât româneşti cât şi cele sârbeşti leagă pe Nicodim de cneazul Lazăr, de neamul Duşanilor în general, e de înţeles să ai sentimentul că şi locul naşterii sale trebuie să fie cât mai aproape de Manastirea Dechani şi Patriarhia Ipek. Imaginile din satelit ale zonei, întăresc indubitabil acest sentiment.
Nici un document istoric nu aminteşte de vreun macedonean printre călugării care-l însoţeau pe Nicodim. In integralitate toate documentele se referă la călugări sârbi.
Nici o sursă nu spune despre călugării sârbi că ar fi dus în Macedonia moaştele Sfântului Nicodim, din contră, toate relatările vorbesc de ducerea moaştelor Sfântului Nicodim la Patriarhia din Ipek, localitate aflată doar la 30 km de micul Prilep din Kosovo.
Reiese că există puţine argumente că localitatea Prilep din Macedonia ar fi locul de naştere al cuviosului Nicodim. Proferosul numeră dintre acestea:
„Există şi în Macedonia multe localităţi locuite de vlahi, Mărul, Lopatica, Toplicani, Novaci, Dolneni, Leşani iar unele surse biografice presupun că Nicodim ar fi vlah. Aceasta a făcut să existe bănuiala că Nicodim s-ar fi născut în oraşul Prilep din Macedonia, „dintr-o familie de macedoromani” . Ba există în Macedonia chiar şi două localităţi, una cu numele Nikodim, alta cu numele Prilepac.
Printre vizitatorii mănăstirii au fost şi clerici, istorici, care au argumentat ghizilor Mănăstirii Tismana că Nicodim ar proveni din căsătoria unei fiice a lui Basarab I cu Jupan Gheorghe Costariotul zis şi Scandembeg, regele Albaniei.” Concluzia firească este că există motive de reevaluare a biografiei lui Nicodim cu privire la localitatea Prilep din Kosovo.
Autorul, ca preşedinte al Fundaţiei Tismana, are, făcând aceste cercetări şi scoţând la iveală adevărul, conştiinţa datoriei împlinite:
„Acum, la şase secole de la trecerea părintelui nostru Nicodim Sfinţitul la cele veşnice, putem afirma că, datorită noilor mijloace de informare de care dispunem astăzi, am mai pus o filă la biografia sa.”
Capitolul II se referă la „Viaţa lui Nicodim în Serbia şi la Athos” şi mai cu seamă la rolul sfântului în întemeierea bisericii româneşti neatârnate.
Se ştie că un sfânt poate fi impus şi de vocea poporului, adică de popularitatea de care se bucură el, în timpul vieţii, dar mai cu seamă, după naşterea lui pentru cer, în funcţie şi de minunile pe care le săvârşeşte. Uneori, presiunea populară este atât de mare încât premerge hotărârea Bisericii cu privire la canonizarea unui sfânt. În acest sens, autorul studiului de faţă precizează:
„Biserica ortodoxă Română nu a îndeplinit decât o simplă formalitate la 26 octombrie 1955, când prea cuviosul părintele nostru Nicodim, primul stareţ al mănăstirii Tismana, a fost canonizat ca „Sfântul Nicodim de la Tismana”. Pentru că el a fost considerat dintotdeauna sfânt, chiar şi din timpul vieţii. Toţi românii l-au preţuit, deoarece întărirea Bisericii Ortodoxe Române se leagă şi de viaţa lui Nicodim, de lucrarea lui sfântă pentru a ridica împreună cu domnitorii Basarabi în Ţara Românească, o salbă de mânăstiri, puternice centre monahale după modelul Sfântului Munte”. Autorul, după ce fixează coordonatele geografice şi temporale, intră în istorie şi afirmă rolul sfântului în timpul lui Mircea cel Bătrân, întemeietorul bisericii naţionale neatârnate:
„Sosirea lui Nicodim în Ţara Românească amplifică însă demersurile pentru o biserică românească neatârnată. Cu „kir Nicodim” prim sfătuitor al voievozilor Ţării Româneşti, procesul se încheie în timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), acesta devenind pentru totdeauna în istorie, marele nostru întemeietor al bisericii naţionale neatârnate, total independentă, un nou titlu de glorie, pe lângă cele cunoscute ale marelui domn.
Alături de Mircea cel Bătrân istoria reţine aşadar, şi pe cuviosul nostru Nicodim, arhimandritul Lavrei Mănăstirii Tismana: „Aparitia acestei mari figuri de sfânt, care însoţeşte pe Mircea în călătoriile sale şi chiar la întâlnirea sa cu craiul Sigismund al Ungariei, dând sfat şi nădejde poporului primejduit de duşmani, luminând cu învăţătură şi cu îndemn la muncă tara întreagă, este unică în istoria noastră, o icoana de Ev Mediu, care ridică epoca lui Mircea la proporţii de legendă.”, spune P.P. Panaitescu.”
Autorul precizează că: „Nicodim era o mare personalitate în Balcani, cu timpul el căpătând nimb de sfinţenie. Umblând printre oamenii vremii, ei i se închinau ca unui sfânt. <În hrisoavele lui Mircea cei ce cutezau să calce privilegiile mănăstirii Tismana erau ameninţaţi, pe lângă ,<blestemul Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu, al sfinţilor şi al părinţilor purtători de Dumnezeu> şi cu ,<blestemul lui Nicodim>, care în viaţă fiind era deci pus la rând cu părinţii bisericii din lumea cealaltă” - aşa cum reiese din scrierea lui Ştefan Ieromonahul, „Vieaţa Prea Cuviosului Părintelui nostru Nicodim sânţitul”.
După cum se observă - lucru normal de altfel, fiind vorba de o biografie - în capitolul II, referitor la viaţa lui Nicodim în Serbia şi la Athos, sursele de informare devin abundente şi foarte diverse.
Din cauza acestei îmbinări a mai multor surse de informaţie, cititorul trebuie să fie foarte atent şi să degajeze cu mare atenţie concluziile autorului de ale lui Ştefan Ieromonahul, în primul rând, apoi de cele ale altor autori. Mai mult, cel puţin în acest capitol, sunt aproape obligatorii precizările notelor de subsol. Să luăm un exemplu.
La paragraful „Copilăria lui Nicodim” în Serbia, aflăm de la prof. Nicolae N. Tomoniu că „Nicodim s-a născut în sudul Serbiei, la câţiva kilometri sud de Mănăstirea Decani, în micuţa localitate Prilep” urmând imediat un citat din cartea lui Ştefan Ieromonahul, de unde aflăm amănunte privind neamul, privind înrudirea sa cu Cneazul Lazăr al Serbiei:
„Sfântul acesta, Prea Cuviosul Părintele nostru Nicodim sânţitul, Archimandritul, începătorul acestei sânte Mânăstiri Tismeana, fostau, dupre cum zic, de neam slovian; adecă din neamul slavenesc al Serviei, născut din părinţi bine credincioşi şi temători de D-zeu; de neam slăvit, rudenie cu Cniazu Lazăr, împăratul Servilor, carele a fost împărat la anii de la Christos 1374. (...)
Autorul este obligat să precizeze sursa acestui citat introducând nota de subsol 14 dar în acelaşi timp trebuie să sesizeze cititorul, prin altă notă de sfârşit de volum privind adevărul sau falsitatea acestui citat. Lucru pe care autorul îl face cu încă o notă dar de final de astă dată:
*Aici Ştefan Ieromonahul greşeşte, Lazăr nu a fost împărat ci cneaz (prinţ) între 1374 şi 1389 când moare în lupta de la Câmpia Mierlei. După moartea marelui ţar Duşan, jupanii se făcură fiecare stăpân pe provincia lor. Serbia se fărâmă şi mai tare după moartea, în împrejurări obscure, a lui Uroş (1371) tocmai când primejdia turcească era la porţile Serbiei. Atunci, dintre toţi jupanii, se ridică marele luptător pentru creştinătate, cneazul Lazăr, fiul lui Pribaţ, logofătul lui Ştefan Duşan. El n-a fost niciodată rege, ci unul din cnejii care-şi împărţiseră imperiul sfărâmat, cnezatul său având capitala la Cruşevaţ pe Morava.
Mai departe, meticulos, prof. Tomoniu nu se mulţumeşte cu informaţia de la Ştefan Ieromonahul privind înrudirea cu basarabii, făcând un parcurs al înrudirilor nu numai ale lui Nicodim ci ale domnitorilor din ţările vecine, atrăgând atenţia obiceiului „încuscririi” familiilor domnitoare din evul mediu.
Aici iar se cuvin precizări. Dar pentru a se păstra cursivitatea scrierii se apelează din nou la o notă de subsol:
**Încurcăturile privind originea lui Nicodim le-a creat Paul de Alep care în „Călătoria patriarhului Macarie”, III, p 352, afirmase că Nicodim s-ar fi născut dintr-un tată grec din Castoria şi dintr-o mamă sârbă. În fapt, Nicodim a făcut parte din familia regală a Serbiei (Hasdeu, Negru-Vodă, CCXXXIII) Nicodim a devenit mâna dreaptă a lui Vladislav Vodă (1364-1372) abea pe la 50 de ani, pe timpul când se afla în Serbia, în regiunea Cladovei, iar Radu fratele lui Vladislav Vodă era Ban al Severinului. Abia atunci, când Radu ajută pe Nicodim ca rude, (vezi şi referinţa nr. 13) în construirea bisericii Manastiriţa, între cei doi se înfiripă şi o prietenie, Nicodim acceptând să înceapă marea sa lucrare în Ţara Românească.
Lucrarea concepută în acest fel de d-l Tomoniu, este una foarte elaborată şi tocmai de aceea am ţinut să vă atrag şi atenţia asupra cestui aspect, deloc neglijabil.
Şi făcând el parte din familia domnitoare a despoţilor sârbi, aproape întreaga sa copilărie fusese probabil influenţată nu numai de instruirea de care se bucurau, pe atunci, doar elitele dar şi de atmosfera creştinească legată de construcţia acestei mari biserici „Visoki Decani”, de pe valea râului Bistriţa, loc frumos, înconjurat de munţi şi păduri, unde se păstrează şi astăzi mormântul marelui Ştefan Duşan”. Tot de aici aflăm şi un portret al copilului Nicodim şi amănunte despre Botezul său: „Marea biserică purta hramul Înălţării Domnului, iar sântul Botezat fiind dupre obiceiul creştinesc, şi crescut întru buna pedepsire, şi temere de D-deu şi a iubirei în tânără vrâstă a prunciei sale, dat a fost de păriniţii lui la învăţătura cărţei. Şi isteţ fiind la minte, sântul în scurtă vreme a învăţat toată dumnezeeasca Scriptură, care duce întru mântuire, şi gramatica cea slovenească, foarte bine şi desăvârşit.”
În viaţa fiecărui creştin, dar mai cu seamă a unui sfânt, foarte important este momentul când acesta se hotărăşte să-l urmeze pe Hristos şi să se lepede de cele lumeşti, fie sub înrâurirea unui duhovnic, fie consecinţa vizitării locurilor sfinte. Un astfel de factor declanşator a fost vizita monahilor sârbi de la Muntele Athos, la Mănăstirea Decani, în 1335:
„Deşi ar fi putut avea o viaţă fără griji, Nicodim nu râvnea deloc la o astfel de viaţă, dorind să urmeze altă cale decât cea plină de huzur. Avea 15 ani când vizita monahilor sârbi de la Muntele Athos, la inaugurarea Mănăstirii Decani (1335), îl hotărî să-şi aleagă ireversibil destinul. Trăind într-o atmosferă de rugăciune şi evlavie, prezenţa lor trebuie că să-i fi stârnit tânărului Nicodim un foarte mare interes: ”
Momentul acesta este descris cu emoţie de Ştefan Ieromonahul în cartea sa:
„Şi înştiinţâidu-se de toate de la dânşii, a plâns cu lacrâmi înaintea lor, după aceia a zis cătră dînşii : Văz părinţilor, că D-zeu cunoscându adâncurile inimii mele şi scopusul sufletului meu, v'a trimis pre Sânţia Vostră aicea la noi păcătoşii, ca să mă povăţuiţi pre mine păcătosul la calea cea D-zeească a mântuirei. Câci mult mi s’au veselit sufletul meu de vederea feţeî voastre cei cu kip îngeresc şi de D-zeeşcile voastre cuvinte, şi mai mult nu pot să mai rămâi întru această lume înşelătoare, nici să mai văz slavele şi nălucirile ei cele mincinose. Deci rogu-vă pre voi, Părinţi sânţi, să mă învăţaţi cum să fug de deşertăciunea lumei aceştia, ca să me învrednicesc şi eu aceştii vieţi, care veţuiţi Sânţia Voastră. Pentru că părinţii mei acum cugetă, de a mă da în cele politicesci şi-a mă înălţa întru cinste si boerii mari înpărăteşti, pre care acestea toate din pruncie până acum le-a urît sufletul meu, că nici sa le auz nici să le văz. Şi pentru acesta am hotărât, cu un ceas mai nainte să fug şi să mă duc la sf. Munte şi acum cer sfat de la voi.”
În curând avea să câştige încrederea şi simpatia monahilor de acolo:
„ Aşadar, părăsind casa părintească, Nicodim îşi desăvârşeşte educaţia monastică şi literară la Muntele Athos. Pe lângă râvna deosebită, pesemne că şi educaţia aleasă primită în copilărie l-a propulsat rapid în vârful ierarhiilor de la Sfântul Munte. În 1338 primeşte numele Nicodim, în 1341 a fost hirotonit ierodiacon iar după doi ani preot ieromonah. Mijlocul veacului al XIV-lea îl găseşte în plină forţă de muncă, o personalitate în plină devenire aşa cum e cunoscut şi din viaţa lui Isaia (latineşte) şi din aceea a patriarhului sârb Sava II. Viaţa lui Isaia îl numeşte ,,adânc cunoscător al Sfintei Scripturi şi bun orator".
Prof.dr. Mircea Păcurariu oferă date preţioase cu privire la viaţa cuviosului Nicodim la Muntele Athos: „S-a oprit la manastirea Hilandar, unde egumenul l-a primit ca “frate”. Noul ucenic al Athosului învata aici temeinic limbile greacă şi slavonă, dar culege şi multe învataturi din scrierile Sfinţilor Părinti şi ale scriitorilor bisericeşti. Credinţa lui jertfelnică, dragostea lui faţă de toţi, râvna spre cele bune şi folositoare, smerenia, posturile şi rugaciunea neîncetată, l-au facut cunoscut tuturor, încat la vremea cuvenită, după trei ani de ucenicie, a primit îngerescul chip al călugăriei, primind numele Nicodim. A fost hirotonit ierodiacon, iar la scurt timp preot ieromonah. Preţuit de toţi, după trecerea la cele veşnice a egumenului, soborul mânăstirii l-a ales în fruntea obştii călugăresti de la Hilandar. S-a dovedit şi în această slujire un neintrecut gospodar şi bun îndrumîtor al călugarilor, ostenind zi şi noapte alături de ei, în posturi şi rugăciuni, în copierea de manuscrise şi alte îndeletniciri potrivite cinului călugăresc.” ("Sfinti daco-romani si romani", Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 64-68).
Se face referire în continuare la mişcarea de renaştere tologică-spirituală, numită isihasm, la care Nicodim aderă. N.N. Tomoniu precizează, pe baza datelor culese:
„Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei mişcări au fost trei arhiepiscopi ai Tesalonicului, Grigorie Palama, Nicolae Cabasila şi Simeon. Această mişcare prinde rapid adepţi printre care Grigorie Sinaitul dar şi Nicodim căruia i se părea foarte nimerită retragerea totală a călugărului de lume. Prin isihie, călugărul trecea voit la meditaţie în tăcere şi rostirea neîncetată a “rugăciunii lui Iisus” sau “a inimii”: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
De la Muntele Athos, spiritualitatea isihastă s-a răspândit în mânăstirile din Bulgaria, Serbia şi Rusia dar şi în Ţara Românească prin Sfântul Nicodim de la Tismana, reprezentant de frunte al isihismului pe pământul românesc.”
Aplecarea către isihie a lui Nicodim, după părerea lui Ştefan Iromonahul, este tocmai consecinţa faptului că sfântul nu a acceptat conducerea Bisericii Ortodoxe Sârbe, la propunerea Cneazului Lazăr:
Ştefan Ieromonahul bănuieşte că tocmai din cauza acestei aplecări spre isihie, Nicodim nu a acceptat conducerea Bisericii Ortodoxe Sârbe, la propunerea Cneazului Lazăr: „Dar sântul cunoscând cu duchul, ca într'alt-fel nu pote scăpa de acesta, adică de punerea în scaunul Archiepiscopiei Serbiei, cât şi de îucepătoria Ecsarchiei sântului Munte, socotin-du-le acestea cu totul înprotivitoare scopusului mântuirei sufletului său, şi nespuindu nici ucenicului său, au eşit noaptea pre ascuns singur de la conacul său, ce era aproape de curţile Imperateşci, neştiind niminea, unde s'a dus şi ce s'a făcut. Apoi a început a pustnici prin pustietăţi, prin multe şi bogate locuri pusniceşci, prin ţara Serbiei, până ce a venit la locul ce se numeşce Şaina, carele este aproape de rîul Dunărei, în ţinutul Cladovei. Şi văzând sântul locul, frumos şi lesnicios pentru pustnicie, s’a sălăşluit aci”.
Îl aflăm apoi pe Nicodim ca înălţător de biserici în Serbia şi în Ţara Românească.
„În vremea lui Vladislav Vodă (1364-1377), fiind fratele acestuia Radu, mare Ban al Severinului iar Nicodim aflându-se dincolo de Dunăre în regiunea Cladovei, între cei doi se înfiripă o bună prietenie liantul comun fiind ridicarea bisericii Mănăstiriţa şi legăturile de rudenie a amândoura cu ţarii bulgari. Regiunea Craina de la sud de Dunăre, se afla pe atunci sub stăpânirea ţarului bulgar de la Vidin, Straţimir (1355-1371), ruda lor.
Radu şi Vladislav, ar fi vrut ca şi în Ţara Românească viaţa monahală să fie organizată prin construirea unor puternice centre mănăstireşti. Pentru acest lucru, Nicodim ar fi fost omul cel mai potrivit, la cei peste 30 de ani de experienţă ai săi de la tunderea la monahism şi deplină recunoaştere şi cinstire în toate Patriarhiile din Balcani.
Tocmai de aceea, pe la 1369, Nicodim este chemat în Ţara Românească şi întemeiază cu ceata lui de fraţi călugări, mănăstirea de piatră de la Vodiţa, la Dunăre, lângă Porţile de Fier. Era o biserică frumoasă, cu plan sârbesc, asemănătoare cu cea de la Cruşevaţ a cneazului Lazăr. Bucurându-se să vadă această operă evlavioasă pe pământ românesc, Vladislav Vodă îi dărui sate şi mertic de hrană din casa domnească
Dar din păcate, în 1375, Nicodim se întoarce iar în Serbia şi e însărcinat să ia parte la misiunea trimisă de cneazul Lazar la Bizanţ pentru împăcarea bisericii sârbeşti cu patriarhia. Mânăstirea Vodiţa se afla însă lângă Vârciorova, deci pe teritoriul Banatului Severinului, cedat de unguri lui Vladislav Vodă. Astfel că, în scurt timp, el este pierdut din nou împreună cu Severinul, de către domnii munteni, după numai câţiva ani. La întoarcerea lui Nicodim din Serbia, el găsi pe fraţii lui călugări sub stăpânirea regatului catolic. Dar Nicodim nu vru să-şi lase fraţii sub regatul maghiar şi hotărând să-şi găsească loc nou de mănăstire, în anul 1378, întemeiază mânăstirea cea nouă de la Tismana. La data aceea nu mai domnea Vladislav, ci Radu (1377-1383), tatăl lui Mircea, hrisoavele Tismanei atestând că Radu e cel dintâi care a dăruit această mănăstire.
<Se zice că în acel loc, unde s-a clădit Tismana, erau mari pustietăţi între păduri şi stânci şi sfântul a fost călăuzit de un vis spre acele locuri. În peştera de acolo era un balaur, zice legenda, care a fost ucis când sfântul i-a înfăţişat crucea cea de plumb ce o ţinea la dânsul. Şi astfel înaintea peşterii celei mari, din care izvorăşte apa, s-a făcut întâi o biserică din lemn de tisă, dintr-un tis mare, din rădăcinile căruia s-a făcut altarul.> Astfel începe enumerarea legendelor, legate de venirea lui Nicodim la Tismana, istoricul P. P. Panaitescu dar noi recomandăm cu căldură lucrarea Ieromonahului Ştefan, care a fost şi va rămâne un povestitor de neegalat în detalierea minunilor pe care Nicodim le-a săvârşit înainte şi în timpul vieţuirii sale la Tismana.” – mai spune prof. Nicolae N. Tomoniu.
Nicodim este trimis în Bizanţ în vederea ridicării anatemei asupra bisericii sârbeşti. Conform studiilor istoricului român P.P.Panaitescu, dar folosind surse sârbeşti, se specifică:
„În fruntea misiunii se afla stareţul Isaia, iar ca membri, Teofan fost protos la Sfântul Munte cu doi ucenici, Silvestru şi Nifon, şi la urmă e pomenit ,,şi cu aceştia şi Nicodim ca tălmaci de cuvinte". Nicodim avea deci un rol secundar în această misiune, fusese luat ca un cunoscător al limbii greceşti. Misiunea calatori întâi la Athos şi de acolo cu corabia la Bizanţ, unde fu primită de împăratul Ioan V Paleolog, de fiul său Manuel şi de patriarhul Filotei. Ea avu succes deplin şi blestemul aruncat asupra bisericii sârbeşti a fost ridicat.”.
Conform scriselor lui Ştefan Iromonahul, „rolul principal îl are „sântul” Nicodim, şi ca bun tălmaci, dar şi în calitate de rudenie a cneazului, lucru care-i foloseşte nu numai la ridicarea anatemei dar şi la alte beneficii personale: „Iară pre sântul, eticii, că înţelegând Prea Sfânţitul Patriarch, că este rudenie cu numitul Cneaz l'a cinstit de l’a făcut Archimandritu, hărăzându-i şi o cârjă a sa, ce'o purta, şi trei părticele de sânte moaşte ca o părticică din sântele moaşte ale Sântului Ioan Gură de Aur, şi alta dintr'ale sântului Ignatie, purtătorul de D-zeu, şi a treia dintr'ale sântului Mucenic Theofil…”
„Un interes aparte – menţionează prof. N.N. Tomoniu - îl au relatările istoricilor sârbi atunci când, vorbind de misiunea de la Constantinopole, afirmă că Nicodim <Era un bărbat literat, orator şi cu viaţa sfântă şi-i de mare merit că el în Ungro-Vlahia a întemeiat două mari mănăstiri, Tismana şi Vodiţa, cu mare râvnă şi cu multă osteneală, susţinut cu sfatul şi fapta de onorabilul părinte Isaia, că a adunat mulţi fraţi călugări împrejurul său, fiind un conducător ce strălucea ca un luceafăr de dimineaţă de virtuţile duhovniceşti.>
Aceste relatări din surse sârbeşti afirmă un lucru interesant: în 1375, cu trei ani înainte de sfinţirea din anul 1378, Mănăstirea Tismana fusese întemeiată.”
La întoarcerea în Tismana, Cneazul Lazăr dădu stareţului Nicodim şi călugărilor lui un hrisov de danie, în care, pe lângă ajutorul dat pentru clădirea locaşurilor de închinare în Ţara Românească, îi dăruieşte şi zece sate în Serbia. Autorul studiului înfăţişează şi harta cu cele zece sate din Serbia primite ca danie.
„Mănăstirea Tismana – spune N.N.Tomoniu - n-avu parte însă prea mult timp de această danie. În anul 1389, o mare nenorocire se abătu asupra Serbiei ca urmare a pierderii luptei cu turcii la Câmpia Mierlei în Kossovo. Mai mult, cneazul Lazăr muri vitejeşte în luptă iar satele Tismanei în Serbia ,,au fost date uitării şi cu totul pustiite", cum spune Ştefan Lazarevici în hrisovul său. Acesta fu nevoit să reînnoiască, în vremea lui Mircea, dania cea veche către „popa Nicodim” şi îngăduie tuturor, ,,care au fost oameni bisericeşti înainte de pustiire... cine a fugit din ţara împăraţiei mele în ţara ungurească sau în cea bulgărească", să se poată întoarce fără grijă.”
Însă mersul istoriei este deosebit de sinuos, cu urcuşuri şi coborâşuri, astfel că:
„Sigismund, ca un domn adevărat, având şi o dragoste deosebită pentru amintirea lui Nicodim, seziză că pierderile sunt şi ale Tismanei, nu numai ale lui. Aşa că, la 1428, întăreşte din Bratislava popii Agathon, urmaşul lui Nicodim, toate stăpânirile sale: ,,Şi am aflat adevăr, scrie împăratul, cum că părintele despotului Ştefan, cneazul Lazăr, a dat acelor biserici satele din ţara sârbească... satele numite: târgul Kiselevo cu vama şi viile şi livezile şi cu tot hotarul şi venitul liber, de asemenea şi alte sate, Popovţi şi Mariiani şi Dramni pe Mlava şi Clicevaţ pe Dunăre şi aceste sate le-a dat cu vii şi mori şi ogoare şi livezi şi cu tot hotarul şi venitul liber”.
Sigismund, după cum se vede, dă Tismanei numai cinci sate din zece dar probabil că erau ceva mai dezvoltate. Normal ca ele să nu mai puteau fi cele dăruite de Lazăr, ci cu totul altele, mai la apus, unde Sigismund stăpânea. Kiselevo este la vărsarea râului Giurcavicica în Dunare, Popovţi este aşezat puţin mai sus pe acelaşi râu, Clicevaţ este mai la apus pe Dunăre, între Giurcavicica şi Mlava, iar Dramni este pe Mlava. Mariiani, azi nu se mai ştie, probabil că a fost pustiit mai târziu de turci.
Astfel rămaseră aceste sate în stăpânirea călugărilor din Ţara Românească până la supunerea desăvârşită a Serbiei sub turci la 1459”.
Despre dezvoltarea Mănăstirii Tismana, autorul aduce noi precizări:
„Dar deşi Mănăstirea Tismana îşi pierdu definitiv privilegiile din Serbia, ea deveni scurt timp în Ţara Românească un adevărat stat în stat. De ea ţineau cinci munţi, Vama Vâlcan, bălţile Calafatului şi nenumărate sate de la Severin până la Novaci.
Şi totul se datora acestui mare sfânt Nicodim, care fusese o mare figură a Orientului ortodox, cunoscând personal pe toţi cnezii şi craii ţărilor vecine.
Sfântul Nicodim de la Tismana, a fost întemeietorul vieţii mănăstireşti în Ţara Românească şi poate, prin ucenicii lui, şi în Moldova. Începutul culturii noastre medievale, îşi are originea în mănăstiri. Ele au păstrat aceea atmosferă de credinţă ortodoxă fără de care neamul nostru n-ar fi trăit veacuri de-a rândul.”
Capitolul III al lucrării se referă la trecerea a şase secole de la întemeierea bisericii ortodoxe româneşti neatârnate şi începe cu o scurtă cronologie cu insistenţă asupra „Bisericii sub Mircea cel Bătrân”.
Capitolul IV cuprinde informaţii despre „Mănăstiri şi biserici construite de Sfântul Nicodim de la Tismana în Ţara Românească”.
Autorul specifică faptul că: „Nimeni nu şi-a luat până acum, dificila sarcină de a identifica, foarte exact, mănăstirile construite de Sfântul Nicodim de la Tismana în Ţara Românească. A alege din salba de peste 20 de mănăstiri şi biserici care-şi arogă onoarea de a fi construite de însuşi Nicodim (sau ucenicii lui), pe acelea care sunt cu adevărat construite de către acesta, e destul de hazardat.
Dar cu toate acestea, nu este greu de a separa pe categorii pornind de la legendele tradiţionale legate de construirea de către Nicodim a acestor mănăstiri şi biserici. Unele mânăstiri sunt construite pe vechi lăcaşuri de cult, iar bisericile lor Nicodim fie le-a reparat sau le-a adăogit, fie că le-a construit din zid dacă ele erau din lemn. Altele sunt ctitorii ale voievozilor, construite special de ei, pentru a se îngropa acolo. Mai sunt altele care de fapt sunt metoace, adică vechi fundaţii boiereşti care au fost ulterior închinate Tismanei: Gura Motrului, Cerneţi, Topolniţa, Valea cu Apă. Un alt grup, mai ales pentru vremurile mai apropiate nouă, provenea din roirea călugărilor care, în căutare de locuri pustii, prielnice sihăstriei, părăseau incinta mănăstirii şi-şi formau chilii izolate (cele două Cioclovine, Ploştina Drăgoeştilor în hotar cu Hobiţa, schitul Aninoasa).
In sfârşit, urmează marele grup al bisericilor şi mânăstirilor aflate pe traseul urmat de Nicodim în căutarea locului sfânt de la Tismana şi descris de Ştefan Ieromonahul. De-a lungul timpului acesta s-a tot lărgit, cuprinzând o salbă de lăcaşuri de cult de la Izverna şi Ponoare până la confluenţa râului Tismana cu Jiul, ba chiar şi până în Banat.
Aceste întemeieri de legendă, ţinând deci mai mult de tradiţia orală decât de realitate, nu sunt altceva decât o probă indubitabilă a puterii şi respectului de care s-a bucurat, la început Nicodim şi ucenicii lui, apoi egumenii mănăstirii Tismana, mânăstirea însăşi ca vechi locaş de cult creştin.
În rezumat, nu toate ctitoriile lui Nicodim se confirmă prin cercetările ulterioare ca fiind ale lui şi nici nu au aceiaşi importanţă.
Să le trecem în revistă”.
Autorul trece în revistă vechile lăcaşuri de cult dinaintea venirii lui Nicodim în Ţara Românească:
„Cele mai vechi biserici din Ţara Românească existente până la venirea lui Nicodim se presupun a fi tot atâtea ctitorii ale voievozilor dinainte de Basarab I Întemeietorul (1310-1352) şi anume, Câmpulung (1215), Tismana (1230), Vodiţa (1247) şi Cotmeana (1292)
Astfel, biserica lui Radu Negru (1215-1241) de la Câmpulung, a fost construită în 1215 (Ulterior, ea a fost datată la 1291 după o reparaţie provocată de un cutremur, când meşterii au rescris greşit litera omega.)
Tismana a fost şi ea începută, până la 1230, de un voievod anterior lui Litovoi sau tot de Radu Negru (1215-1241) dar distrusă la puţin timp de regele Ungariei Bela al IV-lea, în vremea cruciadei asupra lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241) la îndemnul papei Grigore al IX-lea.
Vodiţa a fost construită după 1247 de Litovoi, căruia i se confirma prin Diploma Ioaniţilor, Banatul Severinului ca recompensă pentru lupta sa, dusă alături de regatul maghiar, contra tătarilor.
Cotmeana se pare că ar fi ctitoria lui Seneslau (1247-1290) sau a lui Tihomir (1290-1310) data construcţiei, 1292, fiind avansată pe baza trăsăturilor arhitectonice ale mânăstirii.”
N.N.Tomoniu face un expozeu al Mănăstirii Tismana, fixându-i coordonatele şi specificul.
„Mânăstire de călugăriţe, circa 60 vieţuitoare, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" (15 august). Se află la 5 km de centrul oraşului Tismana, jud. Gorj, la 37 km NV de Târgu Jiu şi la 19 km E de Baia de Aramă.
Prin tradiţia monastică, este ctitorită din lemn de tisă de Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana, sub Vladislav Vodă (1364-1377), apoi din zid intre 1375 si 1378, ajutat de voievozii Radu I (1377-1383) si Dan I (1383-1386), sub care „s-au desăvârşit” cele neterminate.
Sfânta Mănăstire Tismana este cel mai vechi aşezământ monahal din Ţara Românească – un important monument de reculegere şi închinăciune, de cinstire a credinţei noastre ortodoxe.
Construită tot prin râvna cuviosului Nicodim, sora ei Mănăstirea Vodiţa, a fost distrusă puţin timp după construire, singura citadelă a ortodoxiei noastre cu o nepreţuită şi neobosită activitate rămânând, timp de peste şase veacuri, Mănăstirea Tismana.”
"Tot ceea ce se făcea danie mănăstirii Vodiţa s-a dat şi Tismanei - scria istoricul Al. Ştefulescu - amândouă mănăstirile fiind sub conducerea unuia şi aceluiaşi stareţ, Nicodim".
Autorul aduce precizări în ceea ce priveşte arhitectura, precum şi cei care au contribuit la ridicarea şi împodobirea ei, inclusiv picturi, fresce, podoabe ş.a.
De asemenea, subliniază contribuţia Sfântului Nicodim la dezvoltarea Mănăstirii, în cei 30 de ani cât a petrecut aici:
„Aici şi-a petrecut, cu mici plecări temporare, ultimii săi 30 de ani de viaţă, Cuviosul Nicodim de la Tismana (†1406), prăznuit la 26 decembrie, reorganizatorul monahismului romanesc.
Locul de rugăciune, priveghere şi odihnă al Cuviosului, a fost în grota aflată pe stânca de lângă mănăstire.
Cuviosul Nicodim a fost solicitat să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol, în anul 1375 ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346. Patriarhul Filotei al Constantinopolului la apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei părticele de sfinte moaşte şi la făcut arhimandrit, Mănăstirea Tismana devenind „Mare Lavră” şi prima arhimandrie din ţară.
La Mănăstirea Tismana, Cuviosul Nicodim a întemeiat o vestită şcoală de caligrafie cu copişti de cărţi bisericeşti în diverse limbi. El însuşi în anul 1405 a caligrafiat şi miniat un Tetravanghel pe pergament pe care la ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Ţara Românească cu cea mai veche ferecătură şi se află la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.
Mănăstirea Tismana a fost cel mai bogat aşezământ al Ţării Româneşti găzduind părticele din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teologul şi ale Mucenicului Teofil aduse de la Constantinopol de Cuviosul Nicodim. Pe lângă nenumăratele sate ce le avea în Ţara Românească mănăstirii i-au fost dăruite de cnezii sârbi şi 10 sate în Serbia.
Muzeu cu obiecte de artă, icoane, argintărie, vitralii, bedereniţe din sec. XIV si alte odoare, paraclis din piatră cu o turlă, clădit în vremea lui Matei Basarab, două frumoase schituri pe muntele Cioclovina, atelier de covoare şi de icoane pe sticlă, toate acestea o îndreptăţesc a fi cel mai important centru mănăstiresc al Olteniei.”
Alte mănăstiri descrise: Cozia. Foarte interesant de remarcat este mărturia după care: „Cel care l-a sfătuit pe Mircea să ridice ctitoria de la Cozia pe locul unde se află astăzi, a fost călugărul cărturar Nicodim de la Tismana “sfetnicul lui Mircea întru cele dumnezeieşti”.
“Nicodim sfinţitul” a fost duhovnicul lui Mircea încă din tinereţe iar mai târziu, când Mircea a ajuns domn, era mâna lui a dreaptă luându-l cu el peste tot.
De aceea Mănăstirea Cozia a fost târnosită de însuşi Nicodim al cărui chip este zugrăvit în partea de sud a pronaosului şi s-a organizat ca mănăstire, sub directa supraveghere a lui Nicodim de la Tismana. El numeşte şi pe cel dintâi stareţ cunoscut din documente, Ieromonahul Chir Gavriil, fără îndoială un ucenic al său.”
Mănăstirea Prislop – un alt lăcaş de cult zidit de Nicodim pe pământ românesc: „Cercetând biografia Sfântului Nicodim de la Tismana, este de presupus însă, că lăcaşul de cult exista înainte ca Nicodim să se ascundă la Prislop. Se ştie ca el a scris tetraevangheliarul său slavon aici şi pe ultima filă şi-a notat: "Această sf. evanghelie a scris-o popa Nicodim în Ţara Ungurească în al 6-lea an al acestei persecuţii, (şesto togova gonenia) iar socotit de la începutul lumii 6913 (1404-1405)".
Nu e vorba însă de o "gonire" a lui Nicodim din Ungrovlahia. Mircea cel Bătrân pierduse alături de Sigismund bătălia de la Nicolole iar aceasta a permis năvălirea turcilor în Serbia la 1398/99 iar până la 1404/1405 când Nicodim revine la Tismana, sunt exact şase ani! Se ştie că după pierderea luptei de la Câmpia Mierlei (1389) Nicodim ascunsese în mănăstirile sale pe Milena fiica cneazului Lazăr. Cum turcii porniseră persecuţiile şi erau la Dunăre, Mircea consideră ca ar fi bine să-l trimită peste munţi. E de înţeles că in afară de tetraevangheliar el a organizat acolo şi o viaţă de obşte după modelul de la Tismana (inclusiv cu retragerea intr-o peşteră din apropiere pentru rugăciune).
Era cel de-al treilea lăcaş zidit de el pe pământ romanesc, primele două fiind monastirile Tismana şi Vodiţa. Mânăstirea este zidita într-o poiană din apropierea munţilor Retezat, în care izvora un mic fir de apă, care în 1564 se dovedeşte a fi făcătoare de minuni si o vindecă pe Domniţa Zamfira, fiica domnitorului valah Moise Voda Basarab. Astfel, o domnita din Ţara Românească devine cel de-al doilea ctitor al mânăstirii ardelene. Ea restaurează biserica, reface picturile, dăruie mânăstirii o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni. In 1580, ea se săvârşeşte din viata. Piatra sa funerara cu stema Ţării Româneşti, aflată aici, nu este scrisă, după obiceiul vremurilor, în slavonă, ci in latină, limba din care s-a născut graiul romanesc.”
Alte mănăstiri sau biserici a căror organizare sau întemeiere este, probabil, legată de activitatea Sfântului Nicodim sau a ucenicilor săi: Mănăstirea Cotmeana, Topolniţa, Mănăstirea Gura Motrului.
„Tradiţia zice că iniţial a fost un schit atribuit Sfântului Nicodim de la Tismana. Oficial, s-a construit prin contribuţia unui logofăt, al lui Neagoe Basarab, Harvat, care a fondat biserica în 1515.
Actuala mânăstire a fost ctitorită în 1653 de Preda Brâncoveanu şi pictată prin dania lui Constantin Brâncoveanu.”
Se mai menţionează Mănăstire Vişina:
„Marele apărător al ortodoxiei noastre a fost Sfântul Nicodim de la Tismana, duhovnicul voievodului Mircea cel Bătrân amândoi realizând acum şase secole un vis de libertate al locuitorilor Ţării Româneşti: Biserica Ortodoxă Română neatârnată, independentă de Bizanţ. Este pentru prima dată când nu mai sunt numiţi de la Constantinopol, mitropoliţi greci care conduceau de departe, din ţara lor, Mitropolia Română.
Cronica rimată de la Mânăstirea Prislop arată că Sfântul Nicodim s-a aşezat într-o peşteră pe Valea Jiului, la Surduc, deci lângă Mânăstirea Lainici şi a ctitorit Vişina. Istoricul I. Donat este cel care, în lucrarea „Fundaţiile religioase ale Olteniei” a emis ipoteza că Mânăstirea Vişina a fost ctitorită de Nicodim.”
Prof. Nicu Tomoniu, fondator Fundaţia Tismana, Preşedinte al comisiei pentru învăţământ, cultură, culte şi turism a Consiliului Local Tismana între anii 2000-2008 aduce unele precizări în legătură cu studiul de faţă:
„Capitolele de mai sus, scrise la Tismana, în vara anului 2006, au apărut într-un număr special al revistei „Portal Măiastra” din Târgu Jiu şi distribuit cu ocazia simpozionului legat de comemorarea Sfântului Nicodim la împlinirea a 600 de ani de la săvârşirea vieţii sale pământeşti, în anul 2006, declarat „ANUL SFÂNTUL NICODIM DE LA TISMANA”.
Autorul a socotit necesar să introducă în acest amplu studiu, în partea a II-a, şi „Viaţa Sfântului Nicodim de la Tismana – aşa cum a scris-o Ştefan Ieromonahul cu un capitol privind semnalarea neconcordanţlor de ordin istoric.
Această parte începe cu un „Cuvânt înainte al Fundaţiei Tismana” – din care reiese scopul fundaţiei: „Fundaţia Tismana propune prin editarea acestei lucrări a lui Ştefan Ieromonahul, o nouă modalitate de a ne apăra valorile specifice poporului nostru, la loc de cinste în cadrul acestor valori, situându-se lucrările de căpătâi ale bisericii noastre ortodoxe.”
Acest scop este foarte important: „a arăta celor interesaţi, o metodă simplă pentru racordarea micilor ONG-uri preocupate de cultură, istorie şi religie, la îmbogăţirea memoriei culturale, spirituale, tradiţionale, a poporului nostru. (...)”
Preşedintele fundaţiei Tismana are un cuvânt de apreciere a lucrării lui Ştefan Ieromonahul privitor la Sf. Nicodim:
„Pătruns de un profund patriotism, Ştefan Ieromonahul a făcut ceea ce facem şi noi astăzi, redând lumii pagini de căpătâi ale istoriei Mănăstirii Tismana şi în consecinţă ale istoriei tuturor românilor deoarece, leagănul istoriei noastre are la Tismana o tulpină puternică.
„Pentru că se ştie, precum norul ascunde pe soare, aşa şi vremea acoperă pre cele ce nu se grăiesc” (pag. 14) zicea acest mare savant al timpului său din a cărui operă s-au inspirat istoricii Alexandru Ştefulescu, Nicolae Iorga şi preotul Dumitru Bălaşa, monografii cei mai cunoscuţi ai mănăstirii.
Şi nu este deloc exagerată afirmaţia acestui „savant al timpului său”, având în vedere că ieromonahul Ştefan începuse studiul documentelor referitoare la Nicodim prin anul 1827, după „42 de zecimi de ani şi ceva” de la ridicarea în ceruri a sfântului, iar lucrarea o tipărea abia în anul 1839. Un studiu deci, de peste un deceniu, adunând documente de căpătâi ale istoriei noastre, printre care, primele hrisoave domneşti!”
Lucrarea are importanţă şi din punct de vedere stilistic, pentru că, spune N.N.Tomoniu:
„Ştefan Ieromonahul este un mare povestitor. Probabil că înadins, pentru a se încadra în specificul românesc, unde transmiterea poveştilor şi pildelor prin viu grai este o virtute nemaiîntâlnită la alte popoare. Pentru aceasta, Ieromonahul foloseşte uneori chiar şi limbajul lumesc, uitând de postura de om al bisericii: „multe şi nenumărate minuni aŭ făcutŭ (Nicodim), cât au trăitŭ în viaţă, izgonind dracii din oameni şi tămăduindŭ totŭ feliul de boli şi neputinţe”, spune el.”
„Ieromonahul ne lasă în mare suspans vorbindu-ne de moaştele Sfântului Nicodim. Ascunse în împrejurimi şi pierzându-li-se urma, s-a presupus că au fost duse în locurile de baştină ale lui Nicodim. Ieromonahul descrie peripeţiile sale în căutarea lor pe drumul spre Ipek-ul Slavoniei fără a se întoarce însă în ţară cu preţioasele moaşte deoarece, „aici fiind Turcii răi nu ne-aŭ lăsat să ne ducem înainte la zisa mănăstire Patriarchie, zicând că sântem spioni, şi ne-aŭ pus la popreală…”.
Cu suspansul scrierii legat de istoria moaştelor, furate de călugării sârbi „pre valea cea din-aintea sântei mânăstiri, adică cei zic acum şosea” (denumirea de azi: Valea Şasea). Cu istoria fugii „la nemţi” a egumenului Ştefan Bistriţeanul, ameninţat de „Mavrogeni V.V. şi Cara-Mustafa Dianul Saraskierul oştirilor turceşti” că „o să pue să-l rază şi să-i puie chiulafŭ în capŭ şi să-l spânzure de poarta mănăstirei” , dacă nu le dă cele trebuincioase ostaşilor turci. Cu istoria moaştelor ascunse în peşteri şi găsite de copiii cu caprele. Cu istoria călugărilor români fugiţi pe muntele Cioclovina din cauza războiului dintre turci şi austrieci, ei bine, cu toate aceste istorii, Ştefan Ieromonahul este un povestitor care trebuie neapărat citit.
Cât despre moaşte, oare le vom mai găsi vreodată? Sau dacă le-au furat călugării sârbi, prin Valea Şasea, pe timpul când călugării români erau retraşi în Schitul Cioclovinei, le vom mai putea recupera din Ipekul Slavoniei?
Ştefan Ieromonahul lasă această problemă, deschisă şi astăzi, Bisericii Ortodoxe Române.”
Profesorul N.N.Tomoniu este procupat şi de unele neconcordanţe de ordin istoric în cartea lui Ştefan Ieromonahul. Reiese din probele luate de arheologi că biserica mare a Mănăstirii Tismana este cea originală „aceea începută în anul 1376 în vremea lui Radu Voievod (1373-1384) şi care s-a terminat de fiul său Dan I Voievod, la 3 octombrie 1385!
Toate speculaţiile privind reconstruirea mai târziu, din temelii, a unei alte biserici, de către ctitori noi, au căzut. Inclusiv afirmaţia lui Ştefan Ieromonahul că mănăstirea a stat „pustie mai mult de 30 de ani, arsă. Biserica mare sfărâmată până la pământ, clopotniţa şi zidurile prin prejur mai mult pe jumătate, iar pe alocurea până în pământ de turci şi de tătari.”
În altă parte el mai spune că „nu ieaste acum cea dintâi care s-a făcut prin strădania Sfântului…, căci această biserică ce este acum de la anii 1526, de Radu Voievod cel Frumos, s-au făcut şi s-a isprăvit de fiul acestuia Mircea Voievod la anii 1541-1542”
Aceste afirmaţii au fost lesne combătute, la timpul lor, de monografii cei mai avizaţi ai mănăstirii: Alexandru Ştefulescu şi preot Dumitru Bălaşa. Ultimul a fost categoric: „încercând să pună de acord pisania din 1564, cu inscripţia din 1541 şi cu tradiţia folclorică, după care fortificaţia mănăstirii fusese cândva distrusă, se opreşte la biserică şi face o serie de inadvertenţe ce au adus prejudicii istoricului acestei biserici”.
„Importanţa păstrării adevărului istoric, în cazul Mănăstirii Tismana, este enormă” – adaugă profesorul N.N.Tomoniu.
Mai mult, arheologii afirmă că un început de construcţie anterior ctitoriei lui Radu voievod Negru nu este exclus, ei găsind deja câteva indicii - mortar şi piatră, urme ale unei vechi fundaţii - care ar fi putut fi ale bisericii din lemn de tis din tradiţia monastică…
Istoria, cercetările viitoare vor confirma sau infirma acest lucru…”
Autorul aduce şi alte documente inedite şi anume, Prefaţa Ediţiei din 1883 a cărţii lui Ştefan Ieromonahul, prefaţă scrisă de IOSIF al Râmnicului, în 1883 Iulie 18, Râmnicul Vâlcea.
Ştefan Ieromonahul scrie o biografie a Sfântului Nicodim începând cu o Predoslovie către cititori. Capitolul I este numit: „În căutarea locului sfânt” şi se referă la naşterea sfântului, Botezul acestuia, Sf. Nicodim este hirotonisit diacon, apoi, hirotonisirea lui ca Arhimandrit de către Patriarh, Viziunea dumnezeiască a sfântului Nicodim, Minunea trecerii Dunării de către sf. Nicodim, construirea Vodiţei de către Sf. Nicodim, date despre locul numit „La Pişători” – şi Minunea găsirii locului sfânt. Capitolul II este dedicat Minunilor Sfântului Nicodim în faţa domnitorilor. Ridicarea la ceruri. Capitolul III relatează despre „Ascunderea moaştelor Sfântului. Dispariţia sicriului.” Toate acestea sunt însoţite de ilustraţii, iconiţe, gravuri, înscrisuri, hărţi, inscripţii.
Partea a III-a a lucrării se referă la „Viaţa Sfântului Nicodim de la Tismana în lumina ultimelor cercetări privind vechimea locurilor sfinte de la Tismana şi cu o incursiune în conjunctura istorică a veacurilor XIII-XIV.”
Profesorul N.N. Tomoniu scoate în evidenţă „Vechimea locurilor sfinte de la Tismana. Ocrotirea ctitoriei Sfântului Nicodim de la Tismana”. Autorul relatează că, în calitate de preşdinte al comisiei de cultură în Consiliul Local Tismana, a avut mai multe convorbiri cu Sfinţia Sa Maica Stareţă Ierusalima Gligor „privitor la asigurarea unor condiţii propice în Valea Tismanei de natură să asigure liniştea şi spaţiul necesar desfăşurării normale a vieţii monahale din mînăstire.”
Profesorul întreprinde acest demers întrucât consideră că este foarte necesar din pricina unui fenomen îngrijorător, observabil azi, şi anume, cel al îndepărtării tot mai mult a lumii acesteia de adevărata credinţă.
Profesorul întăreşte faptul că există şi astăzi oameni care caută adevărul. Şi îi face un portret Maicii Ierusalima:
„Chiar Sfinţia Sa Maica Stareţă Ierusalima mi-a făcut mereu impresia unei mari credincioase care degajă în jur o mare putere Dumnezeiască pe care o simte doar cel cu har. Ceea ce m-a uimit a fost faptul că, după trecerea a şase secole de la urcarea în ceruri a Sfântului Nicodim, Sfinţia Sa apără cu îndârjire poruncile lui, prin care ucenicii săi şi urmaşii lor din veacurile ce s-au scurs, trebuiau să asigure şi să păstreze liniştea şi mai ales atmosfera dumnezeiască din ctitoriile nicodimiene. Pentru Sfinţia Sa, a fost o luptă de o viaţă întreagă ca să izoleze Sfânta Mănăstire Tismana de cele lumeşti, să păstreze viaţa monahală aşa cum trebuie păstrată ea: în tihnă şi rugăciune. Acest sentiment mi s-a consolidat când am fost convins că Maica Stareţă Ierusalima considera ca nu de turism neecumenic, gălăgios şi distractiv are nevoie Sfânta Mănăstire ci de un loc de pelerinaj şi un loc de adăpost pentru cei care-şi aleg o viaţă plăcută lui Dumnezeu”. Mai mult, autorul mărturiseşte că aici a descoperit spiritul nicodimian, care a constituit pentru el o revelaţie. Drept pentru care a hotărât să-şi dedice o parte din activitatea de consilier, recuperării terenurilor mănăstirii de pe Valea Tismanei „ca un prim pas în organizarea văii sfinte („locului sfânt” cum i se adresa Dumnezeu Sfântului Nicodim) pentru turismul ecumenic şi întărirea oazei nicodimiene de credinţă adevărată din incinta mânăstirii.”
„După ce dobândirea terenurilor s-a împlinit, a trecut în gestiunea mânăstirii şi vechiul hotel al sindicatelor din domeniul energetic. Acesta ajunsese într-o stare jalnică din cauza totalei lipse de subvenţii şi investiţii în infrastructura sa depăşită moral. El a fost amenajat ca arhondaric al mânăstirii, în incinta şi în curtea sa s-au interzis manifestările zgomotoase, apoi s-au construit anexe noi, incinta Sfintei Mânăstiri fiind acum o oază de linişte nefiind tulburată decât de micile grupuri vremelnice care se abat să vadă ctitoria Sfântului Nicodim de la Tismana.”
N.N.Tomoniu se referă în continuare la „Locuri sfinte de la Tismana şi cele două etape ale găsirii lor”, prin locuri sfinte înţelegându-se, atât incinta actualei mănăstiri, cât şi întreaga vale a Tismanei. Se specifică faptul că:
„După identificarea văii, sfântul poposeşte mai multe zile prin peşterile acelei văi căutând ceva anume. Peşteri tip grotă de tipul aceleia de la Stârmina şi unde Sfântul Nicodim s-a stabilit în final, erau destule prin zonă pentru un adăpost bun al cetei sale de călugări. Dar el căuta una anume, şi mai ales, un loc de biserică anume. El venise la Tismana cu nişte criterii numai de el ştiute. Ajungem la această concluzie pentru că, după terminarea merindelor, el nu se întoarce imediat cu ghidul său – un copil din Groşani - ca să-l ducă la părinţi ci parcă aştepta o a doua viziune dumnezeiască care şi vine după câteva zile de rugăciune dar cu porunca… de a se întoarce la Vodiţa.
„Şi aşa sântul, - zice Ştefan Ieromonahul - socotindu-se şi mirându-se întru sine ce se facă, îndată şi iarăşi, i s’a făcut descoperire D-zeească zicendu-i: Că acesta este cu adevărat locul de la Pişători. Ce însă acum degrabu să te întorci la mânăstirea ta Vodiţa, căci monachii, fraţii şi fiii tăi, sunt în mare scârbă şi tânguire pentru lipsirea ta de acolo, neştiind ce te-ai făcut; şi mergând să le aşezi Egumen desăvârşit în locul tău, şi aşezendu-1 să'l înveţi cum să petreacă cu fraţii întru dragoste. Şi iarăşi degrab să te întorci la locul acesta, luând cu tine din monachii cei mai tineri şi mai osârdnici cătră ascultare pentru mântuire. Şi viind fără de zăbavă, să te apuci să cureţi locul şi să'mi înalţi sânt jertfelnic cu mânăstire împrejur, întru cinstea şi pomenirea Adormirei Maicii mele, precum ţ'am poruncit întâi.”
Profesorul afirmă că: „trebuie să clarificăm scopul găsirii celor două ţinte ale Sfântului Nicodim în Valea Tismanei şi consultarea acestuia cu ceata isihastă de la Vodiţa.
Căutarea „locului sfânt” era desigur importantă dar şi mai important era găsirea locului pentru practicarea isihiei împreună cu partea cea mai fidelă a adepţilor „Rugăciunii lui Iisus”.
Cu alte cuvinte, precizează autorul lucrării - identificarea locului exact de mănăstire şi găsirea întregului areal al Văii Tismanei era important. De ce era important acel loc „unde curge apă multă de sus de prin peşcerile munţilor şi de prin găurele petrilor, de amendouă laturile ale rîului acestuia al Tismeanei”?
Că este un loc binecuvântat de Dumnezeu, a reieşit de-a lungul veacurilor.
„Cercetările recente dovedesc că există pe Terra, în anumite locuri lăsate de Dumnezeu, puternice puncte energetice planetare care înlesnesc concentrarea maximă într-o anumită direcţie a creierului omenesc. Nu se ştie încă dacă ambientul este esenţial dar cu siguranţă un mediu natural nepoluat, care păstrează ca prin minune atmosfera ozonată dinainte de ultima mare glaciaţiune[1] când flora şi fauna simţindu-se în largul ei avea proporţii gigantice, este un element propice.
Starea de bine de pe Valea Tismanei a fost remarcată mereu nu numai de botanişti dar şi de diferite personalităţi istorice începând cu Paul de Alep în secolul al XVII-lea, marii scriitori ai începutului de secol XX, George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă dar şi Grigore Alexandrescu care remarcând strălucirea cu totul aparte a lunii privită din cerdacul mânăstirii a scris frumoasa sa poezie „Răsăritul lunii. La Tismana”. Eu însumi, după o serie de cercetări asupra fenomenului natural generat de izvoarele carstice de pe Valea Tismanei, am publicat în diferite cotidiene articole privind aceste izvoarele carstice, o adevărată fabrică naturală de oxigen şi dioxid de carbon generând atmosfera fără noxe de acum milioane de ani.
Studii recente de medicină şi psihologie, cercetările privind impactul mediului asupra omului, vin să confirme funcţionarea perfectă a creierului şi mărirea peste limitele normale a puterii de concentrare a unui individ în zonele cu impact energetic. Aceasta a dus şi la un avânt al cercetărilor ştiinţelor oculte, care deşi sunt respinse de mediile academice, concluziile mai aparte luate ca exemplu, sunt demne de trecut în revistă cu toate că nu au de-a face în mod necesar cu mişcarea isihastă.”
Foarte interesantă este şi detalierea teoriei „Celui de-al treilea ochi”: „Este vorba de glanda pineală – numită aşa după forma sa de con de pin – care se află exact în centrul geometric al creierului. Supranumit şi „al treilea ochi”, glanda are ca suport osul triunghiular aflat la baza coloanei vertebrale. Grecii antici, l-au numit sacru (Hieron Osteon) şi i-au atribuit o semnificaţie deosebită, el arzând cel mai greu la incinerarea corpului. La rândul lor egiptenii, considerau osul sacru ca fiind lăcaşul unei forţe supranaturale. Vechi scrieri sanscrite consideră osul sacru ca un recipient al apei vieţii, spirala lui (Kundalini, în sanscrită) apărând ca un şarpe încolăcit. Tutankhamon, (Tutankhaton Tut-ankh-Aton) faraon din dinastia a 18-a, conducătorul Egiptului între anii 1333 î.Hr. - 1324 î.Hr., fiul faraonului Amenhotep IV (Akhenaton) şi al reginei Kiya, are plasat pe masca mortuară de aur acest şarpe spirală (kundalin) trecând chiar prin capul lui. Marii înţelepţi ai antichităţii simbolizau în acest mod energia Kundalini considerând că conştientizarea ei în fiinţa umană drept cunoaşterea supremă, o cunoaştere subtilă, care era rezervată numai celor înzestraţi de divinităţi cu un înalt grad de puritate şi sfinţenie.
Să fi auzit Ştefan Ieromonahul despre toate acestea când a inclus în biografia Sfântului Nicodim de la Tismana relatarea despre minunea şarpelui împietrit a cărui urmă se vede şi astăzi pe stânca Stârminei la câţiva metri de Peştera lui Nicodim? Numai Dumnezeu ştie! Prin El s-a putut săvârşi şi aceea minune şi tot prin El s-a putut transmite ieromonahului Ştefan în clipele sale de rugăciune profundă, informaţii despre energia divină cu care îl înzestrase Dumnezeu pe Sfântul Nicodim!
Şi simbolistica pineală (conul de pin sau brad) este surprinzător de prezentă în lume printre marii iniţiaţi ai Tainelor Dumnezeeşti”
Şi simbolistica pineală (conul de pin sau brad) este surprinzător de prezentă în lume printre marii iniţiaţi ai Tainelor Dumnezeeşti. Zeul babilonian Thamus tine în mâna sa un con. În Hinduism, zeiţa Shiva are părul coafat ca un con, având încolăcit în jurul gâtului un şarpe şi desenul celui de al 3 lea ochi, în mijlocul frunţii. În Matei 6.22 Iisus spune: “Luminătorul trupului este ochiul. Dacă va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. La Vatican, se poate vizita zona denumită Curtea Conului, unde cea mai mare statuie are forma unui con de brad iar lângă ea este amplasat un sarcofag deschis, asemănător celui din Camera Regilor din marea piramidă, sarcofag care este simbolul dispariţiei morţii şi a tranziţiei către viaţa spirituală. Şi ce credeţi? Însuşi papa are în vârful sceptrului său, un con de brad!
Toată această simbolistică reflectă vechi cunoştinţe, care au fost ţinute în secret, cu străşnicie de-a lungul mileniilor, departe de cei mulţi. Este evident că n-ar fi plăcut Domnului să i se deschidă vreo poartă cât de mică spre grădina Lui.”
Locul acesta ales de Dumnezeu plin de legende şi e un loc al miracolelor. O evocare caldă şi emoţionantă îi face profesorul N.N.Tomoniu: „Valea Tismanei era un puternic câmp energetic lăsat de Dumnezeu iar liniştea şi întunericul peşterilor de aici erau construite parcă anume de Dumnezeu pentru Nicodim şi ceata lui. De ce a ales Dumnezeu locul acesta nu putem şti dar ceva nepământesc se întâmplă aici, oamenii îşi dau seama de acest lucru şi se adună ca la o comandă divină. Păstorii din zonă se adună aici din cele mai vechi timpuri într-un pelerinaj ales imediat după coborârea vitelor de la munte. După 15 august, mijlocul lunii, oamenii îşi pregătesc noul an ce va veni. (Să ne reamintim că vechiul an bisericesc începea la 1 septembrie) Păstorii şi-au coborât de la munte oile, vacile, măgarii, caii şi caprele şi înainte de a trece la recoltarea ultimelor ierburi de leac înflorite, se adună în Valea Tismanei într-o procesiune moştenită din generaţie în generaţie. Procesiune care, ce păcat, după milenii se abandonează ca de altfel şi traseele clasice făcute la pas, din cauza exploziei mijloacelor de circulaţie.
O asemenea procesiune, pelerinajul sfânt făcut pe jos de la Hobiţa la Tismana este descris cu lux de amănunte de marele nostru sculptor Constantin Brâncuşi. Pregătirea merindelor, „scoaterea ţoaleor de sărbătoare din lada de zestre” cu o zi înainte, scularea cu noaptea în cap, traversarea Dumbravei Tismana şi a Sârbşorilor din „Comoară” şi până la coborârea în Valea Tismanei, intrarea în defileu prin Aleea Tainelor, ivirea treptată din şosea a turnurilor mănăstirii, zgomotul cascadei şi trecerea pragului acestui sfânt lăcaş, erau pentru copilul Brâncuşi adevărate minuni dumnezeeşti care l-au marcat întreaga viaţă. Nu degeaba îşi intitula în glumă atelierul lui de la Paris, Sfânta Mănăstire Tismana.”
Profesorul specifică: „aici au existat cutume religioase şi înainte de a întemeia Sfântul Nicodim mânăstirea. Cu siguranţă că ele s-au menţinut încă din perioada precreştină, pentru că traseul pelerinajului trecea obligatoriu pe la cele trei izvoare ale marilor peşteri sacre din defileu: Peştera Chihaia, Peştera Furnia şi Peştera Mare de la mănăstire.
De remarcat că la Peştera Chihaia deşi s-a înfundat demult prin prăvălirea unui versant de deal peste ea, pelerinajul la ea se făcea şi pe la mijlocul secolului trecut.
Poposeam acolo, ne închinam şi beam pe îndelete „apă sfântă de pe vale”, aşa cum se exprimau părinţii noştri. Apoi, deşi setea fusese potolită, urcam din şosea circa 200 de metri la un izvor de lângă Peştera Furniei ca să mai bem şi de acolo.[2] Abia după această procesiune urcam la mănăstire. De reţinut, că niciodată când eram mic şi mergeam cu părinţii la bâlciul mânăstirii, n-am sărit vreunul din aceste repere mergând direct la mănăstire. Era un ritual, probabil obligatoriu, în semn de respect pentru apa şi aerul pe care ni-l dădea din belşug Dumnezeu prin acele izvoare carstice.”
Zeităţi dacice, cutume, obiceiuri străvechi, descrieri încântătoare ale unui loc mirific, încărcat de istorie şi de spiritualitate toate evocate cu o tulburătoare căldură de N.N. Tomoniu. El vorbeşte mai apoi de „Identificarea simbolului sacru al mamei”, de „Continuitatea spaţiului sacru de la Tismana în creştinism”. Viaţa religioasă în aceste locuri nu a încetat niciodată. Capitolul V al lucrării se referă la „Istoria veacurilor dinainte de înfiinţarea arhimandriei de la Tismana” – iar conjunctura istorică sud dunăreană a dat naştere unor condiţii prielnice pentru afirmarea neamului basarabilor şi consolidarea banatelor, cnezatelor şi voievodatelor. O altă problemă e cea privitoare la Ortodoxia după marea schismă. Autorul precizează:
„Există acum numeroase cercetări conjugate ale clericilor şi ale istoricilor români, care dovedesc că ortodoxia în teritoriile valahe a rămas neclintită şi s-a dezvoltat ca o fiinţă vie încă de la traducerea primei biblii creştine de către gotul Uffila. Principalele scrieri doveditoare le veţi descoperi chiar aici prin paragrafele inserate în această lucrare şi confirmate de notele de subsol doveditoare, conducând la titluri de cărţi cu valoare de document.
Însă cel mai elocvent lucru în privinţa acestei identităţi ortodoxe, cu totul aparte, între imperiile maghiar, bulgar şi mongol este faptul că mai marii pământurilor valahe erau văzuţi ca trimişi ai Domnului pe pământ, cu drept de viaţă şi de moarte al tuturor supuşilor. Inclusiv boierimea! Amintiţi-vă de hrisoavele de danie către Mânăstirea Tismana unde porunca dată boierilor era clară: „că de nu, nu veţi plăti cu bucatili, ce numai cu capitili”.”
(...) În teritoriile valahe ortodoxia era cu totul deosebită de cea a altor popoare dependente de Bizanţ. Ea se baza pe o credinţă puternică în Dumnezeu şi în domn - trimisul acestuia pe pământ – şi în consecinţă, rolul bisericilor şi al episcopiilor ortodoxe era imens.”
În sfârşit, autorul introduce în lucrare şi un capitol consacrat: „Cutumelor basarabşeşti care au condus la întemeiere de ţară:”
Tismana şi Basarabii – două repere fundamentale cărora profesorul Nicolae N. Tomoniu l-a închinat ani de studii şi cercetări şi despre care a scris zeci de articole şi cartea „Neamul întemeietor al lui Basarabă”, lucrare apărută într-un prim volum şi care va fi continuată. Concluzia firească a cercetărilor legate de această temă este că „Biserica de la Tismana – constituia o necesitate a neamului Basarabilor.”
Tema basarabilor întemeietori de ţară ca şi alte teme introduse spre sfârşitul volumului al III-lea, abordează subiecte sensibile şi controversate ale istoriografiei noastre. Ca cercetător autodidact, care a folosit „sute de scrieri” ale marilor noştri istorici contemporani, majoritatea membri ai Academiei Române, autorul îşi permite în cunoştinţă de cauză, să pună la punct speculaţiilor care se fac în jurul acestor subiecte in diverse publicaţii, broşuri şi chiar cărţi în toată regula.
Ca un suport preţios în susţinerea tezelor sale, dânsul aduce la zi cu date foarte importante imaginea privind genealogia basarabilor, a dinastiilor conducătoare din ţările vecine, numeşte pe Litovoi, "Lytuon (Litovoi)" pentru a include şi varianta din documentele ungare şi semnalează faptul că faţă de variantele anterioare ale scrierilor sale, Lytuon (Litovoi) este reconsiderat ca un voievod cu o contribuţie hotărâtoare în întemeierea Ţării Româneşti. El a domnit până în anul 1273, a recucerit de la tătari Voievodatul lui Seneslau (despre care spune că domnise între anii 1247-1272 si nu până la 1290) acesta fiind şi motivul adevărat pentru care s-a iscat conflictul cu regatul ungar.
Lucru puţin cunoscut astăzi, D-l Tomoniu descrie exact aceea conjunctură istorică:
„Realitatea este că voievodatul de la răsărit de Olt devenise tributar tătarilor pe la 1254 iar Litovoi când porni extinderea voievodatului peste Olt, trebuia să cucerească aceea parte de la tătari. Era clar însă, că el cucerea aceea parte nu ca ţară dependentă de Ungaria ci ca teritoriu valah recucerit de el prin forţa armelor. Pretenţia regelui ungur să-i dea lui tributul pe de-a gata, total nemeritat, era absurdă. Luptele se lăsară în 1273 cu uciderea lui Litovoi şi obţinerea de bani de la Bărbat dar peste puţin timp, neavând încotro, documentul din anul 1288 întocmit foarte corect de magistrul George însuşi, numeşte pe Bărbat, fratele lui Lython, cu atributul Voevodul Litua. El prelua voivodatul către 1279 la 1276 găsind în Haţeg pe comitele Petru .
Ocupând (pe la 1272) partea de la răsărit de Olt, Litovoi, până atunci numai voivod al Olteniei, uneşte ambele voivodate într-un singur stat. Astfel, basarabii din Oltenia Litovoi şi fratele lui Bărbat, devin „primii întemeietori ai principatului a toată Ţeara Românească” .”
Apoi îşi întăreşte concluzia citând din istoricul Dimitre Onciul: „aceasta este în monumentele istoriei noastre, cea dintâiu luptă a Românilor pentru independenţă de Ungaria. Ea se repetă în urmă adeseori, până ce şi Români şi Unguri trebue să se închine Turcilor ”.
Autorul încheie: „Primul ce repetă lupta este Basarab, la Posada (1330), când după o strălucită victorie, nu se va mai opri decât în bugeacul Basarabiei”
Aici trebuie semnalat că d-l Tomoniu, studiind atent ce se spune despre Lytuon-Litovoi, aduce în premieră câteva idei în plus cu privire la posibilitatea ca Diploma Ioaniţilor să fie un fals. Intr-o notă de subsol precizează că prin acest act se dădeau ioaniţilor teritorii care nu aparţineau regatului ungar. El e de părere că Diploma Cavalerilor Ioaniţi ascunde faptul că, în timpul lui Litovoi s-a făcut prima dată, între anii 1292-1293, unificarea tuturor voievodatelor valahe. Asta este o controversa istorica foarte importantă pe care autorul o reia în discuţie cu curaj şi responsabilitate în faţa adevărului, adevăr pe care spune că-l va susţine şi în viitoarele sale scrieri.
O alta reconsiderare istorică importantă în capitolul III şi care trebuie semnalată - după părerea autorului - este aderarea la ideea lui Dimitrie Onciul ca Radu Negru nu este un personaj singular. Iată citatul din Onciul:
„ …cu un cuvânt, lui Negru Vodă se atribue de tradiţie toate faptele si monumentele vechi din partea resariteana, ai căror diferiţi autori s'au şters ca persoane reale din amintirea poporului. Astfel, Negru Vodă al tradiţiei populare se înfăţişează nu ca una şi aceeaşi persoană, ci ca personificare poetică a originilor, representând nu pe un sigur fundator al diferitelor fundatiuni, ci pe diferiţi fundatori cu nume necunoscute tradiţiei si numiţi toţi deopotrivă Negru Vodă”
Şi iată comentariul d-lui Tomoniu, asociat acestui citat:
„Tema primului şi singularului întemeietor, Negru Vodă a căzut, părerile având în centru acest nume legendar aparţin trecutului. Negru Vodă nu e un personaj ci reprezentarea într-un teritoriu dat al unui neam băsărăbesc, apendice al vechii caste băsărăbeşti din antichitate. El este alesul - din tot neamul băsărăbesc - al boierilor din Ardeal care sătui de misionarii papali trec Carpaţii pentru a strânge dările valahilor şi pentru a întemeia aceea veche biserică din Câmpulung datată 1215. Tot el, Negru Vodă este acel boier sibian care vine pe Olt ca să întemeieze biserici noi, apoi Cotmeana. Tot Negru Vodă este şi boier Litovoi (Lytuon) care descinde din munţii lui întinşi până la Haţeg ca să sfinţească biserică la Tismana. Această ipoteză de a privi acest fenomen al întemeierii este foarte importantă”
In sfârşit, mai trebuie semnalată ipoteza foarte plauzibilă a originii de neam valah din sudul Dunării a lui Tihomir. Total diferită de varianta originii lui din migratori, varianta este întărită şi de faptul că alegerea domnului în Valahia era ereditar-electivă ceea ce ar face distrugerea din start a ipotezei "neam din migratori".
Tuturor acestor controverse istorice autorul le găseşte ceva comun:
„În jurul unor teme de istorie pentru care s-au ţesut mereu discreditări s-a ridicat acum o barieră de netrecut. Ea este construită pe nişte axe ale poporului român, intangibile pentru alte naţiunile vecine! În mare, ele sunt:
- întemeierea Ţării Româneşti n-a fost rezultatul acţiunii a câtorva domnitori Basarabi descendenţi din nu ştiu ce migratori ci a fost un fenomen de durată;
- teritoriile valahe au fost conduse dintotdeauna mai întâi, în antichitate, de o castă domnitoare a basarabilor, apoi în feudalism de ramuri ale unei familii domnitoare a basarabilor, conducătorii diverselor formaţiuni prestatale fiind aleşi pe criterii dinastice stabilite încă din epoca romană şi cu nuanţe specifice zonei;
- cheia păstrării identităţii proprii de-a lungul întregii perioade a migraţiilor şi până la întemeierea unui stat propriu a fost limba romanică a valahilor contopită benevol cu a slavilor din cauza obiceiurilor foarte apropiate legate de viaţa ţărănească legată de pământ, slavii nefiind migratori dispuşi la jaf ca majoritatea nomazilor veniţi din stepele asiatice.
Dacă în timpurile romane ne-am păstrat identitatea prin religia noastră monoteistă net superioară miriadei de zei ai Romei, în vremea migraţiilor arma noastră a fost limba şi creştinismul adoptat benevol şi spontan de întreaga populaţie dintre Tisa şi Nistru, ţara Cârpaţilor, adică ţară mereu ruptă de alţii şi continuu cârpită de noi până şi în zilele noastre”.
În concluzie, autorul precizează: „Cercetările mele inedite privind zona Văii Tismanei trebuie însă continuate, deoarece zona Tismana, este un punct geografic natural, de mare încărcătură energetică, despre care s-a scris mereu şi în care s-au petrecut multe întâmplări de factură istorică şi mai ales de factură religioasă!”
Ne alăturăm profesorului N.N. Tomoniu, specificând că aceste cercetări au deschis noi orizonturi de cunoaştere şi receptare, adăugând un minunat spor sufletesc, îndemnând românii să-şi cinstească istoria, sfinţii, religia, locurile sacre încărcate de spiritualitate şi să se reîntoarcă la izvoarele strămoşilor noştri care au sfinţit cu credinţa lor, aceste locuri.
CEZARINA ADAMESCU
22 IUNIE 2010
Comentarii:
Comentariu de la Ada Chifor / Cristina Stefan pe Cartea Cenaclul tinerilor scriitori:
“Reverente domnului profesor Tomoniu, un erudit cercetator al vestigiilor istorice crestine, intr-o lucrare ampla, de efort intelectual si cu reale daruiri culturale romanesti.
Multumiri, Cezarina!”
Comentariu – la art. Sf. Nicodim de la Tismana – George Gîtlan – Cenaclul Cartea tinerilor scriitori – 2 iulie 2010
“Dulce si placuta aceasta scurta incursiune (dar cat de consistenta) in istoria Bisericii Ortodoxe Romane. multumiri !!!”
Nicolae N. Tomoniu - Scrieri, activitate publicistică
"Sfântul Nicodim de la Tismana", Editura „Cuget Românesc”, Bârda, 2010, ISBN: 978-606-92052-7-3
"In memoriam – Artur Silvestri, mărturii tulburătoare" - volum colectiv, Editura_Carpathia, 2009, ISBN: 978-973-7609-44-1
“Ultimii soldati ai neamului românesc”, Editura “Semanatorul - online”, 2009
"Neamul întemeietor al lui Basarabă", Editura_Carpathia_Press_&_Production, 2008, ISBN: 978-973-7609-32-8
"Înţeleptul din America" - volum colectiv, Editura_Intermundus, 2008, ISBN:978-973-87754-2-8
"Mărturisirea de credinţă literară" - volum colectiv, Editura_Carpathia_Press_&_Production, 2008, ISBN: 978-973-7609-37-3
"Al cincilea patriarh" - volum colectiv, Editura_Intermundus, 2007, ISBN:978-973-87754-6-6
"Monografia oraşului Tismana" - Editura Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, Târgu-Jiu, 2013, ISBN: 978-973-7847-53-9
„Tismana în imagini” - Festivaluri, bâlciuri, simpozioane, artã popularã – Editura "Semănătorul Tismana", 2014, Volumul 1 din 10 planificate. ISBN 978-606-93373-8-7
„Tismana în imagini” - Secvente foto istorice inedite - Arii naturale protejate – Editura "Semănătorul Tismana", 2015, Vol. 2 din 10. Texte si imagini din publicatiile locale.
Articolele prezente pe acest site au apărut în buletinul „Analize şi fapte”, cu legătură spre publicaţiile ARP , "Epoca", "Neamul românesc", "Monitor cultural", "Etoile du Danube" şi în alte publicaţii ARP – Asociaţia Română pentru Patrimoniu iniţiate de regretatul prof. Artur Silvestri.
Colaborator la ziarele "Universul", "Gorjeanul", periodicele culturale "Portal Măiastra" din Târgu-Jiu, „Vestea” din Mehadia şi “Oglinda literară” din Focşani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu