NOI CERCETĂRI PRIVIND BIOGRAFIA PRIMULUI ARHIMANDRIT AL SFINTEI MÂNĂSTRIRI TISMANA
Nicolae N. Tomoniu
„Sfântul Nicodim de la Tismana”, Editura „Cuget Românesc” - Bârda, 2010, ISBN 978-606-92052-7-3
Iată că în marea de cărţi comerciale, de kitsch, publicate la noi ca să se vândă pentru prostime, cărţi care fac foarte mult rău mai ales tinerelor generaţii, apar şi cărţi de mare valoare şi binevenite pentru sufletul, pentru conştiinţa şi pentru cultura românilor. Cărţi profunde, necesare, de care sufletul nostru şi cultura română aveau mare nevoie. Cărţi ziditoare de suflet, de credinţă, de tradiţie.
Ne grăbim să semnalăm aceste cărţi de valoare pentru ca ele să nu fie trecute cu vederea iar iubitorul de carte şi de cultură să se oprească asupra lor, să le cumpere, pentru că sunt valoroase şi folositoare sufletului românesc.
O asemenea carte eveniment, care vine să ne îmbogăţească sufletul şi să ne apropie şi mai mult de credinţa strămoşească, este cartea scrisă de domnul profesor Nicolae N. Tomoniu, de la Tismana şi publicată la editura „Cuget Românesc”, 2010, să remarcăm cu o binemeritată şi justă bună apreciere, fundată de Părintele profesor Dr. Al. Stănciulescu – în cătunul de laudă Bârda, din comuna Malovăţ, judeţul Mehedinţi.
Tocmai de aceea, un cuvânt de apreciere trebuie spus despre fiecare dintre aceşti doi oameni de cultură, deosebiţi prin calitatea lor, de autor cel dintâi şi de editor cel de-al doilea.
Domnul profesor Nicolae Tomoniu, din Tismana, face parte din acea categorie de intelectuali ai satelor româneşti, tot mai rară astăzi, care în istoria învăţământului şi a culturii româneşti au jucat un rol extraordinar de important. Iată că Domnul a vrut ca încă din secolul XIX să se nască în satele noastre, învăţători, profesori şi preoţi patrioţi care iubindu-şi ţara cu nesaţiu, ca să folosesc o expresie dragă inimii noastre, s-au simţit legaţi sufleteşte de locurile în care slujeau şi care prin truda lor neobosită şi prin dragostea lor de cultură şi preţuirea colectivităţilor în care slujeau, erau adevăraţi „luminători” de cultură, semănători de învăţătură şi de purtare aleasă, adevăraţi ziditori în temelia spirituală a Ţării, care a fost dintotdeauna satul românesc. Oamenii aceştia au ars ca o flacără sacră pentru renaşterea şi creşterea românismului, pentru dezvoltarea culturii şi a învăţământului românesc.
Mulţi dascăli, asemenea bunului şi iubitului nostru învăţător, domnul Vasile Barbu, pomenit şi binecuvântat să fie de Domnul în Împărăţia cerească, terminând Şcolile Normale, ar fi putut să rămână dascăli la oraşe, unde ar fi avut un alt nivel de viaţă şi de confort. Ei alegeau însă, cu toată dragostea, să se întoarcă la temelia ţării, să vină dascăli în satele româneşti, unde înfiinţau noi şcoli acolo unde nu erau şi care luptau, din toate puterile lor, ca să dezvolte lăcaşurile de învăţământ în care slujeau, punând suflet cu asupră de măsură atât în munca lor la catedră, cât şi în aceea de educatori ai satelor, fiind în acest fel, adevăraţi slujitori şi luminători ai neamului românesc. Datorită lor satele româneşti au dat scriitori, muzicieni, oameni de ştiinţă, profesori, doctori, ingineri, care la rândul lor au fost şi ei profund insuflaţi de patriotismul dascălilor lor, devenind slujitori şi ziditori de ţară. Din păcate, astăzi am uitat de ei şi în locul acelui curent iluminist, de patriotism şi dăruire, de jertfă, care a făcut ca acest popor să crească şi devină unul din importantele popoare europene, vedem astăzi cum şcolile şi satele noastre au ajuns de izbelişte, cum tinerii care termină o şcoală în loc să meargă în satul lor, să slujească acolo unde au văzut lumina zilei, preferă să fie mai bine să fie vânzători la oraş, pierzându-şi timpul de pomană sau să plece după un câştig iluzoriu în Spania, Germania sau Italia!
Oamenilor acestora, care de la Gheorghe Lazăr şi de la Gheorghe Asachi încoace, părinţi ai învăţământului românesc, adevărate flăcări care au ars şi s-au jertfit pentru creşterea neamului românesc, ar trebui să le ridicăm monumente în satele noastre iar numele lor să fie pomenit de preoţii satelor noastre în biserici.
Un asemenea om este domnul profesor Nicolae Tomoniu, din minunata şi sfânta aşezare a Tismanei.
Şi tot un asemenea om care ne duce aminte de preotul din satul copilăriei noastre, binecuvântat să fie de către Domnul, este părintele Tudor Stăiculescu, cel care a înfiinţat căminul cultural în satul meu. Cum la fel este şi părintele profesor Alexandru Stănciulescu Bârda, din satul mehedinţean Bârda, care a înfiinţat admirabila editură „Cuget Românesc”, unde au apărut multe cărţi de valoare, cărţi care trezesc şi îmbogăţesc sufletul neamului românesc.
Bine ar fi dac-ar avea ţara aceasta mulţi intelectuali asemenea lor. Pentru că azi vedem, puţini câţi au mai rămas, ei continuă marele curent de gândire şi de simţire din istoria culturii românesc, iluminismul şi semănătorismul. De astfel, atât domnul profesor Nicolae Tomoniu care conduce editura „Semănătorul”, cât şi neobositul părinte profesor Alexandru Stănciulescu, duc mai departe ideile şi idealurile curentului semănătorist de iubire faţă de ţară, vai, o sintagmă azi „deşuetă” dar care are o contribuţie extraordinar de importantă la dezvoltarea fenomenului românesc aşa cum ne-a fost lăsată de cărturarul şi patriotul Artur Silvestri, pomenită să-i fie memoria pentru faptele lui de cultură.
Domnul Tomoniu nu este la prima carte. Domnul a vrut să ne întâlnim şi să ne cunoaştem pe forumul Europa Creştină, când acesta era o adevărată tribună de idei. Articolele domnului Tomoniu, scrise cu vervă, cu umor de multe ori şi cu limpezime ieşită din comun, ne spuneau că domnul profesor Tomoniu este un gazetar de talent. În articolele în care punea mult suflet, gazetarul Nicolae Tomoniu se războia cu toţi cei care prin actele lor răuvoitoare şi inconştiente aduceau atingere culturii, învăţământului şi neamului românesc.
Aşa a început domnul Tomoniu o polemică de bun simţ, cu argumente ştiinţifice, zdrobitoare, împotriva lui Neagu Djuvara care cu intenţie s-au din senilitate şi neştiinţă, a adus în istoriografia noastră teza că noi am fi la temelia noastră mai mult cumani iar neamul Basarabilor, neam cu o contribuţie extraordinară la întemeierea Ţării Româneşti, ar fi şi el de origine cumană, sfidând astfel numeroasele scrieri ale istoricilor de început de secol XX, distinşi membri ai Academiei Române! Adunând în ani de zile dovezi certe împotriva acestei teze, mergând la izvoarele întemeierii cnezatelor şi voievodatelor care au stat mai târziu la temelia întemeierii Ţării Româneşti sub neamul basarabilor, culminând cu marele Basarab I, cel care i-a zdrobit spectaculos, inteligent şi fără drept de apel pe ungurii conduşi de regele Carol Robert de Anjou, la Posada, în noiembrie 1330, domnul Nicolae N. Tomoniu aduce argumente şi dovezi care arată incontestabil continuitatea neamului daco-românesc în vatra strămoşească a Carpaţilor. Dânsul a mai scris o carte despre neamul basarabilor şi întemeierea Ţării Româneşti în care a demonstrat limpede că Basarab I şi neamul basarabilor este un vechi neam românesc. Această carte a fost publicată, autorul acestei cronici literare a citit-o cu un interes deosebit şi a fost profund încântat de argumentaţia ştiinţifică făcută cu bun simţ, cu metodă şi nu în ultimul rând, zdrobitoare. Îmi amintesc cu deosebită plăcere lectura acelei cărţi şi de cronica scrisă la ea şi am susţinut şi lăudat punctul de vedere şi demersul domnului profesor Tomoniu.
O calitate a dascălului semănătorist şi luminător de cultură de la Tismana este tenacitatea şi acribia, căutarea cu o dragoste şi o dăruire rară a tuturor dovezilor istorice, trimiterea la izvoarele timpului, trimiterea la veacurile de început ale Ţării Româneşti, la veacurile al XI-lea, al XII-lea şi al XIII-lea, când se coagulau temeliile Ţării Româneşti. A fost un îndemn pentru a simţi mărturiile istoriei şi a le pipăi cu buricele degetelor, pentru a le vedea cu ochii minţii şi a ne convinge de adevărul istoric. Adunarea unor argumente istorice, găsite pe teren sau adunate din cărţi, ne-a pus în faţă nişte raţionamente şi lucrări solid argumentate bine scrise, bine închegate, care cu siguranţă că vor dura în timp şi cu greu vor putea să fi combătute.
Domnul Tomoniu este un autor din spiţa acelor oameni încăpăţânaţi, căutători neobosiţi, fanatici, setoşi de adevăr, care are vocaţia construcţiilor teoretice durabile. Citind articolele şi cărţile domnului Tomoniu îţi dai seama definitiv că acesta este adevărul, că aşa stau lucrurile şi nu altfel.
De altfel iată cum îl caracterizează editorul cărţii, părintele profesor Alexandru Stănciulescu - Bârda (cât de frumos face cunoscut şi elogiază acest sat numit Bârda, adică pe vechea slavă deal, acest preot de ţară, mare intelectual român, luându-şi numele de la originea şi locul în care slujeşte!): „ marea istorie a lumii, a ţărilor se alcătuieşte din micile istoriei ale provinciilor, localităţilor, evenimentelor, personalităţilor, monumentelor, mentalităţilor, etc. Domnul prof. Nicolae Tomoniu a înţeles aceasta şi s-a străduit pe cât i-a fost cu putinţă să pună o cărămidă la construirea Istoriei celei mari a ţării. Pentru aceasta a zăbovit mulţi ani cu sârg şi dragoste la studierea oamenilor şi a locurilor natale, la trecutul mai apropiat şi îndepărtat al Tismanei”.
Aşa este, domnul Nicolae Tomoniu este unul din acei ziditori care pune cărămidă pe cărămidă la templul mare al Istoriei Neamului Românesc. Căutător asiduu şi pasionat el pune acele grinzi şi cărămizi în golurile istoriei sau, ca în cazul lui Neagu Djuvara, demolează cărămizile acestuia (lespezi de mormânt) greşite, neadevărate, stricătoare, punând în locul lor adevărurile ştiinţifice.
Cărţile dumnealui au în spate ani de căutări trudnice, grele, migăloase, care l-au condus pas cu pas la adevărurile căutate şi de care cultura şi istoriografia românească aveau mare nevoie. Aşa s-a întâmplat în cazul cărţii despre neamul basarabilor şi aşa stau lucrurile şi în cazul cărţii de faţă, pe care o recenzăm acum, care se cheamă simplu „Sfântul Nicodim de la Tismana”, purtând totuşi cu modestie dar elocvent, subtitlul „Noi cercetări privind biografia primului arhimandrit al Sfintei Mânăstiri Tismana”. O carte de ştiinţă scrisă ca un adevărat om de ştiinţă, cu talent de gazetar şi de scriitor.
Aşa cum ne spune şi titlul, cartea este o biografie a sfântului Nicodim, mare personalitate a istoriei bisericii ortodoxe din Balcani, dar şi a Bisericii Ortodoxe Române, unul dintre organizatorii ei. Meritul acestei cărţi constă în informaţia nouă, în descoperirile pe care profesorul Nicolae Tomoniu le face privitoare la locul de naştere şi la viaţa cuviosului Nicodim, descoperiri care vin să îmbogăţească imaginea acestui sfânt şi cunoştinţele despre marea sa personalitate, ctitor al mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, unul dintre cei care au contribuit esenţial la întemeierea Bisericii Ortodoxe Române.
Cea mai importantă descoperire privind biografia Sfântului Nicodim de la Tismana ni se pare a fi stabilirea o dată pentru totdeauna a locului de naştere al Sfântului. Până acum mai mulţi istorici care s-au aplecat asupra vieţii şi operei Sfântului Nicodim acreditaseră ideea că s-ar fi născut în localitatea Prilep din Macedonia. Iată ce ne spune autorul cărţii în capitolul I : „Despre originea etnică a preacuviosului părintelui nostru Nicodim Sfinţitul nici un istoric nu a fost ferm ci destul de evaziv : vlah, sârb, grec, macedonean, albanez, aromân… iar primul său biograf, Ştefan Ieromonahul, scria la 1835, într-un mod foarte enigmatic : „de neam slovian „ (pag 11, partea I).
Iată ce ne spune şi Ştefan Ieromonahul: „Sfântul acesta, Prea cuviosul Părintele nostru Nicodim sfinţitul, Archimandritul, începătorul acestei sânte Mânăstiri Tismeana, fost-au, după cum zic, de neam slovian : adică din neamul slavenesc al Serbiei, născut din părinţi bine credincioşi şi temători de Dumnezeu ; de neam slăvit, rudenie cu cneazul Lazăr, împăratul Sârbilor, carele a fost împărat la anii de la Hristos
Nicolae Iorga spune că : „Era un Macedonean fără naţiune lămurită, născut la Perlepe sau Prilep, în stăpânire sârbească, din mamă sârboică, dar din tată grec.” (Istoria bisericii româneşti, cap V. Decăderea înrâuririi greceşti. Noua înrâurire sârbească”). Iar profesorul dr Mircea Păcurariu întăreşte şi domnia sa afirmaţia că istoriografia deţine puţine informaţii despre originea, naşterea şi viaţa sfântului de la Tismana : „Ştirile pe care le avem în legătură cu originea, copilăria, tinereţea şi întreaga viaţă a lui Nicodim până la venirea lui în Ţara Românească sunt foarte sărace. Mulţi istorici l-au socotit ca fiind de neam, sau grec după tată şi sârb după mamă, chiar înrudit cu cneazul Lazăr al Serbiei. Alţii între care şi marele cărturar Nicolae Iorga, susţin că se trăgea dintr-o familie de macedo-români din jurul oraşului Prilep, din Macedonia”. (pagina 16. Fragment din Pr Dr Mircea Păcurariu, „Sfinţi daco-români şi români”, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei).
Ei bine, dacă într-adevăr cunoştinţele despre locul naşterii Sfântului Nicodin, despre originea şi copilăria sa sunt puţine şi incerte, iată că printr-o întâmplare cu adevărat miraculoasă profesorul Nicolae Tomoniu de la Tismana rezolvă cu argumente solide, şi o dată pentru totdeauna, credem noi, incertitudinea locul naşterii sfântului. Plecând de la o informaţie pe care o găseşte într-un text al fostului preşedinte al Serbiei, Slobodan Miloşevici, în faţa tribunalului de la Haga. Citind răspunsul lui Miloşevici în faţa Tribunalului de la Haga, domnul Tomoniu vede că acesta conţine o informaţie extraordinară, care declanşează în mintea lui o conexiune, ce se va dovedi în final a fi o revelaţie extraordinară. „Traducere : Domnul Miloşevici : Dumneavoastră aveţi cunoştinţă de declaraţie lui Haradina ? Noi nu ne oprim aici, căci ei demonstrez că teza de moment interpretată în felul său de D-nul Nice, a se reţine, în scopul de a asmuţi contra sârbilor, în scopul de a convinge opinia la modul general asupra necesităţii influenţării în contra sârbilor, că trebuia să încercuim Kijevo şi alte locuri ca Prislep, Decani, etc. Deci e vorba aici de Kijevo, Decani, Prislep, care sunt localităţi bine cunoscute, unde ei au provocat ciocniri de o sălbăticie incredibilă şi conflicte de o sălbăticie incredibilă”.
În mintea autorului s-a făcut această legătură între numele localităţii Prilep din Kosovo, localitate amintită de Miloşevici în declaraţia sa şi Prilep din Macedonia, unde se credea că s-ar fi născut sfântul Nicodim. Pentru că „În privinţa locului de naştere al lui Nicodim, până la apariţia acestui capitol într-un articol inserat în revista „Portasl Măiastra”, Târgu Jiu, 2006, toată lumea clerului era unanimă în a spune că acesta a fost oraşul Prilep din Macedonia „
Domnul profesor Nicolae Tomoniu, setos de cunoaştere şi de adevăr, şi meticulos cum este, mergând pe urmele acestei luminiţe deschise în mintea lui (inspirată de Domnul, credem noi!), a început să caute argumente de tot felul, să vadă dacă acesta este adevărul. Şi le găseşte, pas cu pas : „Având în vedere, legăturile foarte strânse ale lui Nicodim cu despoţii sârbilor, copilăria lui cu Ştefan Lazăr, e firesc să ne întrebăm unde a putut avea loc această convieţuire decât la poalele munţilor, pe aliniamentul Pec – Decani – Prilep - Djacovica, regiune considerată leagănul Duşanilor? Sunt localităţi foarte apropiate, priviţi fotografia de la începutul capitolului, la câteva ore de mers pe jos una de alta. De ce n-ar fi acest Prilep locul de naştere al lui Nicodim, ci tocmai Prilepul macedonean aflat kilometri depărtare?”
Raţionamentul autorului cărţii este cât se poate de logic şi mai mult decât convingător. Domnul Tomoniu merge mai departe şi coroborează această concluzie logică, foarte realistă, cu sursele istorice, cu concluziile istoricilor. Şi iată ce aflăm: „Aşadar, în afară de Nicolae Iorga şi un site rus, probabil tot inspirat din opera lui Iorga, care amintise de Macedonia, majoritatea relatărilor dau locul naşterii lui Nicodim în „sudul Serbiei”. (or Prilep din Kosovo, se află în sudul Serbiei. n.n.) La aceasta se mai adaugă consensul „în privinţa înrudirii lui Nicodim, atât cu cneazul Lazăr, cât şi cu domnitorii Basarab, asta nu e deloc de mirare, Ştefan Uroş (1366-1371) fusese căsătorit cu Anca, (poreclită Slava) fiica lui Nicolae Alexandru (1352-1364). Mai puţin ştim în ce fel era înrudit Nicodim şi Ştefan Lazăr rude, de aici dilema lui Nicolae Iorga care ne atenţionează : „fără naţiune lămurită”.
Următorul capitol al cărţii se numeşte „ Argumente în favoarea ideii că micul Prilep din Kosovo este locul de naştere al lui Nicodim.” Domnul Tomoniu îi citează pe toţi istoricii sârbi, bulgari, greci, ruşi (printre cei mai importanţi Djordjie Radojicic, Marchio Cepenchiov, Dimitar Miladonov, Rajchio Zinzifov, Jordanie Konstandinov, etc) care s-au ocupat de marea personalitate a bisericii ortodoxe care a fost sfântul Nicodim. Adună argumente istorice, logice, scrise, orale, legende, ca în final toate să conducă la concluzia că Sfântul Nicodim s-a născut într-adevăr în localitatea Prilep din Kosov.
Iată alte argumente aduse în raţionamentul său de către autor, în sprijinul tezei că Sfântul Nicodim s-a născut în Kosovo, leagănul statului sârb, şi nu în Macedonia.
- „Dacă majoritatea documentelor istorice, atât româneşti cât şi cele sârbeşti îl leagă pe Nicodim de cneazul Lazăr, de neamul Duşanilor în general, e de înţeles să ai sentimentul că şi locul naşterii sale trebuie să fie cât mai aproape de Mănăstirea Dechani şi Patriarhia Ipec. Imaginile din satelit ale zonei întăresc indubitabil acest sentiment”.
- „Nici un document istoric nu aminteşte de vreun macedonean printre călugării care îl însoţeau pe Nicodim. În integralitate toate documentele se referă la călugări sârbi”.
_ „Nici o sursă nu spune despre călugării sârbi că ar fi dus în Macedonia moaştele sfântului Nicodim, din contră, toate relatările vorbesc de ducerea moaştelor sfântului Nicodim la Patriarhia din Ipec, localitate aflată doar la 30 de km de micul Prilep din Kosovo”.
Profesorul Nicolae Tomoniu, ar fi mers pe teren, să facă cercetări concrete, dacă i-ar fi permis situaţia. Cum în Kosovo s-au dus în ultimii douăzeci de ani lupte devastatoare între albanezi şi sârbi, autorul se întreabă dacă localitatea Prilep din Kosovo nu a fost distrusă. „Aşadar, după aceste rânduri (este vorba de declaraţia lui Miloşevici, în care acesta se referă la localitatea Prilep, din Kosovo), am putut afirma că localitatea Prilep, din Kosovo exista la 15 aprilie 2002, anul emiterii acestui document. (Declaraţia lui Slobodan Miloşevici, n.n.) Poate că ciocnirile violente din anii 1998-1999 au distrus o parte din clădirile ei, dar noi credem ferm că localitatea încă mai există, odată ce am obţinut imaginea satului din satelit, cu ajutorul mijloacelor actuale ale reţelei Internet. Acum, în anul 2010, acurateţea programului Google Earth ne permite să facem chiar o vizită virtuală pe deasupra satului Prilep.”
Aşadar, satul în care s-a născut sfântul Nicodim, Prilep, în Kosovo, există. Iată încă un argument, cât se poate de fizic, de material, al tezei existenţei localităţii în care s-a născut sfântul Nocodim.
Consecvent cu sine, domnul profesor Tomoniu merge până la capăt, încercând să epuizeze toate argumentele tezei că localitatea în care s-a născut Nicodim este în Kosovo. El încearcă, la fel de sincer, de conştiincios să găsească argumente care să demonstreze că Sfântul s-ar fi născut în Prilep din Macedonia: „Există şi în Macedonia multe localităţi locuite de vlahi, Mărul, Lopătica, Topliceni, Novaci (parcă ar fi localităţi de la noi, n.n.), Dolneni, Leşani, iar unele surse biografice presupun că Nicodim ar fi fost vlah. Aceasta a făcut să existe bănuiala că Nicodim s-a născut în oraşul Prilep din Macedonia, „dintr-o familie de macedoromâni”. Ba există în Macedonia chiar două localităţi, una cu numele Nicodim şi alta cu numele Prilepac.”
După ce trece în revistă argumentele în favoarea Macedoniei, rezultatul acestui demers este definitiv.
„Ca o concluzie privind argumentele pro şi contra prezentate aici, argumentele în favoarea faptului că Nicodim s-ar fi născut în localitatea Prilep din Kosova, sunt astăzi mai numeroase şi mai bine documentate.” (pag 20)
Aşadar, după atâtea secole, domnul Tomoniu rezolvă, complet şi definitiv problema originii Sfântului Nicodim.
Spunem definitiv, pentru că autorul este dispus oricând să facă faţă oricăror îndoieli care ar mai putea apare după publicarea cărţii sale. Astfel, după apariţia cărţii a fost vehiculată ideea, de către ghidul mânăstirii Tismana, că ar mai exista în Kosovo încă o localitate Prilepac. Într-un articol publicat în ziarul judeţean „Gorjeanul”, precum şi pe situl personal www.tomoniu.ro , domnul Tomoniu pune sub semnul întrebării pregătirea documentară a actualilor ghizi mânăstireşti, de departe îndoielnică faţă de vechii călugări erudiţi, adevăraţi cărturari ai vremii, dezvăluind informaţii extraordinare pe care, din patriotism local, nu le-a inserat în carte. Aceasta ne arată modestia cu care a tratat originea sfântului Nicodim, inserând în volum toate variantele din documentele cunoscute. Dar dacă dânsul constată cu amărăciune că a dat toate variantele găsite în aceste documente şi le-a inserat conştiincios în carte, ca să nu mai existe în viitor nici o urmă de îndoială, elucidează o dată pentru totdeauna problema. Cităm din articolul amintit:
„Maica Maria, ghidul mânăstirii, nu ştie nimic despre toate acestea şi intră în detalii nesemnificative din carte. Le putem discuta oricând. De pildă, se afirmă că mai există o localitate Prilepac şi una Prilep. Există mai multe şi am scris despre acest lucru în carte. Hai atunci să dau toate detaliile privind localitatea Prilep. Există una în Macedonia, una în Albania, două prin Bulgaria iar variante de Prilep sunt o grămadă inclusiv variantele albaneze: Përlep, Prilip, Prejlep, Perlep, Arrnjet, Prejlepi, Arrnjeti. Cât priveşte Prilepac, localitate invocată de ghid, el este tot în Kosovo lângă Novo Brdo iar acolo s-a născut în 1329 prinţul Lazăr al Serbiei, fiul lui Pribaţ, conţopist la curtea lui Ştefan Duşan (1321-1331) aşa cum a fost şi Grâcic tatăl lui Nicodim.
Iată că vă dezvălui în premieră şi adevăratul nume al Cuviosului Nicodim de la Tismana: Nikodim Grâcic. Şi el a fugit de acasă cu Inaltele Feţe Bisericeşti când acestea au venit din Sfântul Munte Athos ca să sfinţească marea biserică „Vîsoki Dechacni” a lui Ştefan Duşan, spune Ştefan Ieromonahul. E logic atunci să nu te miri de ce Grâcic copilul, locuia în localitatea Prilep, aflată la nici cinci kilometri de mânăstirea Dechani. N-am inserat aceste detalii în carte tocmai pentru a nu deranja versiunile aflate la Mănăstirea Tismana. Ba am păstrat acolo chiar şi imaginea cu genealogia lui Nicodim în versiunea filiaţiei pe linia Scandembeg deşi istoria vorbeşte de acesta după un secol de la moartea lui Nicodim Grâcic.
Aşadar, după părerea mea, nu sunt atât de importante amănuntele cât e necesar să păstrăm rigoarea ştiinţifică, pentru că altfel, riscăm să susţinem inconştient prozelitismul papal care se practică azi în Kosovo. Ştiu că asta sună dur dar acesta este curentul pe care-l simţi în Kosovo. Iar noi ortodocşii nu putem renunţa la adevărul despre acele locuri. Acolo a curs sânge de creştin ortodox pentru a opri pe otomanii păgâni.”
O dată rezolvată problema aceasta a localităţii în care s-a născut Sfântul, foarte importantă pentru istoriografie, pentru istoria Bisericii ortodoxe române, pentru ortodoxie în general, autorul cărţii se ocupă de studiul vieţii sfântului, de copilăria lui, de evoluţia lui spirituală şi cărturărească, apelând la surse cât mai variate, pentru a ne reda viziunea de ansamblu asupra vieţii sfântului, creşterea şi iluminarea întru cele sfinte a personalităţii lui. Un merit al autorului este că evoluţia personalităţii sfântului este văzută pe fundalul istoriei, în contextul evoluţiei Ţării Româneşti, al Serbiei, al Bulgariei, şi al relaţiilor dintre familiile domnitoare ale momentului istoric, iluminând astfel epoca în care a trăit sfântul Nicodim : „Se zice că Nicodim s-ar fi născut în1320 şi atunci ar fi avut 7 ani când Ştefan Deşanschi (1321-1331) începe acolo construcţia marii sale Mânăstiri. „Visochi Decani” şi care se va termina în anul 1335, de către Ştefan Duşan. Acesta se căsătorise cu Ruxandra, fiica Întemeietorului Ţării Româneşti, Basarab I (1310-1352) iar Ştefan Uroş (1355- 1371) era cumnat cu ţarul bulgar Ioan Stracimir (1355-1371) deoarece se căsătorise cu Ana, sora lui Anca. Şi pentru a încheia şirul Nicolae Alexandru a mai avut o fiică, Elisabeta, căsătorită cu palatinul Ungariei, Ladislau de Oppelen” (pag 24)
Autorul urmăreşte apoi drumul vieţii Sfântului, insistând asupra momentelor importante ale evoluţiei Sfântului : „Aşadar părăsind casa părintească îşi desăvârşeşte educaţia monastică şi literară la Muntele Athos. Pe lângă râvna deosebită, pesemne că şi educaţia aleasă primită în copilărie l-a propulsat rapid în vârful ierarhiei de la Sfântul Muntele. În1338 primeşte numele de Nicodim, iar în
Sfântul Nicodim pe lângă vasta învăţătură teologic pe care o deţinea este şi un bun organizator de colectivităţi monahale, un mare orator şi un bun gospodar. Autorul în desfăşurarea discursului său surprinde în toată complexitatea sa multiplele laturi ale personalităţii lui Nicodim, deschizător de drumuri în orizontul ortodoxiei, odată ce este printre cei care pun bazele curentului isihast : „…dar Nicodim n-a fost numai un neîntrecut gospodar şi bun îndrumător al călugărilor. În veacul al XIV-lea a apărut în biserica ortodoxă – îndeosebi în muntele Athos, o mişcare de renaştere teologică-spirituală, numită isihasm (de la cuvântul grecesc Isihia -linişte). Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei mişcări au fost trei arhiepiscopi ai Tesalonicului, Grigore Palama, Nicolae Cabasila şi Simeon. Această mişcare prinde rapid adepţi printre care Grigore Sinaitul dar şi Nicodim căruia i se părea foarte nimerită retragerea totală a călugărilor de lume. Prin isihie, călugărul trecea voit la meditaţia în tăcere şi rostirea neîncetată a „rugăciunii lui Iisus” sau „a inimii” : Doamne Iisus Christoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Foarte bogat în informaţie despre faptele sfântului este capitolul „Nicodim înălţător de biserici în Serbia şi în Ţara Românească”, în care autorul urmăreşte drumurile şi etapele vieţii lui Nicodim în Serbia şi în Ţara Românească, reuşind admirabil să ne creioneze în toată complexitatea şi bogăţia sa, marea personalitate a Sfântului Nicodim, faptele şi drumurile sale de constructor de mănăstiri, destinul său sinuos şi trudnic, de sfânt care se nevoieşte întru învăţătura lui Hristos.
Marea bogăţie de date istorice, prezentate plastic, cu talent de gazetar, fac ca la sfârşitul lecturii, făcută cu plăcerea şi cu încetineala de a asimila informaţia istorică bogată, lectorul să aibă viziunea de ansamblu a epocii, în mijlocul căreia marea personalitate a sfântului Nicodim ni se revelă în toată bogăţia şi măreţia sa. Mergând mai departe profesorul Nicolae Tomoniu urmăreşte evoluţia sfântului în conştiinţa veacurilor şi a românilor de la trecerea sa la Domnul până în zilele noastre. Ca şi în cazul lui Eminescu, acesta fiind destinul marilor personalităţi, opera şi personalitatea lui Nicodim în loc să intre în penumbră, să se micşoreze, influenţând cultura veacurilor care s-au scurs de la el, devin tot mai vii, tot mai mari. Astfel că astăzi sfântul Nicodim este unul din marii sfinţi ai ortodoxiei, iar opera lui (învăţătura, exemplul său, şi mânăstirile ridicate de el), personalitatea lui sunt vii şi pline de pildă, creatoare în universul cultural şi religios al românilor, al ortodoxiei în general.
Un alt mare merit al autorului acestei binevenite şi importante cărţi este republicarea primei biografii a Sfântului Nicodim, scrisă de Ştefan Ieromonahul, la anul domnului 1835, dar apărută abia în 1883, prefaţată de mitropolitul Iosif al Râmnicului.
Nu poţi să nu meditezi o clipă la marea putere a cuvântului, citind atât prefaţa mitropolitului Iosif al Râmnicului, cât şi cartea preafericitului Ieromonah Ştefan, autorul biografiei sfântului Nicodim, om cu sufletul ales, plin de dragoste faţă de neamul său şi de biserica lui Hristos, ca şi de marea personalitatea ctitorului Mânăstirii Tismana.
Este o delectare ca să citiţi cât de dulce şi de frumos sună limba românească la anul de la Domnul 1883 în gura sfântului episcop al Râmnicului, plină de îndemn şi de învăţătură: „Cu o vorbă toţi să ne adăpăm la acestu izvoru, pre care ştiinţa l’a numit biografia S-lui Nicodim al Tismenei. Iar eu, smeritul vostru Arhiereu şui Episcopu al Râmnicului Noului Severin rog cu rugăciune fierbinte pre Dătătorul de totu binele şi îndurătorul D-deu, celu Unu în Treime, să vă dăruiască pace sufletească şi sile îndelungate, pentru ca să-lu prea-măriţi şi să-lu lăudaţi cu faptele voastre, cele naţionale şi religioase”.
Aşa-i îndemna Episcopul Râmnicului, la anul de la Domnul 1883, pe cititorii de atunci să „cetească” sfânta biografie a Ieromonahului Ştefan, binecuvântat să fie în ceruri în veci cum a scris el în dulcea limbă veche românească a strămoşilor noştri!
Cartea scrisă cu dragoste şi evlavie de Ieromonahul Ştefan, pe care se bazează şi de la care pleacă (ducându-i mai departe în slava lui Dumnezeu truda evlavioasă!) lucrarea domnului Tomoniu, ne aduce deci aminte de dulcea limbă, plină de arhaisme şi înflorituri a cronicarilor vremii.
Pentru lectorul modern la început lectura unui asemenea text arhaic i se pare greoaie, însă la a doua lectură, obişnuit deja cu vocabularul, nu poţi să nu te bucuri de mireasma şi dulceaţa limbii pe care o vorbeau românii în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Să gustăm aşadar, fără grabă, din dulceaţa limbii cronicăreşti a binecuvântatului de Domnul izvoditor de scriitură, ziditorul biografiei şi al vieţii Sfântului Nicodim de la Tismana, Ştefan Ieromonahul:
„Bun Lucru şi drept şi tuturor celor ce voiesc a bine-cuvânta pomenirile sfinţilor, şi a ne împărtăşi laudele lor, nu numai aceia, precum zice Davicescul acel glasu; pomenirea drepţilor cu laudă, şi celor drepţi se cuvine laudă; ci şi întru însuşi vederile închipuitoare, tot-de-una a avea pre nevoinţele şi isprăvile acestora, celor cu vitejie făcute împotriva trupului şi ale duhurilor ne-curate. Precum a grăi prin cărţi, scrise pre ale lor, cuvios lucru şi blagocestiv este. Precum că amândouă intrând şi prin vedere şi prin auzire cătră faptă bună acelor întâi închipuitoare şi cătră dumnezeiasca râvnă pre noi ne suie întru care sânţita scriptură aceea se împlineşte, carea zice : arată mie faţa ta, şi mă fă pre mine să aud glasul tău, că amândouă prin cuvântul cel scris se fac auzite „
Cititorul învăţat cu pătrunderea sensurilor adânci ale scriiturii, va observa nu numai dulceaţa limbii talentatului zugrav şi povestitor Ştefan Ieromonahul dar şi poezia şi filozofia conţinute de textul său, inspirat de Domnul, astfel scris ca să-l înalţe în ochii oamenilor, să-l nemurească în inimile românilor pe Sfântul de la Tismana. Aşa îşi începe cartea primul biograf al Sfântului Nicodim, preafericitul şi sfinţitul Ştefan Ieromonahul, arătându-ne folosul şi scopurile demersului său scriitoricesc, plin de evlavie dumnezeiască.
Aparţinând speciei hagiografice, odată ce se ocupă de viaţa unui sfânt („Sfântul Nicodim de la Tismana”), cartea domnului Tomoniu este în acelaşi timp şi o excelentă carte de istorie şi de geografie spirituală şi religioasă. Interesaţi fiind de atât de puţinele cunoscute secole ale începutului Ţărilor Române, adică de secolele al XI-lea, al XII-lea şi al XIII-lea, când avem foarte puţine date despre această perioadă, profesorul Nicolae Tomoniu, prin aplecarea sa de veritabil cercetător istoric asupra începutului de ev mediu la noi, este acela care până acum ne-a oferit cele mai multe şi exacte date istorice, luminând pur şi simplu această perioadă înceţoşată. După ce lecturăm cartea domnului Tomoniu putem să ştim mai multe despre procesul de etnogeneză al Ţării Româneşti, despre conducătorii cnezatelor şi voievodatelor acelui început de ţară. Domnul profesor fiind un autodidact în domeniu, datorită cercetărilor sale îndelungate, studiilor sale profunde, ne aduce, iată, din negura timpurilor figuri de conducători, de ziditori de ţară şi de biserici, ajutându-ne să cunoaştem şi să înţelegem mult mai bine societatea românească a acelor vremi, ajutându-ne să ne cunoaştem pe noi, să ne preţuim strămoşii !
Şi nu în ultimul rând trebuie să lăudăm frumuseţea lucrului binefăcut de către editor, de către cel care a conceput estetica şi macheta cărţii, pentru că la lectură cititorul ţine în mână o carte minunată, o operă de artă şi ea. La sfârşitul cărţii autorul, pentru îmbogăţirea cunoştinţelor cititorului dar şi pentru desfătarea ochiului, a adăugat un mare număr de fotografii, de o calitate excelentă, care ilustrează textul în cel mai fericit mod cu putinţă!
În final, nu putem decât să-i mulţumim Domnului că i-a dat inspiraţie, putere şi imbold profesorului Nicolae Tomoniu, să ducă sfânta şi minunata trudă a lui Ştefan Ieromonahul mai departe şi să ni-l aducă mai viu şi mai bogat, mai uman şi mai frumos, pe sfântul Nicodim în conştiinţa noastră şi în faţa ochilor, spre pomenirea şi spre slava lui, a pământului românesc, a strămoşilor noştri şi a lui Dumnezeu. Mulţumirea noastră pentru faptul că l-a ajutat pe autor cu mare cu folos, nouă românilor, pentru ca să pună o cărămidă trainică şi îmbogăţitoare în marele templu al culturii române şi al ortodoxiei româneşti.
ŞTEFAN DUMITRESCU, septembrie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu