Răscoala fraţilor vlahi Ioan şi Petru
Soluţia disoluţiei statului:
STUDENŢI CARE FAC CERCETARE
§1. PROSTIA ŞI INCULTURA ÎNTR-UN STAT DUC LA DEZAGREGAREA ACESTUIA
Am mai vorbit în revista noastră despre unele state care, acordând suficiente fonduri pentru dezvoltarea învăţământului, s-au trezit în câţiva ani, în mod paradoxal, cu o creştere economică fără precedent. Paradoxal pentru cei puşi efemer la cârma unei ţări ca România, pentru că ţăranul şi muncitorul nostru ante-decembrist o ştia şi o aplica: pentru ca să ajungă copiii oameni mari în viaţă îşi luau de la gură şi-i trimiteau la studii.
Ţăranii de la sate şi ţăranii ajunşi muncitori la oraş au aflat însă rapid după decembrie 1989, chiar din primii cinci ani, 1990-1995, că unii se îmbogăţesc rapid pe două căi: fie intrând în politică, fie profitând de legile proaste pot să fure din avuţia poporului fără grijă.
Aşa se face că după ce s-a furat tot ce se putea fura: fabrici, CAP-uri, sisteme de irigaţii, căi ferate, flotă, clădiri de patrimoniu sau mai ştiu eu ce, singura soluţie de propăşire rămase intrarea în politică deşi politicienii avertizau pe faţă încă de la prim-ministrul Radu Vasile că “nu mai e nimic de furat în România, ce s-a putut fura, s-a furat deja!”
Şi totuşi oportuniştii s-au cocoloşit pe lângă politicieni! Că ştiau carte sau nu ştiau, s-au gudurat bine, au pupat mâna noilor stăpâni, capitalişti de cumetrie sau de gaşcă politică iar aceştia, au înfiinţat în ministere tot felul de subsidiare numai bune pentru un loc călduţ acoliţilor sau rudelor apropiate. Până şi jurnaliştii de la New York Times au rămas cu gura căscată că România are şapte servicii secrete, o armată de mercenari, o poliţie ce nu-i mai zice miliţie, o jandarmerie nou înfiinţată şi multe alte clone de capitalism sălbatic şi nu-i în stare să găsească un avion prăbuşit într-o pădure, cu toată tehnica occidentală care la cocoşat pe român ca s-o cumpere la preţ înzecit, apoi s-o “implemeneze”.
Ne lamentăm degeaba de îndată ce ministerele şi alte instituţii de stat sunt pline de prostime! Oameni puşi pe criterii de partid politic care nici măcar un bac n-au, făcând liceul la “seral” şi generala la “f.f.”! Iar dacă or fi completat cele 10 clase prin Franţa, miniştri ai învăţământului ajung!
Aşa s-a ajuns la disoluţia statului a cărui credibilitate a ajuns la limită. Degeaba are statul radio, degeaba scot nasul pe la televiziuni cei puşi să vegheze la ordinea civică!
Anunţul şi avertismentele de viscol în România au ajuns ca un pârţ de pisic. Anunţi ca lumea să stea acasă dacă tot e sâmbăta şi duminica şi viscoleşte în draci iar el, fălosul cu maşină “tare”, o spune franc reporterului:
“- Dece n-aş pleca domnişoară, am lanţuri pe roţi!”
Ai lanţuri fălosule, dar n-ai cap!
§2. ŞI TOTUŞI...
În sistemul nostru educativ, încă mai există oaze de bună practică iar Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca o dovedeşte din plin prin eminenţii ei studenţi, unii din ei fiind coresponenţi ai revistei noastre.
Chiar în acest număr se poate citi articolul despre canoanele sinodului II Trulan, unde studentul Iuliu Marius Morariu ne uimeşte prin informaţia că în acel sinod “s-au dat 102 canoane prin care s-au adus diferite întregiri disciplinei şi ritualului bisericesc” iar unele canoane sunt aplicabile şi azi în biserica creştină şi le cunosc toţi credincioşii.
Insă ce ne uimeşte la aceşti studenţi este râvna lor în cercetarea istorică! Articolul “Viaţa şi activitatea papei Inocenţiu al III-lea” de la pagina 35 a prezentului număr de revistă, aparţinând lui Ionuţ Hens - student la facultatea amintită, Universitatea “Babeş Bolyai” - dezvăluie un fapt extrem de important pentru istoria noastră: relaţiile lui Ioniţă Caloianul sau Ioaniţă, (Calo-Iannis în limba greacă, însemnând Ioan cel Frumos) cu Inocenţiu al III-lea.
Eminentul student Ionuţ (tiz cu Ioniţă!) pune în finalul articolului accentul pe o scrisoare dintre cei doi, prin care papa îi recunoaşte lui Ioniţă titlul de Imperator Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împaratul bulgarilor şi al vlahilor), acesta conducând implicit la confirmarea dinastiei asăneştilor ca fiind de origină valahă (romană, română).
Aceasta este cea mai mare controversă istorică - evident artificială şi care n-are a face cu faptele istorice - dintre români şi bulgari! Controversă zadarnică, despre care eu am scris numeroase articole şi în cartea “Sfântul Nicodim de la Tismana”, pentru că valahii şi bulgarii au luptat împreună secole de-a rândul pentru independenţa lor.
Este arhicunoscut faptul că începând din anii 1185-1187 românii (vlahii) alături de bulgari ies de sub stăpânirea Imperiului bizantin, în urma răscoalei condusă de fraţii vlahi Asan şi Petru, împotriva împăratului Isac al II-lea Anghelos. Victoria împotriva bizantinilor, duce la crearea un stat multinaţional cunoscut ca Imperiul vlaho-bulgar, condus de dinastia românească (vlahă) a Asăneştilor.
Ionuţ Hens, publicând una din scrisorile adresate papei de Ioniţă cel Frumos (Caloian, 1197-1207) mi se alătură în mod fericit cu acest document la poziţia mea critică faţă de nefericita gâlceavă istorică cu vecinii. Iată ce spuneam eu în detaliile despre volumul meu amintit mai sus:
“astăzi, unii istorici şi clerici români n-au curajul să susţină cu fruntea sus temele fundamentale ale istoriografiei noastre de frică să nu deranjeze pe coana Europa. S-a ajuns până acolo, încât, când se întâlnesc istoricii unguri cu cei români se stabileşte de la început: despre asta, nu vorbim! Când se întâlnesc istoricii bulgari cu cei români, bulgarii pun un par la poartă: să nu cumva să aduceţi discuţia despre faptul că asăneştii sunt de neam valah! Imperiul lor a fost bulgar nu bulgaro-valah, pricepeţi?
Ori, partea a treia a cărţii „Sfântul Nicodim de la Tismana” tocmai asta afirmă: întemeierea şi consolidarea Ţării Româneşti se leagă strâns de imperiile şi ţaratele de la sud de Dunăre. Apariţia Ţării Româneşti a avut loc atât în contextul ameninţării otomane în sud, cât şi la nord, de slăbiciunea lui Ladislau al IV-lea şi a întregii sale elite maghiare. Această conjunctură istorică a dus, în anul 1272, la întinderea stăpânirii lui Litovoi şi asupra ţării din stânga Oltului. Eu pun întrebări serioase! De ce istoricii noştri trec cu vederea această primă întemeiere de Tară Românească la nord de Dunăre încă din 1272? De ce unii atribuie continuarea acestei mişcări întemeietoare lui Tocomer (numit şi Ivanco) în filiaţia „bătrânului” Seneslav (1247-1272) şi nu a lui Tihomir (Thocomer în actele latine şi pe linie slavă Tyhomir = Pacificul) pe filiaţia bulgară a lui Constantin Tih? Se tem istoricii noştri de deschiderea cutiei Pandorei cu istoricii bulgari? Cartea îndeamnă la crearea unui forum de istorici români şi bulgari pentru dezbaterea acestei chestiuni controversate. Iar dacă aceasta nu s-a făcut până acum, e musai să se facă până nu vom fi obligaţi să renunţăm la ortodoxism în favoarea ecumenismului european.”
Acest subiect foarte important al istoriei noaste va face obiectul şi a altor articole de tipul celui care are link-ul mai jos şi pe care vă invit să-l citiţi. Pentru că este foarte importantă corespondenţa dintre papă şi Ioaniţă din perspectiva rearanjării strategice a statelor din Balcani. Papa Inocenţiu al III-lea şi apoi urmaşii săi Onoriu al III-lea şi Gregorio al IX-lea urmăreau să şteargă urmările schismei religioase din 1053, aducând Grecii şi statele ortodoxe din Balcani la unirea cu Roma. Conducătorii acestor state ortodoxe, Caloian în primul rând, urcat după moartea fraţilor săi mai mari, Asan şi Petru, pe tronul de la Târnova, în 1197, şi Ştefan Nemania, regele Sârbilor, se orientau către Roma pentru a fi declaraţi de papă împărat respectiv cneaz.
Şi aşa se şi întâmplă până la cruciada a IV-a. Ioaniţă Caloian acceptă unirea bisericii sale cu Roma şi făcu jurământ de credinţă Papei. La 24 februarie 1204 papa luă decizia de a-l încorona ca rege, trimiţându-i steagul papal, cheile Sfântului Petru şi sceptrul, prin cardinalul Leon, la 8 noiembrie 1204. Dar, din păcate, ororile cruciaţilor conduşi de Balduin de Flandra, în 1204 la Constantinopol îl scârbi pe Ioniţă, mai mult, acest criminal care ucisese cu sânge rece şi care pusese prostituate bete să cânte pe înaltul tron al Bizanţului, ajunse Împărat latin la Constantinopol. Ca să pună capac la toate Balduin de Flandra, mai revendică cu aroganţă şi tot teritoriul care aparţinuse odinioară, înainte de 1185, împăraţilor bizantini, deci, inclusiv teritoriul aparţinând lui Caloian.
O mare nemulţumire se produse în rândul vlahilor din Adrianopole care cerură lui Ioniţă să-i elibereze de sub aceşti duşmani ai creştinătăţii şi nu apărători ai ei, aşa cum se declarau cruciaţii. Ioaniţă Caloian şi oastea sa sosiră degrabă la chemarea cetăţenilor Adrianopolului şi fu război pentru depresurarea cetăţii asediate. Lupta decisivă fu la 14 aprilie 1205 lângă Adrianopol, unde oastea lui Caloian birui catastrofal pe cea lui Balduin care fu luat prizonier, dus în închisoare la Târnova, unde şi muri. Ludovic de Blois, comandant împreună cu Balduin al armatei Francilor, murise pe câmpul de bătălie iar dogele veneţian Enrico Dandolo abia reuşi să se salveze.
După aşa victorie, Ioaniţă Caloian revendică el tronul Bazileilor de la Constantinopol, în numele originii sale romane.
Relaţiile cu papa se răciră însă din cauza morţii în închisoare a lui Balduin de Flandra. Din nefericire, în 1207 muri în plină glorie şi Ioaniţă Caloian. Complotase împotriva lui aliatul său, un comandant cuman, la asediul Salonicului.
Tronul de la Târnova, fu ocupat de Borilă (1207-1218), nepot de soră al lui Caloian. Alt nepot al lui Ioaniţă Caloian - fiul fratelui său Asan - Ioan Asan al II-lea (1218-1241), crescut printre ruşi în cnezatul Wolhinia, la Halic îl urmă la domnie, sub protecţia regatului ungar. Deveni unul mai mari ţari Bulgariei dar treptat, vechiul regat româno-bulgar de sub Asan, Petru şi Ioaniţă Caloian, deveni doar regat bulgar, Ioan Asan al II-lea trăgându-şi legitimitatea din primul ţarat bulgar al lui Boris (secolul IX) şi nu din originea romană pe care o avea Caloian. Uniunea bisericească cu Roma se sfârşi la 1235, biserica bulgară întorcânduse la uniunea cu ortodoxia greacă.
Anexa 1.
Bătălia de la Adrianopole
Strategia lui Ioniţă Caloian la Adrianopole. Pact cu cumanii din Bărăgan, crescători de vite dar având o cavalerie uşoară foarte mobilă. Aceştia atacă tabăra armatei lui Baldovin, crează panică, importante forţe cruciate rămân să apere tabăra. Tot diversionist cavaleria uşoară a lui Ioniţă atacă frontal unităţile inaintate ale cruciaţilor. Intervine însă la momentul oportun în luptă cavaleria grea a lui Ioniţă, atacând pe flancuri. Ludovic Blois este ucis, Balduin este luat prizonier şi închis într-un turn la Târnovo, unde fusese tronul fraţilor Petru şi Asan.
Anexa 2.
Corespondenţa dintre Inocenţiu al III-lea şi Ioniţă Caloianul.
Începând din anii 1185-1187 românii (vlahii) alături de bulgari ies de sub stăpânirea Imperiului bizantin. Victoria împotriva bizantinilor, duce la crearea un stat multinaţional cunoscut ca Imperiul vlaho-bulgar, condus până în 1258 de dinastia românească (vlahă) a Asăneştilor. Ioniţă cel Frumos (Caloian, 1197-1207), într-o scrisoare adresată Papei i se adresează cu cuvintele Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împaratul bulgarilor şi al vlahilor).
Anexa 3.
Ioan Asan al II-lea
(1218-1241)
(pictură murală, biserica Mânăstirii Zografu – Grecia)
Întemeierea de către romani în secolul al XIV-lea a celor două state proprii nord-dunărene, Tara Românească sub Basarab I (1310-1352) şi Moldova sub Bogdan I (1359-1365), printr-un excepţional efort de despresurare de sub dominaţiile străine, a fost faptul decisiv al istoriei naţionale româneşti.)
Citiţi şi:
Ionuţ Hens - Viaţa şi activitatea lui Inocenţiu al III-lea
Din revista online „Sămănătorul” Tismana, ianuarie.2014
Petre P. Panaitescu – Români şi bulgari
Din blogul „Sămănătorul”
