Ucraina - Un butoi cu pulbere - Dr. Alex Berca

 

Dr. Alex BERCA

Ucraina

Un butoi cu pulbere

- Un punct de vedere geopolitic -

Editura Semănătorul - online

2014

 

Ucraina - Un butoi cu pulbere

- Un punct de vedere geopolitic -

” SUA nu vede Europa ca un câmp de luptă între Est și de Vest,
nici nu vom vedea situaţia din Ucraina ca un joc cu sumă nulă.
Acesta este genul de gândire cu care ar fi trebuit să se încheie  Războiul Rece”. Barack Obama [24 Martie 2014]

Dr. Alex Berca, Annapolis, MD, SUA

Rezumat

Autorul face o largă incursiune prin diversele aspecte ale multiplelor și dificilelor probleme politice internaţionale referitoare la criza Ucrainei. După o prezentare a unora dintre aspectele istorice și a politicii staliniste de forţare a mișcării populaţiilor de diverse etnii din teritoriul URSS ajunge la analiza socio-economică și geopolitică a situaţiei actuale din Ucraina și Crimeea și la politica impusă de Administraţia Putin de refacere a Imperiului Rusesc chiar și în condiţiile și sancţiunile impuse de ţările UE și Statele Unite.

Prin multiple informaţii se prezintă filmul recent al confruntării și efectele acţiunilor separatiștilor pro-ruși și a sprijinului acordat acestora de către Federaţia Rusă.

Introducere

Există ţări în lume care de mii de ani au fost dorite de toţi vecinii mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi.
Soarta acestor ţări se datora poziţiei geografice, poziţiei geo-strategice, a unora dintre resursele pe care le deţineau în subsolurile ţării sau ca sursă de produse agro-alimentare.
Cu toate că Peninsula Crimeei nu deţine prea multe resurse naturale, cel puţin până în prezent descoperite, faptul că are acces la Marea Neagră și la Marea de Azov îi oferă un element în plus de interes geopolitic.
Ucraina are o situaţie specială, ea deținând unele resurse(1) care i-au conferit întotdeauna și în
prezent, un statut diferit.

 1. Unele aspecte istorice privind Ucraina și Crimeea.

În urmă cu 97 ani (în 1917), Ucraina a avut parte de o schimbare radicală transformând un protest al unor oameni nemulţumiţi de situaţia economică existentă într-o revoluţie care a schimbat viaţa a milioane de oameni din Rusia și din alte ţări.

Ca și atunci, la începutul anului 1917, anul acesta (2014) Statele Unite, au salutat cu entuziasm noul guvern, aparent democratic și s-a oferit a-i acorda asistenţa necesară. Ulterior a descoperit că nu au existat nici un fel de elemente social-politice și economice care ar fi putut re-modela cursul evenimentelor.

Evenimentul din 1917, ar fi trebuit să constituie un avertisment pentru guvernul interimar al Ucrainei ci a acoperit vidul politic până la 25 mai a.c. (ajuns la putere prin căderea bruscă a guvernului anterior).

Acest guvern provizoriu se luptă cu un tezaur gol precum și cu o presiunea acută din toate părţile inclusiv din partea unora dintre susţinătorii săi din Washington și din Uniunea Europeană.

După opinia lui Vladimir Rîjkov(2):

”Rusia acum 100 de ani a fost un stat care a eșuat " .

Acest lucru este asemănător cu situaţia de la Kiev de astăzi.

Ucraina este în totalitate un dezastru, în economie, în viaţa

politică și în viaţa socială. "

Primul-ministru interimar din Kiev, Arseniy Yatsenyuk, se luptă pentru a conduce Ucraina departe de soarta pe care a avut-o Rusia în urmă cu 97 ani când a fost condusă de către un avocat în vârstă de 36 de ani, Alexander Kerensky. La fel ca și Kerensky, autorități actuale din Ucraina se bazează pe multe discursuri frumos scrise și pline de bunăvoinţă, dar nu pe un plan bine gândit referitor la activitatea pe termen scurt și pe termen mai lung.

Ceea ce a avut nevoie Ucraina era un guvern ales pe baza principiilor democratice și foarte hotărât să menţină independenţa ţării și să asigure prosperitatea vieţii populaţiei.

 1.1.Câteva informaţii despre Ucraina

Pentru cei ce nu au o informaţie completă asupra Ucrainei, menţionăm că această ţară este

locată în Europa Orientală. Ea are frontiere cu: Rusia - în nord-est, Belarusia - în nord, Polonia,

Slovacia și Ungaria - în vest, România și Republica Moldova - la sud-vest, Marea Neagră și Marea

Azov - la sud. Capitala Ucrainei este orașul Kiev.

Suprafaţa Ucrainei fără Republica Crimeea și orașul Sevastopol este de 576.683 kilometri

pătraţi iar numărul locuitorilor este de peste 46 milioane.

Merită cunoscută structura demografică a populaţiei ucrainene pentru a ne da seama de

marea varietate a acestei structuri care reflectă diversitatea specifică a secolului în care trăim și

a fenomenului globalizării.

Tabelul 1

Compoziţia etnică a Ucrainei (3) Populaţia % Populaţia %

 

Harta Nr. 1

Istoria Ucrainei este marcată de un trecut îndepărtat ce datează din preajma anului 4500 î.e.n. (recunoscută ca fiind perioada Cucuteni din epoca neolitică).

Cele mai multe documente istorice confirmă că în timpul epocii fierului, teritoriul actual al Ucrainei a fost locuit de simerieni, sciţi și sarmaţi. Între 700 î.e.n. și 200 î.e.n. a făcut parte din Sciţia(4).

Mai târziu, au fost fondate colonii grecești, romane, și bizantine, (cum au fost de exemplu: Tyras, Olbia și Hermonassa, care începând cu secolul al VI-lea î.e.n., au înflorit până în secolul al VI-lea e.n.).

În secolul al VII-lea, estul Ucrainei a făcut parte din statul bulgarilor.

La sfârșitul acelui secol, majoritatea triburilor bulgare au migrat în diferite direcţii iar teritoriul locuit de ele a fost cucerit de hazari(5).

Spre deosebire de Crimeea în care procentul cel mai mare al populaţiei îl constituie rușii și limba vorbită cu procentul cel mai ridicat este limba rusă, în Ucraina limba oficială și cu cea mai mare circulaţie este ucraineana.

Pentru a avea o imagine mai clară asupra acestei ţări să vedem câteva din datele istorice:

§ Formarea Ucrainei a avut loc în anul 882 în timpul Rusiei Kieveane(6)

§ Cnezatul Galiţieie a avut loc la 1199

§ Republica Naţională Ucraineană a fost fondată în 1917

§ Declaraţia de independenţă a Ucrainei a fost dată la 30 iunie 1941

§ Independenţa faţă de U.R.S.S. a fost înfăptuită la 24 august 1991

După cum se vede după 1917 Ucraina a fost înglobată în Rusia sovietică, iar în 1941 i s-a acordat statutul de republică independentă.

După 50 de ani cât a stat sub dominaţia Uniunii Sovietice, după căderea comunismului sovietic și-a recâștigat totala independenţă devenind o ţară total independentă. La data respectivă Crimeea aparţinea de Ucraina iar majoritatea populaţiei vorbitoare de limbă rusă avea toate drepturile ca și cetăţenii ucraineni.

Zeci de ani trăind împreună își consolidaseră relaţii de prietenie și colaborare, bazate pe interese comune de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă.

Din diverse conversaţii cu cetăţeni ruși născuţi și care au trăit în Ucraina, rezultă că nu exista nici un fel de discriminări. Toată lumea putea merge la școlile și universităţile ucrainene, indiferent că erau din Ucraina sau din Crimeea.

Crimeea primea maximum de ajutor economic din partea statului Ucrainean și nu aveau plângeri referitoare la discriminări economico-sociale sau politice.

Pentru a înţelege mai bine cele afirmate trebuie să urmărim chiar printr-o prezentare foarte sumară istoria Crimeei.

1.2. Unele informaţii istorice despre Crimeea

Peninsula Crimeea, este direct legată de sudul Ucrainei. Istoria Crimeei care este destul de complicată, dovedește că pentru foarte mult timp ea a făcut parte din Rusia.

Dar câte ţări și teritorii nu au făcut parte din fosta Uniune Sovietică?

Să nu uităm cum au fost alipite diverse ţări și regiuni întregi la teritoriul URSS de către Stalin și urmașii lui.

Despre Crimeea se poate spune că ea a devenit cunoscută în istoria lumii, după unele date ale unor  istoriografi, încă din secolul 5 î.Hr. cînd primii care au poposit pe meleagurile acestei peninsule au fost coloniștii greci care au numit-o Tauric Chersonese (Χερσόνησος Ταυρική) – (Peninsula Tauric – n.t.), și au folosit-o ca bază a activităţii de pescuit și de navigaţie cu mijloacele rudimentare ale acelei perioade spre alte ţărmuri din Marea Neagră și Marea Mediterană.

Prin poziţia sa geografică ea a atras interesul pentru ocuparea unei asemenea zone și din partea altor popoare care profitând de avantajele unor armate numeroase, au invadat această peninsulă și au început să-și desfășoare diverse planuri de dezvoltare atât pe uscat cât și pe apă, extinzându-și interesele și spre alte ţări.

Harta Nr. 2

Așa se explică invaziile acestei peninsule de către cumani (7) romani, goţi, huni, tătari, mongoli și alţii. Ulterior peste această peninsulă au venit și Hasarii care erau mai apropape; fiind locaţi în teritoriul dintre Marea Neagră și Marea caspică, așa după cum se vede în harta Nr.2, (partea colorată cu roz din centrul hărţii).

Această zonă marchează Imperiul Hazar care existase între anii 650 – 850. și care se învecina cu peninsula Crimeea. În epoca medievală (aproximativ din anul 800 până la mijlocul secolului al 12-lea), Rusia Kieveană și-a întins dominaţia spre aceasta teritoriu, pe care ulterior l-a pierdut în favoarea Bizanţului și al hoardelor mongole.

Harta Nr. 3

Zona verde marchează întinderea ocupaţiei Cumane în Asia și Europa Un secol mai tărziu (în secolul 13), acest teritoriu a fost sub controlul Veneţienilor iar între 1441 și 1783 această zonă a fost sub ocupaţia Tătară și condusă de către unul din nepoţii lui Ginghis Han (căruia i se oferise titlul de conducător al tătarilor din Crimeea, după războiul câștigat împotriva hoardelor mongole).

Harta Nr. 4

Crimeea era un centru important pentru producţia de vinuri, fructe și tutun.

Unele dintre produsele lucrate de  către locuitorii acestei peninsule, cum erau de exemplu carpetele orientale  fabricate în Bahcisarai), erau apreciate într-un mod deosebit și își găsiseră o largă piaţă de desfacere în Polonia. De asemenea după unele informaţii transmise din tată în fiu, cuţitele fabricate de către tătarii din această  peninsulă erau considerate ca fiind cele mai bune și erau cotate la preţuri mari de către membrii triburilor  caucaziene.

Cu toate că marea majoritate a populaţiei se ocupau cu meșteșuguri și comerţ, sursa principală de venituri a nobililor tătari erau prăzile de război și comerţul cu sclavi.

Epoca modernă a Crimeei a început odată cu anul 1783 când a avut loc anexarea ei de către Imperiul Rus.

După cum am văzut nici în epocile dinainte și cu atât mai puţin în epoca modernă, această ţară nu a avut o viaţă liniștită. Între 1835 și 1856, timp de 21 ani s-a desfășurat Războiul Crimeei, un conflict armat între armatele Imperiului Rus și o alianţă a câtorva imperii (Imperiul Francez, Imperiul Britanic, Imperiul Otoman, Regatul Sardiniei și Ducatul Nassau). Cu toate că o parte a războiului s-a desfășurat în alte zone, conflictele principale au avut loc în Crimeea.

La 9 Septembrie 1855, Crimeea a fost ocupată de trupele imperiilor aliate și ca urmare tătarii, care reprezentau o mare parte a populaţiei, și erau (în cea mai mare parte) musulmani, au trebuit să fugă din această ţară datorită persecuţiilor la care erau supuși.

Mulţi dintre tătari au ajuns în România și s-au stabilit în Dobrogea, în Anatolia (în partea Asiatică a Turciei - între Marea Neagră și Marea Mediterană).

În ultimele decade mulţi dintre tătari s-au întors în locurile natale și în prezent sunt circa 300.000 de tătari în Crimeea.

Viaţa lor era socotită ca fiind liniștită până la preluarea Crimeei de către Federaţia Rusă.

Astăzi, poate mai mult ca altă dată, tătarii sun din nou speriaţi de ceea ce se va întâmpla cu ei în viitor.

Liderul tătarilor, Mustafa Dzhemilev, cunoscut ca un vașnic luptător pentru drepturile tătarilor crimeeni a încercat să viziteze Kievul în timpul vizitei Vice-președintelui SUA, Joe Biden. Din păcate întâlnirea nu a avut loc.

Intenţia lui Dzhemilev, a fost socotită de către Administraţia de la Moscova ca fiind total inoportună pentru un cetăţean al Crimeei și ca atare i s-a interzis să se reîntoarcă în Crimeea până în 2019.

Această decizie a noii conduceri a Crimeei, stabilită de comun acord cu Administraţia de la Kremlin, nu face decât să reamintească tătarilor despre istoria deportărilor lor ce a avut loc cu peste 70 de ani înainte.

De fapt acest conducător al tătarilor ca și alţi membri ai comunităţii tătare au fost și continuă să fie urmăriţi în acţiunile lor. Atunci când s-a pus problema votării anexării Crimeei la Federaţia Rusă, Mustafa Dzhemilev a fost cel care i-a îndemnat pe tătarii crimeeni să nu participe la votare, și să creeze astfel o opoziţie în faţa acestei anexări.

La începutul lunii Aprilie 2014, Mustafa Dzhemilev a făcut o vizită la Washington, și a prezentat conducerii Casei Albe situaţia tătarilor din Crimeea și riscurile pe care le vor avea în menţinerea unor locuri de muncă de către cei ce lucraseră pentru guvernul ucrainean. În același timp el a adus la Washington mesajul Ucrainei de a cere sprijinul refacerii în timpul cel mai scurt posibil a arsenalului nuclear, care ar permite apărarea împotriva oricăror acţiuni agresive ale Moscovei.

La 20 Aprilie 2014, noul conducător al Crimeei, Sergei Aksyonov, l-a acuzat pe liderul tătarilor crimeeni ca fiind un provocator al etniei tătare și ca un extremist și în încheiere a spus:

”Dacă nu îţi place să locuiești în Crimeea, ești liber să pleci”! (8)

Mai mult decât atâta Natalia Poklonskaya, Procurorul Șef al Crimeei, a afirmat că membrii comunităţii tătare din Crimeea sunt suspectaţi ca activiști extremiști și ca atare consiliul de conducere al tătarilor din Crimeea va fi desfinţat și interzis pe întregul teritoriu al Federaţiei Ruse.

Natalia Poklonskaya, a afirmat că punctul ei de vedere este o urmare a acţiunii ce a avut loc la 3 Mai 2014, cînd peste 1000 de tătari au demonstrat lîngă graniţa Crimeei (lângă orașul Armyansk) în semn de protest împotriva autorităţilor care i-au interzis lui Mustafa Dzhemilev să se întoarcă în Crimeea.

Cu o lună în urmă, președintele Putin a semnat un decret de reabilitare a tătarilor crimeeni care au fost discriminaţi și represaţi în timpul dictaturii lui Stalin, promiţându-le tătarilor o viaţă bună și un mare ajutor din partea Federaţiei Ruse.

De fapt aceste afirmaţii nu înseamnă pentru populaţia tătară decât vorbe goale pe care nici un membru al comunităţii nu le crede, întrucât ei știu că pe această cale se încercă liniștirea spiritelor de nemulţumire și îngrijorare a acestei comunităţi ce reprezintă peste 10% din populaţia Crimeei.

Viaţa populaţiei tătare din Crimeea este în prezent la fel de nesigură ca și viaţa tuturor oamenilor din întreaga Federaţie Rusă care este într-o mare încurcătură din punct de vedere economic, politic și social.

Din punct de vedere economic, Crimeea a fost și continuă să fie în condiţiuni deosebit de dificile. Cea mai mare parte a suprastructurii Crimeei a fost distrusă, iar terenurile agricole și-au pierdut în cea mai mare parte puterea lor roditoare datorită neglijării lor de zeci de ani. În 1921, Crimeea a devenit o Republică Autonomă a URSS, rezistând sub această conducere până în 1945 cînd a devenit o provincie a Republicii Ucraina.

Surse oficiale prezentate de mass-medie și de către internet confirmă politica Uniunii Sovietice de mutare a zeci de mii de oameni în diverse locuri ale URSS pentru a popula ţinuturile mai puţin locuite sau pentru a curăţa Uniunea Sovietică de diferitele naţiuni cu etnii diferite de cele rusești.

Despre acest aspect al politicii sovietice vom vorbi mai departe, însă până la acel capitol trebuie arătat cum a evoluat în timp numărul populaţiei Crimeei după 1917 și cum de s-a ajuns la actuala situaţie în care se discută despre o majoritate rusă.

În 1939 dintr-o populaţie de 1.126.000 locuitori, rușii reprezentau circa 558.000 locuitori, iar ucrainenii, tătarii, evreii și celelalte grupuri etnice reprezentau circa 553.000 locuitori, adică cu circa 5.000 de persoane mai multe erau de origine rusă.

După această dată raportul dintre populaţia rusă și ceilalţi locuitori a început să crească considerabil în favoarea populaţiei ruse care fusese mutată în mod forţat prin politica stalinistă și în același timp prin plecarea sau mutarea forţată a populaţiei tătară și de alte etnii în afara Crimeei.

O situaţie similară a avut loc și în Latvia unde au fost mutaţi mii de ruși sub pretextul asigurării forţei de muncă în vederea dezvoltării procesului industrializării.

În următoarele capitole vom prezenta mai pe larg acest fenomen al mișcării populaţiei ruse spre alte republici, în special în epoca stalinistă, iar în prezent Administraţia de la Moscova  consideră că este dreptul Federaţiei Ruse de a lua sub oblăduirea sa ţările care au populaţie vorbitoare de limbă rusă și care se simte discriminată de guvernele ţărilor respective.

O analiză mai detaliată a situaţiei demografice a Crimeei confirmă care a fost în urmă cu peste 100 de ani și care este situaţia în actualul început de mileniu în teritoriul acestei peninsule:

Tabelul 2 Evoluţia populaţiei Crimeei pe structuri etnice

 (în mii persoane)

Din 1945 și până în prezent (2014), timp de 69 ani această provincie a fost recunoscută ca aparţinând de Ucraina.

Suprafaţa Crimeii este de circa 27.000 Km.p. și are o populaţie de 2.4 milioane locuitori (conform  recensământului din 2007). Structura demografică prioritară este formată din: ruși, ucraineni, tătarii și evrei care au rămas de-alungul diverselor evenimente istorice și care și-au păstrat rădăcinile familiale în această ţară.__

 1.3. Anexarea Crimeei prin instigări rusești

Anexarea Crimeei, așa după cum se știe, s-a înfăptuit cu un preţ minim și a avut loc în condiţiile în care se manifesta în mod latent și un sentiment pro-ucrainean.

Pavel Gubarev, un simpatizant rus care trăia în Ucraina și care a adus publicul de origine rusă din Ucraina la un adevărat apogeu, instiga populaţia împotriva administraţiei ucrainiene și s-a declarat singur drept "guvernatorul oamenilor" de origine rusă.

Administraţia interimară de la Kiev l- a arestat și l-a supus unei anchete juridice legale.

Întrebarea care se poate pune este: știe oare Moscova de acest individ ce se vrea ”guvernator” făcând jocul Federaţiei Ruse de instigare a populaţiei ruse din Crimeea și chiar din Ucraina împotriva propriilor lor Administraţii guvernamentale și ”cerând” revenirea la ”închisoarea internaţională ce a existat în fosta Uniune Sovietică sau este chiar unul dintre oamenii pe care se bazează președintele Putin favorizându-i acţiunea de preluare a Crimeei?

Săptămâni în șir diverse manifestaţii ale rușilor din Crimeea au cerut alipirea Crimeei la ”Mama Rusia”.

În ultimele zile ale lunii martie și în continuare în luna aprilie 2014, asemenea acţiuni se manifestau în Ucraina din ce în ce mai violent, între populaţia civilă ucraineană și separatiști pro-ruși.

În diverse orașe din Ucraina aveau loc zilnic bătâi între bande formate din tinerii separatiști și diverși civili ucraineni.

Este interesant cum mass-media rusă avertiză Ucraina spunând:

” ...orice atac împotriva cetăţenilor noștri din Ucraina

va fi considerată ca un atac direct împotriva Rusiei”

dar nu spunea nici un cuvânt despre atacurile tinerilor bătăuși la adresa civililor ucraineni, fapt remarcat și fotografiat de unii corespondenţi de presă pe străzile din Doneţ și în alte orașe.

Răspunsul populaţiei din Kiev și din alte orașe ucrainene era acela de păstrare a independenţei și suveranităţii naţionale iar populaţia, în special cea în vârstă, care cunoștea multiplele racile, ca să nu spun multiplele crime comise în timpul existenţei URSS, sub controlul KGB și al altor instituţii de opresiune, ale sistemului rusesc, era și continuă să fie gata să se sacrifice luptând pentru salvarea acestui ideal de independenţă al ţării lor.

Baricadele instalate pe străzi împotriva unor soldaţi mascaţi, despre care Moscova pretinde că ”nu știe nimic” și nici nu face comentarii (9) este unul dintre mijloacele de manifestare a acestei dorinţi de libertate și oricând este posibil să se declanșeze un război civil între populaţia ucraineană – în majoritate insuficient înarmată, dar dornică de

menţinere a independenţei ţării lor și susţinătorii alipirii uneia din zonele Ucrainene (partea de Est), la Federaţia Rusă.

Opinia Ministrului de Externe al Rusiei, este mai mult decât agresivă atragând atenţia actualului guvern ucrainean pentru retragerea forţelor militare ucrainene din zona de Est a Ucrainei.

O asemenea afirmaţie are o notă a unei glume și poate nu dintre cele mai bune.

În timp ce Ucrainei i se cere să-și retragă trupele din Est, armata rusă este prezentă în această zonă.

Oare Moscova speră ca trupele rusești să fie primite cu pâine și sare în Doneţ și alte locuri din estul Ucrainei?

Pentagonul, la sfârșitul lunii aprilie 2014, a confirmat convorbirea telefonică purtată între Sectretarul Apărării Statelor Unite, Chuck Hagel și omologul său rus prin care Hagel cerea rușilor să oprească destabilizarea Ucrainei și faptul că o continuare a acestei situaţi va atrage mai multe presiuni diplomatice și economice.

De asemeni merită remarcat și faptul că nici unul dintre ucraineni nu le-a spus tinerilor care formează bandele de separatiști: ”dacă nu vă place să trăiţi în Ucraina, plecaţi de aici”, așa cum a reacţionat conducerea Crimeii la adresa conducătorului comunităţii tătarilor (Mustafa Dzhemilev).

2. Asemănări și diferenţe între două epoci: 1917 și 2014

După aprecierea diverșilor autori, experienţa anului 1917 și a urmărilor sale ar fi trebuit să fie un avertisment serios pentru locuitorii peninsulei Crimeei și a Ucrainei în general.

Pe baza unei analize mai reale a celor două perioade (1917 și 2014) se poate desprinde concluzia după care între aceste două etape nu există elemente similare și ca atare s-ar putea crea unele confuzii. Totuși din perioada 1917, s-ar fi putut învăţa câte ceva deosebit de important.

În 1917, politica radicală era dominantă iar în prezent în Rusia tot politica radicală este dominantă. Acești radicali au fost bolșevicii, care la un moment dat, au reușit să-și alunge liderul, Vladimir Lenin, fugind în Finlanda. Când s-a întors din Finlanda, în numele ”puterii sovietice”, a preluat conducerea loviturii de stat care a avut loc cu sprijinul unor forţe externe și care la adus la putere și a inaugurat Uniunea Sovietică .

În 2014, în Ucraina, radicalii aparţinînd aripii de dreapta, constituie un grup cu principii naţionaliste. Spre deosebire de bolșevici, militanţii acestei aripi au jucat un rol decisiv în răsturnarea vechiului guvern. Actualele autorităţi de la Kiev sunt în prezent împotriva acestui grup naţionalist.

Diferenţele dintre cele două etape pot fi marcate de următoarele aspecte:

În 1917:

· Rusia fusese în război cu Germania și Austro-Ungaria timp de peste doi ani,

· În Rusia populaţia suferea de foame

În 2014:

• Ucraina a dus o politică de pace cu restul lumii.

· În Ucraina nimeni nu s-a plâns de foame.

De aici se poate desprinde concluzia că în diferite epoci și în cazul unor condiţii diferite comparaţiile așa cum am afirmat ar putea crea unele confuzii care pot deveni problematice din punct de vedere politic și strategic.

2.1.Condiţiile specifice în 1917 și în 2014.

În 1917, în Rusia protestele populaţiei (au început în februarie 1917), datorită lipsei de produse alimentare.

În 2013, în Ucraina (în Kiev) cu toate că exista o opoziţie guvernamentală condusă de la distanţă de Moscova, împotriva apropierii Ucrainei de UE, și de NATO (în baza unei declaraţii din noiembrie 2013); demonstranţi s-au pronunţat în favoarea unui acord comercial cu Uniunea Europeană și s-au pronunţat împotriva corupţiei ce se manifesta la toate nivelurile administrative și politice.

În ambele cazuri autorităţile ruse și cele din Kiev au reacţionat cu brutalitate pentru a-i risipi pe demonstranţii care denunţau corupţia și nedreptatea evidentă ce se manifesta la toate nivelurile guvernului și a tuturor celorlalte instituţii de stat.

În 1917, armata ţaristă și poliţia amplasată în diverse locuri pe strazi și pe acoperișurile unora dintre casele din Petrograd, au început să tragă în demonstranţi (10).

În 2014, la Kiev și în alte orașe protestatarii nu s-au lăsat intimidaţi de acţiunile armatei și poliţiei ucrainiene.

În 1917, un diplomat american de la Petrograd, James Lawrence Houghteling, nota în jurnalul său cum unii dintre soldaţi din armata ţaristă aderaseră la acţiunile demonstranţilor.

Apoi, Ţarul Nicolae al II -lea a abdicat și un guvern provizoriu a fost rapid creat din membrii liberali și cei cu idei socialiste din cadul parlamentului rus (Duma).

Vladimir Putin și Leonid Kuchma (fostul președinte al Ucrainei ) în Decembrie 2003.

O situaţie similară s-a creat și în Ucraina în 2014, când sub presiunea demonstraţiilor de mase, Președintele Ucrainei

(Viktor Ianukovici) și unii dintre membri guvernului au fugit în Rusia.

Fotografia alăturată (prezentată în internet arată discuţia dintre Președintele Ucrainei Viktor Ianukovici și Vladimir Putin. Expresia lui Ianukovi, exprimă foarte multe aspecte ale modului de gîndire și acţiuni ale acestui președinte! (2012)

În 1917, Statele Unite ale Americii au fost entuziasmate de actul din februarie 1917. Înlăturarea a ţarului autocratic i-a ușurat drumul lui Lenin spre conducerea Rusiei precum și ieșirea Rusiei din războiul cu Germania.

În 2014, Administraţia de la Washington a salutat răsturnarea președintelui autocratic al  Ucrainei, Viktor Ianukovici, (vexi poza de mai sus, când îi face cu ochiul lui Putin!), impulsul fiind în ambele cazuri – socotit ca o victorie pentru idealuri democratice. Succesul de la Kiev, de menţinere a unei independenţe a ţării, după opinia unor observatori ai evenimentelor din Crimeea, a depins pe o anumită perioadă până la alegerile din 25 mai a.c. de Arseniy Petrovych Yatsenyuk (11) și aliaţii săi din guvernul provizoriu.

În vizita pe care Vicepreședintele Statelor Joe Biden a făcut-o la Kiev, la 22 aprilie 2014, a adus

mesajul Președintelui Obama în care se spunea:

” Statele Unite condamnă orice acţiune militară a Rusiei

pe teritoriul Ucrainei și vor fi alături de poporul ucrainean,

acordând un ajutorul material, hrană, medicamente și

cele necesare armatei pentru a rezista oricăror încercări

de intimidare din partea armatei (mascate –n.n.) a Federaţiei Ruse

În același timp FMI prin conducerea sa executivă a aprobat acordarea unui împrumut de 17

miliarde dolari Ucrainei care s-a materializat la 30 aprilie 2014.

 

3. Întrebări fără răspuns

Principala întrebare pe care și-o poate pune oricine este: dece Rusia și în special președintele

Putin a vrut să aibă înapoi Crimeea sub controlul Federaţiei Ruse?.

Lăsând la o parte formulele sau sloganurile lansate de la tribuna Parlamentului rus de către

diverși reprezentanţi care au susţinut cu ”majoritate unanimă” propunerea președintelui Putin

privind ”obligativitatea firească a grijii Rusiei faţă de conaţionalii lor ruși din Crimeea”, să

vedem:

· pe de o parte care sunt adevăratele cauze, modalităţile folosite și care sunt efectele actuale și cele de viitor ale Federaţiei Ruse după înfăptuirea actului considerat ca ”legal” al înglobării Crimeea în teritoriul Federaţiei Ruse?, iar

· pe de altă parte care ar fi planurile de viitor ale aceluiași președinte Putin și ale Administraţiei de la Moscova, în privinţa filozofiei politice de extindere a ”grijii faţă de conaţionalii ruși” și din alte ţări, cum ar fi de exemplu din ţările Baltice sau din Republica

Moldova?.

Ceea ce credem este faptul că nu ”grija” pentru cetăţenii ruși este principala preocupare a Administraţiei de la Kremlin ci însușirea teritoriului ucrainean cu tot ceea ce este pe el și în subsolurile lui. Actualele confruntări dintre separatiștii ruși și grupurile de pro-ucraineni (formate din militari veterani, civili, studenţi și femei) și poliţia ucraineană, au luat în ultimile zile aspectul unor confruntări agresive pornite din răspunsul grupurilor de separatiști care au vrut să-și elibereze prietenii și rudele arestate de către poliţia din Odesa. Acești separatiști au pătruns în sediul poliţiei din Odesa forţându-i pe poliţiști să-i elibereze pe cei arestaţi. Confruntările s-au soldat cu victime de ambele părţi și aveau toate șansele să i-a proporţiile unui război civil.

Situaţii similare au avut loc și în alte orașe din estul Ucrainei cum ar fi în Slovyansk și în Doneţ.

În același timp un foc enorm s-a pornit în Odesa la sediul unuia dintre clădirile guvernamentale ucrainene unde se retrăseseră separatiștii pro-rușii; focul a pornit din podul clădirii și s-a extins cu mare repeziciune și la alte nivele.

Mass media rusească a profitat de acest grav accident și a început să facă propagandă afirmând că acest foc a fost pus de către pro-ucrainienii din Kiev.

Primul Ministru al Ucrainei, Arseniy Yatsenyuk, a cerut serviciilor de securitate să oprească orice intervenţii și violenţe care ar putea extinde conflictele din diverse orașe; în acelaș sens s-a exprimat la data aceea și președinte interimar al Ucrainei, Oleksandr Turchynov, care a anunţat oficial că nu a fost nici un amestec al forţelor militare din Odesa, ci pur și simplu un foc pornit din folosirea bombelor molotov și a muniţiilor existente lângă separatiști pro-ruși.

Numărul celor morţi poate fi considerat ca un adevărat act de genocid, iar ca răspuns președintele Ucrainei l-a destituit imedit pe șeful Administraţiei Regionale al Odesei care ar fi trebuit să aibă sub control zona de conflict dintre pro-ruși și pro-ucraineni și pe șeful poliţiei din Odesa.

Conflictele s-au înteţit în urma acţiunii forţelor de securitate și militare ucrainene care au primit ordinul de a relua controlul unora dintre sediile guvernamentale înainte de alegerile de la 25 mai 2014.

Ceea ce era deosebit de important se refera la alegerile care fuseseră stabilite pentru data de 25 mai și care cu orice preţ trebuiau ţinute și nici decum amânate.

Orice amânare ar fi putut duce la continuarea haosului și la declanșarea războiului civil. Un rol esenţial în aceste alegeri, se aprecia de către toţi corespondenţii de presă naţionali și internaţionali, urma să-l aibă conducerea Federaţiei Ruse care nu trebuie să intervină în nici un fel nici pentru a influenţa și chiar forţa amânarea acestor alegeri, precum nici pentru a le recunoaște sau nu. Era și se menţine de către toţi observatorii politici dreptul constituţional al poporului ucrainean de ași alege în mod liber și democratic conducătorii și nu să-i accepte pe cei numiţi de ”eșaloanele superioare” după modelul practicat zeci de ani de către sovietici.

Asigurarea unor condiţiuni legale ale alegerilor din 25 mai a fost urmărită de circa 57 de membri ai Organizaţiei pentru Securitate și Cooperare și care a inclus ruși, ucrainieni, reprezentanţi ai Statelor Unite și din Uniunea Europeană. În plus 900 de reprezentanţi ai acelorași grupuri au fost trimiși la toate centrele de votare din întreaga ţară în ziua alegerilor.

Pentru a se manifest a o nouă atitudine din partea conducerii Federaţiei Ruse și care eventual și-ar atrage simpatia tuturor naţionalităţilor din Ucraina și din Rusia, ar fi ideea după care președintele Putin și Administrația sa fi emis un decret în care să se menţioneze:

”...cetăţenii ruși din Ucraina care vor să mute în oricare din orașele

Federaţia Rusă, sunt bine veniţi; li se vor asigura imediat case,

locuri de muncă, pensii și toate celelalte beneficii de care

se bucură toţi cetăţenii Federaţiei Ruse (inclusiv

”dreptul la exprimarea punctelor de vedere, în mod liber,

dreptul la manifestaţii” ș.a.m.d.-n.n.); acești cetăţeni vor fi

primiţi la aeroporturi sau la staţiile de tren cu flori, pâine și

sare și în felul acesta se vor rezolva dificultăţile iar

ucrainenii vor fi lăsaţi în pace în ţara lor.

Dacă un asemenea decret nu s-a dat (ceea ce ar fi fost o ideile ce nu îl avantaja pe președintele Putin care are în intenţia lui alte planuri nu de ”salvare” a populaţiei de origine rusă, pretinși dezavantajaţi, dar vorbitori de limbă  rusă), să vedem care vor fi în continuare relațiile Federaţiei Ruse cu lumea occidentală în general și cu ţările membre ale UE și Statele Unite în special.

Poate nu ar strica să i se amintească președintelui Putin că o asemenea experienţă a fost practicată cu mai multe decade în urmă de către guvernul german care și-a rechemat cetăţenii de origine germană din diversele ţări foste comuniste, sau de către Israel (care a plătit sume substanţiale – n.n.) pentru ca cetăţenii de religie iudaică și familiile acestora, din diverse ţări, să fie lăsaţi să plece din diversele ţări foste comuniste și să se stabilească în Israel.

 3.1.Pătrunzând în planurile lui Vladimir Putin

 Pentru a înţelege ceea ce l-a motivat pe președintele Vladimir Putin, în strategia crizei din Ucraina și cum va proceda, trebuie să ne amintim două lucruri esenţiale despre strategia și tactica lui .

În primul rând , politica externă a Rusiei - fie sub Brejnev , Elţîn, Putin sau a celui ce îl v-a urma (în jocul de culise: vine Putin-pleacă Putin), este direct legată de trei imperative :

o Rusia ca o superputere nucleară,

o Rusia ca mare putere a lumii, și

o Rusia, în calitate de puterea centrală în spaţiul geopolitic post- sovietic, ca o putere din punct de vedere politic, economic, cultural , diplomatic și cu siguranţă militar.

Ceea ce a fost și continuă să fie diferit în prezent faţă de alte perioade din istoria Rusiei, în funcţie de regimurile sale politice nu este decât un element de interpretare și de punere în aplicare, a politici acestui imperiu care urmărește să sprijine și să–și atingă scopurile acestor obiective.

Planurile președintelui Putin au fost și sunt mult mai ferme dar totodată și mai riscante decât cele ale predecesorilor săi.

La un anumit moment dat președintele Putin afirmase:

”... aceasta nu este politica vechiului stat al Uniunii Sovietice –

noi vrem să fim un membru respectat al comunităţii

internaţionale, nu să fim consideraţi ca necinstiţi”

Afirmaţi suna deosebit de frumos și convingător; dar ce ascundea de fapt această afirmaţie?

și cum de s-a pierdut în spaţiu sensul real al acesteia ?

Din punctul de vedere al forţei sale nucleare "superputerea Rusiei" s-a manifestat printr-o opoziţie vehementă împotriva planurilor de apărare antirachetă ale Europei.

Rusia, considerată ca fiind o mare putere militară a fost definită în mare măsură numai în comparaţie cu Statele Unite în special și cu restul Occidentului în general.

De fapt între Rusia și Ucraina au existat divergenţe politice încă înainte de ”lupta” pentru Crimeea datorită intenţiei Ucrainei – așa cum am mai amintit, de a se apropia de Europa în general și de Uniunea Europeană, în mod special.

În timpul Administraţiei lui Viktor Yanukovych, președintele Putin îl convinsese pe Yanukovych de a respinge orice înţelegere cu Uniunea Europeană care ar fi putut să creeze o apropiere a Ucrainei de Occident.

Chiar și o analiză foarte simplistă a concepţiei strategice a președintelui Putin poate evidenţia cu ușurinţă greșelile (ca să nu spunem –gafele politice) pe care le-a făcut și continuă să le facă prin sistemul folosit de alipire a Crimeei prin intimidarea cu armata Federaţiei Ruse și așa zisele alegeri libere.

Dacă am vrea să amintim numai câteva dintre ele ne vom referii la demisia președintelui ucrainean Viktor Ianukovici, și escaladarea, astfel, a problemei corupţiei și a furtului suveranităţii Ucrainei.

Pe această cale s-a dat o lovitură foarte puternică, poate chiar fatală, elementelor triadei geostrategice definită de Putin: de "mare putere", de pilon (împotriva Occidentului care a câștigat o nouă poziţie în Ucraina ), precum și o lovitură dată hegemoniei Rusiei în spaţiul post – sovietic.

Din punctul de vedere al Moscovei, împrejurarea ar permite o re-desenare a hârţii geopolitice a Eurasiei.

Putin și-a creat singur o auto izolare, și-a creat premizele unei destabilizări economice și a provocat modificarea unor relaţii ale Europei cu Ucraina.

Au fost oare aceste planuri anticipate în strategia politicii externe (și interne) a președintelui Putin?

Dacă ar fi să vedem care a fost reacţia populaţiei din Crimeea la planurile Rusiei, putem remarca că cei mai mulţi dintre crimeeni au fost de acord cu alipirea Crimeei la Federaţia Rusă.

Ei chiar au votat la mijlocul lunii martie 2014 pentru această alipire. În noaptea votării, mii de oameni au ieșit în stradă pentru a celebra această victorie. Dar în acelaș timp nu toată lumea a fost bucuroasă de această acţiune organizată de Rusia, în special cei mai în vârstă care știau din proprie experienţă cum s-a manifestat Rusia faţă de populaţia ei zeci de ani în timpul stalinismului și după moartea lui Stalin.

Făcând o comparaţie, care ar putea să nu fie considerată de toată lumea ca fiind cea mai bună, dar care ar putea să ne dea o imagine a realităţii, să vedem: cum ar fi dacă populaţia dintr-o anumită regiune a Statelor Unite ar vota pentru alipirea regiunii respective la o altă ţară ?.

În Crimeea din întreaga populaţie ”vorbitoare de limbă rusă” – care a fost unul din principalele criterii ale alipirii, tătarii care sunt într-un număr de câteva sute de mii, sunt realmente speriaţi de ce li se poate întâmpla din nou, poate dacă nu imediat ci în continuare pe parcursul vieţi lor.

În ceea ce privește tacticile politice ale președintelui Putin, manifestate în mod ”eficient” în ultimii 14 ani (de când este la putere – n.n.), se poate considera că a fost mai degrabă o șansă sau să-i spunem noroc (atât în politica sa internă cât și în cea externă), datorită unor factori mai mult obiectivi.

Când a preluat conducerea Rusiei în 1999, un baril de ţiţei în medie era de aproximativ 17 dolari și în mare măsură adversarii săi politici din Rusia și din afara ei, s-au dovedit ca având adevărate handicapuri din punct de vedere politic și economic .

Ca urmare, putem spune că Vladimir Putin s-a bazat pe acest gram de noroc și pe un grad ridicat de inteligenţă cultivată încă de când funcţiona ca șef al KGB.

Probabil că în concepţia sa politică Vladimir Putin s-a inspirat (citind unele descrieri despre Napoleon - n.n.) din modul de gândire și principiile acestuia care spunea:

” Obţine mai întâi o victorie prin luptă, și apoi decide ce este de făcut "

De fapt acesta a fost modul în care a procedat până acum, aplicând în mod treptat și consecvent presiuni asupra Ucrainei, urmărind să vadă dacă și cum îi funcţionează planul și urmărind în acelaș timp reacţia Occidentului. Este vorba în primul rând de SUA cu privire la ”expresia” de ”îngrijorare pentru siguranţa etnicilor ruși din Ucraina” (care s-a dovedit ca fiind un motiv să-i spunem: eficient) și apoi prin acţiunea de legitimitate a guvernului ucrainean, la introducerea de forţe militare în Crimeea, prin "cererea " prezentată în faţa Consiliului

Federaţiei Ruse a Parlamentului privind "utilizarea " de trupe militare. Faţă de declaraţia președintelui Putin din 24 December, 2004 (11) în care spunea:

”Rusia nu are intenţia de anexare a vreunei ţări”

în 2014 președintele Putin și-a schimbat complet punctul de vedere și acest fapt este mai mult decât grav pentru Rusia și deosebit de periculos pentru toate ţările din zonă care se pot aștepta în orice moment la noi acţiuni agresive din partea Rusiei.

Nu cred că a fost o greșeală, ci mai degrabă o totală naivitate din partea președintelui George W. Bush și a consilierilor lui precum și o necunoaștere a filozofiei și mentalităţii unui om ce a condus KGB, atunci când afirmase:

”... am privit în sufletul lui și am văzut bunătatea...”,

La ce „bunătate„ se referea fostul președinte care nu știa ce se ascunde în spatele acestei așa zise ”bunătăţi”.

Cred că mult mai realistă a fost opinia lui Wiston Churchill despre Rusia când spunea:

" este ca o ghicitoare înfășurată într-un mister în interiorul unei enigme"

și care i s-ar putea aplica perfect, cu multă ușurinţă, chiar președintelui Putin, care în perioada în care a activat în  cadrul KGB ca trimis pentru mai mulţi ani al acestei instituţii în Germania, a avut misiunea de a recruta oameni care să spioneze occidentul.

Occidentul în general și consilierii prezidenţiali americani în special, nu știu sau nu pot înţelege filozofia unui om ca președintele Putin. Occidentul crede că Putin se va opri pentru moment pentru a savura succesul Crimeei și pentru a evalua efectele acţiunilor ce eventual se vor manifesta pe plan mondial.

O invazie pe scară largă și ocuparea Crimeei a fost, prin urmare, primul pas și probabil vor urma și alţi pași în aceeași direcţie - cu excepţia cazului în care va exista o reacţie a lumiioccidentale și cu un efect serios asupra vieţii economice și politice a Rusiei.

Care va fi răspunsul Occidentului ?

Încă nu se știe cum se va desfășura întregul plan de răspuns al Occidentului întrucât pe de o parte cea mai mare parte a Europei depinde de gazul rusesc și pe de altă parte Europa este divizată în privinţa impunerii unor noi sancțiuni ce li s-ar aplica Rusiei în general și economiei și populaţiei în special. Președintele Putin cunoaște toate aceste aspecte și așteaptă, urmărind care este cel mai bun moment să acţioneze.

Chiar dacă Statele Unite și aliaţii din cadrul Uniunii Europe sunt conștienţi de faptul că obţinerea votului privind dezlipirea Crimeei de Ucraina a fost un act ilegal și alipirea la Federaţia Rusă a fost efectuată într-un mod total nelegitim, Rusia ne având dreptul să facă o asemenea manevră, singura modalitate, în prezent, este aceea de sancţionare din punct de vedere economic și politic și aplicarea ulterior și altor sancţiuni poate mai ”convingătoare”!.

SUA și aliaţii săi, trebuie să ţină cont de faptul că cele mai multe , dacă nu toate, aceste măsuri de sancţionare economică și socială nu se referă numai la președintele Putin, la elitele din jurul lui (13) dar și la întreaga populaţie rusă.

Din analiza tuturor circumstanţelor existente în vederea luări anumitor decizii rezultă un fapt sigur și anume: actualele condiţii nu sunt similare cu cele din anii ’40 și nici președintele Putin - după opinia multor politologi, (chiar dacă se vrea în sinea lui), nu este nici Stalin și nici Brejnev.

De asemenea actuala Rusie nu este nici pe departe fosta Uniunea Sovietică; Cortina de Fier nu mai există iar prin intermediul internetului întreaga lume este informată imediat de ceea ce se întâmplă și astfel se poate crea foarte rapid o largă opinie publică .

Pașii Occidentului nu sunt greu de remarcat, însă deocamdată sunt destul de fragili. Dintr-un anumit punct de vedere este de înţeles reacţia Europei de Vest care nu vrea să dea ”foc la poduri” (după o expresie engleză –n.n.), avînd nevoie deocamdată de petrolul și gazele naturale importate din Rusia și de multiplele relaţii economice pe care le au multe dintre ţările europene cu Rusia (14).

Chiar dacă imaginea Federaţiei Ruse este cu mult sub nivelul așteptărilor, se găsesc unii dintre cei intervievaţi de către TNS Emnid (15), care consideră într-o proporţie de 84% că cea mai bună soluţie este cea a soluţiilor diplomatice și numai 45% sunt pentru sancţiuni ce ar trebuii date Federaţieie Ruse.

După opinia unor politicieni prezentată recent prin diverse surse ale mass-mediei occidentale, ceea ce ar fi deosebit de important ar fi lansarea unei declaraţii comune a aliaţilor SUA (a șefilor de stat din ţările membre ale NATO și ale UE) de avertizare cu privire la "consecinţele" ce ar urma în cazul unei invazie ruse în Ucraina.

O asemenea declaraţie scrisă ar trebui să atenţioneze Administraţia de la Kremlin asupra faptului că Rusia riscă o și mai mare izolare faţă de întreaga lume din punct de vedere economic, politic, social și cultural care ar provoca efecte dezastruoase în special pentru întreaga populaţie a Federaţiei Ruse .

Actualele măsuri impuse de SUA și aliaţii ei de a elimina Rusia din G8, îngheţarea unor active financiare și de altă natură ale elitei ruse, care sunt situate în afara Rusiei, precum și posibilităţile unora dintre membrii elitei rusești și a familiilor lor de a vizita, de a locui sau de a studia în SUA și în diverse ţări ale UE, se pare că încă nu au avut un efect major.

La asemenea măsuri și la altele de natură economică se așteaptă reacţia Administraţiei de la Moscova. De asemeni măsurile privind restricţiile la exporturi (care cu toate că sunt direct dependente de tehnologie occidentală în special în sectorul petrolifer și al gazelor naturale), cele din industria alimentară, din domeniul tehnologiei avansate și altele își pot dovedi impactul imediat sau pe un termen mai îndelungat asupra economiei ruse.

De asemeni manifestarea unei revoluţi în Ucraina poate avea ca efect o masivă ruptură în geopolitica Rusiei și cu siguranţă nu s-ar mai putea opri Rusia de a intra într-o puternică criză de natură politică, economică și socială.

Dacă Occidentul nu va acţiona cât mai rapid amânându-se în mod nejustificat, asemăna acţiuni se poate considera, că măsurile de de-nuclearizare ale Ucrainei au fost pe bună dreptate o enormă greșeală.

Nu trebuie uitat că la începutul decadei anilor ’90, Ucraina poseda un arsenal nuclear(16) ce o plasa – după anumite considerente și după opinia unor strategi militari, pe locul al treilea în lume.

Decizia de renunţare la acest arsenal s-a bazat pe asigurarea

Rusiei de ”respectare a independenţei și suveranităţii naţionale” a

Ucrainei și de păstrare a graniţelor Ucrainei la nivelul acelor ani.

Prin Memorandul de la Budapesta (17) Rusia își asumase obligaţii pe care în prezent le-a încălcat și ca atare planul de de-nuclearizare al Ucrainei poate fi considerat că a fost o tactică de mult gândită de către un guvern care nu trebuia crezut în nici o circumstanţă și cu atât mai puţin în prezent.

 

3.2. Dece și cum s-a ajuns la situaţia actuală?

Înainte de a vedea răspunsurile adevărate la întrebarea firească de mai sus să vedem cum de s-a ajuns la situaţia ca multe dintre aceste republici foste sovietice să aibă un număr mare de populaţii ne-autohtone și care chiar dacă nu erau sau nu sunt de origine rusă rămâne de văzut dacă ar vrea să se întoarcă în locurile unde s-au născut și unde au rădăcinile predecesorule.

Nici odată istoria U.R.S.S. nu s-a referit la politica comunistă de mișcare a unor mase important ale diverselor populaţii dintr-o parte în alta a Uniunii Sovietice.

Despre asemenea acţiuni se pot scrie zeci de volume, iar mulţi dintre autorii care cunosc aceste fapte au început să le descrie de abia după 1989, după ce a căzut comunismul în Rusia și s-a considerat că este un moment de lumină care nu a mai fost atât de riscant pentru a-și expune în mod deschis opiniile.

Din păcate această speranţă nu a ţinut mult și cu atât mai puţin în prezent se poate observa că nu există o adevărată libertate a presei și a cuvântului în Federaţia Rusă, iar președintele Vladimir Putin, afirmase considerând cucerirea independenţei de sub dominația Rusiei a unui număr mare din fostele republici sovietice ca :

”una dintre cele mai mari catastrofe geopolitice

ale secolului 20 care a dus la destrămarea Uniunii Sovietice”,

Ieșirea din această ”închisoare a naţiunilor”, cum era socotită de către foarte mulţi autori, a dovedit cât de falsă și forţată a fost această unire a unor ţări și popoare care nu aveau nimic în comun cu Rusia, decât un steag și un imn comun și acestea impuse prin forţa armelor.

În majoritatea cazurilor în fiecare republică fostă sovietică se vorbesc limbi diferite(18) și limba rusă care a fot impusă începând din clasele elementare și până la universităţi, fiind considerată ca o limbă obligatorie iar cei ce au folosit-o nu au învăţat-o de plăcere ci pentru că așa se cerea!.

De asemeni este interesant de văzut care a fost opinia Ministrului de Externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, la întîlnirea cu Secretarul de Stat al SUA John Kerry referitoare la Crimeea,

(întâlnire care a avut loc la 29 martie 2014 La Paris).

La această întâlnire Lavrov a reiterat ideea după care:

”Rusia are o misiune specială și anume de a avea grijă de toţi

conaţionalii ruși, indiferent unde se găsesc și care se plâng

că suferă de profunde discriminări politice, economice și sociale”.

Pentru oricine urmărește evoluţia filozofiei politice a președintelui Putin

referitoare la anexarea Crimeii la Federaţia Rusă și la următorii pași ai aceleași

filozofii cu privire la alte republici apare o întrebare firească:

Cum de s-a ajuns la situaţia ca în cele mai multe republici să trăiască cetăţeni din alte

republici și mulţi cetăţeni ruși?

Răspunsul la o asemenea întrebare apare clar oricui urmărește situaţia transferurilor de

populaţii dintr-o republică în alta sau în interiorul aceleiași republici din tr-o zonă în alta.

Dar să vedem pe concret când și cum s-au petrecut aceste fapte.

 

Lavrov afirmase:

”conaţionalii ruși, din Crimea trebuie protejaţi

împotriva oricăror discriminări din partea

guvernului ucrainean și faptul că ei vorbesc

limba rusă”. (Întâlnirea de la Paris din 29

martie 2014)

3.3.Transferurile de populaţii în Uniunea Sovietică

 Despre asemenea acţiuni se pot scrie tomuri întregi; în continuare vom prezenta numai unele dintre aceste acţiuni organizate după evenimentul din 1917.

Literatura actuală rusă și din alte ţări confirmă modul în care s-au desfășurat asemenea acţiuni din dispoziţia lui Stalin și a urmașilor lui.

Transferurile de populaţie în Uniunea Sovietică pot fi clasificate în următoarele categorii:

- deportarea unor categorii ale populaţiei considerate ca avînd

atitudini "antisovietice" și cei vizaţi fiind consideraţi de cele mai

multe ori ca dușmani ai clasei muncitoare/proletariatului/poporului”;

- deportarea unor grupuri naţionale;

- transferul în lagăre de muncă și

- organizarea migrării în sens invers, pentru repopularea teritoriilor

epurate etnic.

De cele mai multe ori, destinaţiile unor asemenea transferuri erau spre zonele îndepărtate ale Rusiei mai puţin populate sau chiar nepopulate.

Asemenea deportări se refereau la:

a. Deportările unor membri ale anumitor categorii sociale,

b. Transferurile unor grupuri etnice

c. Trimiterile în lagărele de muncă forţată.

d. Campanii pentru transferul de forţă de muncă

 

a.    Deportările anumitor categorii sociale

 

Culacii au reprezentant cea mai numeroasă categorie socială care a fost deportată.

Deportarea celor denumiţi oficial culaci a inclus mai multe valuri importante, care au continuat până la începutul anului 1950.

Deportările pe criterii etnice au fost justificate pe motive politice și sociale, de exemplu ale polonezilor din teritoriile anexate în 1939 din estul Poloniei, care sunt în zilele noastre zonele vestice al Belarusiei și Ucrainei.

Mai multe secte religioase, cea mai importantă fiind Martorii lui Iehova, au fost declarate antisovietice, iar membrii lor au fost deportaţi separaţi în grupuri mici (uneori formate din 2-3 persoane) și mutate în diferite colţuri ale U.R.S.S. pentru a se rupe legătura dintre ei și pentru a distruge aceste formaţiuni religioase.

 

b. Transferurile unor grupuri etnice

 

Mutarea în masă a unor grupuri etnice, potenţial dăunătoare sovietelor, a fost o tehnică folosită foarte des de Stalin cât timp a fost la putere și de către cei ce i-au servit în instituţiile de coerciţie. Victimele acestor transferuri au fost:

· polonezii (1934),

· coreenii (1937),

· ucrainienii, evreii, lituanienii, letonii, estonii

(1940-1941 și 1945-1949),

· germanii de pe Volga (1941),

· balkarii, cecenii, ingușii (1944),

· calmucii (1944), turcii meșketieni (1944),

· tătarii din Crimeea (18 mai 1944).

· culacii, indiferent de naţionalitate, au fost relocaţi

în Siberia și Asia Centrală.

În timpul și după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Stalin a ordonat o serie de deportări la o scară deosebit de mare, care au afectat profund compoziţia etnică a Uniunii Sovietice.

Peste 1,5 milioane de oameni au fost deportaţi în Siberia și în republicile din centrul-Asiei.

Separatismul, împotrivirea faţă de legile sovietice, colaborarea cu invadatorul nazist erau motivele oficiale cele mai des considerate pentru deportări, deși nu se poate neglija o dorinţă secretă de purificare etnică a anumitor regiuni, așa cum a fost cazul Crimeei și a tătarilor băștinași.

Deportările au început cu polonezii din Belarusia, Ucraina și Rusia Europeană, (cum a fost cazul minorităţii poloneze din Uniunea Sovietică), atingând apogeul în perioada anilor 1932-1936.

Coreenii din Orientul Îndepărtat Sovietic au fost deportaţi în 1937. Au urmat germanii de pe Volga și alte naţionalităţi din Crimeea și nordul Caucazului.

Alte minorităţi au fost pur și simplu alungate din zona de coastă a Mării Negre: bulgarii, grecii și armenii.

Din zonele nou cucerite în Polonia au fost deportaţi 400.000 de oameni.

La fel s-a întâmplat și în Ţările Baltice, de unde au fost deportaţi peste 200.000 de oameni.

Din regiunea Cernăuţi și din RSS Moldovenească au fost deportaţi românii; estimările fiind între 200.000 și 400.000 de oameni. În conformitate cu ultimele recensăminte, în Rusia trăiesc 20.000 de români, iar în Kazahstan trăiesc peste 180.000, victime ale deportărilor, sau urmașii acestora.

Numărul celor care au pierit în timpul deportărilor este uriaș: după unele estimări mai recente 60% dintre balticii deportaţi au murit și aproape jumătate dintre tătarii din Crimeea au pierit de foame în primele 18 luni de exil.

În total se apreciază că au murit 40% dintre toţi cei care au fost deportaţi.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, populaţia germană din regiunea Kaliningrad a fost înlocuită cu cetăţeni sovietici, în special cu ruși.

 

În februarie 1956, Nikita Hrușciov, în discursul său secret despre cultul

personalităţii și consecinţele sale, a condamnat deportările și încălcarea

principiilor leniniste, apreciind că ucrainienii nu au avut parte de deportare

"numai pentru că erau prea mulţi și nu exista un loc în care să fie deportaţi".

 

Guvernul său a inversat cursul numeroaselor deportări staliniste, deși, nici până în anul 1991, tătarilor crimeeni, turcilor meșketieni și germanilor de pe Volga nu li se permisese să se reîntoarcă în masă pe pământurile strămoșilor lor.

Deportările au avut un efect profund asupra cetăţenilor neruși din URSS și situaţia lor continuă să fie o  problemă politică majoră – amintirea deportărilor în masă a jucat un rol major în

mișcările separatiste din Ţările Baltice, Tatarstan și Cecenia.

Ukaznicii

Termenul ukaznic derivă din cuvântul rusesc "ukaz" – "decret". Acest nume era aplicat condamnaţilor conform diferitelor ukazuri sovietice, dar cea mai obișnuită interpretare se referă la o serie de decrete care priveau ceea ce legea sovietică considera că este parazitism social sau eschivarea de la obligaţia prestării unei munci utile societăţii. Printre primele decrete de acest fel (2 iunie 1942) a fost cel "Cu privire la cei vinovaţi de eschivarea de la prestarea unei munci utile societăţii și pentru un fel de viaţă antisocială, parazitară în sectorul agricol". Un asemenea decret era aplicat de obicei colhoznicilor care nu reușeau să-și îndeplinească zilele muncă obligatorii. Termenul de exil pentru o asemenea faptă era de 8 ani. Între 1948-1952, au fost înregistraţi 33.266 ukaznici. Spre deosebire de alte categorii de deportaţi, copii acestor exilaţi nu erau pedepsiţi cu strămutarea.

 c. Trimiterea în lagărele de muncă forţată

Trimiterile în lagărele de muncă, Gulaguri, și sistemul colonizărilor obligatorii au fost plănuite în conformitate cu cerinţele politicii de populare ale zonelor îndepărtate și nelocuite din URSS.

Proporţia uriașă a acestor colonizări forţate a dus la părearea politicienilor occidentali conform căreia  creșterea economică a Uniunii Sovietice s-a bazat în mare parte pe munca sclavilor din Gulaguri. În același timp, în mai multe ocazii, au existat cazuri de transferuri de forţă de muncă făcute prin mijloace non-violente, prin intermediul așa numitelor recrutări.

În februarie 1956, Nikita Hrușciov, în discursul său secret despre cultul personalităţii și consecinţele sale, a condamnat deportările și încălcarea principiilor leniniste, apreciind că ucrainenii nu au avut parte de deportare

"numai pentru că erau prea mulţi și nu exista un loc în care să fie deportaţi".

Forţa de muncă din bazinele miniere Donbass și Kuzbass a fost completată prin astfel de mijloace. (Pentru a face o comparaţie istorică, în Imperiul Rus, minerii din minele de stat erau recrutaţi dintre tinerii care nu doreau să facă serviciul militar (care într-o anumită perioadă era de 25 de ani).

 

d. Campanii pentru transferul forţei de muncă

 

Transferul de forţă de muncă în industria petrolieră din Baku.

În timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, în octombrie 1942, datorită ameninţării germane, aproximativ 10.000 de muncitori din industria petrolieră din Baku și împrejurimi au fost transferaţi către zone cu potenţial petrolier: zona "Baku Secundară " (câmpurile petroliere Volga-Ural), Kazahstan și Sahalin, în condiţiile în care și naziștii urmăreau să cucerească zona  petrolieră din Azerbaijan.

Documente recente obţinute din diverse surse care au fost considerate cu caracter secret prezintă cronologia acestor mișcări de masă ale populaţiilor într-o perioada de circa 30 de ani (1920-1951).

Ne existând surse oficiale cu date exacte –multe dintre ele fiind distruse, cifrele cu privire la numărul celor ce erau obligaţi la mișcările de populaţii au fost rotunjite.

Aprilie 1920: 45.000 de cazaci ai armatei de pe râul Terek(19) au fost deportaţi în Ucraina și nordul Rusiei Europeane, în conformitate cu decizia CC a PCUS, de curăţire a zonei de cazaci.

1930: "Curăţarea" regiunilor vestice de graniţă: 18.000 de "elemente socialmente periculoase"dintr-o fâșie de 22 km de lângă frontiera RSS Ucrainiana și RSS Bielorusă au fost deportaţi în Siberia de vest și în Orientul Îndepărtat Rusesc.

1930-1936: mai multe valuri de deportare a culacilor din "regiunile complet colectivizate", dar și din alte regiuni.

1933: Migraţia a 200.000 nomazi kazahi în timpul foametei din 1933, din Uniunea Sovietică în China, Mongolia, Iran și Afganistan.

Februarie-mai 1935: Deportarea a 30.000 finlandezi - ingrieni din zona de graniţă a regiunii Leningrad în regiunea Vologda, RSS Tadjică, RSS Kazahă și Siberia de vest. Februarie-martie 1935: Deportarea a 42.000 de polonezi și germani din zonele de graniţă ale RSS Ucrainiană și din regiunile Kiev și Vinniţa în regiunile răsăritene ale Ucrainei.

Mai 1936: Deportarea a 45.000 de polonezi și germani din RSS Ucrainiană în RSS Kazahă.

Iulie 1937: Deportarea a 2.000 kurzi din regiunile de graniţă din sud (Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Turkmenia, Uzbekistan și Tajikistan) în RSS Kirkiză și RSS Kazahă.

Septembrie-octombrie 1937: Deportarea totală a coreenilor (172.000) din regiunile de graniţă ale Siberiei răsăritene și Orientului Îndepărtat în RSS Kazahă și RSS Uzbecă.

Septembrie-octombrie 1937: Deportarea a 9.000 de chinezi și "harbinitini" (ruși din Harbin) din Orientul Îndepărtat sudic în Kazahstan și Uzbekistan.

Ianuarie 1938: Deportarea iranienilor din regiunile de graniţă ale Azerbaidjanului în Kazahstan.

1938: Deportarea a 6.000 de evrei iranieni din zonele de sud ale Turkmeniei în deșerturile turkmene nordice.

Februarie 1940: Deportarea a 140.000 de polonezi din noile teritorii cucerite în vestul Belarusei și Ucrainei în nordul Rusiei Europene, Urali și Siberia.

Aprilie 1940: Deportarea a 61.000 polonezi (din diferite categorii sociale) din vestul Ucrainei și Belarusiei în Kazahstan și Uzbekistan.

Iunie 1940: Deportarea a 75.000 polonezi refugiaţi din Polonia în Belarusia și Ucraina sovietice

în nordul Rusiei Europene, Ural și Siberia.

Iulie 1940: Deportarea "persoanelor de etnie străină" din regiunea Murmansk în RSSA Karelo-Finnică și în ţinutul Altai.

22 mai, 1941: Deportarea a 11.000 de membri ai familiilor de "contrarevoluţionari și naţionaliști" din vestul Ucrainei în sudul Kazahstanului, în ţinutul Krasnoiarsk, regiunea Omsk și regiunea Novosibirsk.

12 iunie, 1941 Deportarea a 30.000 de membri ai familiilor de "contrarevoluţionari și naţionaliști" din regiunile Cernăuţi și Ismail (care au fost realmente răpite României-n.n.) și încorporate în Ucraina și din proaspăt formata RSS Moldovenească în Kazahstan, RSSA Komi, regiunea Krasnoiarsk și în regiunile Omsk și Novosibirsk.

14 iunie 1941: Deportarea "elementelor antisovietice" din ţări baltice anexate (stabilit prin Ordinul nr. 001223 al Comisariatului Poporului Pentru Securitatea Statului), după cum urmează:

· din Lituania (18.000) în ţinutul Altai, regiunea Novosibirsk, Kazahstan și RSSA Komi;

· din Letonia (17.000) în ţinutul Krasnoiarsk și regiunea rusească Novosibirsk și regiunea kazahă Karaganda.

· din Estonia (10.000) în regiunea Kirov și regiunea Novosibirsk.

Iunie 1941: Deportarea a 21.000 "nationaliști" din Belarusia occidentală.

Septembrie-octombrie 1941:

§ deportarea a 439.000 germani din zona râului Volga și din regiunile Saratov și

Stalingrad) în Kazahstan, și ţinuturile Krasnoiarsk și Altai și regiunile Novosibirsk

și Omsk.

§ deportarea a 91.000 de finlandezi și germani din regiunea Leningrad în

Kazahstan și ţinuturile Krasnoiarsk și Altai și regiunile Novosibirsk și Omsk.

§ deportarea a 36.000 germani din Moscova, regiunile Moscova și Rostov în

Kazahstan.

§ deportarea a 138.000 germani din ţinuturile Krasnodar și Ordjonikidze, regiunea

Tula, RSSA Kabardino-Balkară și RSSA Ossetia de Nord în ţinutul Krasnoiarsk,

regiunea Irkutsk și în Kazahstan.

§ deportarea a 110.000 germani din Zaporoje, ţinuturile Stalinsk și

Voroșilovgrad în Kazahstan și în regiunea Astrahan.

§ Deportarea a 5.000 germani din regiunea Voronej în regiunile Novosibirsk și

Omsk.

§ deportarea a 46.000 germani din republicile transcaucaziene în

Kazahstan.

§ deportarea a 6.000 germani din RSSA Dagestan și RSSA Ceceno-Ingușă în

Kazahstan.

Martie-aprilie 1942: Deportarea a 9.000 finlandezi și germani, ca și a "elementelor social periculoase", din Leningrad și regiunea Leningrad în regiunea Irkuţsk, ţinutul Krasnoiarsk și în Iakuţia

Aprilie 1942: Deportarea grecilor, românilor și alte câteva naţionalităţi din Crimeea și Caucazul de nord.

Iunie 1942: Deportarea a germanilor, românilor, tătarilor și grecilor cu cetăţenie ne-sovietică din ţinutul Kransnodar Krai și regiunea Rostov.

August 1943: Deportarea a 500 de "bandiţi" karaci din Regiunea Autonomă Karaciai-Cerkesă Noiembrie 1943: Deportarea completă a karaciailor (70.000) în Kazahstan și Kîrgîstan.

Decembrie 1943: Deportarea calmîcilor din RSSA Calmîcă în ţinuturile Altai și Krasnoiarsk și în regiunile Omsk și Novosibirsk.

Februarie 1944: Deportarea completă a cecenilor (393.000) și ingușilor (91.000) din RSSA Ceceno-Ingușă și Daghestan în RSS Kazahă și RSS Kirkiză.

Martie 1944: Deportarea completă a balkarilor (38.000) din RSSA Kabardino-Balkară în RSS Kazahă și RSS Kirkiză.

Martie 1944: Deportarea a 3.000 calmîci din regiunea Rostov în regiunile Omsk și Novosibirsk.

Mai 1944: Deportarea balkarilor (circa 100) din Georgia în RSS Kazahă și RSS Kirkiză.

Primăva 1944: Căutarea și deportarea tuturor cecenilor, ingușilor, calmîcilor, karaciailor și balcarilor (circa 4,200) din totate republicile sovietice în RSS Kazahă și RSS Kirkiză.

Mai 1944: Deportarea a 182.000 tătari din Crimeea în Uzbekistan și în alte câteva regiuni.

Iunie 1944: Deportarea a 1.000 calmîci din regiunea Stalingrad în regiunea Sverdlovsk.

Iulie 1944: Deportarea a 1.800 adevăraţi creștini ortodocși din regiunile Riazan, Voronej și Oriol în regiunile Tomsk și Tiumen și în ţinutul Krasnoiarsk.

Iunie-iulie 1944:Deportarea grecilor, bulgarilor, armenilor și turcilor din Crimeea (circa 42.000) în Uzbekistan.

Noiembrie 1944: Deportarea a 92.000 meși, kurzi și hemșini din sudul Georgiei și a 1.000 de lazși din RSSA Adjară în republicile sovietice Uzbekă, Kazahă și Kirkiză.

Iunie 1948: Deportarea grecilor și Dașnaxului armenesc (58.000 ) de pe coasta Mării Negre în Kazahstan.

1948-1949: Deportarea unor familii socotite ca fiind "bandiţi" din diferite republici.

Martie 1951: Decretul pentru expulzarea a 9.400 martori ai lui Iehova, dintre care aproximativ 4.000 de copii din Ţările Baltice, RSS Moldovenească și vestul Ucrainei și Belarusului (Operaţiune coordonată de KGB sub numele: Operaţiunea Nord).

Decembrie 1951: Deportarea a 35.000 culaci din teritoriile anexate în Ţările Baltice, Ucraina vestică și Belarusul vestic în ţinutul Krasnoiarsk, Iakuţia, regiunea Tiumen și Kazahstan. Separat de toate aceste mutări în masă a diverselor populaţii au avut loc și multiple acte ale așa numitei colonizări. Acestea se desfășurau tot la indicaţia lui Stalin de către organul de coerciţie - NKVD.

 

3.4. Sistemul colonizărilor involuntare

Asemenea acţiuni se referă la:

· deportarea calmucilor din 1944,

· transferurile de populaţii nazisto-sovietice

· procesul de Rusificare

· evacuarea Prusiei Răsăritene

 

3.4.1. Colonizările forţate în Uniunea Sovietică

 

Colonizările, sau după cum sunt prezentate în literatura socială, actuală, strămutările forţate din Uniunea Sovietică au avut mai multe forme.

Cele mai cunoscute erau:

§ Sistemul muncii obligatorii în urma condamnărilor penale în lagărele Gulagului,

§ Strămutările unor întregi categorii de populaţie.

Aceste strămutări aveau rolul principal în colonizarea și exploatarea zonelor îndepărtate ale Uniunii Sovietice. Acest rol a fost subliniat în mod explicit în primul decret sovietic cu privire la lagărele de muncă obligatorie.

Strămutările populaţiei din Uniunea Sovietică care au dus la crearea acestor colonii au fost îndeplinite printr-o serie de operaţiuni organizate conform unor criterii naţionale și sociale de deportare.

Spre deosebire de lagărele Gulagului, coloniile obligatorii aveau aparenţele unor așa zise așezări "normale". Deportaţii locuiau împreună cu familiile lor și se bucurau de o destul de mare libertate de mișcare. Călătoriile acestor deportaţi erau însă limitate numai la anumite zone, iar deportaţii erau atent supravegheaţi de NKVD. În fiecare lună persoana strămutată trebuia să se prezinte la ofiţerul de supraveghere, din zonele rurale sau la secțiile de miliţie în

așezările urbane.

În afara acestor două forme ale colonizării forţate, Administraţiile staliniste din diferite republici, introduseseră și alte mijloace de coerciţie printre care:

 

3.4.2. Exilul intern

 

O formă de aplicare a exilului intern era cel al domiciliului forţat

Sistemul exilului politic și administrativ exista încă din timpul Imperiului Rus. Cele mai numeroase deportări cu domiciliu obligatoriu din URSS au fost aplicate unor întregi naţiuni strămutate în timpul regimului lui Stalin în perioada 1928–1953. De-a lungul timpului se folosiseră mai mulţi termeni pentru definirea acestei categorii de pedepsiţi extrajudiciari:

- coloniile speciale,

- coloniile de strămutare specială,

- exilurile administrative, șa.

Majoritatea celor exilaţii erau trimiși în zonele îndepărtate ale URSS-ului; Siberia, Kazahstan, Asia Centrală și Orientul Îndepărtat Rus, căutându-se să se anihileze legăturile ce ar fi putut exista între cei exilaţi.

 

3.4.3. Sistemul coloniilor forţate

 

Majoritatea populaţiei așezărilor obligatorii erau victime ale aceluiași principiu ceea ce astăzi este numit procesul de purificare etnică.

Încă de la înfiinţarea lui, guvernul sovietic se temea că anumite naţionalităţi ar fi putut acţiona ca o "a cincea coloană" subversivă în condiţiile apropierii și declanșării războiului mondial. Și în timpul lui Lenin, dar mai ales în epoca stalinistă au fost luate măsuri severe pentru a preveni această posibilă ameninţare. Deportaţii erau trimiși în închisori, lagăre de muncă, așezări obligatorii și în domicilii forţate, (sub supravegherea NKVD-ului).

 

3.4.4. Deportările din zonele de graniţă din 1939–1941

 

În zonele graniţelor de vest ale Uniunii Sovietice au apărut mai multe valuri de deportaţi, pe principalele direcţii de atac ale unor presupuși agresori externi. Aceste teritorii erau regiunea Murmansk și noile regiuni anexate în urma înţelegerilor secrete ale Pactului Molotov-Ribbentrop: estul Poloniei, Basarabia și Bucovina de Nord precum și Ţările Baltice. În timp ce bărbaţii au fost deportaţi în Siberia, femeile și copii au fost colonizaţi în Kazahstan.

În teritoriile anexate de la Polonia (teritoriul cunoscut cu numele de Kresy și în Voievodatul Bialystok), valul de represalii din 1939 a făcut parte din planurile operaţiunilor NKVD-ului împotriva polonezilor sovietici din anii mai dinainte prin care s-a luptat împotriva "dușmanilor sociali" sau a "inamicilor poporului" din care făceau parte:

- militarii de carieră,

- personalul administrativ și poliţienesc,

- marii proprietari de pământ, industriașii și comercianţii.

Acești așa numiţi "dușmani"ai poporului primeau condamnări de peste 20 de ani în lagăre de muncă. Populaţiile care trăiau de-a lungul graniţei de apus ale URSS-ului, ca și lucrătorii forestieri și muncitorii de la căile ferate au fost și ei pe listele celor ce urmau să fie deportaţi.

Deportările masive ale populaţiei poloneze în cele mai îndepărtate și puţin ospitaliere regiuni ale Uniunii Sovietice au avut loc în 1940–1941. Este greu de apreciat câţi polonezi au suferit în urma acestor acţiuni arbitrare; unele documente afirmă că ar fi vorba de populaţii între 400.000 și 1.600.000 de oameni.

Pe 23 iunie 1940, Lavrenti Beria, șeful NKVD, a ordonat ca regiunea Murmansk să fie curăţată de "naţionalităţile străine", atât scandinavi cât și alţi indigeni. finlandezii, norvegienii (din peninsula Kola) au fost strămutaţi în RSS Karelo-Finlandeză. Germanii, coreenii, chinezii și alţii au fost deportaţi în așezări din Munţii Altai.

Deportările din Ţările Baltice (Lituania, Letonia și Estonia) și din regiunile anexate ale României (Basarabia și Bucovina de Nord) au început să se desfășoare în perioada mai-iunie 1941.

În 1941, un mare număr de polonezi au fost amnistiaţi și nu au mai fost reţinuţi în așezările obligatorii, dar nu li s-a permis să se întoarcă în regiunile de frontieră.

 

3.4.4.1 "Deportările preventive" ale unor naţionalităţi (1941–1942)

 

Aceste deportări se refereau în special la cetăţenii sovietici membri ai unor etnii considerate ca fiind "inamicii naţionali"; era vorba de germani, finlandezi, români, italieni și greci. La sfârșitul acestui proces au fost incluși în valul de deportaţi și tătarii crimeeni.

3.4.4.2. "Deportările punitive" ale unor naţionalităţi (1943–1944)

Aceste deportări i-a privit pe membrii grupurilor etnice declarate vinovate de cooperare cu ocupantul nazist. Asemenea grupări se refereau la populaţiile care trăiau în Caucazul de Nord și în Crimeea: cecenii, ingușii, turcii meskheţiani, balcarii, karaciaii, tătarii crimeeni, bulgarii crimeeni și calmucii.

3.4.5. Deportarea germanilor din teritoriile ocupate (1944–1945)

Armata Roșie de ocupaţie a dus în deportare în Siberia mai mult de 200.000 de germani din România (din care aproximativ 75.000 de sași transilvăneni), Ungaria și Iugoslavia. Cei mai mulţi dintre aceștia datorită condiţiilor vitrege pe care le aveau de suferit și lipsa de hrană, au murit în lagărele de muncă.

Deportarea germanilor (din România) în Uniunea Sovietică este o faţetă a evenimentelor numite ”Strămutarea germanilor după al Doilea Război Mondial”, strămutare care a constat în acţiuni de deportare în masă în Uniunea Sovietică a unei părţi din populaţia civilă de origine germană, acţiuni care au avut loc nu numai în România, ci în toate ţările foste aliate cu Germania și care au fost aplicate sub control sovietic în urma Tratatului de la Ialta din 1945.

Asemenea deportări pot fi considerate ca fiind o răzbunare împotriva celor care au declanșat dezastruosul război. Ele au încălcat însă dreptul internaţional. În timp ce prin Procesele de la Nürnberg organizate de Aliaţi în 1945-1946, capiii puterii naziste au fost condamnaţi la închisoare sau chiar la moarte, unul din principalele capete de acuzare fiind deportarea populaţiei civile, pentru deportările în Uniunea Sovietică, în condiţii inumane, pe care istoricul american Alfred de Zayas(20) le compară cu munca forţată impusă de hitleriști, nimeni nu a fost judecat și condamnat pentru aceste fapte până acum (2014).

Fapte ca acestea s-au dat uitări sau în mod special nu se mai discută despre ele întrucât ar constitui o dovadă a modului în care ”Mama Rusia”, s-a ”îngrijit” de locuitorii ţării și despre care tânăra generaţie rusă care ”dorește să facă parte dintre locuitorii Mamei Rusia, nu știe prea multe.

 

4. Deportările din epoca postbelică

 

Deportările de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial nu au fost diferenţiate sau clasificate în mod special de către KGB. Au fost afectate persoane care s-au aflat vremelnic sub administraţia Forţelor Axei: membri ai familiilor persoanelor acuzate de loialitate faţa de administraţia Axei și persoane care au luptau împotriva puterii sovietice, care au fost acuzaţi de "banditism". Un mare număr de foști lucrători din Est au fost trimiși în exil. "Curăţarea" teritoriilor anexate a continuat până la mijlocul deceniului al șaselea. În iulie 1949, revoltele ţăranilor români din Basarabia și Bucovina de Nord au fost înăbușite cu duritate și au dus la deportarea a aproximativ 95.000 de oameni. (Acestea au fost cifrele găsite în arhivele NKVD – ului ca rapoarte prezentate lui Stalin în 1951).

O altă formă a persecuţiilor ce lua proporţii din ce în ce mai mari în Rusia după 1917, au fost persecuţiile religioase.

5. Persecuţiile religioase

Mai multe secte religioase printre care: Martorii lui Iehova, , Adevăraţii creștini ortodocși, Adventiștii-reformatori și altele au fost scoase în afara legii datorită încălcării legii privind:

" Separarea Bisericii de Stat și a Școlii de Biserică".

În particular, aceste secte interziceau membrilor lor să intre în rândul organizaţiilor de pionieri, de Komsomol sau să efectueze serviciul militar în Armata Roșie. Membri ai acestor secte și în special liderii lor erau pedepsiţi conform prevederilor codului penal, fiecare caz în parte fiind tratat separat.

Pe 1 martie 1953 Consiliul de Miniștri al URSS a promulgat decretul :

"Cu privire la expulzarea participanţilor activi ai sectelor ilegale antisovietice a iehoviștilor și a membrilor familiilor acestora (Decretul Consiliu de Miniștri nr. 1290-467).

Ca urmare a acestui decret, în 1951, 9.400 de membrii ai sectei Martorii lui Iehova, inclusiv aproximativ 4.000 de copii, au fost deportaţi din Ţările Baltice, Basarabia și zonele occidentale ale Belarusei și Ucrainei.

În 1954, un alt decret al aceluiași Consiliu de Miniștri ridica restricţiile impuse membrilor deportaţi ai acestei secte.

6. Alte categorii de deportaţi

 

Categoriile de mai sus au fost cele mai importante din punct de vedere numeric. Au existat și alte categorii mai "puţin numeroase" în raport cu întreaga populaţie a Uniunii Sovietice, dar extrem de importante în raport cu categoriile de populaţii afectate. De exemplu, în 1950, toţi iranienii, cu excepţia persoanelor de etnie armenească, au fost strămutate din RSS Georgiană.

6.1. Coloniile de muncă

 

Coloniile de muncă erau metode ale exilului intern. Cea mai mare categorie a "coloniștilor pentru muncă" a fost cea a culacilor și a membrilor familiilor lor deportaţi înaintea marilor epurări staliniste din deceniul al patrulea. Coloniile de muncă erau parte a Gulagului, dar nu aveau un regim atât de strict ca lagărele de muncă.

Primul decret oficial cu privire la "deculacizare" a fost decretul comun al Comitetului Central Executiv al CC al PCUS și al Sovnarkomului(21) din 1 februarie 1930. La început, familiile de culaci au fost deportate în zonele îndepărtate ale URSS pentru o așa numită "colonizare specială" fără vreo măsură specială de urmărire sau de relocare a pedepsiţilor. În 1931-1932, problemele deculacizării și a planificării teritoriale pentru exil au fost urmărite de o comisie specială a Biroului Politic al CC al PCUS, cunoscută sub numele de Comisia Andreev-Rudzutak.

Noţiunea de "colonii de muncă/coloniști pentru muncă" a fost introdusă in 1934 și a fost folosită oficial până în 1945. Din 1945, terminologia a fost unificată, iar culacii exilaţi au fost denumiţi " culacii- strămutaţi special".

 

7. Colonizările voluntare

 

Coloniile așa zise ”voluntare” erau așezări desemnate pentru condamnaţii eliberaţi mai înainte de termen din lagărele de muncă ca și pentru cei care își ispășiseră toată condamnarea, dar fuseseră obligaţi să respecte regula celor 101 kilometri. Aceste persoane erau cunoscute cu numele de coloniști liberi.

Termenul era folosit încă de pe vremea Imperiului Rus, având două înțelesuri: colonii libere ale ţăranilor sau a cazacilor (în sensul că erau libere de iobăgie), sau de așezare în exil a persoanelor care fuseseră eliberate după o condamnare in katorga(22).

În Uniunea Sovietică, un decret al Sovnarkomului din 1939 specifica:

"Pentru colonizarea treptată a regiunilor în care sunt înfiinţate lagăre de concentrare, se sugerează OGPU și Narkomatului pentru Justiţie să planifice de urgenţă activităţi bazate pe următoarele principii: (1) să transfere condamnaţii cu purtare bună în așezările libere mai înainte de termen (2) să-i oblige pe condamnaţi să ispășească toată condamnarea, dar să-i oblige la domiciliu forţat în anumite așezări și să le asigure pământ (3) să permită așezarea voluntară a condamnaţilor eliberaţi. "

"Coloniștii 20Ucliberi" din prima categorie erau obligaţi să efectueze munci similare celor din lagărele de muncă sau unele asemănătoare. Mai târziu, persoanele eliberate puteau fi desemnate pentru "colonizare liberă" în alte locuri decât în apropierea lagărelor, inclusiv în orașe, fiind obligaţi să presteze munci oriunde era cerută mână de lucru.

Pentru o lungă perioadă de timp, numărul celor persecutaţi în Uniunea Sovietică s-a bazat pe diverse estimări care variau mult, ordinul de mărime fiind cel al milioanelor sau al zecilor de milioane. După prăbușirea Uniunii Sovietice, cercetătorii au avut acces la arhivele KGB-ului.

Numărul de persoane persecutate se apropie mai mult de limita inferioară a estimărilor. În particular, la data de 1 ianuarie 1953, existau "numai" 2.753.356 de deportaţi și strămutări speciali. Dmitri Volkogonov în cartea sa despre Stalin(23) amintea că documentele oficiale aminteau de 2.572.829 de deportaţi pe 1 ianuarie 1950. Atât cifrele de arhivă cât și activitatea cercetătorilor au fost mult timp contestate. Ca răspuns la aceste critici s-a afirmat că cifrele sunt mai degrabă exacte, lucrătorii NKVD-ului având tot interesul la momentul raportării să-și demonstreze "eficienţa". Mai mult, aceste date sunt greu de falsificat, de vreme ce ele se sprijină pe întreg fondul arhivistic și nu doar pe câteva rapoarte.

Chiar dacă oficial nu apar informaţii despre numărul de persoane mutate din alte colţuri ale Uniunii Sovietice în Crimeea și în Ucraina pe parcursul anilor amintiţi mai înainte, este clar că prin politica stalinistă nu se lăsau asemenea locuri să fie populate de alte persoane decât de cele de origină rusă.

Oare mai este cazul chiar și după această scurtă prezentare a fenomenului mișcării obligatorii a populaţiilor dintr-o parte în alta a U.R.S.S. să găsim răspunsuri la întrebări referitoare la:

- cum și de când au ajuns ruși în Crimeea ?,

- cum și dece Ucraina era și este încă populată cu ruși și alte persoane din alte republici sau regiuni ale Rusiei?, și - dece se bucură cei de origine rusească – în special tinerele generaţii care nu cunosc adevărata situaţie a celor care au trăit zeci de ani sub comanda Moscovei, că se vor putea întoarce la locurile natale sau a străbunilor lor, chiar dacă în realitate nu au avut de suferit nici un fel de discriminări din partea ucrainilenilor?.

Folosindu-se de asemenea precedente create într-un mod artificial înainte de căderea comunismului rusesc, președintele Putin încearcă să readucă sub ”umbrela” Federaţiei Ruse fostele republici create într-un mod artificial înainte de căderea comunismului rusesc. Dacă nu toate cele 15 republici care formau Uniunea Sovietică, cel puţin parţial, (începând acum cu Ucraina apoi probabil Moldova – (vezi Harta Nr. 5), arătându-le în acest fel urmașilor lui cum se poate restabili o Rusie mare și puternică, care să nu se impresioneze de influenţa de pe plan mondial a altor ţări care încearcă pe toate căile oficiale și diplomatice să menţină sau să introducă o politică democratică în cât mai multe ţări din lume.

Harta Nr. 5

Pe de altă parte, din punct de vedere geo-strategic, Crimeea fiind o peninsulă în Marea Neagră, are deschidere pe  toate cele trei părţi spre mare și ca atare poate fi un punct strategic deosebit de control a acestei zone maritime;

iar președintele Putin își va putea asigura astfel controlul acestei zone și va putea dispune extinderea instalării unor baze militară în apele Mării Negre și a Mării de Azov.

Pentru a înţelege și mai bine întreaga situaţie să revedem modul în care s-au desfășurat evenimentele acestei treceri ”de bună voie”, dar cu armata rusă în spate, a Crimeei, sub steagul comunităţii Federaţiei Ruse și cum poate fi socotit un asemenea act?

8. Caracterul naţionalist sau imperialist al politicii

președintelui Vladimir Putin

Dacă analizăm punctul de vedere al filozofiei marxist-leniniste referitor la politica externă a

unei ţări mai puternice faţă de alte ţări mai slabe vom înţelege mai bine politica externă a

președintelui Putin.

După opinia unor autori din diverse ţări, specialiști pe probleme politice și economice rezultă

ideea după care:

imperialismul este politica unui stat și al conducătorilor lui menită să

sporească controlul asupra unor entităţi străine, cu scopul extinderii

sau menţinerii unor imperii, atât prin cuceriri teritoriale, precum și prin

metode indirecte vizând dominarea economică și politică a unor state.

 

Concepţia prezentată de Lenin în lucrarea Imperialismul – stadiul cel mai înalt al capitalismului se referă la ţările capitaliste dezvoltate care ajungând în stadiul lor cel mai avansat; ele vor și pot controla lumea, vor și pot subordona ţările mai slab dezvoltate preluându-le toate resursele sau folosindu-le drept elemente cheie în geo-politica și strategia lor.

O remarcă a Academicianului Mircea Maliţa(24) care a lucrat trei decenii ca diplomat confirmă o asemenea situaţie:

” ... în relaţiile dintre ele, statele nu se conduc după principii, ci după interese”.

Principiile ţin de ordine. Noi avem principii, în Carta Naţiunilor Unite, în diferite documente și tratate, pe care le recunoaștem. Există principii de convieţuire pașnică, nu? Însă, în paralel, sunt formaţiuni care trăiesc prin jaf. Un imperiu de exemplu, este ca o balenă, care înghite continuu, fiindcă, dacă n-are pești de înghiţit, moare. Adică nu te poţi aștepta de la un imperiu să aibă altă lege decât expansiunea continuă. Acesta nu este un principiu, ci un interes sălbatic și necontrolat. Relaţiile dintre mic și mare care ar trebui să fie conduse de principiile egalităţii. Dar nu-i așa: cel mare îl dominăp pe cel mic și vrea să stea deasupra lui.”

Se poate remarca vre-o asemănare între ceea ce a făcut Federaţia Rusă cu statutul independent al Crimeei faţă de ideia leninistă referitoare la politica imperialistă a diverselor state dezvoltate?

Masându-și trupe la graniţa Crimeei, a organizat așa zise ”alegeri libere” și a luat în  consideraţie ”dorinţa liberă” a populaţiei de ednie rusă pentru alipirea Crimeei la Federaţia Rusă.

imperialismul este politica unui stat și al conducătorilor lui menită să sporească controlul asupra unor entităţi străine, cu scopul extinderii sau menţinerii unor imperii, atât prin cuceriri teritoriale, precum și prin metode indirecte vizând dominarea economică și politică a unor state.

Despre scopul acestei alipiri, am vorbit mai înainte, așa că nu ne vor repeta, dar nu trebuie neglijată această politică a președintelui Vladimir Putin cu privire și la alte ţări cu care Federaţia Rusă are graniţe comune. Referindu-se la ideia după care populaţia rusă din Ucraina era izolată sau persecutată, discriminată sau i se puneau tot felul de bariere în dezvoltarea vieţii lor, asemenea afirmaţii sunt mai mult decât contrare cu realitatea.

Din informaţii personale pe care le-am obţinut în urma unor dialoguri cu ruși veniţi din Ucraina în Statele Unite, despre viaţa lor (în Ucraina), nici unii nu se plângeau de manifestarea unor asemenea discriminări. Mi se spunea că aveau drepturi similare cu toţi ucrainenii, ocupau funcţii corespunzătoare calificării lor și aveau acces la școli și universităţi ca toţi ceilalţi cetăţeni ucraineni, așa că asemenea concepţii naţionaliste(25)de care s-ar fi făcut vinovat guvernului ucrainean în special după eliberarea de sub dominaţia rusă, nu sunt valabile, sunt numai forme ale unei propagande deșănțate, râu voitoare la adresa Ucrainenei și un mijloc de exploatare a unei asemenea concepţii în interesul politic al alipirii acestui teritoriu la Federaţia Rusă.

Înainte de eliberarea Ucrainei de sub ocupaţia sovietică, când toţi erau sub aceeași umbrelă, cu atât mai puţin se putea vorbi de o asemenea concepţie naţionalistă a Ucrainei. Cine ar fi îndrăznit să practice o asemenea politică?

Dacă ar trebuii să se discute despre discriminări și despre politica naţionalistă – așa cum se practica de către fascism, atunci trebuie reamintită politica discriminatorie pe care a dus-o partidul comunist rus încă de la înființarea sa faţă de burghezie și de modul de manifestare discriminatoriu al tuturor celorlalte partide comuniste din ţările satelite Moscovei care duceau o politică similară cu adevărat discriminatorie.

Unde mai mult decât în condiţiile societăţii socialiste, erau discriminați copiii familiilor de burghezi și chiar de mici burghezi atunci când se punea problema procentului de admitere, de exemplu, în învăţământul superior, când ne ţinându-se seama de gradul de pregătire se acordau procente ridicate pentru intrarea în învăţământul superior numai anumitor categorii sociale și un minim (praf în ochii lumii) de procente acordat acelor categorii sociale (din care făceau parte micii burghezi și poate nici unui procent celor ce proveneau din familiile de negustori, sau copiii celor care erau socotiţi drept chiaburi). Unde în afară de sistemul socialist se aplica măsura discriminatorie de trimitere a copiilor acestor familii la armată în regimentele de muncă și care nu purtau uniforma militară similară a tuturor militarilor ci una de culoare grii pentru a-i diferenţia pe cei din această categorie ce făceau parte din brigăzilor de muncă, de restul armatei.

Din toate cele prezentate până acum nu se poate spune că Rusia duce o politică naţionalistă și nici președintele Putin nu poate fi considerat ca fiind naţionalist, mai degrabă duce o politică cu caracter net imperialist; folosindu-se de forţa militară și șantajând cu diverse aspecte economice, printre care cu stoparea livrării de petrol, ducând o puternică campanie propagandistică de așa zisă ”protejare ” împotriva discriminării populaţiei vorbitoare de limbă

rusă”. Pe asemenea criterii Putin și-a asigurat succesul alipirii Crimeei la Federaţia Rusă.

Din acest punct de vedere nu pot fi de acord cu punctul de vedere susţinut de Herman Van Rompuy(26), președintele Consiliului European, care în 2010 afirma:

”Cel mai mare pericol pentru Europa în prezent este frica;

frica este direct legată de egoism, egoismul este legat de

naţionalism și naţionalismul este legat de război”

Practic modul în care Federaţia Rusă a procedat în cazul Crimeei putea fi considerat ca fiind specific pentru secolele precedente cînd marile imperii își alipeau coloni pe calea războaielor și a cuceririi de noi teritorii.

*

Istoria confirmă că sfârșitul secolului 20 a fost marcat de lupta multor popoare pentru obținerea independenţei de imperiile de care erau legate (cum a fost de exemplu cel al Marii Britanii și al Uniunii Sovietice - în special după cel de al Doilea Război Mondial - n.n.).

Așa cum afirmă politologii cele mai bune exemple ale popoarelor care prin revoluţii sau războaie și-au cucerit independenţa au fost: Zimbave, Bosnia, Kosovo sau despărţirea pe calea unei ”revoluţii de catifea” dintre Cehia și Slovacia care au devenit ţări independente.

În același timp trebuie remarcat curentul ce a evoluat odată cu extinderea fenomenului globalizării când au avut loc mișcări libere de populaţii dintr-o ţară în alta în dorinţa de asigurare a unor condiţii mai bune de viaţă. Asemenea migraţii au dus și continuă să se manifeste prin apariţia unor ţări cu aspecte multinaţionale.

Intenţia Administraţiei Federaţiei Ruse este aceea de ași asigura un număr cât mai mare de ţări care să le fie subordonate, să asigure un număr din ce în ce mai mare al populaţiei(27) și în acest fel să-și rezolve și diversele aspecte ale prosperităţii economice.

Dominarea unor ţări de către altele care posedă armate mai bine dotate tehnic și mai numeroase, în condiţiile secolului 21, nu mai seamănă cu nimic din ceea ce a fost în secolele precedente când se putea utiliza forţa armată, când puteau fi făcute mișcări de trupe în ascuns, fără să fie observate de combatanţii adversari.

Tehnologia modernă bazată pe folosirea sateliţilor artificiali nu mai permite asemenea acţiuni. Totul se cunoaște în fracţiuni de timp. Ca atare chiar dacă asemena metode, ar putea da rezultatele scontate de către ţările agresoare, imediat se cunoaște și se află pe întregul glob. În anumite condiţii s-ar putea să aibă succes dar nu poate dura mult, deoarece pe această cale se creează o destabilizare politică, economică și socială și o reacţie instantanee a restului lumii.

 

9. Opinii privind politica dezvoltării economice a Federaţiei Ruse

 

Poate nimeni dintre conducătorii actuali ai diverselor ţări nu vor să recunoască că este mult mai simplu și mai ușor de a asigura prosperitatea unei ţări mai mici decât a unui imperiu.

Faptul acesta a fost prezentat cu mai multe detalii și de către Revista ”The Economist” care arăta în urmă cu cîţiva ani că din 10 ţări cu populaţii de peste 100 milioane de oameni numai Statele Unite și Japonia au dat dovada unei prosperităţi.

Este important ca în gândirea economică generală să-și găsească locul și să fie însușită și ideia după care în momentul actual când fenomenele globalizării și ale liberului schimb au luat asemenea proporţii, ne mai putând fi oprite în evoluţia lor, procesul asigurării prosperităţii poate fi ajutat în dezvoltarea sa nu numai de numărul populaţiei ci și de alţi factori cu o pondere însemnată.

Statele Unite, de exemplu, după opinia celor mai mulţi dintre economiștii americani și-au asigurat prosperitatea prin sistemul economic existent bazat pe o distribuţie federală a puterii diferitelor state și localităţi, care pot fi astfel mult mai ușor de condus și de coordonat în ambianţa naţională.

Un exemplu similar ce ar putea fi preluat și de către alte ţări europene este cel al Elveţiei care și-a impus un sistem economic, politic și social pe care și-l păstrează de sute de ani și care i-a asigurat un standart de viaţă ridicat al propriei populaţi.

Ceea ce este de asemenea important de reţinut este și faptul, considerat de către mulţi sociologi și politologi, după care statele-naţiuni constituie o bază aproape necesară și posibilă pentru manifestarea unei reale democraţi.

O limbă și o cultură comună, o credinţă comună a instituţiilor naționale, un simţ al destinului toate într-un teritoriu definit, cu drepturi egale pentru toţi cetăţenii - sunt condiţiile care permit votarea și aplicarea unor legi ce sunt destinate în mod real și nu propagandistic în favoarea întregului popor.

Ultimul președinte al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov (n:1931- ), vroia să introducă un model al unei ţări bazată pe principii democratice (41) ; în momentul în care președinția Rusiei a fost preluată de Boris Elţin (1931-2007), împreună cu Leonid Kravchuk (președintele la data respectivă a Ucrainei) au înţeles și au agreat de comun acord puctul de vedere privind evoluţia Uniunii Sovietice.

La 8 decembrie 1991 cei doi președinţi au fost de acord să dizolve Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice și să creeze o federaţie de state independente care să fie legate pe baza unor relaţii de respect reciproc și egalitare.

Nici Gorbaciov și nici Elţin nu își imaginau o uniune a republicilor fără Ucraina.

Această situaţie crease o adevărată confuzie politică întrucât:

De fapt întreaga politică rusă referitor la Ucraina se baza pe o veche idee pe care o lansase încă Lenin care spunea:

Uniunea Sovietică nu v-a putea supravieţui fără cărbunele ucrainean.

Faţă de actuala filozofie politică a președintelui Putin, Boris Elţin susţinea că în epoca post Sovietică fostele republici se vor întoarce singure și de bună voie la ”Mama Rusia”.

Președintele Putin ne având încredere în concepţia politică a lui Elţin a decis în 2008 să invadeze Georgia si a proclamat independenţa provinciilor georgiene separatiste: Osetia de Sud si Abhazia iar șase ani mai târziu, în 2014, a decis să invadeze Ucraina pentru a prelua Crimeea.

Ucraina nu vroia să facă din nou parte din Federaţie, iar la rîndul ei Rusia nu își imagina o federaţie fără Ucraina iar alte republici nu își imaginau independenţa și preferau să facă parte în continuare din Rusia.

Nimic nou sub soare !

În 1979, tot URSS a fost cel care a atacat Afganistanul având ca scop final instaurarea sistemului socialist în această ţară și plasarea în funcţia de președinte a lui Babrak Karmal- omul Moscovei.

Efectele acestui război de peste 10 ani au fost marcate de lichidarea sistemului comunist în Uniunea Sovietică și desfinţarea acestui imperiu prin lichidarea Uniunii Sovietice.

Pierderile umane și financiare ale Uniunii Sovietice în acest război au fost enorme. Peste 15.000 de morţi, peste 460.00 de răniţi și handicapaţi iar din punct de vedere financiar pierderile s-au ridicat la peste 60 miliarde ruble.

Ce s-a întâmplat în Afganistan și în alte ţări islamice după ce trupele rusești s-au retras, nu poate fi neglijat; mișcarea islamistă s-a accentuat și a început să se manifeste prin tot felul de atacuri teroriste criminale în diverse colţuri ale lumii.

Astăzi, din nou președintele Putin are noi planuri și noi intenţii care tot nu sunt în favoarea poporului rus ci din contra vor duce treptat dar sigur la o izolare din ce mai mare a Rusiei de restul lumii și va crea mari dezavantaje populaţiei ruse.

Chiar dacă de ochii lumii președintele Putin susţine că nu dorește să refacă fosta Uniune Sovietică este clar că ceea ce intenţionează este de a crea o Nouă Rusie cu o mare sferă de influenţă, pentru care folosește orice oportunitate ce îi apre și fără nici un pic de jenă faţă de restul lumii și faţă de semnăturile pe care le-a dat pe diverse înţelegeri bi sau multi-laterale.

10. Gestionarea situaţiei de criză din Ucraina

 Circa 40.000 de trupe rusești, și tancuri T-72, au fost masate la graniţa de est a Ucrainei creând o stare de totală neliniște întregului popor ucrainean; înainte de alegerile din 25 mai 2014, guvernul provizoriu al Ucrainei lansase un mesaj special pentru Administraţia de la Washington, în care afirma că în 1994, Statele Unite au convins Ucraina să renunţe la armele sale nucleare, în schimbul promisiunii de a proteja integritatea sa teritorială .

„Asemenea garanţii au nevoie de a fi efectuate "

Și de asemeni a fost lansat un apel către Fondului Monetar Internaţional în care se spunea:

" Suntem într-o situaţie periculoasă, critică .

Liderii anteriori au furat cât s-a putut mai mult, lăsând

vistieria goală.

Avem nevoie de bani pentru a plăti salarii și pensii .

Avem nevoie de sprijin umanitar direct ".

Președintele destituit Viktor Ianukovici - un nativ din orașul Doneţ - și mulţi oficiali de vârf au fugit din ţară la 22 februarie 2014 , furând pur și simplu i întreaga trezorerie ucraineană.

După cele mai recente informaţii provenite din Ucraina și prezentate de mass- media americană (Washington Post)(29) s-au furat peste $500.000; s-au găsit documente din care rezultă datorii ale Ucrainei făcute de fosta Administraţie, în valoare de multe miliarde de dolari, iar echipamentele militare ucrainiene sunt total depășite și ruginite.

Administraţia adinterim de la Kiev trebuie să se lupte în prezent pentru a face faţă prin asigurarea plăţilor către 270.000 de cetăţeni cu diferite handicapuri, să asigure hrana pentru 40.000 de copii săraci și să asigure pensiile pentru mii de pensionari și veterani.

Un sondaj recent de opinie realizat în ultima săptămână în rândurile unui număr mare al populaţiei confirmă că 75% dintre cei intervievaţi din Doneţ au sprijinit o Ucraină unificată(30), faţă de numai 10 % câţi au fost în favoarea aderării la Federaţia Rusă. Presa ucraineană a confirmat opinia unora dintre ”oamenii care au cunoscut modul în care s-a manifestat agresiunea rusă și care sunt realmente profund speriaţi de viitorul lor".

 10.1. Fenomenul corupţiei ucrainiene

Administraţia de la Kiev a emis un plan (de opt puncte), conceput pentru a îmbunătăţi climatul investiţional și lupta împotriva corupţiei, care este chiar mai gravă decât în Rusia. Ucraina se găsește pe locul 144 din 177 de ţări de pe ”Index of Transparency International” referitor la fenomenul corupţiei și care amplasează această ţară alături de Nigeria și Iran(31). Ucraineni plătească mită pentru orice - de la profesorii care prezidează prezentarea unei lucrări de

doctorat și până la eliberarea permiselor necesare pentru începerea unei activităţi comerciale .

Diverse surse internaţionale au prezentat date privind corupţia ucraineană și care pe baza unui studiu realizat de Banca Mondială încă din 2001 care sublinia că pierderile anuale ale Ucrainei din cauza corupţiei se ridicau la 1,5 miliarde de dolari. In aceeași măsură, o serie de experţi susţin că în prezent asemenea pierderi se ridica la peste 7 miliarde de dolari.

Lipsa controlului și a transparenţei ce se manifestă la toate nivelurile politice, sociale și economice au adus Ucraina la marginea prăpastiei.

Din păcate fuga președintelui Viktor Yanukovych (la 22 Februarie 2014), a prins ţara fără nici un plan de alegere a unui nou guvern, așa că tot ceea ce s-a putut face a fost să se numească câţiva membrii nu după anumite calităţi ci dintre cei care au fost dispuși să se angajeze într-o asemenea acţiune. Cei care aveau experienţă politică, au preferat să stea deoparte ne știind ce se va întâmpla cu ei și cu familiile lor dacă ruși vor veni peste ei.

Unii conducători ai unor mari întreprinderi, profitând de bulversarea creată au vrut să profite și s-au pretat la tot felul de furturi și obţinerea de mită pentru anumite servicii oneroase.

Un asemenea caz a fost cel al lui Yevgeny Bakulin, șeful companiei naţionale de gaze naturale și petrol și care a făcut o pagubă pentru Ucraina ce s-a ridicat la 4 miliarde dolari Acesta ar fi momentul alegerii libere și democrate a unui guvern naţional (prin alegerile din 25 Mai 2014) care trebuie să se ocupe de redresarea economică a ţării, să pună capăt corupţiei (care este sub controlul unei adevărate mafie), aplicând legi drastice în această direcţie și să încheie tratate economice cu ţările dezvoltate din punct de vedere economic după poziţii echitabile, în paralele cu solicitarea suportului NATO și al UE.

 11. Evoluţia recentă a economiei Federaţiei Ruse și a Ucrainei

 În 2013, revista Forbes l-a declarat pe președintele Vladimir Putin, persoana cea mai puternică din lume, și într-adevăr în special pentru unii mai naivi, așa era.

Așa cum s-a dovedit din anul 2000, când a devenit președinte, politica pe care a dus-o Putin a înlocuit starea de profundă degradare în care se găsea economia Rusiei când Boris Yelţin fusese președinte.

Ani de zile economia Rusiei începuse să-și ridice indicatorii economici și ca atare și nivelul veniturilor pe cap de locuitor au cunoscut o creștere de circa 70% (de la $1.500 la $10.000).

Dar ca oricare minune, nici această minune nu a ţinut prea mult timp; în prezent economia Rusiei este din nou într-o mare încurcătură. Ani de zile investiţiile ruse s-au îndreptau spre unele proiecte considerate de către mulţi  economiști analiști de pe plan mondial și chiar din Rusia ca fiind destul de ”dubioase” – acești economiști(32), afirmau că efectele unor astfel de proiecte au afectat neglijarea infrastructurii. Drumurile și căile ferate rusești au cunoscut o rapidă decădere și distrugere, fapt remarcat și de către foarte mulţi turiști ce vizitaseră Moscova, St. Petersburg și alte orașe.

Rata inflaţiei se menţine la 6.3% care era una dintre ratele cele mai ridicate între pieţele în curs de dezvoltare unde media inflaţiei este de circa 3.8%.

Dar reputaţia de ”maestru al refacerii sistemului economic” s-a dovedit până la urmă ca fiind perfect calată pe sistemul vechi comunist ”de extindere” de fapt a sistemului de control de către Administraţia de la Kremlin a întregii economii naţionale.

Dintr-un studiu efectuat de către Troika Dialog Research(33) rezultă că Administraţia Putin prin intermediul departamentelor sale deţine 30% din piaţa de capitaluri și alte 30% sunt deţinute de actuala oligarhie a oamenilor de afaceri ruși care susţin prin donaţii și finanţări sistemul politic rusesc.

10 dintre cei mai bogaţi oameni din Rusia care fiecare posedă circa 25 miliarde dolari (SUA), sunt susţinătorii planurilor guvernamentale rusești.

Dând impresia că au trecut de la sistemul conducerii centralizate la un sistem al pieţei libere după modelul sistemului capitalist, de fapt are loc manifestarea unui așa numit capitalism de stat în care statul este cel care controlează și dispune asupra sistemului economic în ansamblu și pe fiecare ramură de activitate. Din acest punct de vedere se poate considera că orice sancţiune impusă de către Occident acestor oligarhi ai vieţii economice rusești, este de fapt o lovitură dată sistemului actual economic al Rusiei. Importanţa acestui subiect ne determină să-l discutăm mai pe larg în continuare.

Pe baza unei analize economice globale se poate constata că Rusia și-a dezvoltat în ultimile decade economia, în general, dar a neglijat sistemul industriei manufacturiere. În timp ce alte ţări, cum ar fi Coreea și Republica Cehă și-au dezvoltat un sistem manufacturier ce reprezintă circa 20% din PNB, manufactura rusă cu greu ajunge în prezent să reprezinte 15% din PNB și aceasta după ce cu greu ajunsese în ultimi ani la 18% din PNB.

La această situaţie se mai adaugă și faptul că din punctul de vedere demografic în general și al forţei de muncă activă în special, Rusia se confruntă cu o scădere simţitoare a demografiei.

Unul din efectele directe este asupra finanţelor publice, în sensul următor: în timp ce procesul de pensionare ia proporţii în fiecare an, din ce în ce mai puţini sunt cei ce reprezintă forţa de muncă activă ce poate contribuii la asigurarea fondului destinat asigurării pensiilor.

Un fapt esenţial pe care consilierii președintelui Putin ar trebuie să-l reamintească președintelui este acela după care oricât s-ar strădui să facă uz de ”arma energiei”, nu a existat nici odată, nu există și cu atât mai puţin nu va exista nici în viitor o ”supraputere energetică”. Ceea ce se dovedește drept o cheie a succesului este aceea a resurselor umane.

Este suficient să ne gândim numai la exemplul Japoniei și chiar al Chinei care bazându-se pe resursele umane și nu pe cele naturale au reușit să devină forţe dominante în lume.

În Rusia un asemenea element trebuie considerat drept cheie a succesului și de aceea ar trebui să se dea decretul de ajutorare a ”vorbitorilor de limbă rusă” de a se întoarce la Mama Rusia și să li se ofere condiţii de viaţă cât mai atractive și locuri der muncă și poate atunci Rusia într adevăr ar putea ajunge o putere mondială și nu una zonală.

Merită apreciată politica de creștere a pensiilor în medie cu 25% anual, dar nu realizată în spirit populist, propagandistic ci pentru a asigura bătrânilor care au muncit toată viaţa și au avut de suferit zeci de ani condiţii dificile, cel puţin la bătrâneţe să se bucure de o viaţă mai bună.

În prezent asigurarea fondurilor necesare sistemului bugetar în general și al sistemului de pensii, nu poate fi realizat decât prin asigurarea unui preţ ridicat al petrolului (care ar trebui să ajungă la $222 miliarde, deci să reprezinte circa 10% din PNB)

Analiza efectuată de către experţii FMI dovedește că deteriorarea termenilor de comerţ a petrolului rusesc a creat situaţia în care deficitul bugetar datorită ramurilor din afara sectorului energetic este în prezent de 11% din PNB.

Pentru asigurarea și menţinerea bugetului Federaţiei Ruse la un nivel cât de cât balansat Rusia - după afirmaţia economiștilor din domeniul energetic, ar trebui să solicite ca preţul per barilul de petrol să fie de $110 deci cu $3.00 dolari mai mult per baril, faţă de actualul preţ ($107).

Rămâne însă de văzut în ce măsură impunerea unui nou preţ mai ridicat per barilul de petrol va putea fi acceptat de actualii cumpărători.

Ani de zile Administraţia de la Kremlin a impus vecinilor tot felul de condiţii, amenințându-i cu stoparea livrărilor de energie.

În 2006, de exemplu, Rusia a tăiat livrările de gaze către Ucraina în mijlocul iernii, în urma unei dispute referitoare la preţul de livrare.

La începutul lunii aprilie 2014, președintele Putin a trimis o scrisoare conducătorilor ţărilor membre ale UE ameninţându-i cu încetarea totală sau parţială a livrărilor de gaze către Ucraina dacă nu se plătesc sumele reprezentând contra-valoarea livrărilor, anticipat, cu toate că Rusia ridicase preţul de livrare cu 80%.

Pentru a evita pe viitor asemenea situaţii și tot odată pentru a descuraja Rusia de a șantaja ţările europene cu riscul nelivrării totale sau parţiale a gazelor naturale și a petrolului, unii dintre conducătorii Ucrainei au propus folosirea sistemului transportului maritim prin LNG(34) în Marea Neagră în 2015 și cu construcţii ale unor depozite

în 2018.

Desigur că asemenea operaţiuni solicită în primul rînd din partea Ucrainei câteva elemente esenţiale:

- atragerea unor capitaluri particulare pentru construcţia infrastructurii destinată importului care ar costa în jur de 1 miliard dolari,

- Ucraina și alte ţări europene, vor trebuii să ofere unele preţuri competitive, - Administraţia de la Kiev și alţi parteneri din zonă vor trebui să intervină în Statele Unite pentru creșterea sistemului LNG. De asemeni din punctul de vedere al exporturilor americane de produse energetice:

- trebuie să fie avizate asemenea exporturi, eliminându-se restricţiile existente în momentul de faţă și în acelaș timp,

- trebuie grăbite mijloacele de construcţii ale celor 6 terminale LNG (destinate infrastructurii pentru gazele naturale lichefiate –n.n.) aprobate de Administraţia Obama dar încă ne aprobate de către Comisia Federală de Reglementare a Energiei (CFRE), pentru asemenea construcţii.

Asemenea proiecte nu se pot realiza de la o lună la alta; finalizarea unor asemenea proiecte necesită, așa după cum au apreciat specialiștii din acest domeniu, cel puţin 2-3 ani.

În acest sens, Europa și Statele Unite ar trebui să înceapă imediat desfășurarea primelor operaţiuni în vederea creării unei pieţe trans-Atlantice.

Acest lucru nu se poate înfăptui până nu se lămuresc cîteva elemente esenţiale:

- ridicarea oricăror bariere puse asupra exportului american de petrol și gaze naturale destinate Europei. După afirmaţia președintelui Obama, aceste exporturi trebuie să fie incluse în piaţa liberă pentru aceste produse, ne fiind ”cadouri” destinate Europei,

- Statele Unite trebuie să-și prevadă programe destinate dezvoltării infrastructurii energetice (prin crearea de terminale și diversele elemente ale infrastructurii) și aprobate de către CFRE.

- În paralel Europa trebuie să-și dezvolte asemenea programe pentru dezvoltarea unei asemenea infrastructuri.

Chiar dacă Europa beneficiază în momentul de faţă de unele terminale pentru gazele lichefiate, trebuie să-și asigure conductele necesare și interconecţiile electrice peste Oceanul Atlantic către întreaga Europă.

- În cadrul tuturor acestor programe trebuie incluse și elementele specifice ale standartelor referitoare la mediul înconjurător și asigurarea securităţii unor asemenea sisteme de transport și depozitare.

Nici unele dintre aceste proiecte nu vor putea fi înfăptuite dacă nu va exista un consens asupra enormelor cheltuieli destinate acestor activităţi și asigurării investitorilor americani și europeni că prin aceste construcţii, așa cum apreciază majoritatea politologilor, se va deschide o nouă eră a legăturilor Americano-Europene în domeniul energiei.

*

De asemeni trebuie reținut și punctul de vedere al unora dintre senatorii americani (Marco Rubio) care susţinea ideea ajutorului pe care Statele Unite și FMI ar trebuii să-l acorde în prezent Ucrainei pentru a salva această ţară din punctul de vedere al scăderii valorii monedei sale naţionale.

Ceea ce ar trebuii făcut este de a se reda încrederea în moneda naţională ucraineană (hryvnia –n.n.), obținându-se pe această cale o recuperare mai rapidă a creșterii economice a întregii ţări.

În timp ce valoarea rublei rusești a cunoscut o scădere de la peste 33 ruble faţă de 1 dolar SUA cât a fost în Ianuarie 2014, ajungând la peste 36 ruble pentru 1 dolar în aprilie 2014 deci cu peste 9%, moneda ucraineană a cunoscut o scădere dramatică de 35% faţă de dolarul SUA, fapt ce îi dă o satisfacţie deosebită președintelui Putin sperând că și pe această cale îi va fi mai ușor să-și realizeze planul de menţinere a unei stări de tensiune în Ucraina și deci de a veni ca un salvator ”în ajutorul ei”, preluând-o fără probleme.

Fondul Monetar Internaţional ar trebuii să creeze un Consiliu Monetar (care trebuie să fie o autoritate monetară, pentru a menţine un curs de schimb fix, cu o monedă străină, indiferent dacă este dolarul SUA sau Euro). Un asemenea obiectiv de politică financiară trebuie să joace rolul unei bănci centrale care să urmărească evoluţia cursului de schimb.

În acelaș timp FMI ar trebuii să suplimenteze rezervele destinate Ucrainei pe baza unui pre-aranjament stabilind volumul și perioada destinată împrumutului.

În acest fel investitorii mici sau mari, interni sau internaţionali își vor recăpăta încrederea în moneda ucraineană și dovada că Ucraina este o putere ce poate fi prezentă în mod independent pe piaţa liberă.

Practica financiară internaţională confirmă că un asemenea plan, propus de către senatorul republican din partea statului Florida, Marco Rubio, poate avea efecte pozitive pentru Ucraina așa cum a acţionat un sistem similar în cazul Estoniei, Lituaniei, Bulgariei și altor ţări și care au avut avantajul tranziţiei spre zona euro.

Din toate cele de maI sus reiese în mod foarte clar ideia după care aprecierea politicii pe care a avut-o președintele Putin înainte de Olimpiada de la Soci (2014) și înainte de invazia Crimeii (2014) este în continuă scădere iar impresia de ”cea mai puternică persoană” de pe plan mondial nu dovedește adevărata faţă a realităţii și a impresiei (de tip ”Potemkimist”-n.n.) pe care a vrut s-o aibă Vladimi Putin cînd de fapt economia Rusiei și toate relaţiile cu lumea occidentală sunt în momentul de faţă sub un mare semn de întrebare.

De aici se poate trage concluzia că puterea de conducere a președintelui Putin nu îi asigură și pretinsul titlul – așa cum afirma presa occidentală, de ”bun economist”.

Chiar dacă consilierii lui economici consideră că Ucraina depinde în mod direct de petrolul rusesc iar industria ucraineană își asigură cea mai mare piaţă de desfacere pentru produsele sale în Federaţia Rusă și deci nu ar avea nevoie de sprijinul lumii occidentale, tot nu ar putea justifica preocuparea președintelui Putin de a cuceri după Crimeea, poate întreaga sau cel puţin o parte a republici Ucraina.

De asemeni nu trebuie neglijat nici gestul ”culant” de a-i trimite drept ajutor un împrumut de 15 miliarde dolari.

De fapt ce a stat în spatele acestui pretins ajutor pe care Putin la acordat Ucrainei?

Unul dintre ziariștii americani (35) analizând concepţia politică a președintelui Putin (opinie exprimată la o conferinţă de presă), privitoare la alipirea Crimeei și eventual și a Ucrainei a ajuns la următoarele concluzii(36):

Putin susţinea că un acord ucrainean cu Occidentul va duce această ţară la nivelul "unui apendice agricol", pentru exportul de grâu și alte culturi, destinate Uniunii Europene, în timp ce industria ucraineană are nevoie de Rusia:

"Ucraina – a spus președintele Putin, vinde o cantitate aproximativ egală de bunuri în Rusia și ţările Uniunii Europene, pentru o valoare de aproximativ 17 miliarde de dolari în fiecare caz, dacă îmi amintesc corect. Dar tipurile și cantităţile de produse speciale vândute pe fiecare piaţă sunt diferite. Din valoarea de bunuri ucrainene exportate pentru piaţa rusească (mașini și echipamente) contul Rusiei este de 7 miliarde dolari sau mai mult, dar aceste produse specifice 17 miliarde dolari reprezintă numai aproximativ 2 miliarde de dolari din exporturile ucrainene către UE."

De asemeni la o sesiune cu mass-media, din decembrie 2013, ce a avut loc la Moscova, pe probleme de comerţ, Putin a dat exemplul cu elicopterele ucrainene:

"Am cumpărat până în prezent aproape 100 la sută motoare de elicoptere pentru forţele noastre armate din Ucraina. Aproape 100 la sută. "

Putin a afirmat:

Rusia a presat Ucraina de a produce în comun, dar nu a putut ajunge la vreun acord. "Care este rezultatul? Noi am început să construim a doua fabrică pentru producţia de motoare de avioane lângă St Petersburg. Prima a început deja producţia; aceasta este o fabrică de motoare. Ce se va întîmpla în cazul în care producătorii ucraineni nu vor găsi clienţi pentru ceea ce produc ei? Au de gând să exporte în Europa? Am foarte multe îndoieli. "

Anders Aslund(37), actualmente colaborator la Institutul Peterson pentru Economie Internaţională, a declarat că Ucraina într-adevăr exportă în Rusia mai multe bunuri fabricate. Mașinile produse în Ucraina constituie 40% din exporturile către Rusia și doar 10 % din exporturile către Uniunea Europeană. Oţelul exportat de Ucraina către Rusia reprezintă alte 20%.

Dar Aslund, contestă argumentul lui Putin că achiziţionarea de către Rusia a unor astfel de bunuri este un fel de favoare politică, o funcţie pe care Putin în decembrie a numit-o "relaţia noastră specială" cu Ucraina .

În acelaș timp, Aslund a declarat că produselor fabricate de Ucraina și pe care le vinde în Rusia includ elicoptere, motoare de avioane și vagoane de cale ferată . Motoarele și alte părţi sunt în mare parte realizate de către firma Motor Sich , care a semnat un contract pe cinci ani pentru a vinde produse în valoare de 1.2 miliarde dolari (motoare pentru helicopterele rusești) .

În acelaș timp Aslund consideră că Rusia ar putea găsi cu ușurinţă alte surse de vagoane, dar nu ar putea produce avioane de tip Antonov (de transport militar sau elicoptere) fără să facă uz de producţia Ucrainei .

" Este adevărat , " a spus Aslund, Ucraina s-ar putea să nu găsească alţi clienţii pentru exporturile sale de aeronave militare . "Dar", a adăugat el , "Este mai important pentru Rusia să le cumpere decât pentru Ucraina să le vândă ", El a spus : " Acestea sunt elicoptere bune și pierderea lor ar fi o mare lovitură pentru complexul militar rus”.

Putin afirma că diferitele condiţiile și reforme economice atașate programului Fondului Monetar Internaţional de aproximativ 15 miliarde dolari în curs de negociere sunt prea oneroase . Acestea vor forţa multe companii ucrainene să se închidă fără a oferi suficient capital pentru o  revizuire completă.

" Este ușor să spui, da, să se închidă o instalaţie pentru un timp, este OK, atunci va fi tot asa cum este și in Europa. Dar ai nevoie să supravieţuiești până atunci . Și multe companii se vor închide pentru totdeauna; ele nu vor supravieţui.

Aceasta este ideea .

" În același timp, ar fi posibil să se adopte aceste standarde și norme comerciale? Da, este posibil și este necesar; acestea sunt regulile bune . Dar este nevoie de timp și de investiţii. Ai nevoie de bani, și nu doar 15 miliarde . Ai nevoie de sute de miliarde pentru modernizarea întreprinderilor industriale . "

Într-o conferinţă de presă ţinută la 4 martie a.c. , Putin a adăugat:

”semnarea unui acord cu UE și adoptarea unor " standarde tehnice europene " ar rupe legăturile

Ucrainei cu Rusia , toate acestea vor face ca: Intreprinderile să intre într-un mare impas și șomajul va crește . "

O ușe din spate ? La o conferinţă de presă ţinută la 28 ianuarie 2014 Putin a susţinut: dacă Ucraina a semnat acorduri care îi conferă statutul de asociat la UE, aceste acorduri ar deveni așa zisa "ușe din spate" pentru companiile europene care doresc să aibă acces fără tarife pe piaţa rusă .

Rusia are un acord de liber schimb cu Ucraina , dar atunci când Ucraina a aderat la Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) aceasta a fost încă o măsură pentru menţinerea unor tarife reduse cu privire la importurile de bunuri din Europa .

Referindu-se la această situaţie, Putin a spus :

" Grija referitoare la semnarea unui acord al Ucrainei cu naţiunile UE nu se referă la alegerea suveranităţii Ucrainei, ci la consecinţele pe care le va avea asupra economiei ruse. Când Rusia a aderat la OMC, am avut o lungă dezbatere cu colegii noștri europeni cu privire la modul de dezvoltare a industriei noastre de automobile și nivelul de localizare în piaţa rusă. În cazul în care acest acord se semnează acesta este un fel de ușe din spate pe piaţa noastră, atunci in mod natural, Ucraina trebuie să-l înţeleagă . Acest lucru nu este o manevră politică; este vorba de interese pragmatice . "

Referindu-se la asemenea contracte, Ander Aslund afirma:

”...companiile europene ar trebui să înfiinţeze magazine în Ucraina și  30 % din orice produs adus în Ucraina să fie calificat drept un produsal aceastei ţari” .

Vladimir Putin a spus:

”... inegalitatea este un motiv pentru Ucraina – ea este în criză” !.

În conferinţa de presă din 4 martie 2014 , Putin afirma:

" Adevărata problemă este aceea că nici unul dintre guvernele anterioare ale Ucrainei nu a acordat atenţia cuvenită nevoilor oamenilor. Venitul mediu (lunar) pe cap de locuitor în Rusia , de exemplu , este de 29.700 de ruble, dar în Ucraina, în cazul în care l-am transforma în ruble, cred că este 11.900 de ruble. Pensia medie în Rusia este de 10.700 de ruble, iar în Ucraina este de 5.500 de ruble .

Cu alte cuvinte, există o diferenţă substanţială a nivelului de trai. Pe astfel de aspecte ar fi trebuit să fie concentrate diferitele guverne de la început."

Președintele Putin referindu-se la diversele aspecte ale inegalităţii a subliniat:

" acumulare de bogăţie și stratificare socială - probleme care sunt, de asemenea, acute în această ţară - sunt mult mai grave în Ucraina, radical mai rău . "

Dar care ar fi atunci așa zisa ”prescripţie medicală” sugerată de Putin și care i-a atenţionat pe specialiștii din domeniul finanţelor?

FMI a insistat pe lîngă guvernul Ucrainei să taie legăturile și în special pe cele referitoare la stabilirea preţul gazelor naturale incluse în ofertele speciale ale oligarhiilor ruși ale căror averi în continuă creștere contribuie la menţinerea și chiar accentuarea acestei inegalităţi.

Fondul Monetar Internaţional a emis un raport considerând că inegalitatea la nivel mondial a fost corelată cu o creștere lentă, fapt pentru care se recomandă ca ţările să utilizeze politica fiscală și politicile de cheltuieli, pentru a reduce disparităţile. Cu toate acestea, atât Rusia, cât și Ucraina au rate de impozitare fixe, nu progresive în comparaţie cu majoritatea ţărilor care impun rate mai mari de taxe celor bogaţi .

La un moment dat, Putin a rezutat situaţia spunînd că blocajul politic a afectat bunăstarea oamenilor obișnuiţi. El a spus :

Știţi, avem o expresie :

”Când nobilii se luptă , servitorii au de suferit "

Alte informaţii la fel de pertinente privind economia actuală a Federaţiei Ruse au fost prezentate recent într-un raport al Băncii Mondiale (26 martie 2014), din care rezultă că economia Rusiei este marcată de o încetinire a creșterii economice de 1,3 % faţă de 3,4 % cât a fost în anul 2012.

Lipsa de reforme structurale mai cuprinzătoare a dus la erodarea producţiei și a satisfacerii consumatorilor, care au devenit factori decisivi în analiza previziunilor Băncii Mondiale. În trecut, lipsa unor reforme structurale cuprinzătoare ascundeau de fapt un model de creștere bazat pe proiecte mari de investiţii, urmate de creșteri ale salariilor în sectorul public, precum și diversele transferuri financiare alimentate din veniturile considerabile provenite din industria petroliferă.

Evenimentele recente ale crizei Crimeei au agravat problemele persistente ducînd la o criză de încredere sau mai simplu spus la neîncrederea privind modelul de creștere al acestui sistem.

Birgit Hansel (38) - a creat două scenarii de creștere pentru Rusia.

Perspectiva evoluţiei sistemului economic al Federaţieie Ruse, afirmă Hansel, este direct dependentă de o redresare în activitatea producţiei și a încrederii consumatorilor precum și în efectul modului în care se manifestă riscurile geopolitice care se desfășoară în prezent.

Primul scenariu este cel al unui risc scăzut, care presupune un efect limitat și de scurtă durată a crizei Crimeei și proiecte de creștere de 1,1 % pentru 2014 și 1,3 % pentru 2015.

Al doilea scenariu este cel al unui risc ridicat, care presupune un ”șoc” mai sever pentru activităţile economice și de investiţii în cazul în care situaţia geopolitică se agravează, rezultând într- o creștere de 1,8 % în 2014 și 2,1 % în 2015 .

După opinia specialiștilor din cadrul Băncii Mondiale riscurile globale sunt de așteptat să

rămână vizibile cu continuarea unei volatilităţi mai mari pe piaţă.

După datele statistice ale Băncii Mondiale în 2013, s-a manifest o cerere internă destul de fragilă ceea ce a determinat o piedică în calea creșterii economice. Apoi anticiparea investitorilor particulari care ar fi trebuit să înceapă să investească mai mult în a doua jumătate a anului 2013 nu s-a materializat la nivelul așteptărilor. Lipsa marjelor de profit bazate pe creerea unor reforme structurale a influenţat în mod negativ sentimentele dezvoltării afacerilor, ceea ce a determinat în Federaţia Rusă o scădere a activităţilor industriale și de investiţii.

Factorul consumului a rămas principalul motor de creștere economică, susţinut îndeaproape de credite și de creșterea salariilor, dar din păcate pentru economia Rusiei ritmul de expansiune s-a menţinut la mai puţin de jumatate faţă de cel al anului 2012 .

Michal Rutkowski, director în cadrul Băncii Mondiale, în Departamentul pentru Federaţia Rusă, consideră că "reformele structurale în Rusia trebuie reluate pentru a depăși actuala criză de încredere și pentru a atinge realizarea unei creșteri economice susţinute, pe termen lung”.

De asemeni atragerea unui volum mai mare de investiţii particulare ar fi necesară și posibilă numai printr-o reanalizare foarte serioasă a situaţiei ineficienţei în alocarea unor fonduri destinate economiei".

Deci, "aceasta ar necesita crearea unor condiţii de concurenţă echitabile pentru afaceri inovatoare, prin îmbunătăţirea activităţii instituţiilor ce se ocupă de reglementările de piaţă pentru a ajuta la implementarea unor reguli ce trebuie să fie similare și aplicabile în întreaga ţară".

Un fapt pe cât de greu de crezut dar totuși real este cel din care rezultă că mulţi dintre oficialii ruși sunt convinși că acţiunea ”Crimeea” și în prezent masarea unor trupe la graniţa cu Ucraina poate atrage grave sancţiuni din partea Occidentului cu grave consecinţe pentru economia Federaţiei Ruse.

În acest sens Prim-viceprim-ministru Igor Shuvalov fiind îngrijorat de efectele negative ale sancţiunilor internaţionale arăta că Rusia se va găsi în situaţia stopării investiţiilor străine occidentale și cu efect direct asupra pieţii capitalului.

Acţiunea președintelui Putin i-a șocat realmente pe investitorii mari și mici din Rusia și pe cei de pe plan internaţional iar puterea rublei în comparaţie cu dolarul SUA a scăzut – așa după cum am mai amintit, în primul trimestru al anului 2014 ajungând de la 33 ruble pentru 1 dolar SUA să se schimbe oficial la circa 36 ruble pentru 1 dolar.

Capitalurile străine care funcţionau în Rusia și care însumau circa 133 miliarde dolari în ultimile trei luni s-au redus la circa 83 miliarde dolari adică cu circa 63%.

Consilierii economici ai președintelui Putin consideră că Rusia trebuie cât mai curînd posibil să se gîndească și să aplice un plan ”B” de micșorare a impactului pe care îl poate avea creșterea intensităţii și efectelor noilor sancţiuni economice și sociale ce i se vor impune.

În acelaș timp (la 16 aprilie 2014) economiștii finanţiști din imediata apropiere a președintelui Putin ce sunt în același timp și conducători ai Băncii Centrale a Federaţiei Ruse au sugerat aplicarea unui plan pe termen lung de finanţare a băncilor comerciale pentru a le încuraja în acordarea de împrumuturi sectorului industrial al economiei.

MNI,(39) analizând și prezentând informaţii pe tema: Russia Business Sentiment, bazat pe un sondaj de opinie efectuat în rândurile oamenilor de afaceri din Rusia (din lista companiilor particulare existente în Moscova), a ajuns la concluzia ca activitatea acestor companii a scăzut în luna martie 2014 de la 60% la 59.3 adică cu 12.5%.

”Rusia plătește un preţ economic destul de greu pentru acţiunea de anexare

a Crimeei!” – spunea Philip Uglow – economistul Șef al grupului MNI.

Din cele prezentate mai sus reiese clar care este situaţia actuală a economiei rusești și în

special care îi sunt perspectivele.

Referindu-se la criza Crimeii și a Ucrainei președintele Barack Obama afirma:

”...Statele Unite și aliaţii europeni nu intenţionează să agraveze situaţia economică dificilă a Federaţiei Ruse și nici a Ucrainei, dar pentru acest lucru, adică pentru a opri escaladarea unor sancţiuni și mai grave la adresa Rusiei, aceasta trebuie să-și reanalizeze cu maximum de rapiditate poziţia faţă de Ucraina și s-o lase să se dezvolte ca o ţară independentă alegându-și singură un guvern, să-și revizuiască politica economică și să-și aleagă singură partenerii economici”.

În momentul de faţă relaţiile dintre Rusia și Occident sunt la un punct destul de critic fapt inexistent de la declanșarea Războiul Rece, care a fost într-adevăr un conflict global.

Din păcate și economia Ucrainei este aproape de prăbușire. Investitorii sunt din ce în ce mai îngrijoraţi de orice risc care este direct corelat cu situaţia geopolitică actuală.

Ameninţările economice la adresa Ucrainei, care au apărut în urma anunţului de la 15 aprilie 2014, privind lansarea unor operaţiuni militare pentru a preveni - repetarea unei acţiuni similare cu cea din Crimeea, în regiunea din Est a Ucrainei, crease o și mai mare stare de tensiune.

Pe baza unor analize efectuate recent de către Royal Bank of Scotland, în timp ce Crimeea reprezenta doar circa 3% din PIB-ul Ucrainei, regiunea Donetsk care este situată în partea de est a Ucrainei reprezintă 12%.

Efectul imediat al acestei stări de tensiune se remarcă și în performanţa monedelor naţionale ale Rusiei, Ucrainei și a altor ţări din zonă.

Moneda naţională a Ucrainei (gryvnia), de exemplu, cunoaște o scădere dramatică în raport cu dolarul SUA (în luna aprilie 2014, faţă de cât a fost în luna ianuarie a.c.)(40). O asemenea situaţie marchează momentul în care Ucraina se confruntă cu o recesie accentuată iar valoarea volumul obligaţiunilor sale cunoaște și ea o scădere faţă de luna martie 2014 ca urmare a pachetului de 27 miliarde dolari, oferit de Fondul Monetar Internaţional .

Investitorii urmăresc cu multă atenţie care este situaţia financiară și sunt deosebit de circumspecţi în a se lansa în finanţarea unor proiecte. Raportul departamentului de finanţe (Finanzmarktreport) prezentat la 14 aprilie a.c. de către Zentrum für europäische Wirtschaftsforschung, GmbH (ZEW- din Mannheim- Sud-Vestul Germaniei), care este o sursă oficială germană de prestigiu și care se bucură de încrederea investitorilor arată scăderea drastică a încrederi investitorilor fapt ce se continuă de peste patru luni de zile.

Mass-media americană(41) arăta recent care este efectul riscului unei crize geopolitice, care se adaugă la cea de a doua mare îngrijorare a investitorilor internaţionali, după manifestarea încetinirii destul de severe în economia Chinei.

Investiţiile pe alte pieţe internaţionale par a fi mai optimiste. După unele date prezentate de către Indicatorii ”Morgan Stanlei for Capital International (MSCI) unele acţiuni aplicate în unele dintre pieţele în curs de dezvoltare au depășit investiţiile prognozate pentru acest an.

Ucraina are puţine legături economice directe cu Europa și poate fi considerată după afirmaţia unor specialiști politologi și economiști ca fiind o mică parte a universului pieţelor în dezvoltare deci, nu se poate afirma că este vorba de o simplă legătură între activele ucrainene la alte investiţii .

După opinia celor care urmăresc evoluţia situaţiei crizei Ucrainei se presupune – cel puţin în momentul de faţă, că tensiunile nu vor duce la o ruptură mult mai profundă între Rusia și Occident și cu atât mai puţin se crede că ar putea exista riscul unui conflict militar.

În actualele condiţii și în special după așa zisa ”Înţelegere de la Geneva”ce a avut loc la 17 aprilie a.c., tensiunea dintre Occident și Rusia nu este cu nimic mai ușoară, din contra, am putea spune că a trecut printr-un moment al unei avertizări a Războiului Rece. Fiecare dintre părţile prezente la Geneva însă s-au referit la ”succesul” pe care l-au obţinut.

Întrebarea este: La ce succes se refereau cei prezenţi?

La succesul fostului guvern interimar de la Kiev? sau succesul demonstranţilor pro-Rusia care ocupaseră clădirile guvernamentale și declarau că nu le vor părăsi decât după stabilirea unui așa zis armistiţiu, fără violenţe, intimidări și acţiuni provocative.

Un exemplu concludent în acest sens a avut loc la sfârșitul lunii Aprilie 2014, când un grup de protestari pro-ruși au atacat sediul poliţiei, staţia de televiziune și procuratura din Luhansk(42), spărgând geamuri, rupând uși și distrugând tot ce era în aceste sedii oficiale.

Această armată mascată (care nu vor să se vadă cine sunt cei ce provoacă asemenea acte –n.n.) începură să-i atace și pe ziariștii. Unul dintre ziariștii ucraineni, Yuri Lelyavsky, a dispărut la 25 Aprilie, 2014. Nu era primul care devenise ţinta celor ce comiteau asemenea acte violente în estul Ucrainei.

După informaţii furnizate de către Instituţi pentru informaţii de masă din Ucraina, în primele trei săptămâni ale lunii Aprilie, 18 gazetari au fost furaţi și maltrataţi de către bandele de huligani separatiști.

Ziariștii erau prinși, deţinuţi, bătuţi sau torturaţi în pivniţele unor locuinţe.

După informaţii furnizate de către Marta Dyczok, pe 26 Aprilie 2014, Președintele interimar al Ucrainei, Oleksandr Turchynov, a dispus ca militari din armata ucraineană și trupele Ministerului de Interne să asigure protecţia ziariștilor ucraineni și străini din zona de est, ocupată de grupurile de separatiști.(43)

Dar cine sunt acești separatiști?

Cine este de exemplu Denis Pushilin (n:1982 - ), care se pretinde conducătorul rușilor din Doneţ?

Nu este el și alţii ca el, cei puși de către Moscova să creeze diversiuni?; nu sunt ei cei ce au primit arme, bani și instrucţiuni de la Moscova pentru a întreţine o stare de tensiune în Ucraina?(44)

Fără nici o discuţie, că nu vor recunoaște niciodată suportul pe care îl au din partea Moscovei, dar atunci ce îi determină să creeze o asemenea stare de tensiune?

Ce știe Pushilin și alţii ca el despre modul de soluţionare a unor probleme politice și economice de către Moscova?; chiar dacă în prezent Moscova face uz de vorbe mieroase, încurajatoare și cu multe promisiuni și totul pare dulce ca mierea, nu va trece mult și această așa zisă ”lună de miere” se va termina iar toţi acești Pro-ruși vor vedea și vor putea înţelege care este adevărata faţă și cruda realitate a modului de manifestare a ”Mamei Rusia”.

Acești tineri nu au știut și nu știu ce s-a întâmplat în istoria Rusiei, ei nu au citit nimic despre genociduri, deportări, despre cele două războaie din Cecenia, și despre alte aspecte ale vieţii care au fost și continuă să fie mascate de către presa moscovită formată din clientela politică; acești tineri vor să arate cât de patrioţi sunt sau vor să se evidenţieze pe această cale și să se vorbească despre ei prin diversele mijloace ale mass-mediei.

Diversele forme ale spălării de creiere sau de imitare a unora dintre ziariștii sau comentatorii de TV care profitând de o anumită aureolă susţinută de puterea politică a Moscovei, dau dovada unui patriotism politic și se referă de cele mai multe ori la dorinţa de ”libertate” și de ”salvare” a compatrioţilor lor, sunt copiate de acești tineri.

Acestea de fapt sunt forme de manifestare a unor ambiții ale unor tineri ce cred în vorbe, în lozinci și sloganuri create de propaganda rusă, după modelul celei sovietice și nu înţeleg nimic din realitatea unor fapte ce au avut loc zeci de ani.

Dacă aș fi întrebat ce aș putea să-i spun lui Pushilin l-aș ruga să-l asculte pe Raimonds Vejonis, noul Ministru al apărării Latviei, care spunea:

” Noi știm ce înseamnă să fi sub ocupaţie rusească. După 23 de ani după ce ne-am obţinut independenţa faţă de Uniunea Sovietică, această ţară de circa două milioane de locuitori se teme de ceea ce se va întîmpla cu ea, fiind una dintre cele mai rusești ţări din grupul Ţărilor Baltice”.

Singurul lucru care se poate spune este că în condiţiile acestea perspectiva Ucrainei și a altor ţări foste sub dominaţia rusă, este în prezent destul de sumbră, putând avea ghinionul de a intra din nou sub tutela Moscovei. Multor ucraineni ca și altor oameni din alte ţări (cum ar fi cei din Ţările Baltice, Moldova și altele), le este frică că vor fi următoarea ţintă a Federaţiei Ruse sub focul armelor.

Noul Război Rece dintre Federaţia Rusă și întregul Occident, este un fapt real și în mijlocul acestui conflict ”Rece” (să sperăm că va rămâne la acest nivel - n.n.), se găsește încă Ucraina.

Yuriu Shcherbak (n:1934 - ), scriitor, politician și ambasador al Ucrainei în Canada spunea:

” ... trebuie să înţelegem că suntem într-o situaţie de război. Rusia ne-a declarat război”!

Noul guvern ales trebuie să-și stabilească un plan strategic foarte concret pentru un an sau doi înainte”.

Administraţia de la Moscova vrea ca Ucraina să fie federalizată, adică să fie împărţită în mai multe ţări; în acest sens Vladimir Putin a propus chiar ca Ucraina să-și modifice Constituţia.

De când o ţară ajunge să ”sugereze”(?!) schimbarea Constituţiei altei ţări? Face parte o asemenea ideie din concepţia colaborării internaţionale?

O asemenea ideie a imixtiunii în interesele și treburile altei ţări nu se afirmă decât dacă în spatele ei se ascunde dorinţa (Moscovei –n.n.) de a instala ulterior guverne ”marionetă” în aceste ”noi ţări” care să fie conduse mai ușor de la Moscova.

Aceasta este o veche tactică rusească pe care toată lumea o cunoaște de când s-a aplicat și în estul Europei după cel de al Doilea Război Mondial.

 12. Primele manifestări în urma aplicării unora dintre sancţiunile Occidentului

 După luni de zile în care Statele Unite și aliaţii europeni au urmărit evenimentele din Ucraina, au fost lansat unele măsuri restrictive, cu un efect mai mult sau mai puţin scontat pentru economia Rusiei.

Presa internaţională a prezentat la 7 Aprilie 2014, faptul că Dna. Cancelar Angela Merkel, a promis că va acţiona și va sponsora o decizie provenită de la ţările membre ale UE împotriva actului alipirii Crimeii la Federația Rusă.

Fiind în Hanovra la 6 Aprilie la cel mai mare târg mondial industrial Dna. Cancelar Angela Merkel, a ţinut un discurs în care s-a referit la acest plan.

La terminarea discursului corespondenţii de presă s-au îndreptat spre pavilionul unuia dintre expozanţii ruși, ”Tavrida Electric”, (proprietatea lui Alexei Chaly, unul dintre leaderii susţinători al politicii guvernului rus ce trăiește în Sevastopol), și care produce și vinde pe piaţa occidentală întrerupătoare electrice de diferite puteri. Corespondenţii de presă au vrut să afle modul în care sancţiunea aplicată de Germania și Canada a avut vreun efect asupra activităţii acestui producător industrial.

Luându-i-se un interviu Alexei Chaly, a răspuns:

”până în momentul de faţă nu există nici o dificultate din punct de vedere economic și chiar

intenţionez să extindă livrările produselor noastre și în Statele Unite. El a încheiat spunând: ”So

far, so good”! Vom continua să vindem pe piaţa germană până cînd ni se va spune STOP!, dar nu se știe când va fi acel moment!

De aici rezultă că în Germania, impactul sancţiunii acestei companii și a conducătorului ei, care este unul dintre cei 33 de conducători economici sancţionaţi și apropiaţi ai Administraţiei președintelui Putin, a avut efectul aproape de ZERO, ca să nu spun chiar ZERO!. (Sancţiunile date se ridică la aproximativ 2 trilioane dolari, ceea ce nu este deosebit de grav pentru economia rusească).

O asemenea situaţie este generalizată și dovedește că firmele rusești ”sancţionate” își continuă activitatea comercială și pe alte pieţe cum ar fi cele din America de Sud, Africa, India și China. Chiar dacă Administraţia Germană i-a penalizat, sancțiunile aplicate nu le-a afectat businessul.

Mai mult decât atâta Joe Kaeser, Președintele firmei Siemens, socotită ca fiind una dintre firmele cele mai mari din Europa, a fost la Moscova, întâlnindu-se cu Președintele Putin și afirmând în faţa corespondenţilor presei despre relaţiile de colaborare Ruso-Germane.

Firma Siemens are o tradiţie de peste 160 se ani în relaţia cu Rusia (ea fiind cea care a instalat linia de telegraf pentru ţarul Rusiei).

”Firma Siemens, a spus Joe Kaeser, a fost prezentă în Rusia din 1853 și relaţia cu Rusia a supravieţuit în momente de ascensiune și de căderi ale situaţiei economice a Rusiei. Noi vrem să menţinem conversaţiile cu Rusia chiar și în condiţiile acestui moment de dificultăţi politice. Pentru noi dialogul este crucial, fiind parte din relaţiile noastre pe termen lung”.

De asemeni și alte firme germane, cu activităţi economice în Rusia și în alte ţări din Europa de est, au fost prezente în Rusia în această perioadă întîlnindu-se cu reprezentanţi ai conducerii economiei ruse.

Chiar și fostul Cancelar al Germaniei, Gerhard Schröder(45), a avut și continuă să aibă întâlniri permanente cu Ambasadorul rus, Vladimir Grinin.

Ziarista Andrea Thomas de la Wall Street Journal a prezentat o scurtă notă în ziarul la care lucrează(46) care îl prezintă pe fostul Cancelar, sărbătorinindu-și ziua nașterii la 70 de ani în St. Petersburg împreună cu președintele Putin, în cadrul unei invitaţii restrânse organizată de firma Nord Stream AG care controlează compania rusească Gazprom.

Pentru Germania (47) ca și pentru alte ţări europene este deosebit de greu de a rupe total relaţiile cu Rusia.

Singura ţară (după afirmaţia lui Alexei Chaly) care ”ne-a aplicat o măsură mai severă interzicând activitatea firmei ”Tavrida Electric” a fost Estonia”.

Tabelul 3 Suportul privind sanţionarea Rusiei pentru acţiunea din Ucraina (%)

Sursa: IPSOS MORI – Sondaj de opinie: 8.333 subiecţi, desfășurat între 1-17 Aprilie 2014

 

Șeful Departamentului de Sancţiuni al Trezoreriei Americane, David Cohen, a vizitat câteva ţări din Europa occidentală pentru a se consulta cu autorităţile din diverse ţări aliate privind modul și nivelul de sancţionări ce vor trebuii adresate Administraţiei de la Kremlin.

 

13. Opoziţia Europei și a unor companii din lume

în privinţa sancţionării Federaţiei Ruse

Ţările membre ale UE se tem să aplice sancţiuni mai severe, (cel puţin în momentul de faţă - n.n.), întrucât în primul rând depind direct și într-un mod semnificativ de asigurarea cu gaze din Rusia(48).

David Cameron, Primul Ministru al Marii Britanii s-a referit recent la dependenţa ţării sale de resursele Rusiei și pentru a rezolva această dependenţă, a informat Parlamentul Englez de resursele interne de care dispune Marea Britanie.

Referindu-se la Cuadrilla Resources,(49) Cameron spunea că resursele englezești reprezintă circa 200 trilioane cubic feed de gaze, în timp ce necesarul de consum al Marii Britanii se ridică la circa 3.4 trilioane cubic feet per an.

Exploatarea acestor resurse ar putea avea o mare influenţă asupra preţului energiei și asupra prospectărilor Europene.

În aceeași ordine de idei, s-a exprimat și Ministrul de Externe al Poloniei, Radoslaw Sikorski, care într-un interviu recent pe care l-a dat ziarului Washington Post, spunea:

”...în prezent marfa strategică cea mai importantă este petrolul

și gazele naturale; noi luăm circa 30% din necesarul nostru

de energie de la Rusia ca și întreaga Europă, și trebuie

să plătim peste preţul normal, întrucât Rusia desfășoară

o politică monopolistă.

Rusia are nevoie de banii noștri, mai mult decât Polonia

are nevoie de gazul natural din Rusia”

Radoslaw Sikorski a susţinut ideia creerii unei uniuni a energiei în Europa, pentru a asigura o securitate mai mare a acestui continent”.

Cât de sigură poate fi o asemenea uniune, este discutabil, atâta timp cât conducerile marilor companii petrolifere (Royal Dutch, Shell, BP, Statoil, ș.a.) își continuă programele de dezvoltare a exploatării resurselor energetice ale Rusiei și chiar caută să le extindă.

Din unele surse ale mass-mediei americane, rezultă poziţia lui Bob Dudley, șeful executiv al companiei BP, care spunea: ”... sancţiunile impuse de Europa și cele ale Statelor Unite, nu îi afectează afacerilor desfășurate în Rusia iar BP, rămâne ca o ”stîncă puternică” în investiţiile pe care le face în Rusia (deţinând 19.7% din stocurile companiei petrolifere rusești Rosneft)”.

Până în prezent nu sunt prea mulţi cei ce au impus unele sancţiuni , aceștia au fost:

- Compania de cruzuri Carnaval Corp. în loc să facă drumuri și escale în Ucraina, și-a schimbat ruta spre Bulgaria,

- Compania McDonald Corp. și-a închis restaurantele din Crimeea

- Linia aeriană franceză Aigle Azur și-a amânat zborurile din Paris spre Beijing întrucât Administraţia de la Moscova a interzis accesul avioanelor în spaţiul  aeronautic al Federaţiei Ruse,

- Compania canadiană BRP, care construiește săniile pentru competiţiile olimpice și-a modificat preţurile produselor ce urmau să fie livrate distribuitorul din Rusia pentru a le adapta la actualele modificări ale valorii

rublei în comparaţie cu valutele de pe plan internaţional; compania știe că în actualele condiţii volumul vânzărilor pe piaţa rusească vor scădea cu cel puţin 20% în acest an datorită scăderii valori rublei.

Din toate aceste informaţii, trebuie desprinse anumite concluzii și în special pentru poziţia

Statelor Unite:

- pe de o parte, pentru politica sa pe termen scurt, SUA nu are un rol prea ușor în a-i convinge pe aliaţii europeni în aplicarea unor sancţiuni mai grave, iar - pe de altă parte, în politica sa pe termen lung, poate o asemenea situaţie să-l convingă pe președintele Obama de a acţiona prin revizuirea programului american de dezvoltare și extindere a exploatării resurselor propri de energie în vederea asigurării independenţei pentru

Statele Unite și pentru aliaţii europeni faţă de resursele energetice ale Orientului Mijlociu și ale Rusiei.

Din alte surse oficiale rezultă că penalizările acordate firmei Rosoboronexport (50) sunt ceva mai complicate din cauza unui contract de multe miliarde de dolari, contract semnat de către Pentagon cu firma rusă pentru livrarea unor helicoptere de luptă necesare în operaţiunile militare care au avut loc în Afganistan.

De asemeni, Compania americană Exxon Mobil Corp. continuă să aibă relaţii cu Rusia, pentru efectuarea cercetărilor unor mari resurse de petrol și gaze naturale în zona mării Kara din Arctic. David Rosenthal, vice președintele companiei Exxon afirma într-un interviu(51) : firma sa își propune să continue colaborarea cu Rusia indiferent dacă Rusia va fi sancţionată sau nu.

În același sens gândește și Franţa ideea de eventuală renunţare la sancţionarea Rusiei, întrucât în spatele unei asemenea renunţări se găsește un contract de 1.6 miliarde dolari, semnat în 2010 prin care Franţa urmează să construiască pentru Federaţia Rusă două vase de război care fiecare, să poată purta 450 soldaţi, 13 tancuri, 16

helicoptere și 110 transportatoare blindate.

Asemenea vapoare (mai mari decât două terenuri de fotbal puse unul în continuarea celuilalt – circa 200 m. lungime) sunt construite după standardele NATO folosind sistemul de comunicaţii coordonat de NATO. Cele două vase militare, Mistral, urmează să fie livrate după cum s-a decis:

primul în octombrie 2014 și al doilea în 2015, fapt pentru care s-a stabilit ca 400 de marinari ruși să sosească în Franţa la 22 iunie 2014 (în portul Saint Nazaire), pentru a fi instruiţi în manevrarea acestui tip de vapor militar.

Cu toate că a exista și continuă să se manifeste opoziţii din partea unui număr destul de mare al populaţiei franceze împotriva unor asemenea livrări de vase miitare, președintele Putin la un interviu dat televiziunii franceze, a afirmat:

”... așteapt ca Franţa să-și respecte obligaţiile contractuale,

și a subliniat (pentru a menţine apetitul guvernului francez –n.n.):

vor urma și alte noi contracte, chiar dacă nu în domeniul vaselor militare, în alte domenii economice.”

În același timp Franţa și-a exprimat opoziţia și în privinţa embargoului de armament ca o formă de sanţionare a Rusiei ca răspuns la atitudinea beligerantă a Rusiei împotriva Ucrainei.

Sunt toate acestea semnele unei alianţe europene și ale suportului pe care ar trebuii să-l acorde Uniunea Europeană, NATO-ului?

Un asemenea vapor militar are un rol cheie în dotarea militară a Federaţiei Ruse. Cu ajutorul unor asemenea Mistraluri , Rusia capătă o putere și mai mare în invadarea teritoriilor.

Acesta a fost și punctul de vedere al Amiralului rus Vladimir Vysotkiy care a spus:

” O navă ca aceasta va permite Flotei din Mărea Neagră

de ași îndeplini misiunea în 40 de minute "

O asemenea sumă acordată pentru asemenea nave militare nu este de neglijat, dar în același timp se ridică și o întrebare: este oare Franţa atât de avidă după bani, încât își pierde orice simţ al responsabilităţii internaţionale?.

Dacă într-adevăr așa este, poate ar trebuii ca Uniunea Europeană sau Canada să se ofere în cumpărarea unor asemenea ambarcaţiuni și în felul acesta poate s-ar tăia apetitul Rușilor de a stăpânii zona Mării Negre și a Mării Baltice.

Fără nici o discuţie că înainte de a ajunge la unele concluzii cu caracter beligerant, este normal  să se epuizeze, pe cât posibil, toate mijloacele diplomatice și să se urmărească efectele unora dintre sancțiunile care au fost impuse.

Așa se explică dece Departamentul de Stat al Statelor Unite prin Secretarul de Stat John Kerry l-a atenţionat în câteva rânduri, pe omologul său rus, Ministrul de externe Sergei Lavrov spunând:

”în ipoteza în care Rusia nu va da dovadă că renunţa la escaladarea

acţiunii în partea de Est a Ucrainei și nu își va retrage trupele

existente la graniţa Ucrainei, vor fi –noi consecinţe”.                                    

Sunt convins că mulţi dintre cititorii mai în vârstă își amintesc cu un zâmbet pe buze de modul în care guvernul chinez afirma la un anumit moment:

”Acesta este cel de al 175-lea avertisment serios”!

și nimeni nu îi mai luau ”în serios”!

Oare a ajuns Statele Unite să aplice o formulă similară? afirmând:

”Dacă nu vă potoliţi, o să vedeţi noi consecinţe”(!?!).

Cât de serioase și de luat în consideraţie pot fi asemenea afirmaţii din partea reprezentantului oficial al ”celei mai puternice forţe” de pe plan mondial?

Ca un semn de încurajare pentru guvernul ales în luna Mai, Vice Președintele american Joe Biden, în vizita pe care a făcut-o la Kiev afirma:

” Voi nu veţi merge singuri în acest drum!

Un alt aspect al unora dintre reţinerile Statelor Unite pentru sancţionarea Rusiei este și interesul pe care îl are președintele Obama, de cooperare cu Rusia în privinţa efortului de denuclearizare a Iranului și în asigurarea păcii în Siria și lupta contra terorismului.

Din păcate aceste planuri sunt blocate din partea Rusiei care se pregătește se construiască un reactor atomic pentru Iran.

În acelaș timp este foarte greu să se conteze pe un suport chiar și diplomatic din partea Chinei, nu numai pentru faptul că însăși China intenţionează să desfășoare o politică similară faţă de unele ţări din zona Mării Chinei de Sud, și datorită politicii sale bazată pe interesul Chinei de a obţine petrol din Rusia(52) .

După opinia politologilor acuma ar fi momentul în care s-ar cere să existe un consens al tuturor ţărilor din UE și din alte colţuri ale lumii prin care să se revadă cu multă seriozitate măsurile care ar trebui aplicate și să se hotărască într-adevăr în mod serios, ce este de făcut, altfel Ucraina și după ea și alte ţări, nu vor putea supravieţuii ca entităţi independente.

La conferinţa de la Brussels a grupului celor 7 ţări s-a reluat discuţia sancţionării Rusiei în ipoteza în care nu își retrag trupele din apropierea graniţelor Ucrainei, dacă nu recunoaște noua conducere aleasă a Ucrainei (a guvernului condus de Președintele Petro Poroshenko) și dacă nu se opresc toate acţiunile de destabilizare a zonei.

Primul ministru al Marii Britanii, David Cameron, a avut posibilitatea întâlnirii cu președintele Putin la comemorarea a 70 de ani de la operaţiunea militară denumită ”D-Day”, și în care a transmis mesajul conducătorilor G7.

Dacă solicitările grupului G7 nu vor fi acceptate de președintele Putin, vor urma noi sancțiuni.

Un mod similar de abordare a situaţiei și poziţiei Federaţiei Ruse a fost pus și de către Doamna Cancelar Angela Merkel care întâlnindu-se cu președintele Putin în Deauville (Franţa) i-a afirmat:

”Acesta nu este un tratament pe care vrem să-l impunemn Rusiei.

Este important de a fi clar că noi dorim un dialog iar”alte măsuri”

vor devenii necesare numai dacă dialogurile vor dovedi că sunt

fără succes”.

și i-a sugerat președintelui Putin modalitatea de desfășurare a unei politici pacifiste faţă de Ucraina; cum să oprească livrarea de armament și de personal militar. De asemeni, Dna Merkel a susţinut necesitatea cooperării cu noul guvern ales al Ucrainei și asigurarea cu gazele naturale necesare acestei ţări pentru nevoile economice.

Întîlnindu-se cu Dna Cancelar Merkel, la Berlin, înaintea plecării pentru aniversarea comemorării zilei ”D-Day”, noul președinte al Ucrainei (Petro Poroshenko), a afirmat: ” ... văd noi oportunităţi pentru ”forjarea” păcii în ţara mea și tot odată unele semne prin care Rusia ia anumite poziţii de acomodare în conformitate cu condiţiile crizei din Ucraina”.

iar la o întâlnire cu ambasadorul rus în Ucraina și cu reprezentanţii Organizaţiei pentru Securitate și Cooperare în Europa afirma:

”... noi trebuie să încetăm să ne luptăm...”

iar în websiteul prezidenţial afirma:

” ... în fiecare zi mor oameni și fiecare zi Ucraina plătește un asemenea preţ enorm, ceea ce nu este acceptabil. Primul pas pe care îl avem de făcut este de a ne asigura securitatea graniţei cu Rusia” (care este pe o lungime de circa 96 Km. –n.n.).

Așa după cum am indicat și în anexa cu Adnotări, Rusia reprezintă unul dintre partenerii importanţi ai activităţii de comerţ exterior ai Ucrainei (circa 25% din exporturile Ucrainei pleacă spre Rusia). Cea mai mare parte a acestor exporturi cuprind vagoane de cale ferată și tot felul de părţi componente pentru industria militară.

Referindu-se la situaţia acestei cooperări economice, Olena Bilan, economista șefă la una dintre cele mai importante bănci de investiţii din Ucraina (Kiev’s Dragon Capital), considera că actualul conflict din zona de Est a Ucrainei va afecta livrările de gaze natural și ca atare va deteriora activitatea comercială și întreaga economie a ambelor ţări.

Diplomaţia franceză condusă de președintele Franţei François Hollande, i-a favorizat președintelui Obama prilejul afirmaţiei după care Franţa ar trebui:

”...să apese pe butonul de oprire a afacerii de vânzare a navelor militare

către Rusia”.

Mi-am exprimat îngrijorarea – și nu cred că sunt singurul în acest

sens, de a continua în mod semnificativ procesul de apărare

faţă de acţiunea Rusiei când Rusia a violat legea de bază

internaţională,integritatea teritorială și suveranitatea vecinilor ei”.

Multiplele presiuni la adresa Rusie l-au determinat pe președintele Putin de a dispune retragerea majorităţii (nu completă–n.n.) trupelor din apropierea graniţei cu Ucraina.

De aici se poate desprinde ideea după care președintele Putin încearcă, (însă într-o prea mică măsură –n.n.), de a opri mișcarea de arme și de soldaţi care să-i ajute pe separatiștii pro-ruși din Ucraine de est.

Sub presiunea unora dintre principalii participanţi la comemorarea zilei ”D-Day” (2014) și dându-și seama de efectele negative ale izolării social, politice și economice la care poate fi supus, la întâlnirea pe care a avut-o timp de 15 minute cu noul președinte ales al Ucrainei (Poroshenko), și cînd a ”întins o ramură de măslin” Putin a spus:

”... îmi place noul președinte al Ucrainei, îmi place atitudinea lui și îmi

propun să lucrez cu el cu toate că ar putea apare unele neînţelegeri

în domeniul schimburilor economice.”

Cât de sincere sunt asemenea afirmaţii și ce se ascunde de fapt în spatele lor rămâne de văzut pe parcursul următoarelor perioade.

Afirmaţiile președintelui Putin nu au o bază substanţială și nu pot fi crezute când realitatea dovedește cu totul altceva. Numai cu 2 sau 3 zile în urmă (la 13 Iunie 2014) , într-o convorbire telefonică avută între președintele Petro Poroshenko și președintele Putin (convorbire confirmată de Moscova și prezentată de mass-media americană în Wall Street Journal din 13 Iunie 2014 pg. A10 sub semnătura lui Andrey Ostroukh), Poroshenko, i-a spus lui Putin că tancuri rusești au trecut graniţa Ucrainei, ceea ce este de neacceptat; Moscova a confirmat convorbirea telefonică (pe baza informaţiei Associated Press), dar nu a menţionat nici un cuvînt despre tancuri sau alte arme, care au ajuns în orașul Snizhne (la 40 Km. de localitatea Dyakove).

Secretarul de presă al Casei Albe, Jay Carney, a afirmat punctul de vedere al Administraţiei Obama referitor la grija faţă de grupurile de separatiști și care sunt dotaţi cu armament greu, incluzând tancuri și care reprezintă o escaladare semnificativă a acţiunilor lor.

La 15 Iunie 2014, aceeași militari ruși care au intrat pe teritoriul Ucrainei și separatiștii pro-ruși, susţinătorii acestei armate, au doborât un avion militar ucrainean cu 49 de persoane la bord.

Nu este aceasta o nouă provocare a Federaţiei Ruse la adresa Ucrainei?

De unde și dece au acţionat acești militari împotriva avionului ucrainean și de unde au acești separatiști tancuri și alte arme, dacă nu de la Moscova?

Pot asemenea acţiuni să fie considerate că ar confirma opinia președintelui Putin de apreciere a noului președinte ales al Ucrainei și plăcerea de a colabora cu acesta? Bine înţeles că nu !

Poroshenko, este dispus să discute și să negocieze cu Moscova, în mod corect și deschis, dar nu cu acești golani care formează grupurile pro-rusești și care terorizează populaţia Ucrainei.

Pe de altă parte, pentru a stimula refacerea economică, FMI este dispus să acorde Ucrainei un împrumut de 15 miliarde dolari în plus la suma acordată de Banca Mondială.

Analiștii economici ai FMI apreciază că PNB-ul Ucrainei va scădea în acest an cu 5% și își va revenii cu 2% în 2015; de asemenea ei au menţionat că începând cu luna iulie a.c. costul încălzirii se așteaptă să crească cu circa 40%, ceea ce va afecta standardul de viaţă al populaţiei, dar populaţia Ucrainei, pe baza unui sondaj de opinie, a concluzionat: suntem dispuși să acceptăm această scădere a standardului de viaţă, numai să rămânem independenţi.

 

14. Efectele militare ale acţiunilor Federaţiei Ruse și ale Chinei

 

Alipirea Crimeei la Federaţia Rusă și pericolul ocupării și a altor ţări din lume impune revizuirea foarte atentă a bugetelor militare ale diverselor ţări. O asemenea acţiune este cu atât mai importantă cu cât ani de zile în timp ce Federaţia Rusă și China au continuat să-și extindă bugetele militare și dotările armatei, majoritatea ţărilor europene și din alte colţuri ale lumii și-au redus aceste bugete, fiind influenţate de manifestarea crizei economice globale.

Unele date statistice prezentate de către Institutul Internaţional de Cercetare pentru Pace (din Stockholm), confirmă cele afirmate. Urmărind aceste date statistice pentru anii 2010 și 2014, se pot remarca aceste schimbări din bugetele militare ale unora dintre ţărilor amintite.

În timp ce Rusia și China și-au mărit substanţial bugetele militare și dotările militare, cele mai multe dintre ţările UE și Statele Unite și-au redus aceste bugete, ceea ce afectează într-un mod remarcabil situaţia actuală a dotărilor de pe plan mondial. La asemenea acţiuni s-a referit în ultimiile luni Secretarului General al NATO – Anders Fogh  Rasmussen ( vezi anexa Adnotări despre opinia Secretarului NATO).

 Tabelul 4 

 
Unele dintre ţările europene care și-au afirmat în mod oficial până în prezent, programul de extindere a bugetului și al dotării militare sunt: Suedia, Latvia și Lituania.

Președintele Concernului Suedez Saab, Hakan Buskhe, referindu-se la această problemă afirma într-un interviu pe care l-a dat recent: ”Problemă revizuirii dotării militare a devenit mult mai activă în prezent decât în urmă cu câteva luni, iar David Wajsgras, șeful Departamentului financiar al firmei americane Raytheon, specializată în producţia de misăluri aprecia în mod deosebit interesul ţărilor din zona nordică a Europei pentru îmbogăţirea cu ultimele modele ale tehnologiei militare a unităţilor lor militare.

Guvernul Suediei a obţinut acordul parlamentului de a crește bugetul militar cu peste 836 milioane dolari ce vor fi destinate adăugării unor submarine și avioane de luptă construite de către firma Saab.

În aceeași ordine de idei firma Saab a început unele tratative cu compania Thyssen Krupp AG de achiziţionare a departamentului de submarine al acestei companii germane.

Încă odată se adeverește valabilitatea vechii butate după care:

”Pentru a menţine pacea trebuie să te pregătești de război”.

15. Efecte asupra industriei turismului în Federaţia Rusă

Presa rusă a confirmat recent că din cauza situaţiei conflictuale din Ucraina, turismul străin către Federaţia Rusă a scăzut în mod deosebit. O mulţime de turiști și-au anulat excursiile și în special cei din Europa, din Statele Unite și cei din Asia.

În anul 2013 turismul în Rusia luase avânt și ajunsese la 2.7 milioane de vizitatori, în special din Germania, China și SUA (Sursa: Organizaţia guvernamentală Rosturizm- Moscova )

Din informaţiile date de către Irina Tyurina (purtătoarea de cuvânt a Uniunii Turistice Rusești) pentru cea de a doua săptămână a lunii mai 2014 se confirmă multitudinea anulării excursiilor care s-au ridicat pentru diferite zone, între 15 și 25%.

Pe baza unor interviuri luate turiștilor, marea majoritate a celor care și-au anulat excursiile șiau exprimat pe de o parte îngrijorarea de a fi într-o zonă cu risc de război iar alţi turiști și-au expus puncte de vedere cu caracter ideologic.

Un grup mare de turiști din Albania și-au amânat excursia pe care vroiau s-o facă în Rusia până în momentul în care vor obţine o completă asigurare care să le acopere toate cheltuielile și riscurile în cazul în care excursia s-ar întrerupe din cauză de război.

(Sursa: Informaţie preluată din presa rusă de către Wall Street Journal, 6 Mai, 2014, pg. A8,)

Turiștii care au avut ocazia să viziteze St. Petersburg în vara anului 2014, au fost profund impresionaţi în mod negativ de neglijarea totală a acestui oraș și a splendidului muzeu Ermitaj, care din lipsă de fonduri i-a încet dar sigur aspectul unui oraș de după război.

Mulţi dintre turiști se întrebau dacă Administraţia Putin, în loc să cheltuiască miliarde de dolari pentru Olimpiada de la Soci care s-a dovedit slab organizată ( cu excepţia securităţii participanţilor–n.n.) precum și pentru militarizare ca o reflectare a unei concepţii paranoice, nu ar mai bine să acorde acestui oraș și muzeului Ermitaj, sumele necesare care să asigure acestei foste perle, a nordului, un aspect civilizat?

 16. Unele soluţii referitoare la criza Ucrainei

 Poate mai mult ca oricând Ucraina are nevoie de un suport real din partea Statelor Unite, al Europei și al altor ţări care cred în principiile democraţiei internaţionale și a ne-amestecului în modul de aplicare a principiilor reale ale

democraţiei în activităţile interne și externe.

Ceea ce a oferit ca ajutor până în prezent Statele Unite este încurajator, dar nu suficient.

Ucraina nu are nevoie de sprijinul armatei americane și al aliaţilor; are suficientă forţă fizică militară. Ceea ce are nevoie, ca primă urgenţă, după opinia unor experţi militari, este echipamentul militar modern și în principal: armament anti aerian, armament antitanc, veste protectoare împotriva gloanţelor și ochelari cu vedere în noapte.

Suportul armatei Americane ar putea fi deosebit de important din punctul de vedere al pregătirii militare și al utilizării echipamentelor moderne de luptă.

În urmă cu câteva luni de zile am prezentat un punct de vedere manifestându-mi admiraţia referitoare la unele soluţii privind criza Ucrainei, expuse de către diverși specialiști politologi.

Considerând ca deosebit de importante asemenea măsuri le reiau și în acest context pentru a se afla de ele de către un număr cât mai mare a celor interesaţi.

Iată care ar fi aceste propuneri:

a. O acţiune comună a forţelor NATO care s-ar putea aplica prin:

• Extinderea numărului avioanelor militare ale SUA și ale coaliţiei care să patruleze spaţiul aerian al Ţărilor Baltice și al întregi zone a teritoriului Ucrainei și Crimeii.

• Aranjarea unor manevre militare în zona Ţărilor Baltice și a ţărilor ce sunt la graniţă cu Ucraina (Polonia, Slovacia, Ungaria și România).

• Reanalizarea înţelegerilor privind folosirea mijloacelor de apărare prin sistemul de misăluri.

• Întrucât Ucraina nu este membră a NATO, armata Statelor Unite își propune cu aprobarea guvernului Ucrainean să efectueze exerciţii în Ucraina, în vara anului 2014.

 

b. Descurajarea acţiunilor miliatare rusești în Ucraina prin:

§ Extinderea unor manevre militare în teritoriul Mării Negre cu participarea navei USS Truxtun (DDG-103), pentru care trebuie numai reînoită programarea întrucât această colaborare a fost deja stabilită cu România și Bulgaria.

§ Emiterea unei declaraţii care să contrapună acţiunile militare rusești în Ucraina și care să prevadă un răspuns favorabil rapid de suport din partea NATO (la cererea Kievului) pentru suportul cu armamentul necesar de apărare.

§ Trimiterea imediată a unui număr corespunzător de specialiști NATO, destinaţi pregătirii și asigurării manevrelor și logistici diverselor acţiuni.

§ Asigurarea ţărilor ce depind de resursele energetice ale Rusiei, prin livrarea de către Statele Unite sau a altor ţări a resurselor necesare (de gaze naturale), și petrol pentru a nu se crea dificultăţi Germaniei, Franţei, Angliei și Ucrainei(53) ce depind într-o mare măsură de deciziile Moscovei.

§ Actualul guvern ales la 25 Mai 2014, trebuie să dezarmeze imediat grupurile de militanţi pro-ruși.

§ Sancţionarea economică a Federaţiei Ruse prin companiile și băncile care depind de sistemul occidental financiar, și care ar avea un efect direct și major asupra scăderii puterii de

cumpărare a rublei.

§ Statele Unite trebuie să-și revizuiască cât mai rapid capabilităţile militare prin adăugarea unui număr mai mare de nave militare.

§ Conducătorii locali trebuie să fie aleși de către populaţia din zona respectivă și să nu se mai repete sistemul comunist al numirilor de conducători; acești conducători trebuie să se sprijine pe suportul populaţiei în combatere cu vehemenţă a oricăror forme de corupţie de la orice nivel.

§ Uniunea Europeană trebuie să urgenteze aprobarea unor noi membrii printre care: Moldova, Georgia și Ucraina(54)

 

Realizarea unui asemenea plan ar fi posibil numai dacă actuala Administraţie de la Washington, așa cum am arătat, va decide ca Departamentul Energiei să asigure în timpul cel mai scurt posibil livrarea cantităţii de gaze naturale necesare acestor ţări și a altora care depind în aceeași măsură de livrările rusești.

Asemenea acţiuni comune și hotărâte, ar putea limita sau chiar opri influenţa și preocuparea Federaţiei Ruse de extindere a limitelor graniţelor rusești. O decizie similară de evitare prin orice mijloace a dominaţiei rusești o au și Ţările Baltice, care au avut de suferit zeci de ani din cauza acestei dominaţii.

Fostele ţări satelite ale Uniunii Sovietice din Europa (Polonia, Ungaria și România) care cunosc ce a însemnat dominaţia Moscovei nu mai vor ca Rusia să-și extindă graniţele până aproape de graniţele lor, situaţie care le-ar crea o totală insecuritate. Ceea ce le poate salva de la un asemenea risc este faptul că aceste ţări au devenit parte a NATO și sunt membre ale UE, care reprezintă un scut de protecţie important.

Din păcate, cel puţin până în momentul de faţă, suportul pe care Statele Unite l-ar putea acorda Ucrainei este destul – ca să nu spun foarte, fragil.

Boris Tarasiuk, fostul Ministru de externe al Ucrainei și-a exprimat la un moment dat nemulţumirea și chiar supărarea referitor la ne ajutorarea Ucrainei de către Statele Unite.

El spunea:

 ”Noi nu vedem aceeași reacţie din partea SUA așa cum s-a

văzut în 2008 cînd Rusia a atacat Georgia.

Atunci nave militare americane au ajuns la coastele Georgiei

din Marea Neagră. Avioane de mare tonaj zburau

deasupra Tbilis-ului cu ajutoare umanitare de urgenţă.

Dar cine întradevăr a știu cu siguranţă ce transportau aceste

avioane?. Aceasta a fost cheia succesului, trupele rusești

care se găseau pe drum spre Georgia, văzînd avioanele

americane, imediat s-au întors din dumul lor”.(55)

Astăzi, când Ucraina are nevoie de suport, Statele Unite au decis să sprijine Ucraina livrându-le 300.000 de porţii de hrană, gata preparate pentru a fi consumate imediat. Așa cum s-a prezenta prin mijloacele mass-mediei americane; pentru a nu-i supăra pe ruși trimiţând acest ”preţios” ajutor, cu avioane militare, produsele alimentare au fost expediate cu tracuri comerciale; de asemeni, Administraţia americană urmează să mai acorde și alte suporturi constând din chituri medicale, căști de protecţie, covoare de dormit pe câmp și sisteme de  purificare a apei(56).

Nimic nu ne mai miră când fiul vicepreședintelui american Joe Baiden a devenit unul dintre membrii de conducere al celei mai mari companii petrolifere ruse.

Cum altfel ar reacţiona Statele Unite prin aplicarea unor severe sancţiuni, când interesele conducerii de la Casa Albă se încurcă în iţele afacerilor economice cu Federaţia Rusă.

Președintele Putin și consilierii lui politici și strategici își dau perfect de bine seama că Statele Unite și leaderii actuali ai Europei Occidentale preferă să aibă atitudini mai reţinute în privinţa planurilor actuale și de viitor ale Moscovei, așa cum au reacţionat cînd într-o formă mai mult ”în joacă”, de ochii întregii lumi, au aplicat unele sancţiuni – aproape ne semnificative (când Rusia și-a realizat planul de alipire a Crimeei n.n.).

Vladimir Putin știe că președintele Barack Obama are în prezent o agendă deosebit de încărcată privind rezolvarea unor mari probleme naţionale printre care: problema relansării economice a SUA, problemele imigraţiei ilegale, fraudele comise de către instituţia IRS, problemele legate de asigurarea ajutorului social al pensionarilor (social security-n.n), asigurarea condiţiilor medicale ale veteranilor din ultimile războaie (Irak, Afganistan, Pakistan), rezolvarea programului medical al Statelor Unite, reducerile de cheltuieli pentru redresarea bugetului naţional, creșterea producţiei și schimburilor comerciale cu diverse produse energetice (petrol și gaze naturale), problema stadiului actual al sărăciei, inegalitatea remunerării femeilor și a bărbaţilor pentru același fel de activitate, precum și o multitudine de probleme internaţionale cum ar fi: problema creării armelor nucleare de către Iran și a manifestării unei politici belicoase la adresa Israelului, întreaga politică de tensiune din Orientul Mijlociu, crearea armamentului nuclear de către Coreea de Nord, manifestarea unor probleme grave provocate de intenţia Chinei de ași însușii unele insule din Oceanul Pacific, combaterea actelor de terorism ale Al Qaedei (cazul Bengazi), care din nou își lărgește forţele în Iraq, Syria și Africa de Nord, asigurarea asistenţei militare unor naţiuni de America Latină, asigurarea unor relaţii politico-economice cu China, lupta împotriva traficului de droguri, a atacurilor cibernetice spaţiale și încă multe altele, care în mod categoric conving din ce în ce mai mult populaţia Statelor Unite că SUA ar trebuii să-și revizuiască politica și poziţia sa care în prezent se manifestă ca un ”poliţist al lumii”.

Președintele Putin își dă seama de această agendă încărcată a SUA și acest lucru îl determină să considere actualul moment ca fiind cel mai propice ce trebuie folosit pentru ași asigura următorul pas : ocuparea Ucrainei, Moldovei, Ţărilor Baltice ș.a.m.d.

O întrebare pe care și-au pus-o analiștii politologi americani, este aceea dacă Barack Obama a citit cu atenţie discursul președintelui Putin ţinut după anexarea Crimeei?

Cum este posibilă afirmaţia pe care a făcut-o președintele Obama după care Rusia ar trebuii să fie considerată drept o ”putere regională”, când istoria (din care din păcate nu s-a învăţat nimica –n.n.) a dovedit că la momentul respectiv Germania hitleristă și Japonia lui Hideki Tōjō(57), au fost considerate ”puteri regionale”, iar efectele acţiunilor lor s-au soldat cu sute de mii de morţi.

Aplicarea unei asemenea concepții în privinţa actualei politici a Administraţiei de la Kremlin nu face decât să scadă valoarea și prestigiul pretinsei ”Supraputeri” a Statelor Unite și a Președintelui ei și să dovedească cât de departe suntem de înţelegerea reală a politicii rusești  din trecut si cea prezentă.

Chiar și cu un minimum de cunoștințe referitoare la istoria Rusiei acţiunile guvernului actual al acesteia pot fi predictibile.

Situaţie trebuie coroborată cu planul Rusiei aplicat cu ani de zile înainte când a convins Ucraina de inutilitatea menţinerii armelor nucleare. Astăzi Rusia este destul de bine înarmată și deţine o bază nucleară puternică(59).

Dacă s-ar pune problema ca SUA să apere statele membre ale UE împotriva unui asemenea act neraţional de utilizare a armelor nucleare, mai mult ca sigur, nu va face acest pas pentru a sprijini Ucraina, în ipoteza în care s-ar găsi într-o asemenea situaţie.

În acest caz, așa cum amintea și Profesorul Michael LaBossiere, de la Universitatea din Florida, Rusia se va confrunta în mod permanent cu lupta partizanilor ucraineni, care sunt aprigi în apărarea ţării lor.

De asemeni vor continua tot felul de impedimente din partea unora dintre ţările europene care vor căuta să-i convingă pe ruși pe diverse căi că invazia Ucrainei nu este cea mai bună decizie a Kremlinului. Ceea ce trebuie reţinut este pretinsa grija pe care o invocă președintele Putin pentru a crăia în jurul Rusiei un sistem de apărare împotriva oricăror atacuri din partea occidentului.

O asemenea ”grije” are mai mult aspectul unei false prejudecăţi, decât a unei realităţi, întrucât nici una dintre ţările (mai mari sau mai mici ale) Europei nu va căuta să declanșeze un al Treilea Război Mondial printr-un război împotriva Rusiei.

Iar o predicţie referitoare la tentativa Rusiei, respectiv a președintelui Putin de a reface Marele Imperiu Rus nu este de neglijat, dar nici nu trebuie să intimideze omenirea (cel puţin în momentul de faţă - n.n.) întrucât Rusia nu are suficientă forţă economică de a rezista la cerinţele unui asemenea plan.

Senatorul John McCain, referindu-se la poziţia Rusiei în privinţa resurselor de petrol ale acestei                 ţări, s-a exprimat într-o formă mai mult în glumă:                                         

”Rusia este o staţie de benzină, sub masca unei ţări”,

și ca atare lumea nu trebuie să fie speriată, întrucât această ţară are în prezent o economie foarte șubredă.

Planul cu Ucraina poate fi nu atât de real pe cât de necesar Rusiei din punctul de vedere al

unei creșteri rapide a numărului populaţiei și al asigurării cu rezervele din subsolul Ucrainei al produselor manufacturate și al celor alimentare.

În mod categoric dacă Administraţia Putin își va pune în aplicare planul de a invada Ucraina, și  alte ţări din Europa de Est și Ţările Baltice se va putea spune

cu toată convingerea:

Putin a căștigat bătălia dar a pierdut războiul !

sau după cum afirmase Dna Madeleine Albright(59) :

Putin a dobândit un teritoriu, dar a pierdut încrederea!

În același timp, atât Statele Unite cât și restul lumii urmăresc în continuare evoluţia politicii  Chinei și a Iranului.

China își manifestă tendinţe similare referitoare la unele insule din zonă (care aparţin Japoniei, Coreei de Sud, Taivanului, Filipinelor ș.a.) și știind că nu există nici un impediment din partea Statelor Unite, considerate ca un bastion al libertăţii și democraţiei, pe plan mondial, s-ar putea să acţioneze în consecinţă (60).

O situaţie similară s-ar putea întîmpla și cu Iranul care dezvoltînd o bază nucleară puternică să și impună un punct de vedere similar în zona Orientului Mijlociu.

Și iată-ne în situaţia de a fi martorii unei re-desenări a hărţii mondiale și a unei noi geopolitici internationale bazată pe principiile forţei militare și nu pe factorii principali ai democraţiei (dacă întradevăr există așa ceva în realitate - n.n.).

Oare așa ceva ar trebui așteptat?

Desigur că trimiterea de către Pentagon a unor trupe (într-o primă etapă a 600 de militari care au plecat la 22 aprilie 2014 spre Polonia și Ţările Baltice și a unui alt eșalon care probabil va pleca spre ţările din imediata apropiere a graniţelor rusești, pentru manevre și instrucţii, ar  putea fi un semnal de alarmă pentru Rusia, a căror trupe așteaptă indicaţia din partea comandantului suprem de a intra pe teritoriul Ucrainei (61).

Dar este oare un asemenea act, suficient?

Ce se va întâmpla în următoarele săptămâni sau luni este încă greu de apreciat, dar un singur lucru este clar că mișcarea ”ursului” spre bătrîna Europă, trebuie oprită cât mai curînd posibil și acest lucru nu numai de către forţele americane ci printr-o reală coaliţie internaţională.

 17. Omul de ciocolată a îmbrăcat haina militară

 
După ce ani de zile a condus cu succes activitatea manufacturii de produse de ciocolată, devenind ”un rege al ciocolateriei”, Petro Poroshenko, noul președinte al Ucrainei, cu o experienţă în activitatea politică și economică, a decis să îmbrace haia militară și să pornească o puternică campanie împotriva separatiștilor pro-ruși, pentru opri orice acţiune a acestora și tot odată de a opri livrările de armament din partea Rusiei.

La un asemenea plan, Administraţia de la Moscova a răspuns cu răceală considerând că acţiunea de încetare a acţiunilor teroriste și de încetare a focului este un ultimatum, mai degrabă decât o invitaţie pentru convorbiri și negocieri.

Purtătorul de cuvânt al Moscovei a afirmat: ” în planul lui Poroshenko, lipsește un element cheie și anume acela al propunerii de început al negocierilor„.

Falsitatea afirmaţiilor Moscovei se lovește de realitatea unor propuneri ale președintelui Petro Poroshenko, care la o vizită pe care a făcut-o recent la Sviatohirsk (un oraș lângă Doneţ), unde separatiști s-au masat într-o cetate la Slovyansk, spunându-le că încetarea focurilor și a conflictului armat este un prim pas care ar putea ajuta la stabilirea păcii. El a cerut insurgenţilor să depună armele și a promis că va oferi amnistie tuturor celor care nu s-au făcut vinovaţi de crime grave.

De fapt, oricine de bună credinţă își poate pune o întrebare firească: ce fel de negocieri se pot purta între o ţară ce este ameninţată de o putere străină care vrea s-o ocupe și de bandele de separatiști instigaţi de Moscova pentru a crea diversiuni, crime și conflicte cu populaţia civilă ucraineană având drept plan final ducerea Ucrainei la o totală destabilizare?

Un oficial american cu o îndelungată experienţă în domeniul politiei rusești, a afirmat la 20 iunie 2014 că Federaţia Rusă se va găsi în faţa unei operaţiuni foarte drastice de eliminare a oricăror relaţii cu Statele Unite și cu Europa, dacă se continuă politica de destabilizare a Ucrainei.

La propunerile președintelui Poroshenko, un purtător de cuvânt al separatiștilor din Luhansk (altă zonă care este sub controlul separatiștilor pro-ruși), afirma că separatiștii nu vor depune armele decât dacă armata guvernamentală își va retrage trupele în mod complet.

 
Cum se poate avea încredere în asemenea afirmaţii când Rusia a trimis încă 10 tancuri care au trecut graniţa ucraineană, în vederea sprijinirii armatei mascate a extremiștilor.

Este mai mult decât o glumă de prost gust când Moscova neagă acest suport cu echipament militar greu,  afirmând că asemenea tancuri și lansatoarele de rachete nu sunt rusești ci sunt cele capturate de către separatiști din câmpurile de luptă din Ucraina.

Purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA Marie Harf a declarat în urmă cu circa 10 zile (15 iunie a.c.): ” SUA a avut informaţii că Rusia a acumulat tancuri de un tip ce nu mai sunt folosite de către forţele proprii”; "În ultimele trei zile, un convoi de tancuri T-64, mai multe BM-21 Grad și mai multe lansatoare de rachete și alte vehicule militare au trecut din Rusia în Ucraina, în apropierea orașului ucrainean de Snizhne. Acest lucru este inacceptabil",

a declarat reporterilor de la Washington Times. Ea a adaugat: "Suntem convinși că aceste tancuri au provenit din Rusia."

Ceea ce este deosebit de important și de remarcat este faptul că președintele Poroshenko a reușit să-i convingă pe separatiști de oprire a oricăror acte beligerante până la data de 27 iunie 2014, când este prevăzută încheierea și semnarea unor înţelegeri care se referă la colaborarea comercială și politică cu UE.

În același timp, președintele Poroshenko, a afirmat că după data de 27 iunie 2014, dacă rebelii nu vor depune armele, aceste bande de separatiști vor fi complet distruse.

Înţelegând că noul președinte al Ucrainei nu este dispus să facă concesii nejustificate cu separatiștii și care să fie în detrimentul ţării sale, președintele Putin a avut pe ziua de 20 iunie 2014, o convorbire telefonică cu președintele Poroshenko, privind stabilirea unui plan de pace. După convorbire telefonică, conform informaţiei unui corespondent de presă, Putin a avut un miting cu membrii consiliului de securitate al Federaţiei Ruse. Informaţii despre cele discutate

la acest miting încă nu se cunosc, dar se pare că după acest miting vor urma convorbiri ale președintelui Putin cu principalii președinţi ai UE.

Cu toate aceste multiple convorbiri actele de violenţă ale separatiștilor ruși continuă. Numai în scurta perioadă de câteva zile, de Vineri 20 iunie și până Miercuri 25 iunie 2014, separatiști au lansat 35 de atacuri la adresa trupelor ucrainene de lângă Kiev și au doborât un elicopter  care transporta echipament militar și soldaţi pentru armata ucraineană de lângă Slovyansk.

Josh Earnest, noul secretar de presă al Casei Albe a informat corespondenţii de presă despre dialogul președintelui Obama cu președintele Putin, din ziua de 23 iunie a.c. prin care Obama i-a comunicat lui Putin despre noile sancţiuni ce se pregătesc împotriva Rusiei, dacă Rusia nu încetează controlul și suportul Moscovei acordat separatiștilor pro-ruși.

Replica președintelui Putin a fost aceea după care chiar dacă Parlamentul Rus ar indica încetarea oricăror acţiuni rusești, ”...asta nu înseamnă că noi nu vom continua să-i apărăm pe cei de etnie rusă. Să sperăm că nu va fi nevoie de arme pentru a-i proteja pe acești ruși”.

Pentru a dovedi că nici Rusia nu se lasă mai prejos, Moscova a decis tăierea livrărilor de gaze naturale pentru Ucraina în momentul în care se încheie tratatul dintre Ucraina și UE.

Decizia fost luată după ce premierul Dmitry Medvedev a avut un miting with președintele companiei Gazprom (cel din stânga în fotografie și cu Alexander Novak, Ministrul Energiei Federaţiei Ruse

(Sursa: PressPool, reprodus de Wall Street Journal din 17 iunie 2014).

Căutând un motiv care să nu poată dovedi decizia lui Putin, compania Gazprom a cerut suma de 1.95 miliarde dolari din partea Kievului.

Guvernul Ucrainean a refuzat să achite această sumă până ce compania Gazprom nu va reduce preţul gazelor naturale la nivelul preţului solicitat și altor cumpărători de pe piaţa mondială.

Primul ministru al Ucrainei, Arseniy Yatsenyuk, a afirmat la o conferinţă de presă că nu vor putea să plătească acest preţ pe care Rusia îl cheltuiește pentru armament, tancuri și avioane pentru a bombarda teritoriul Ucrainei.

În acelaș timp, președintele Gazprom a anunţat că Rusia va continua livrările de gaze naturale către partenerii europeni folosindu-se de conductele ce trec prin teritoriul Ucrainei.

Chiar dacă pe sezonul de vară, nu se prevede un consum prea mare de gaze naturale, Ucraina trebuie să-și păstreze rezervele pe care le deţine în prezent pentru sezonul de iarnă. În orice caz disputa dintre compania Gazprom și statul Ucrainean urmează să fie analizată și disputată printr un arbitraj internaţional la Curtea din Stockholm (care s-ar putea să dureze luni sau chiar ani de zile –n.n.).

Între timp acţiunile Moscovei nu pot fi considerate ca fiind încheiate, din punctul de vedere al susţinerii  trupelor de insurgenţi cu armament și chiar menţinerea trupelor rusești în apropierea graniţelor ucrainiene.

 

[Pentru informaţii suplimentare vă puteţi adresa autorului prin E-mail: berca1@comcast.net]

 Note de subsol:

  (1) Conform unor informaţii oficiale, resursele minerale ale Ucrainei au fost prospectate la peste 90 tipuri (cca. 8 mii de zăcăminte, din care cca. 60% sunt în exploatare). Resursele energetice: rezervele de cărbune sunt estimate la 47,1 mld. tone, zăcămintele carbonifere sunt concentrate în bazinul Doneţului (50 mii km.p.), Lvov – Volâni (10 mii km.p.)

Dnepr, Nadnistrianşcina, Predkarpatie, Zakarpatie (unde se găsește cărbune brun). Zăcămintele de ţiţei au fost prospectate în regiunile Dnepropetrovsk-Doneţ (114 mii km.p.), Predkarpatie, Dnepro-Doneţ, Marea Azov si Marea Neagră unde au fost evaluate (la 1 ianuarie 2002) la cca. 247 mil.tone.

Circa 60% din zăcăminte se află la adâncimi de peste 5000 m. Zăcăminte de minereu de fier (evaluate la 28 mld. tone) se gasesc în bazinele Dnepropetrovsk (Krivoi-Rog) si Kerci. In 2001, Ucraina a extras 54,8 mln. tone minereu de fier (faţă de 105 milioane tone în 1990).

Alte zăcăminte : titan, mercur, polimetal, nichel, bauxită, cupru, magneziu (2,5 mld. tone, locul al doilea după Africa de Sud).

Zăcămintele nemetalifere: sulf (Predcarpatie, Kerci), sare (Predcarpatie), fosfati, caolin, grafit, dolomit, bentonite, gips, piatră de construcţii (granit, bazalt, etc.).

Sunt în fază de exploatare zăcăminte de topaz, beriliu, cristal de stâncă, cuarţ, opal, calcedoniu, agat, aur, etc.

Resursele de gaze si petrol nu acopera necesarul intern, Ucraina fiind dependentă de importul de purtatori de energie, indeosebi din Rusia si Turkmenistan. De sute de ani Ucraina a fost recunoscută ca fiind una din principalele surse de produse agricole ale Rusiei.

(2) Vladimir Rîjkov - istoric rus și unul dintre politicienii de opoziţie ai Administraţiei actuale de la Moscova.

(3) Recensământul populaţiei din 2001.

(4) Vezi anexa Adnotări care include și o hartă a Sciţiei la anul 100 î.Hr.

(5) Hazarii – locuitori din zona veche a orașului Delhi, India, cunoscut drept Tis Hazari Courts Complex.

(6) Rusia Kieveană sau Rutenia Kieveană – a fost statul cel mai timpuriu al slavilor estici, dominat de orașul Kiev și care se consideră ca fiind statul predecesor a trei naţiuni slave răsăritene din zilele noastre: Belarus, Ucraina și Rusia.

Pentru informaţii suplimentare vezi și informaţia online despre Istoria timpurie a rușilor kievieni

(7) Cumanii – popor din Asia din grupul turcilor-kioceak, care își aveau obîrșia în tribul Kimek, care în antichitate era identic cu cel al sciţilor (sciţii roșii)

(8) Sursa: Twitter - Sergei Aksyonov ; re-publicată în The Wall Street Journal, 23 Aprilie 2014, pg. A10

(9) Ministrul apărării Federaţiei Ruse, Sergei Shoigu, în seara zilei de 28 Aprilie 2014, într-un dialog telefonic avut cu Secretarul Departamentului apărării al Statelor Unite, Chuch Hagel, a reiterat negaţia după care Kremlinul nu știe nimic despre acești soldaţi mascaţi care au ajuns cu armament greu la porţile Ucrainei și care s-au retras la barăcile lor, construite la câteva zeci de metri de graniţele Ucrainei după ce ucrainenii au spus că nu vor folosii unităţile militare împotriva populaţiei neînarmate.

(10) Alex Berca – Adevăr și Minciună, Lucrare în curs de apariţie în România. Citată în bibliografie.

(11) Arseniy Petrovych Yatsenyuk (1974 - Prim Ministru interimar al Ucrainei (înaintea alegerilor din 25 Mai 2014.

(12) BBC News (December 24, 2004)

(13) Vezi anexa Adnotări privind Opinia unor oficiali ruși din apropierea Președintelui Putin cu privire la sancţiunile acordate de Occident și cele privind membrii de familie ai noii oligarhii ruse care trăiesc, învaţă și lucreazxă în occident.

(14) Vezi anex Adnotări despre Relaţiile economice ale Germaniei cu Federaţia Rusă.

(15) TNS Emnid gmbh & co - una dintre cele mai mari institute de votare din Germania.

(16) Arsenalul nuclear al Ucrainei existent între 1994 și 1996, cuprindea circa 1900 de arme strategice.

(17) Memorandumul de la Budapesta din 5 decembrie 1994 privind Asigurarea Securităţii a fost o înţelegere politică cu privire la statutul Ucrainei și la armele nucleare pe care le poseda. Memorandumul a fost semnat inițial de trei mari puteri nucleare: Federaţia Rusă, Statele Unite și Marea Britanie. China și Franţa au acordat de asemeni asigurări separate prin documente individuale.

Ca urmare a acţiunii Federaţiei Ruse la adresa Ucrainei și la criza Crimeei, Statele Unite, Canada și Marea Britanie consideră încălcarea obligaţiilor semnate în Memorandumul de la Budapesta și violarea suveranităţii și integrităţii teritoriale a Ucrainei.

(18) În Belaruisa se vorbește belarusă și Rusă, în Estonia-Estoniană, în Turkmenistan – Turkmeană, În Uzbekistan –uzbecă, în Kazahstan –kazahă, în Lituania –letonă, în Tazjikistan – Tadjikistană, în Ukraina- ucraineană, în Republica Moldovenească – română și rusă (ca limbă impusă spre învăţare-n.n.).

(19) Terek - râu cu lungimea de 600 km, situat la marginea de nord a Caucazului; pe cursul său fiind construite câteva hidrocentrale.

(20) Alfred-Maurice de Zayas (1947 - ) născut în Havana, Cuba; avocat, scriitor, istoric, și expert în probleme ale drepturilor umane. Din 2012 a lucrat ca expert independent pentru Naţiunile Unite.

(21) Sovnarkom – (în limba rusă: Sovet Narodnykh Komissarv): Consiliul Comisarilor Poporului.

(22) Katorga - un sistem de detenţie grea în colonii penitenciare în Imperiul Rus. Prizonierii erau trimiși în lagăre din zonele îndepărtate, nepopulate ale Siberiei, (locuri în care, de obicei, nu se așezau coloniștii voluntari în număr suficient de mare), fiind forţaţi să presteze munci grele. Sitemul katorga a început să funcţioneze din secolul al XVII-lea și a fost preluat de bolșevici, fiind transformat în ceea ce avea să fie numit în epoca sovietică, Gulag.

(23) Dmitri Antonovich Volkogonov (1928-1995) - Stalin: Triumph and tragedy, lucrare cit. în bibiliografie. Vezi și anexa Adnotări despre viaţa și activitatea lui Volkogonov.

(24) din interviul pe care l-a dat Mircea Maliţa lui Ilie Rat la 13 februarie 2013 și publicat în Revista Română de istorie a presei.

(25) NAŢIONALÍSM - Ideologie și politică care urmărește întreţinerea izolării și aţâţarea neîncrederii și urii între diferite naţionalităţi. Tendinţă de a aprecia exclusiv și exagerat tot ceea ce aparţine propriei naţiuni. O definiţie similară ca sens (dar cu referire specială la situaţia concepţia politicii burgheziei, prezentată de Dicţionarul explicativ al limbii române din 1975), prezintă NAŢIONALÍSMUL ca: Ideologia și politica burgheziei în problema naţională care menţine interesele burgheziei ca interese ale întregii naţiuni, instigînd la ură naţională, la asuprirea altor naţiuni sau a minorităţilor naţionale.

(26) Herman Achille Van Rompuy (1947 - ) - primul președinte permanent al Consiliului European (până la Tratatul de la Lisabona, funcţie acordată în mod rotativ de șefii de stat sau de guvern ai statelor membre pentru o perioadă de 6 luni fiecare, din momentul intrării în vigoare a tratatului, membrii consiliului aleg un președinte care conduce ședinţele consiliului și care are un mandat de doi ani și jumătate (care poate fi reînnoit numai o singură dată). Achille Van Rompuy a fost cel de-al 49-lea prim ministru al Belgiei din 30 decembrie 2008 până în 25 noiembrie 2009, când precedesorul său (Yves Leterme) l-a succedat. Van Rompuy deţine Marele Cordon al Ordinului lui Leopold.

(27) Populaţia Uniunii Sovietice număra 150 milioane locuitori care reprezenta numai 51% din populaţia sovietică. Ucraina era cea de a doua republică care avea cel mai mare număr de locuitori (peste 50 milioane) care reprezenta aproape 20% din populaţia sovietică.

(28) Mihail Gorbaciov propusese dezvoltarea Rusiei pe trei principi: glasnost (deschiderea faţă de restul lumii), perestroika (restructurarea radicală a economiei și politicii ruse și democratizarea), și uskoreniye (accelerarea dezvoltării economice),

(29) Washington Post din 25 Martie 2014, pg A8 sub semnătura lui Kathy Lally

(30) Informaţia confirmată de către Oleksiy Matsuka, ziarist din partea ”News” on-line al Donbasului.

(31) Rusia este pe locul 127 ( aceeași sursă informaţională cu nota Nr. 30)

(32) Ruchir Sharma– șeful unui departament al firmei Morgan Stanley de Investiţii și autor al lucrării: Breakout Nations: In Pursuit of the Next Economic Miracles,Lucr. cit. în bibliografie.

(33) Troika Dialog Research - unul dintre institutele de cercetare a activităţii economioce din Rusia și de pe plan international, subvenţionat de Sberbank din Rusia: bancă și firmă de tranzacţii financiare, cu sedii în diferite ţări (Anglia, SUA, Cipru).

(34) LNG- Gazul natural lichefiat = gaze naturale (în principal metan, CH4), transformate în formă lichidă pentru ușurinţa de transport și depozitare. Pentru informaţii suplimentare privind lista de terminale GNL , vezi site:

http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_LNG_terminals

(35) Steven Mufson - fost corespondent pe probleme de energie pentru The Washington Post timp de șapte ani. Jurnalist cu o mare experienţă, scriind articole despre multe ţări. Transferându-se în 1989 la ziarul Washington Post a devenit corespondent și reporter al Departamentului de Stat.

(36) The Washington Post, 23 Martie 2014

(37) Anders Åslund – redactor-șef adjunct al secţiei ”Outlook, doctor (de la Oxford Univesity), Profesor adjunct la Georgetown University, analist global pentru economia Rusiei, Ucrainei și ţările Europei răsăritene.

În 2003 a fost numit Director la Carnegie Endowment for International Peace pentru Programul privind Rusia și Eurasia. Concomitent lucrează pentru Brookings Institution și The Kennan Institute în studiile privind Rusia. Între 1991-1994 a lucrat în calitate de Consilier economic al guvernului rus și ucrainean. Fost profesor la Stockholm School

of Economics și Director fondator pentru Stockholm Institute of East European Economics.

(38) Birgit Hansel - economist principal și coordonator al Sectorului privind politica economică în Rusia și autorul principal al Raportului Băncii Mondiale asupra situaţiei economice actuale din Rusia.

(39) MNI - cel mai important furnizor de știri și informaţii în mod special pentru schimburi valutare globale și pieţele de venituri fixe, oferind în timp util, o perspectivă relevantă, și critică pentru profesioniștii de pe piaţă și cei care doresc să ia decizii de investiţii. Această instituţie oferă știri, analize de știri, care corelează știrile de ultimă oră cu efectele de pe pieţele de capital. Credibilitatea acestei surse (Deutsche Börse Group) este bazată pe o experienţă de peste trei decenii.

(40) Vezi și anexa Adnotări, Economia Ucrainei în cifre, unde se prezintă și evoluţia pentru cîţiva ani a scăderii valorii monedei naţionale a Ucrainei.

(41) Richard Barley, ziarist la Wall Street Journal în articolul: Investors Show Nerve on Ukraine Concerns, 16 aprilie 2014, pg. C12.

(42) Luhansk or Lugansk, fostul oraș numit Voroșilovgrad, - centrul administrativ al Luhansk Oblast din estul Ukrainei.

(43) Marta Dyczok (Profesor asociat în cadrul Departamentului de istorie și știinţă politică în Universitatea din Ontario), autoarea articolului Oamenii mascaţi și Jurnaliștii ucrainieni ( Wall Street Journal, Aprilie 30, 2014, pg. A13)

(44) Ucrainenii simpatizanţi ai planurilor rusești primesc echivalentul a $500 pentru acţiuni de diversiuneși $40 pentru ocuparea clădirilor administrației de la Kiev (conform unei declaraţii făcute de unul dintre ziariștii care a discutat cu acești pro-ruși. Sursa: Informaţie publicată în Wall Street Journal, 14 Aprilie 2014, pg.A19 sub semnătura lui Matthew Kaminski.

(45) De la data de când nu a mai fost Cancelar al Germaniei (în 2005), Gerhard Schröder, a fost un apropiat al Lui Vladimir Putin și un permanent consultant al firmei ruseși de petrol Gazprom, și președintele companiei Nord Stream care construiește conducta de gaze naturale dintre Rusia și Germania.

(46) Wall Street Journal, 30 Aprilie 2014 pg. A8

(47) Pentru Germania importul de petrol și gaze naturale a reprezentat în 2013 un contract de 56 miliarde dolari (Date prezentate chiar de către guvernul rus).

(48) Germania, de exemplu, importă ca și alte ţări, 30% din necesarul ei de energie din Rusia.

(49) Cuadrilla Resources – companie specializată în extracţia petrolului și a gazelor natural folosind sistemul hidraulic de drilare. Locul de exploatare este în bazinul Bowland în Lancashire. Pentru informaţii suplimentare vezi și anexa Adnotări despre: Planul britanic de exploatare a gazelor de șist.

(50) Vezi anexa Adnotări despre firma Rosoboronexport.

52. Statele europene cu cele mai importante rezerve de gaze de şist,

Tabelul 5

(trilioane metri cubi-Tmc)

(51) The Wall Street Journa, 2 mai 2014, pg B1

(52) Faptul este dovedit prin desfășurarea negocierilor ruso-chineze în vederea unui acord pe 10 ani de livrări de gaze natural. Vezi anexa Adnotări despre contractual ruso-chinez pe problem energetice.

(53) Ministrul Energiei din Ucraina, Eduard Stavitsky, a informat că în prezent se desfășoară negocierile semnării unor contracte privind ivrarea gazelor naturalei din Slovacia și Ungaria către Ucraina. Vezi anexa Adnotări despre consumul de gaze naturale al Ucrainei.

Sursa:http://www.naturalgaseurope.com/azarov-stresses-safeguards-for-shale-development

Vezi anexa Adnotări, privind potenţialul energetic al Europei (gaze de șist) și care ar putea fi un suport important în reducerea dependenţei de import din Rusia.

(54) Alain Rémy (1952 - ), ambasadorul Franţei în Ucraina afirma că pentru acceptarea unor noi membri ai UE trebuie să existe rezultatul unei înţelegeri mutuale a tuturor membrilor actuali ai UE (aceasta fiind o procedură de lungă durată –n.n.).

(55) Wall Street Journal 25 Martie 2014 și 14 April 2014

(56) Wall Street Journal, 18 Aprilie 2014

(57) Hideki Tōjō- (1884 1948) general al Armatei Imperiale Japoneze și prim-ministru al Japoniei pe aproape întreaga durată (1941 –1944) al celui de-al Doilea Război Mondial. Ca prim-ministru este considerat a fi responsabil pentru atacul de la Pearl Harbor, care a dus la intrarea Statelor Unite în al Doilea Război Mondial. După sfârșitul războiului, Tōjō a fost condamnat la moarte pentru crime de război de către Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient și spânzurat la 23 decembrie 1948.

(58) Vezi anexa Adnotări privind opinia Secretarului General al NATO: Anders Fogh Rasmussen referitor la planurile Federaţiei Ruse de extindere a propriilor graniţe.

(59) Madeleine Albright (1937 - ), a 64-a Secretară de Stat a Statelor Unite, (Revista Time, SUA, 5-12 Mai, 2014)

(60) Vezi Adnotări, referitor la: Intenţia Chinei de a domina zona Pacificului de Vest

(61) După unele informaţii primite la Pentagon, în ultimele zile ale lunii Aprilie, helicoptere rusești au intrat de câteva ori în spaţiul aerian al Ucrainei.

Adnotări

4. Sciţia - teritoriu în Eurasia locuit de sciţi, din secolul VIII î.Hr. până în secolul II d.Hr. La vremea respectivă ocupa un un teritoriu extrem de îmtins, care cuprindea nordul Mării Negre (astăzi o bună parte din Ucraina), nordul Munţilor Caucaz (astăzi, sudul Rusiei, Azerbaidjan și Georgia), nordul și estul Mării Caspice (astăzi, o bună parte din Kazahstan).

Teritoriul Dobrogei de astăzi a fost cunoscut în antichitate sub numele în latină de Scythia Minor (Sciţia Mică).

Harta Nr.6 Sciţia în anul 100 î.Hr.

12. Opinia unor oficiali ruși din apropierea Președintelui Putin privind sancţiunile acordate de Occident.

In Rusia, mulţi dintre oficialii din imediata apropiere a președintelui Putin au reacţionat cu un complex de impresii care reflectă indignare și nelămurire.

Ministrul de Externe, Serghey Lavrov consideră că sancţiunile sunt nelegitime, ne având nici un suport internaţional legal pe care se bazează. Purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dimitr S. Peskov a denunţat aceste sancţiuni ca inacceptabile și a spus că Rusia va răspunde ”pe baza unor principii de reciprocitate, care nu vor întîrzia prea mult timp”. El s-a referit la unul dintre apropiaţii președintelui Putin, Sergei B. Ivanov, care a lucrat peste 20 de ani în KGB în cadrul Serviciului Inteligenţei Străine și căruia i s-a interzis intrarea în multe dintre ţările Occidentale.

O altă persoană care a fost afectată de unele dintre sancţiuni a fost Vladimir I. Yakunin, președintele Căilor Ferate ale Federaţiei Ruse, un foarte apropiat prieten al lui Vladimir Putin și care a spus că nu înţelege dece a fost sancţionat pe motive politice. La un interviu pe care l-a dat Agenţiei de știri Interfax, el a spus:

” Î-mi pare rău să vâd cum o ţară care se consideră ea însăși

democrată să folosească sancţiuni împotriva unei poziţii

oneste și cu un mod de manifestare la fel de onest.

Oare câtă naivitate trebuie să dovedească o asemene persoană cu o asemenea funcţie și care este permanent în anturajul președintelui Putin, ca să aibă, să-i spunem curajul, pentru a nu folosi un alt adjectiv mai compromiţător, atunci când se miră cum i s-a aplicat o asemenea sancţiune, unui om ”onest”, cu o funcţie onestă și cu o manifestare la fel de onestă. Unde trăiești dumneata Domnule Vladimir I. Yakunin? Nu ai fost informat de acţiunile prietenului dumitale președintele Putin? Nu citești ziarul central al Moscovei? nu asculţi emisiunile de știri de la radio? Nu urmărești emisiunilor TV? Dacă ai fi ascultat sau ai fi vizualizat asemenea emisiuni ai fi auzit Luni 28 Aprilie a.c. opinia

fostului Ministru de finanţe al Federaţiei Ruse, Alexei Kudrin care spusese: ”...sancţiunile occidentului aduc economiei ruse un moment de stagnare sau cauza recesiei. Economia a fost foarte lentă și înainte de aplicarea acestor sancţiuni (creșterea de 0.5% stabilită pentru acest an confirmă ne luarea în calcul a vreunei sancţiuni) Sunt date asemenea sancţiuni și poate unele și mai aspre fără nici o justificare?

14. Relaţiile economice ale Germaniei cu Federaţia Rusă

Multe dintre cele mai mari nume din economia Germaniei, cum ar fi: gigantul german al industriei chimice , BASF, grupul de inginerie Siemens AG și firmele: Volkswagen, Adidas AG și Deutsche Bank, care și-au afirmat în ultimele săptămâni, puternica opoziţie la aplicarea unor sancţiuni economice mai largi împotriva Rusiei.

Peste 6.200 de companii germane, de la giganţi industriale și până la firme mai mici, sunt active în Rusia, mai mult decât cele din restul UE combinate. Multe dintre aceste societăţi, atât în public cât și în spatele scenei, au avertizat că orice sancţiune care afectează comerţul cu Rusia ar putea costa zeci de mii de locuri de muncă din Germania și vor lovi economia germaniei întrun mod foarte dur.

"Nu există nici o îndoială că interesele economice ale Germaniei ar fi mai bine asigurate prin evitarea sancţiunilor", a declarat Klaus-Jürgen Gern, economist la Institutul Kiel pentru Economie Mondială, care este un suport deosebit de important de analiză și consiliera economic al guvernului german.

Sursa: Matthew Karnitschnig, WST/2 Mai 2014, pg A1

22. Dmitri Antonovich Volkogonov (1928-1995) – istoric rus și colonelul general, fost șef al departamentului de război psihologic al armatei sovietice. A publicat biografii revelatoare despre Iosif Visarionovici Stalin și Vladimir Lenin. În cea mai mare parte a carierei sale a fost adeptul concepţiei staliniste și marxist-leniniste; ulterior a repudiat întreaga ideologie comunistă și sistemul sovietic.

Prin cercetările sale în arhivele Comitetului Central al URSS, Volkogonov a descoperit fapte care contraziceau versiunea sovietică oficială a evenimentelor, precum și cultul personalităţii care a fost construit în jurul lui Lenin și Stalin. Volkogonov a publicat o serie de cărţi prin care demasca cruzimea și crimele săvârșite de Stalin și Lenin contribuind la dezvoltarea unei gândiri liberale ruse în special la sfârșitul anilor 1980 și în era post-sovietică de la începutul anilor 1990,. În timpul perioadei în care Gorbaciov lansase ideia de Glasnost.

Dmitri Volkogonov sa născut la Chita, în Siberia de Est, ca fiul unui manager de fermă colectivă și o profesoară. În 1937 , când Dmitri avea opt ani, tatăl său a fost arestat și împușcat în timpul epurărilor staliniste pentru că se găsiseră în casa lor un pamflet scris de Buharin. De acest fapt Volkogonov a aflat mulţi ani mai târziu, în timp ce făcea propriile cercetări în arhivele secrete ale KGB.

Mama lui a fost trimisă într-un lagăr de muncă , unde a murit în timpul celui de al Doilea Război Mondial . Familia s-a a fost " exilată la Krasnoyarsk în Siberia de Vest. Volkogonov a intrat în armată la vârsta de șaptesprezece ani , în 1945 , fiind o politică impusă de Stalin pentru copiii orfani. Ulterior a studiat la Academia Militară Lenin din Moscova. În 1961 a fost angajat la Departamentul de propagandă al Armatei Sovietice timp în care scria pamflete de propagandă și manuale cu privire la războiul psihologic. Mulţi ani Volkogonov a condus Departamentul de Propagandă specială , a vizitat Angola, Etiopia, Orientul Mijlociu și Afganistan. Pentru activitatea sa propagandistică s-a bucurat de o rapidă avansare în Armata Sovietică ca specialist care se ocupă de războiul psihologic si ideologic .

Generalul Volkogonov a dus o viaţă dublă luptându-se cu multiplele îndoieli bazate pe ororile petrecute în timpul comunismului sovietic și descoperite în arhivele KGB fiind clasificate ca fiind ”strict secrete". Volkogonov a avut posibilitatea de a vizita și a vedea condiţiile de viaţă ale popoarelor și a economiilor care erau sub dominaţia rusească în timpul Războiului Rece .

În timp ce aceste ţări au primit ajutor militar din partea Uniunii Sovietice,

" ... toate aceste ţări au devenit mai sărace, iar economiile lor au fost total prăbușește - își

amintea Volkogonov mai târziu; peste tot pe unde am umblat și după cîte am văzut, am ajuns

la concluzia că modelul marxist a fost o adevărată catastrofă istorică și noi, de asemenea, am

fost prinși într-o capcană istorică ".

Volkogonov a început să scrie biografia lui Stalin în 1978 și a finalizat-o în 1983 , dar i s-a interzis de către Comitetul Central al PCUS s-o publice . Lucrarea a fost publicată în timpul Administraţiei lui Mihail Gorbaciov. Publicarea cărţii despre Stalin în Rusia l-a plasat pe Volkogonov în categoria unui "paria printre colegii săi ofiţeri ".

El a fost director al Institutului de Istorie Militară din 1985, (timp în care a cercetat și a scris mult). Volkogonov a adunat informaţii și a scris o lucrare în două volume cu date referitoare la cei 45.000 de ofiţeri ai Armatei Roșii, care au fost arestaţi în timpul epurărilor din anii 1930 și din care 15.000 au fost împușcaţi.

În iunie 1991, Volkogonov a fost forţat să demisioneze, după ce arătase unor colegi, ofiţeri superior de la Institutul unde lucra, proiectul primului volum și al istoriei reale a celui de al Doilea Război Mondial .

În 1995, Dmitri Antonovich Volkogonov, a murit de cancer.

46. Planul britanic de exploatare a gazelor de șist

Guvernul britanic a schiţat unele planuri pentru a oferi scutiri de impozite companiilor implicate în industria gazelor de şist. Propunerea este de a reduce taxele pentru o parte din veniturile generate de producţia de gaze de şist de la 62% la doar 30% (potrivit BBC News Business –n.n.). Aceste planuri ar transforma Marea Britanie în cel mai generos regim din întreaga lume în ceea ce priveşte gazele de şist. Însă aceste planuri au fost criticate de susţinătorii protecţiei mediului înconjurător. Conform Greenpeace, comunităţile afectate de extracţia gazelor de şist nu au beneficiat de un câştig semnificativ. Cancelarul George Osborne a declarant că gazele de şist reprezintă o resursă cu “potenţial uriaş" pentru sectorul energetic din Marea Britanie. "Vreau ca Marea Britanie, a spus George Osborne, să conducă revoluţia gazelor de şist deoarece are potenţialul de a crea mii de locuri de muncă şi de a menţine facturile la energie la un nivel scăzut pentru milioane de oameni”.

Conducerea companiei de gaze de şist Cuadrilla a declarant că va lua în considerare toate implicaţiile ce se vor ivi. "Suntem încă în faza de explorare, a declarat directorul executiv al Cuadrilla, Francis Egan, dar considerăm gazele de şist cu potenţialul de a avea o contribuţie considerabilă la oferta şi siguranţa energiei din Marea Britanie, creând în acelaşi timp mii de locuri de muncă şi generând venituri substanţiale din impozite şi beneficii pentru comunităţi".

Sursa: http://www.capital.ro/185019.html

48. Firma Rosoboronexport, este o firmă de stat responsabilă de import /export a unei game largi de produse militare și cu dublă utilizare (tehnologii și servicii). Rosoboronexport a fost înfiinţată prin Decretul președintelui Federaţiei Ruse cu Numărul 1834 din 4 noiembrie 2000 ca o întreprindere de stat menită să pună în aplicare politica naţională în domeniul cooperării tehnico-militare dintre Rusia și alte ţări. Din iulie 2011 Rosoboronexport a funcţionat ca o societate pe actiuni.

Rosoboronexport funcţionează sub stricta supraveghere a președintelui Federaţiei Ruse și (cel puţin oficial –n.n.), în conformitate cu tratatele privind controlul armelor ale ONU și ale acordurilor internaţionale.

50: Contractul ruso-chinez pe probleme energetice

La 9 Iunie 2014, presa occidentală a menţionat contractul semnat de Rusia și China în valoare de 400 miliarde dolari (SUA) prin care Rusia se obligă să livreze Chinei 38 miliarde metri cubi de gaze naturale pe timp de trei decade.

În felul acesta economia rusă este direct dependentă de exportul de produse energetice.

Aceeași sursă informaţională (Wall Street Journal din 9 iunie 2014, pg A15 sub semnătura lui Joseph S. Nye Jr.) confirmă că Statele Unite construiesc terminalele destinate exportului la preţuri scăzute de LNG (Gaze naturale lichefiate), pentru care continentul nord american va fi total independent în producţia de energie în anul 2020. După ultimile estimări, resursele energetice ale Statelor Unite sunt suficiente cel puţin pentru următoarele două secole. Aceste resurse energetice precum și sistemul modern de exploatare au o serie de implicaţii pentru politica externă a Statelor Unite:

- producţia energetică va duce la dezvoltarea economică și cererea de multe locuri de muncă,

- reducerea importului de gaze naturale și petrol va influenţa în mod pozitiv veniturile bugetare ,

- energia obţinută la preţuri reduse va influenţa în mod pozitiv industria care va devenii mult mai competitivă pe plan internaţional, - dezvoltarea de noi ramuri economiuce și extinderea celor existente din domeniul petrochimiei, industriei de aluminiu, oţel și alte ramuri.

De asemenea au loc o serie de implicaţii asupra politicii interne a Statelor Unite:

- o lungă perioadă de timp a existat o concepţie negativă privind scăderea economică a puterii economice a Statelor Unite ca urmare a dependenţei importului de energie, și - implicarea Statelor Unite în operaţiunile militare din orientul Mijlociu. Realitatea confirmă că Statele Unite au mult mai multe interese în această zonă a lumii decât numai cea a petrolului. Este vorba de neproliferarea armelor nucleare, protecţia singurului stat cu caracter democratic din zonă: Israelul, asigurarea drepturilor omului și în special a femeilor și lupta împotriva terorismului.

Dacă Administraţia de la Washington va aproba creșterea exportului de LNG, aceasta s-ar putea să influenţeze scăderea influenţei Rusiei în manipularea ţărilor dependente de resursele energetice ale Rusiei, ceea ce va putea schimba geopolitica energetică pe plan mondial și chiar contractul roso-chinez pentru

furnizarea de energie.

51. Consumul de gaze naturale al Ucrainei

Ucraina este a treia ţară europeană în privinţa rezervelor de gaze de șist (1,2 trilioane de mc).

La 1 septembrie 2011, Ucraina a semnat un acord cu firma Shell care va explora gazul de şist din regiunea Kharikov din N-Estul ţării. Operatori sunt companiile Shell şi Chevron şi se estimează că va începe o producţie comercială de gaze în 2017 în campurile gazeifere Yuzivska şi Olesska. Ucraina este un mare consumator de gaz naturale; ea se clasează pe locul al treisprezecelea în lume și al cincilea din Europa. Industria grea a Ucrainei este cel mai mare consumator de gaze naturale (reprezentând 40% din consumul intern), apoi gospodăriile individuale (peste 30%), urmată de sistemul de încălzire comunal, de aprovizionarea destinată încălzirii clădirilor guvernamentale și a proprietăţilor rezidenţiale (20%). După unele cercetări efectuate de institutele de specialitate se estimează că 9% din gaze sunt considerate ca pierderi. Nivelurile de consum au scăzut de la 118 miliarde de metri cubicât au fost în 1991 la mai puţin de 55 de miliarde de metri cubi în 2012.

De asemeni trebuie menţionat că există situaţia gravă că numai patru provincii ucrainiene au plătit cu regularitate consumul de gaze naturale.

Sursa: Date furnizate de compania Naftogaz (compania naţională de petrol și gaze natural a Ucrainei, înfinţată în 1998 și subordonată Ministerului Petrolului și Energiei a Ucrainei), la 17 decembrie 2013.

Sursa:Realitatea.Net, România

52. Statele europene cu cele mai importante rezerve de gaze de şist,

Tabelul 5

(trilioane metri cubi-Tmc)

Sursa: Date statistice din colecția statistică a autorului

 

 Alte studii precizează că, în Europa, resursele de gaz neconvenţional, teoretic, ar putea acoperi

cererea de gaz pentru următorii 60 de ani. Conform unui studiu din mai 2011, realizat de

Maximilian Kuhn și Frank Umbach de la Centrul European pentru Securitate Energetică şi a

Resurselor (EUCERS) din cadrul King's College, Londra, „rezervele totale estimate, recuperabile,

se ridică la 33-38 de Tmc [mii de miliarde metri cubi] în Europa, din care 12 Tmc este gaz din

formaţiuni compacte, 15 Tmc este gaz de şist şi 8 Tmc este metan asociat cărbunelui, în timp ce

totalul rezervelor convenţionale în UE se ridică la doar 2,42 Tmc.

Sursa: Studiului ARI/EIA (US Energy Information Administration),2011

care au început lucrări de explorare

Ţările în care s-au identificat zone potenţiale cu gaze de şist

şi în care au început lucrări de explorare

Polonia - ţara cea mai avansată la capitolul explorare şi cea mai puternică susţinătoare a  dezvoltării acestei resurse neconvenţionale în UE, este şi barometrul Europei la acest capitol.

Resursele Poloniei sunt localizate în trei bazine: Baltic (nord), Lublin (sud) şi Podlasie (est), dar activitatea de concesionare şi prospectare e concentrată pe primele doua. În conformitate cu raportul Departamentului de Energie al SUA, în această ţară există cele mai mari rezerve de gaze de şist, fiind calculate la circa 22,45 trilioane mc de gaze de şist din care 5,3 trilioane mc putând fi imediat exploatate.

Sunt multe companii care operează în Polonia, în bazinele Mării Baltice, Lublin Voivodeship şi Podllaski Voivodeship, cum ar fi: Halliburton, ExxonMaobil, Marathon Oil, Chevron, BNK Petroleum, ConocoPhilips şi altele. Ministerul polonez al Mediului (instituţia responsabilă cu acordarea concesiunilor de E&P), a emis 104 concesiuni pentru prospectarea şi explorarea gazului de şist.

Până în noiembrie 2011 au fost forate 10 sonde de explorare din cele 123 obligatorii planificate până în 2017 (la care se adaugă încă 100 de sonde opţionale). Până acum nu a fost acordată însă nicio concesiune de producţie.

Geologul şef (şi adjunct), al Ministrului Mediului din Polonia, Henryk Jacek Jezierski, afirma, în mai 2013 „suntem pregătiţi să controlăm procesul şi acesta poate fi implementat în condiţii de siguranţă în Polonia” (Platts), atitudinea fermă în favoarea exploatării gazului de şist fiind asumată de întreaga clasă politică şi sprijinită de 82% dintre cetăţeni.

Franţa – deşi are un potenţial enorm, evaluat la 5,1 trilioane mc gaze de şist, nu au fost autorizate explorări din cauza presiunilor celor din Green Party care l-au determinat pe preşedintele Holande să menţină interdicţia, în ciuda rezultatelor studiului guvernamental „raportul Gallois” care avizează utilizarea sistemului fracturării hidrauluice.

Germania – a concesionat o suprafaţă de 3.000 km2 companiei Exxon Mobil în bazinul Saxoniei de jos unde sunt planificate a se executa 10 sonde de explorare.

Anglia – a descoperit gaze de şist în formaţiunea Bowland shale din zona Blackpool de către compania Cuadrilla Resources, dar lucrările de exploatare au fost stopate până în decembrie 2012 când guvernul UK a decis să permită utilizarea fracturării hidraulice. British Geological Survey a estimat o rezervă recuperabilă de peste 150 km3. Comisia Parlamentară pentru Energie şi Schimbări climatice din Marea Britanie a concluzionat, în mai 2011: ”nu este cazul să se impună un moratoriu asupra folosirii acestei tehnologii, o asemenea măsură nefiind „justificată sau necesară pentru moment”. Potrivit preşedintelui acestei comisii, Tim Yeo, „procesul de 'fracking' în sine nu pare să prezinte nici un pericol inerent şi atât timp cât integritatea sondei este menţinută, extracţia gazului de şist ar trebui să fie sigură”. Răspunsul guvernului la acest raport a confirmat că legislaţia în vigoare „ia în considerare provocările

specifice pentru explorarea şi producţia gazului de şist”.

Suedia - în 2011 Compania Shell a investigat formaţiunea AlumShale din sudul ţării ca sursă de gaze de şist şi a considerat că nu este viabilă şi a abandonat-o. Alte companii cum ar fi Gripe Gas şi Aura Energy au forat şi au raportat rezultate bune. Astfel, în Motala din S-E-ul Suediei, cantitatea de gaze estimate ar ajunge pentru 1000 de ani la consumul actual al ţării. Rezultate bune s-au obţinut şi în zona Ekeby (150 km2) din formaţiunea Alum Shale. Au fost eliberate şi alte licenţe de explorare care fac ca Gripen Gas să devină principalul explorator cu peste 583 km2. În prezent sunt planificate mai multe foraje de explorare.

Bulgaria – are interdicţi prin moratoriu privind aplicarea metodei „fracking”. Explorarea este în derulare în zona Novi Pazar, concesiune Chevron, precum şi alte cinci perimetre.

Ungaria – a forat în 2009 prima sonda în Bazinul Mako (Mako Trough). Lucrările au fost făcute        de către ExxonMobil.

Irlanda – a concesionat în 2011 o suprafaţă de 495 km2 in Bazinul Clare, companiei Enegi Oil şi a aprobat o licenţă pe o suprafaţă de 1630 km2 companiilor Tamboran Resources and Lough Allen Natural Gas Company în Bazinul Carbonifer de Nordvest.

Olanda – mai mulţi operatori au obţinut licenţe pentru explorare, fiind planificată şi o sondă în Boxtel, dar lucrările au fost stopate de guvern. Pe 16 ianuarie 2013, Henk Kamp, Ministrul Afacerilor Economice al Olandei a discutat în Camera inferioara a Parlamentului Olandei despre politica energetică în care a subliniat importanţa combustibililor fosili între care şi gazul de şist.

Sursa: http://www.infogazedesist.eu/potential_international.html și U.S. Energy Information Administration, Wall Street Journal, 27 Martie, 2014 pg. A9

57. Opinia Secretarului General al NATO – Anders Fogh Rasmussen, în privinţa planurilor

Federaţiei Ruse de extindere a propriilor graniţe

 

Ca urmare a politici președintelui Putin de anexare a Crimeei, NATO a suspendat în luna Aprilie 2014 orice cooperare cu Moscova. Fostul Prim-Ministru al Danemarcei, actualmente Secretarul General al NATO, Anders Fogh

Rasmussen, (1953 - ), a dat un interviu ziarului The Wall Street Journal în

care a spus:

”Văd Ucraina și Crimeea într-un context mai larg, care dovedește un obicei

desfășurat de Vladimir Putin care dorește să restaureze măreţia Rusiei,

sfera sa de influenţă în aria fostei Uniuni Sovietice”.

Destabilizarea Europei de Est și Caucazul de Sud sunt stălpii strategiei Kremlinului. Este în interesul Rusiei de a vedea conflicte prelungite din regiune, cum ar fi Ossetia de Sud, Abkhazia în Georgia, Transnistria în Moldova și acum în Crimeea. Privind o hartă poţi vedea de ce este atât de important pentru Rusia din punct de vedere strategic.

Kremlinul are nevoie de sisteme de arme moderne și forţe militare bine pregătite pentru ași realiza viziunea. Pe asemenea căi și-a asigurat acţiunea militară împotriva Georgiei în 2008 și în prezent invazia Crimeei, folosindu-se de o mai bună pregătire militară, o mai bună organizare și mult mai rapidă în acţiune.

Rusia de asemeni a investit mai mult în capabilităţi moderne. Nu trebuie să subestimam puterea militară a Rusiei. În prezent sunt 40.000 de trupe masate la graniţa Ucrainei.

Moscova a amplificat cu 79% cheltuielile militare faţă de o decadă precedentă (conform informaţiilor date de Brookings Institut) și care reprezintă 4.5% din PNB. (date pentru 2012 prezentate într-un Raport a lui World Bank).

Cele mai multe dintre ţările Europei Occidentale, din contra și-au redus cheltuielile militare cu mult înainte de declanșarea crizei economice și continuă să ţină aceste cheltuieli cât mai reduse chiar dacă economia lor dă dovada unei stabilizări.

 

Tabelul 6

Cheltuielile militare ale unora dintre ţările europene

 
Sursa: Date calculate de autor pe baza informaţiilor SIPRI

 Europa s-a dezarmat prea mult, pentru o perioadă prea lungă. Nu se pot continua tăierile din bugetul militar în timp ce Rusia își crește acest buget al apărării. Mă tem că se va crea o mare diferenţă între Statele Unite și Europa pe termen lung slăbind alianţa trans-Atlantică, dacă se continuă această tendinţă.

Tabelul 7 Situaţia cheltuielilor militare ale SUA în comparaţie cu

Federaţia Rusă și China

 
Sursa: Date calculate de autor pe baza informaţiilor SIPRI

Într-o egală măsură ţările occidentale merg într-un mod unilateral în dezarmarea arsenalului nuclear în timp ce Rusia își extinde acest arsenal. La 8 Aprilie 2014, Departamentul apărării al SUA a anunţat că va dezafecta 56 de submarine nucleare, va transforma 30 de bombe B-52 în bombe convenţionale și va lichida 50 de misăls din stocurile naţionale, pe baza deciziei referitoare la planul de dezarmare cu dată limită 2018 al planului New Start Treaty semnat de comun acord cu Rusia și în ciuda acţiunii rusești în Ucraina.

Cred că reducerea forţelor nucleare ale Occidentului trebuie făcută într-o manieră balansată bazată pe transparenţa prezentată de Rusia.

În prezent puterea nucleară a NATO este total ne-balansată în comparaţie cu cea a Rusiei și nu cred că este climatul cel mai favorabil de a merge mai departe când este vorba de reducerea armamentului nuclear în paralel cu Rusia până ce această ţară nu va oferi o imagine reală a dezafectării nucleare.

După alte remarci, Rasmussen spunea:

”Kremlinul și scuzele occidentului atribuite în schimbul planului de expansiune NATO dela începutul anilor 2000 nu s-au dovedit ca reale. Cred că nici Dnul. Putin nu crede în propriile afirmaţii. El nu poate să considere ca ceva serios când se referă la NATO ca un inamic așa cum îl tratează. Noi nu am avut niciodată intenţia de a ataca Rusia. Statele de la periferia Europei sunt dornice să se alăture NATO, pentru că noi reprezentăm valorile de bază pe care oamenii le doresc implementate în ţările lor cum ar fi: libertatea individuală, democraţia, legile juridice și oportunităţile economice, întrucât comunitatea noastră reprezintă libertatea economică.

În timp ce Putin încearcă să stabilească Uniunea Euroasiatică folosin presiunea , nu vreau să spun opresiunea, motiv pentru care oamenii doresc să se alăture organizaţiei noastre în mod voluntar.

Noi invităm Rusia să coopereze în programul de apărare pe bază de misăluri.

Noi nu dorim un nou Război Rece și cu atât mai puţin o confruntare militară, ci mai degrabă un paternariat, dar aceasta nu este posibil sub conducerea Domnului Putin”.

... Faptul că revizionismul rusesc vrea să re-deseneze harta Europei prin forţă, este un semnal de alarmă, de trezire a noastră”.

(Sursa: The Wall Street Journal Aprilie 12-13 2014, pg.A11, sub semnătura lui Sohrab Ahmari)

Secretarul General al NATO, Anders Fogh Rasmussen, a menţionat (în timpul unei conferinţe de presă comună cu prim-ministru interimar al Ucrainei Arseniy Yatsenyuk ce a avut loc la Bruxelles la 6 martie 2014). angajamentul de a furniza Ucrainei un serios sprijin politic și militar. Anders Fogh Rasmussen a menţionat:

"Această criză are implicaţii serioase pentru securitatea și stabilitatea

zonei Euro-Atlantic ca un întreg ", a spus Rasmussen. "

Ne confruntăm în mod clar cu cea mai gravă ameninţare la adresa

securităţii europene de la sfârșitul Războiului Rece."

 

59. Intenţia Chinei de dominaţie a Mării Chinei de Sud

Harta Nr. 7

Avionul Presidenţial al Prerședintelui Obama a aterizat la 21 aprilie 2014, în Japonia pentru un tur de o săptămână, timp în care președintele Obama va vizita Tokyo , Seul , Kuala Lumpur și Manila . Liderii din Asia urmăresc cu multă atenţie această vizită a președintelui american în special știind că urmează să se discute unele aspecte legate de dominaţia Mării Chinei de Sud și Thomas Shoal care se află la 125 mile în largul coastei de vest a Filipinei, una dintre mai mult de 750 de insulei , recife și insuliţe cunoscut sub numele de Insulele Spratly .

În prezent China încearcă o tentativă de a forţa suveranitatea

asupra 1.35 milioane de km.p. din Sudul Mării Chinei, deosebit de bogată în resurse, și tot odată reprezentând circa o treime din totalul traficului maritim la nivel mondial ce trece prin această zonă.

Cu circa o lună în urmă nave chinezești au blocat o navă militară filipineză care se ocupa de reaprovizionare marinarilor de pe una din insule, care este la 700 mile de coasta Chinei și pe care se găsesc militari filipinezi încă din 1999 . Aceasta a marcat o escaladare în strategia Chinei de confiscare a teritoriului filipinez prin blocarea cu diverse nave din China, (vase navele de pescuit, nave destinate patrulelor de paza de coastă și nave de război) .

Acesta este ultimul dintr-un șir de provocări ale Chinei la adresa Filipinei .

În 2012, la câteva sute de mile la nord, de Beijing, patrulele navale filipineze au încercat să oprească unele ambarcaţiuni de pescari chinezi care pătrunseseră ilegale în apele filipineze.

SUA a intermediat un acord în iunie 2012 între China și Filipine, cerând Chinei să se retragă de la Scarborough.

La începutul anului 2013 guvernul filipinez a contestat pretenţiile teritoriale ale Chinei solicitând un arbitraj bazat în temeiul Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite privind dreptul mării, pe care ambele ţări îl semnaseră.

Furios la acest apel adresat unei instanţe internaţionale bazată pe anumite reguli,

Administraţia de la Beijing a răspuns cerând ca Manila să-și retragă bazele din apele Mării de Sud, și în acelaș timp a creat un blocaj al vapoarelor Manilei, când a aflat că Manila urma să prezinte la ONU, cazul său printr-un raport amplu de circa 4000 de pagini.

O altă acţiune împotriva Filipinelor organizată de China a fost aceea de a-i interzice președintelui filipinez Benigno Aquino de a fi prezent la un târg în China.

Asemenea acţiuni ale Administraţiei de la Beijing pot fi considerate ca provocări din partea Chinei la adresa Statelor Unite care au semnat un tratat de apărare reciprocă cu Filipinele, în 1951

Dacă președintele Obama, va reafirma poziţia Statelor Unite de neutralitate cu privire la litigiile de suveranitate și de suport pentru rezoluţii pașnice a diferendelor, el va oferi pe această cale Chinei un prilej de a acţiona pentru a cucerii drepturi în Marea Chinei de Sud cu sau fără vre-o aprobare internaţională; pe această cale însă se va pune în pericol existenţa forţelor militare filipineze și se va încalcă promisiunile Administraţiei de la Beijing cuprinse în cadrul Declaraţiei din 2002 privind conduita tuturor părţilor din Marea Chinei de Sud.

În prezent Marea Chinei de Sud a devenit un focar de tensiune în Asia.

Două dintre ţările care tot agită problemele drepturilor asupra anumitor insule sunt China și Taiwanul, iar de cealaltă parte, sunt cei ce trebuie să se apere și din care fac parte:

Brunei, Malaezia, Filipinele și Vietnamul care sunt membre ale Asociaţiei de sud-est a Asiei.

În aceeași ordine de idei se înscrie și acţiunea Chinei în vederea ocupării Insulei Natuna, care face parte din teritoriul Indoneziei.

Pierderea de către Indonezia a acestei insule echivalează cu pierderea unui segment din teritoriul Indoneziei.

Președintele Indoneziei, Susilo Bambang Yudhoyono, referindu-se la politica externă a ţării sale, spunea:

”Indonezia caută să-și menţină milioanele de prieteni nu de inamici”.

Harta Nr. 8 Poziţia insulei Natuna

În acelaș sens s-a exprimat și Ministrul de externe al Indoneziei, Marty Natalegawa care spunea:

”Invităm marile puteri să participe la o acţiune

comună de cooperare care ar construi o arhitectură regională.

Indonezia intenţionează să-și păstreze strategia

autonomiei.

Cred că este în interesul naţional al Chinei și al Statelor Unite

de a coopera și de a menţine astfel pacea în zona Mării de Sud

a Chinei și a Asiei-Pacifice”.

Din toate cele de mai sus reiese clar cum încearcă în prezent China să rescrie și ea ca și Administraţia de la Kremlin ordinea internaţională (unii în Europa de Est, ceilalţi în zona Pacificului de Vest – n.n.).

La fel ca și președintele Vladimir Putin, liderii de la Beijing vor căuta să beneficieze de avantajul forţei lor militare faţă de puterile mai limitate ale unor ţări mai mici, pentru ași impune ambiţiile de expansiune.

Oare nu le ajunge cât au?

Răspunsul poate fi unul singur:

----------------------

Ambiţiile unor conducători depășesc de multe ori raţionalul crezând că așa vor putea

rămâne în istorie. Nici odată nu s-au gândit că dacă s-ar putea crea o zonă numită zona

”războiului-zero”, care ar părea să fie o speranţă excesivă, ea are avea în mod categoric

o notă de mare realism și cine ar crea-o ar rămâne întradevăr pentru totdeauna înscris

în istoria umanităţii.

----------------------

***

Petro Oleksiyovych Poroshenko - Președintele ales al Ucrainei (2014)

Om de afaceri, miliardar ucrainean. Poroșenko a servit ca ministru al Afacerilor Externe 2009-2010, și ca ministru de Comerţ și Dezvoltare Economică în 2012.

Născut: 26 septembrie 1965 (48 de ani), în Bolgrad, Ucraina Naţionalitate: ucraineană Membru al partidului: Solidaritatea Studii: Universitatea din Kiev

Economia Ucrainei:

-Scurte note informaţionale-

Republica Ucraina a fost cea mai importantă componentă economică a fostei Uniuni Sovietice.

Solul fertil al Ucrainei a generat mai mult de un sfert din producţia agricolă sovietică, și fermele sale furnizau cantităţi mari de carne, lapte, cereale, legume și altor republici. Industria grea diversificată a furnizat diverselor republici sovietice echipamente unice (de exemplu, conducte de mari diametre), materii prime destinate diverselor ramuri industrialei și în special industriei miniere (aparate de foraj vertical).

Ambiţiile unor conducători depășesc de multe ori raţionalul crezând că așa vor putea rămâne în istorie. Nici odată nu s-au gândit că dacă s-ar putea crea o zonă numită zona ”războiului-zero”, care ar părea să fie o speranţă excesivă, ea are avea în mod categoric o notă de mare realism și cine ar crea-o ar rămâne întradevăr pentru totdeauna înscris în istoria umanităţii.

La scurt timp după obţinerea independenţei (în august 1991), guvernul ucrainean a liberalizat majoritatea preţurilor și a creat cadrul legal pentru privatizare, dar au existat multiple opoziţii care au dus la stagnarea eforturilor de reformă. În 1999 economia Ucrainei scăzuse sub 40% faţă de nivelul din 1991.

Dependenţa Ucrainei de Rusia pentru aprovizionarea cu energie și lipsa de reforme structurale semnificative au afectat economia ucraineană devenind deosebit de vulnerabilă la șocurile economice externe. Ucraina depinde de importuri pentru a satisface aproximativ trei sferturi din cerinţele sale anuale de petrol și gaze naturale și 100% din nevoile sale de combustibil nuclear.

O serie de instituţii printre care FMI - au încurajat Ucraina de a accelera ritmul și sfera de aplicare a reformelor în vederea stimulării creșterii economice. Oficialii guvernamentali din Ucraina au eliminat cele mai multe privilegii fiscale și vamale printr-o lege a bugetului din martie 2005, aducând mari pierderi economiei Ucrainei. În prezent, sunt necesare mai multe îmbunătăţiri, inclusiv lupta împotriva corupţiei, dezvoltarea pieţelor de capital, precum și îmbunătăţirea cadrului legislativ.

Economia Ucrainei a fost cât de cât stabile în ciuda tulburărilor politice și a conflictului creat între primul ministru și președintele Ucrainei (până la jumătatea anului 2008).

Din 2008, economia Ucrainei s-a diminuat cu aproape 15% ajungând la cele mai grave performanţe economice din lume.

În aprilie 2010, Ucraina a negociat o reducere a preţului de importuri de gaze din Rusia.

Acţiunile spre un acord de asociere cu Uniunea Europeană, ceea ce ar fi obligat Ucraina la instituirea unor reforme economice și financiare în vederea obţinerii unui acces preferenţial pe pieţele UE, au fost eliminate prin decizia din noiembrie 2013 a președintelui Ianukovici (în spatele căreia se găsea asistenţă financiară, conţinând 15 miliarde de dolari în imprumuturi și preţuri mai mici pentru livrările de gaze din Rusia). După fuga președintelui Ianukovici și furtul fondurilor din trezoreria Ucrainei, s-a format un guvern interimar (la sfârșitul lunii februarie 2014); comunitatea internaţională a început eforturile de a stabiliza economia ucraineană,inclusiv acordînd un pachet de asistenţă (la 27 martie 2014) din partea FMI) de circa 18 miliarde dolari SUA.

 

Economia Ucrainei în cifre

PIB (la paritatea puterii de cumpărare):

$337.4 miliarde (2013)

$336.1 miliarde (2012)

$335.6 miliarde (2011)

Locul ţării în cadrul economiei mondiale: 42

note: date pentru 2013 în dolari SUA

PIB (rata oficială de schimb):

$175.5 miliarde (2013)

PIB – rata de creștere:

0.4% (2013.)

0.2% (2012 est.)

5.2% (2011 est.)

Locul ţării în cadrul economiei mondiale: 42

PIB - per capita (PPP):

$7,400 (2013)

$7,400 (2012)

$7,400 (2011)

Locul ţării în cadrul economiei mondiale: 139

Rata de economisire a PIB:

10.1% (2013)

10.1% (2012)

14.5% (2011)

Locul ţării în cadrul economiei mondiale: 131

PIB - compoziţia, în funcţie de utilizarea finală:

consumul gospodăriilor: 72%

consumul government: 18.6%

investiţii în capital fix : 17.8%

investiţii în obiecte de inventar: -1.1%

exporturi de bunuri și servicii: 49.6%

importul de bunuri și servicii: -56.9%

(2013.)

PIB – compoziţia în funcţie de sectorul economic (date pentru 2013):

agricultură: 9.9%

industrie: 29.6%

servicii: 60.5%

Agricultura - produse:

cereal, sfeclă de zahăr, seminţe de floarea soarelui, vegetale, carne de vită, lapte.

Industria - produse:

cărbune, energie electrică, metale feroase și neferoase, mașini și echipament de transport,

produse chimice, produse alimentare prelucrate.

Rata de creștere a producţiei industrial:

-5% (2013)

Locul ţării în cadrul economiei mondiale:190

Forţa de muncă:

22.17 milioane (2012)

Locul ţării în cadrul economiei mondiale:30

Forţa de muncă – în funţie de sectorul economic:

agricultură: 5.6%

industrie: 26%

servicii: 68.4%

(2012)

Rata șomajului:

8% (2013)

7.5% (2012)

Locul ţării în cadrul economiei mondiale: 88

Notă: Înregistrarea în mod oficial; un număr mare de muncitori nu sunt înregistraţi sau ocupă

locuri de muncă temporare.

Populația care trăiește la limitele sau sub limita sărăciei:

24.1% (2010)

Veniturile gospodăriilor:

Venitul gospodăriei sau c/v procentuală a consumului:

cel mai scăzut 10%: 3.8%

cel mai ridicat 10%: 22.5% (2011)

Budgetul naţional:

Venituri: $57.4 miliarde

Cheltuieli: $66.5 miliarde

(2013)

Taxele și alte venituri:

32.7% din PNB (2013)

Locul ţării în cadrul economiei mondiale:77

Budgetul naţional surplus (+) sau deficit (-):

-5.2% din PNB (2013)

Locul ţării în cadrul economiei mondiale:171

Datoria Publică:

40.6% din PNB (2013)

36.6% din PNB (2012)

Locul ţării în cadrul economiei mondiale:88

Notă: Totalul datoriei publice de $64.5 miliarde provine din: datoria publică internă

($23.8 miliarde); datoria externă ($26.1 miliarde); și garanţii guvernamentale ($14.6 miliarde)

Rata inflaţiei (preţurile de consum):

0.7% (2013)

0.6% (2012)

Locul ţării în cadrul economiei mondiale:16

Ratele de interes ale Băncii Centrale:

7.5% (31 Ianuarie 2012)

11.97% (31 Decembrie 2010)

Locul ţării în cadrul economiei mondiale:20

Ratele de interes ale Băncilor Comerciale:

16% (31 Decembrie 2013)

18.39% (31 Decembrie 2012)

Locul ţării în cadrul economiei mondiale:22

Valoarea de piața a acțiunilor cotate la bursa:

$25.56 miliarde (31 Decembrie 2011)

$39.46 miliarde (31 Decembrie 2010)

Locul ţării în cadrul economiei mondiale:56

Soldul contului curent:

-$11.92 miliarde (2013)

-$14.32 miliarde (2012)

Locul ţării în cadrul economiei mondiale:181

Volumul Exporturilor:

$71.14 miliarde (2013)

$70.24 miliarde (2012)

Locul ţării în cadrul economiei mondiale: 48

Exporturile de mărfuri:

metale feroase și neferoase, gaze și produse petrolifere, produse chimice, mașinării și echipamente de transport, produse alimentare prelucrate.

Partenerii principali în activitatea de comerţ exterior:

Rusia 25.6%,

Turcia 5.4%,

Egipt 4.2% (2012)

Volumul importurilor:

$87.21 miliarde (2013)

$89.71 miliarde (2012)

Locul ţării în cadrul economiei mondiale:38

Importul de produse manufacturate:

Echipamente energetice, mașini și echipamente industriale, diverse produse chimice

Parteneri în activitatea de importuri:

Russia 32.4%,

China 9.3%,

Germania 8%,

Belarusia 6%,

Polonia 4.2% (2012)

Rezervele de valute străine și aur:

$21.95 miliarde (31 December 2013)

$24.55 miliarde (31 December 2012)

Locul ţării în cadrul economiei mondiale:57

Datoria externă:

$138.3 miliarde (31 December 2013)

$136.5 miliarde (31 December 2012)

Locul ţării în cadrul economiei mondiale:41

Ratele de schimb ale valutei naţionale:

-gryvnia (UAH) per dolar SUA -

8.195 (2013)

7.991 (2012)

7.9356 (2010)

7.7912 (2009)

4.9523 (2008)

Sursa: Date prelucrate de autor după CIA,World Factbook,Raportul anual (2013)

***

*) Membri de familie a diverselor personalităţi politice și economice din Rusia care trăiesc, lucrează și învaţă în ţările occidentale:

Deși au criticat în permanenţă și nestingherit ţările europene, majoritatea liderilor ruși au proprietăţi scumpe și conturi bancare în statele din Occident sau în SUA.

Acești critici ai UE și patrioţi ai Rusiei își ţin copiii și nepoţii în Occident sau în America.

Așadar, părinţii își trimit copiii să trăiască în Vest, își cumpără proprietăţi, le trimit bani și chiar au dublă cetăţenie. „Toate acestea se întâmplă dintr-un motiv simplu - ei dispreţuiesc Rusia, oamenii acestei ţări și au pus cruce ţării de mult timp”, scrie Aizen Tancio, autorul cercetării de mai jos.

Deși lista copiilor și nepoţilor liderilor din Rusia care trăiesc în Occident este destul de mare, autorul prezintă, pe scurt, câteva dintre ele.

1. Familia președintelui Vladimir Putin

Despre familia președintelui se știe foarte puţin, ţinând cont de stilul său de viaţă, ascuns de ochii lumii. A fost căsătorit și a divorţat.

La începutul anilor '90, Putin a revenit la St.Petersburg, însă pe fiicele sale le-a trimis în Germania, unde au studiat la prestigioasa școală germană „Peterschule”. La mijlocul anilor '90, s-au întors în Rusia și în 1996 s-au mutat la Moscova. Dar nici aici fiicele nu au părăsit calea germană. „Școala nemţească a Moscovei” există și în prezent, fiind îngrădită de un gard și camere video, iar peste tot sunt inscripţiile „Achtung!” (n.red.: - Atenţie!).

La începutul anilor 2000, ambele fiice ale lui Putin au fost înregistrate ca studente la Universitatea de Stat din St.Petersburg, dar nimeni nu le-a văzut niciodată. Este cunoscut faptul că cea mai tânără fiică – Ecaterina - locuiește în Germania, la München.

În 2013, a avut loc nunta Ecaterinei Putin și a lui Yong Joon Vaughn (coreean) și s-a petrecut într-un hotel din Maroc, fiind descrisă drept o petrecere grandioasă. Cea mai mare fiică a lui Putin – Maria – trăiește în Olanda, în orașul Voorschoten, aproape de Haga, și nu locuiește singură, ci cu un olandez în vârstă de 33 de ani. Maria Putin trăiește într-o casă de lux, având un penthouse la ultimul etaj. Fiicele lui Putin merg, deseori, în Italia, la invitaţia lui Silvio Berlusconi, cu care Putin este prieten de familie.

2. Familia prim-ministrului rus, Dmitri Medvedev

Medvedev este căsătorit cu o evreică, Svetlana Linnik. Soţii Medvedev au un fiu – Ilya Medvedev. În prezent, el studiază în Rusia, dar a declarat într-un interviu că își va continua studiile la Universitatea MIT din SUA (Boston – Massachusetts).

3. Familia ministrului de Externe, Serghei Lavrov

Singura fiică a ministrului Afacerilor de Externe, Ecaterina, trăiește și își face studiile în Statele Unite ale Americii. În prezent, absolvă Universitatea Columbia din New York și intenţionează să se stabilească în Statele Unite.

4. Familia vicepreşedintelui Dumei de Stat, Serghei Jelezneak

Toate cele trei fiice ale vicepreşedintelui Dumei de Stat Serghei Jelezneak învaţă peste hotare. Ecaterina – la o școală elveţiană de elită (studiile anuale costînd 2,4 milioane ruble, din clasa a VI-a până în a XII-a), Anastasia – la Londra, la universitate (anual, costul studiilor este estimat la multe mii de ruble). Cea mai mică fiică, Liza, în momentul actual, locuiește la Londra. Interesant e că „marinarul patriot” Jelezneak a declarat un venit de 3,5 milioane ruble. Cu toate acestea, el achită anual 11 milioane pentru studiile copiilor săi în universităţile occidentale.

5. Familia vicespeakerului Dumei de Stat, Alexander Jukov

Fiul său, Petru Jukov, a studiat la Londra și chiar a stat în închisoare acolo. Jukov Jr. a participat într-o încăierare, fiind beat, și a fost condamnat la 14 luni de închisoare.

6. Familia vicespeakerului Dumei de stat, Serghei Andenko

Fiica acestuia trăiește și studiază în Germania.

7. Familia deputatului rus, Veaceslav Fetisov

Fiica Anastasia a crescut și și-a făcut studiile în SUA.

Ea nu a mai învăţat să scrie și să citească în limba rusă.

8. Familia viceprim-ministrului, Dmitri Kozak

Fiul cel mare al vicepremierului Dmitri Kozak - Alexei - are cel puţin șase ani de când locuiește în străinătate și are afaceri în domeniul construcţiilor. Este coproprietar al mai multor firme străine, printre care „Red”, „McBride” etc. Fratele mai mic, Alexander, lucrează la „Credit Suisse”. În acest an autorităţile germane și Statele Unite au acuzat banca elveţiană că-și ajută clienţii să facă evaziuni fiscale. Investigaţia este în curs de desfășurare.

9. Familia deputatului Dumei de Stat A. Remezkova, din cadrul fracţiunii „Rusia Unită”

Fiul cel mai mare, Stepan (Ștefan –n.red.), a absolvit recent Colegiul Militar „Valley Forge” din Pennsylvania (un an de studii costă peste un milion de ruble). Fiul deputatului a fost instruit în cadrul programului pentru ofiţerii Armatei SUA (!). Apoi, Stepan s-a înscris într-o universitate privată din Hempstead, New York. Cel de-al doilea fiu al deputatului, Nicolae, studiază în Marea Britanie din 2008, la școala privată „Malvern College”.

Fiica mezină locuiește în Viena, unde este gimnastă. Maria Remezkova a reprezentat echipa Austriei (!) la concursurile pentru copiii din Ljubljana.

10. Familia președintelui „Căilor Ferate Ruse”, Vladimir Iakunin

Copiii și nepoţii „principalului patriot rus”, Vladimir Iakunin, locuiesc în afara ţării - în Anglia și Elveţia. Fiul președintelui „Căilor Ferate Ruse”a studiat și a trăit mulţi ani în Londra, iar în prezent lucrează în Rusia în calitate de investitor al unei firme britanice. Din anul 2009, Iakunin Jr. este coproprietar și director al societăţii de investiţii din Marea Britanie „Venture Investments & Randament Management”, care se ocupă cu proiecte de dezvoltare în St. Petersburg. Andrei Iakunin este, de asemenea, proprietarul Hotelului din Moscova „Marriott Courtyard”. În prezent, el locuiește în permanenţă la Londra, întrucât în 2007 a cumpărat o casă în valoare de 4,5 milioane de lire sterline. Un alt fiu al lui Iakunin - Victor - locuiește în Elveţia, unde deţine, de asemenea, bunuri imobiliare. Nepoţii lui Iakunin au studiat la fel în instituţii de învăţământ de prestigiu din aceste ţări.

11. Familia deputatului din Duma de Stat, din partea fracţiunii „Edinaya Rossiya” (n.red. –

„Rusia Unită”), N. Valuev

În casa sa din Spania, locuiește soţia, copiii și părinţii. Periodic, aceștia trăiesc și în Germania.

12. Familia lui Boris Gryzlov, membru al Consiliului de Securitate

Fiica fostului speaker al Dumei de Stat al Rusiei, unul dintre fondatorii partidului „Rusia Unită”, actualul membru al Consiliului de Securitate, Boris Gryzlov, Evghenia, locuiește la Tallinn.

Recent, aceasta a obţinut cetăţenia Estoniei.

13. Familia A. Voronţov, membru al Dumei de stat, Partidul Comunist din Rusia

Fiica comunistului Voronţov, Ana, locuiește în Italia. Ea s-a mutat aici din Germania. Acum

studiază la Universitatea din Milano. Voronţov lansează atacuri vehemente împotriva

Occidentului, dar între timp plătește sute de mii de euro pentru studiile fiicei.

14. Familia lui Andrei Fursenko Fostul ministru al Educaţiei,

Andrei Fursenko, a ascuns de public mult timp faptul că și copiii lui sunt, de asemenea, școliţi în străinătate. Astăzi, fiul său, Alexandru, e stabilit în Statele Unite.

Concluzii: „Aceasta este doar o listă scurtă, deși, de fapt, numărul copiilor și nepoţilor care locuiesc în Occident este de mii, dacă nu de zeci de mii”, scrie Aizen Tancio. „Lista conţine cei mai odioși „patrioţi” și „dușmani ai Occidentului”, care între timp își ţin familiile în „leagănul inamicului”. Copiii lor învaţă, trăiesc și lucrează în Vest și nu mai au nici o legătură cu Rusia, iar această cale a fost aleasă pentru ei de către părinţii lor. Ei dispreţuiesc Rusia și oamenii săi și văd viitorul copiilor, dar și al lor doar în Vest. Cu o asemenea ipocrizie, puterea din Rusia nu are niciun viitor”, susţine în încheiere autorul cercetării.

Surse: Opentown.org,Aizen și http://ioncoja.ro/textele-altora/pravoslavnicul-putin-si-ai-luitovarasi/

Bibliografie

1. Băhnăreanu, C. – Puterea militară în secolul 21, Editura UNAP, București, 2005

2. Berca, Alex - Adevăr și minciună, Partea a II-a, lucrare în curs de apariţie, în România în 2014

3. Brezinski, Zbigniew - Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000,

4. Bugajski, Janusz – Russia’s New Imperialism, Praeger, Westport, Connecticut, USA, 2004

5. Dehio, Ludwig – The Precarious Balance: Four Centuries of the   European Power Struggle, Random House, Newe York, 1965

6 Englund, Will – Will Ukraine heed warnings from 1917 revolution? în: Washington Post, Apr. 5, 2014, pg A6 7. Friedman, George - The next 100 Years, Doubleday, New York, London, 2009

8. Goldstein, S .J. și Huntington, P.S. – Ciocnirile civilizaţiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1997

9. Ionescu, E. Mihail – Securitatea și stabilitatea în bazinul Mării Negre în epoca post-Război Rece, în: Marea Neagră, de la lacul bizantin la provocările sec. 21, Editura Militară, București, 2006

10. Ioniţoiu, Cicerone - Genocidul din România, Repere în procesul comunismului (în limba română), International Socialism Journal, Migraţia forţată în secolul al XX-lea în Balcani,

11. Kolstø, Pål - Russians in the Former Soviet Republics, Indiana University Press, Bloomington, USA, 1995,

12. Johnson, D.P.Dominic – Overconfidence and War: Yhe Havoc and Glory of Positive Illusions, Harvard University Press, 2004

13. Lucas, Edward – The New Cod War, Palgrave, McMillan, New York, 2009

14. Michalak, Stanley – A Primer in Power Politics, SR Books, Wilmington, DL, U.S.A.,2001

15. Plokhy, Serhii – The Last Empire, Basic Book (Perseus Books Group), New York, 2014

16. Room, Adrian - Place names of the World, MacFarland and Co., Inc., London,UK,1997

17. Salem, Hariet, Shaun, Walker and Grytsenko – Russia puts militaryon high alert as Crimea protests leave one man dead, în: The Guardian, New York, 26 Febriarie, 2014

18. Sharma Ruchir – Breakout Nations: In Pursuit of the Next Economic Miracles, W.W.Norton, New York, 2012

19. Shevtsova, Lilia – Putin’s Russia, The Brooking Institution Press, Washington D.C., 2005

20. Stuermer, Michael - Putin and the Rise of Russia, Weidenfeld &Nicolson, Lonon (UK), 2008

21. Suskind, Ron – The One Percent Doctrine, Simon & Schuster, New York, 2006

22. Toffler, Alvin – Power Shift, Bantam, Books, New York, 1990

23. Volkogonov, Antonovich Dmitri - Stalin:Triumph and tragedy, Grove Weidenfeld, New Yotk, 1991.

24. Uehling, Lynn Greta – Beyound Memory: The Crimean Tatatr’s Deportation and Return, Palgrave Macmillan, New York, 2004

25. Weber, Max – Politics as a Vocation, în: Max Weber: Essays in Sociology, Edit. H.H. Gerth and C. Wright Mills, New York: Oxford University Press, UK, 1958

26. The History of District Courts in Delhi, Delhi District Courts, website.

27. The Economist, colecţia pe 2012/2013/2014

28. Foreign Affairs, March/April 2005 (Vol.84, Nr.2)

29. The New York Times, Colecţia 2010

30. Washington Post, Colecţia 2014

31. Wall Street Journal, Colecţia 2014

32. Dicţionarul explicativ al limbii Române, Editura Academiei RSR, 1975

33. Enciclopedia Britanica, 2007

34. Enciclopedia popoarelor, Editura Univers Enciclopedic, București, 2006

 

 

Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru Alex Berca, 2014. 

 

  Alte ARTICOLE

 

Site www.tomoniu.ro