Stelian Popescu - obsesive aduceri aminte

 

STELIAN POPESCU

Năvalnice, nostalgice şi obsesive

aduceri aminte

 

SEMĂNĂTORUL

Editura-online 

Iunie 2009

 Prof. Nicolae N. Tomoniu pentru autorul Stelian Popescu de la Tismana

***

Stelian Popescu, 9 mai, 1999

Motto:

"Dumnezeu, Tatăl, îl ştim nemuritor, însă

Tu, Hristoase ai cunoscut supliciile şi răstignirea, fă Tu,

Iertătorule, ca suferinţa şi moartea să fie cât mai absente!"

 

Năvalnice, nostalgice şi obsesive aduceri aminte

 

SUMAR

Copilăria 4

Moartea tatălui meu 17

Campania de pe frontul de est, iunie1941, iulie 1942. Întâmplări de pe front şi din timpul studenţiei 23

În celulele, închisorile şi lagărele de muncă forţată, din România, aprilie1958, septembrie 1967. În celula 23, a condamnaţilor la moarte 40

Câteva întâmplări din minele de aur 52

Vila părăsită din grădina de la Roşu 62

Cum am scăpat de la moarte de şase ori. 66

În Statele Unite ale Americii 69

Statuia libertăţii 79

U.S.A. CALIFORNIA-ANAHEIM 9 MAI, 1999

Scepticul nostru gânditor autoexilat spunea că: "viaţa inspiră mai multă spaimă decât moartea, de fapt ea este marele necunoscut. Dacă am avea o memorie miraculos de actuală, care să păstreze prezentă totalitatea suferinţelor noastre trecute, am muri sub o asemenea povară. Viaţa nu-i posibilă decât datorită deficienţelor imaginaţiei şi memoriei noastre"

Şi totuşi, ignorând scepticismul acestui gânditor, am avut curajul ca la 27 noiembrie 1915 să vin pe această lume, eu, fiind cel de-al treilea băiat al familiei Gheorghe şi Tudoriţa Popescu, din comuna Tismana, judeţul Gorj, regiunea Oltenia.

Eu am fost cel mai zburdalnic și cel mai neascultător dintre cei şapte fraţi ai mei.

Îmi aduc aminte că, atunci când mă trimetea mama cu gâştele la iarbă verde, iar eu o refuzam, mă închidea într-o magazie în care aveam butoaiele cu vin şi ţuică şi eu, cu un tâlv, beam vin dintr-un butoi; probabil că această deprindere i-a fost transmisă şi fiului meu, Dan.

M-am născut cu un an mai înaintea izbucnirii primului război mondial, când ţara noastră avea să fie sub cizma trufaşelor trupe germane, ai căror ofiţeri patrulau din casă în casa în căutarea vaselor de aramă, pe care paşnicii locuitori le ascundeau în gropile săpate în pământ, sau în şirele de paie, precum şi în căutarea de ouă proaspete, pe care ofiţerii germani le beau crude.

M-am născut în zodia săgetătorului, în frumoasa, pitoreasca şi de neuitat comună, Tismana. Comuna este aşezată pe ambele maluri ale năvalnicului râu de munte, cu apă rece, limpede şi bogată în păstrăvi. Râul izvorăşte din munţii Vulcanului, are o lungime de 42 de km. şi este afluentul Jiului.

Jumătatea comunei, de pe malul drept, se numeşte Ungureni, cu oameni crescuţi în credinţa în Dumnezeu, ospitalieri, harnici, bogaţi şi care se ocupă cu creşterea oilor, agricultura şi pomicultura. Cealaltă jumătate, de pe malul stâng, se numeşte Linie. Aici se află: biserica, şcoala, primăria, brutarul şi postul de jandarmi.

Iar sus, sus de tot, pe stânca muntelui se a vestita mânăstire Tismana, cu o vechime de peste şase sute de ani, ctitorie a călugărului Nicodim, între anii 1357-1379 şi refăcută de Radu cel Mare.

"Străbunii mei, desigur pe-aici au fost şi ei

tăcuţi şi arşi de soare sau răcoriţi de vântul

ce le-aducea din zare al vremurilor semn

din zori şi până seara arau din greu pământul,

cu braţele crispate pe plugul lor de lemn".

 M-am născut înainte ca bruma sa fi căzut peste gutuile mari-altoite şi peste nedespărţiţii prieteni ai toiagului lui Bachus din via noastră, îngrijită cu multă competenţă de bunicul din partea tatei, Matei Popescu, care era şi preotul comunei şi al cărui portret pictat, alături de al preotesei Ana, străjuieşte pe peretele din stânga, la intrarea în biserică.

 Noi, pentru a ajunge mai repede, pe drumul cel mai scurt, pe Linie, traversam grădina noastră, cu mulţi caişi şi piersici, până în grădina mătușii - sora tatălui meu - Polixenia, sau Polina cum îi spuneam noi copii, fiind mai uşor de pronunţat. Ea şi cu soţia învăţătorului Iulian, doamna Tanţa Neferescu care, tot timpul se purtau numai în frumoasele costume naţionale gorjene, erau recunoscute ca cele mai frumoase femei din partea locului.

Primele trei clase le-am făcut în Tismana, avându-l ca învăţător pe domnul Chiţibia, recunoscut ca cel mai exigent dascăl şi care bătea la palme cu o nuia lungă şi noduroasă, eu fiindu-i permanent client.

Iarna eram obligaţi, fiecare, să aducem la şcoală câte două lemne pentru încălzirea clasei.

Peste drum de şcoală era brutăria unde, în recreaţia mare, fugeam şi cumpăram o lipie caldă, pentru care plăteam o monedă de nichel găurită, de douăzeci de bani, pe care aveam grijă s-o subtilizez de sub perna moşului, popa Matei, unde ştiam că păstrează creiţarii.

Aşa cum am mai spus, noi am fost şapte băieţi, pe care îi voi numi în ordinea venirii noastre pe această lume: Iulian, Adrian, Stelian, State, Victor, Ioniţă şi Gheorghiţă. Dintre toţi Adrian a fost o fire mai sensibilă, mai bolnăvicioasă, în schimb cel mai dotat ca intelect şi înzestrat cu simţul artistic spre desen pictură şi poezie. Adrian a fost bolnav de plămâni şi internat de două ori în sanatoriul T.B.C din pădurea de brad din localitatea Leamna, de lângă Craiova, unde îl vizitam foarte des şi-i duceam alimente şi fructe. Pe timpul acela se folosea medicamentul ''Pass" şi se practica pneumotoraxul.

Boala, însă, nu l-a iertat. Adrian a murit acasă, la Târgul Jiu, la cea mai frumoasă vârstă de 19 ani.

Ioniţă a murit de scarlatină, la vârsta de 11 ani. Gheorghiţă a murit de gripă, la vârsta de un an, iar State murit la vârsta de 58 de ani, în urma unui atac de cord. La data când aştern pe hârtie aceste rânduri, mai  suntem în viaţă: Iulian, în Bucureşti, Victor, la Craiova şi eu în S.U.A., California.

La casa părintească din Tismana, am copilărit până la vârsta de nouă ani şi n-am să uit nicicând această frumoasă şi fericită copilărie.

Până la o anumit dat am avut o casă îmbelșugată. Din ce ne prisosea mai dădeam şi altora.

Era o casă cu patru camere flancate de o tindă tot atât de lungă, prevăzută cu un pridvor, iar la mijlocul tindei, o terasă acoperită cu viţă de vie - adevărat umbrar - unde, vara, serveam masa. Atunci când noaptea ploua cu ropote, tunete şi fulgere, mie şi lui State, ne plăcea să stăm pe terasă, în întuneric şi să ascultăm ropotele de ploaie. În liniştea nopţii, în impactul cu acoperişul de şindrilă, ploaia producea rezonanţa unei muzici nocturne ce venea, adusă de tunete şi fulgere, de la astronomice depărtări, o muzică ce venea din ireale şi neînţelese lumi.

Uneori, ne întreceam care mai de care, în a spune poveşti cu fantome şi atunci ni se făcea urât şi ne strângeam mai mult unul în altul.

Cu fratele meu, State, întotdeauna m-am înţeles cel mai bine, moartea lui atât de surprinzătoare m-a marcat pentru foarte mult timp.

La Tismana aveam o curte foarte mare, cu grajduri pentru boi, cal, vacă cu lapte şi porci. Mai erau magazii pentru furaje, cereale, butoaie cu vin şi ţuică, un şopron pentru car, şaretă şi sanie.

Pe unul din boi îl chema Joian, se născuse într-o joi. Era foarte arţăgos, dădea cu cornul. Pe celălalt îl chema Doman, că se născuse într-o duminică. Ăsta era foarte blând. Îi plăcea să fie scărpinat între coarne. Pe vaca noastră cu lapte o chema Zambila şi avea un corn rupt de la jumătate, dintr-o încăierare cu o altă surată. La mulsoarea de dimineaţă dădea un şiştar (şapte litri) de lapte, iar la mulsoarea de seară, tot atât şi numai din trei ţâţe, că una fusese suptă de un şarpe de casă şi n-a mai dat lapte

niciodată.

Pe Zambila o duceam la păşune pe un câmp, care se numea Obreja, situat la ieşirea din Târgul Jiu, pe drumul care duce spre Valea Jiului. I-am arătat şi lui Anci, păşune atunci când am fost, cu motocicleta, la Petroşani să ne întâlnim cu George, viitorul său soţ şi, unde am ajuns cu o întârziere de numai cinci minute, faţă de ora stabilită.

Pe acest câmp eram mulţi copii cu vitele la păscut şi, uneori, făceam focul şi coceam porumbi, iar la câţiva metri de noi erau instalate câteva corturi cu ţigani nomazi.

Într-o zi a venit la focul nostru, un pletos să-şi aprindă luleaua, iar eu, ca să fac pe măscăriciul, pe istețul, am aprins un baț de chibrit pe care, în loc să-l duc la pipa lui, i l-am apropiat de barbă, care a început să sfârâie şi a luat foc foarte repede, că era unsuroasă. Marele meu noroc a fost că, pletosul, a dus mâna la barbă, iar eu nu m-am oprit decât acasă, trecând prin toate grădinile şi escaladând toate gardurile ce-mi

ieşeau în cale. Pe Zambila mi-a adus-o acasă un prieten. Şi de atunci am dus-o la păscut în altă parte, până când pletoşii au plecat cu corturile lor.

***

Celor care pleacă din Târgul Jiu, pe Valea Jiului, pe drumul paralel cu calea ferată ce duce la Petroşani, le va atrage atenţia un imens portic, sculptat în lemn de stejar, pe al cărui frontispiciu vor putea descifra cu multă smerenie şi emoţie: "Cimitirul de onoare: Spuneţi generaţiilor viitoare că noi am făcut supremul efort pe câmpurile de bătălie, pentru apărarea hotarelor strămoşeşti. Aşa să ne ajute Dumnezeu!"

Aici se odihnesc peste două mii de soldaţi şi ofiţeri români, căzuţi pe câmpul de luptă, pentru apărarea gliei străbune, în timpul primului război mondial, din anul 1916.

Tot aici îşi mai dorm somnul de veci şi câteva mii de soldaţi si ofiţeri germani, morţi în încleştarea dintre cele două forţe armate.. Toată aprecierea pentru umanismul de care au dat dovadă conducătorii noştri de atunci, făcând abstracţie că ei ne-au fost inamici, respectând clauzele dreptului internaţional, privind conflictele dintre naţiuni.

***

Cei ce intră în Cimitirul de onoare se descoperă. Într-o desăvârşită linişte, sfioşi, păşesc pe pietrişul de pe alei în vârful picioarelor, pentru a nu trezi eroii naţionali din preţiosul lor somn. Citesc cu emoţie şi cu luare aminte laconicele, dar concludentele epitafuri scrise, sau încrustate artistic pe crucile de mesteacăn, aşezate într-o riguroasă ordine cazonă.

Te simţi ca într-un sanctuar, ca într-o celestă catedrală, având acoperiş cerul albastru şi senin.

Cât poţi privi cu ochii departe, foarte departe până la orizont, în stânga, în dreapta, un câmp complet alb. Ca şi când ar fi acoperit cu fulgi mari şi pufoși de zăpadă. Câmpul acesta se numeşte Ciocârlău. Aici s-au desfăşurât cele mai crâncene lupte, corp la corp - cu baioneta - între armatele germane și române, în războiul din 1916.

Tot aici a luptat şi prima femeie ofiţeră sublocotenentă, Elena Teodoroiu, a cărei statuie este aşezată în faţa primăriei din centrul oraşului Târgul Jiu.

Tot câmpul acesta este acoperit cu narcise care, până la mari depărtări, răspândesc în aer un parfum persistent şi dumnezeiesc de frumos. Narcisele astea sunt sufletele soldaţilor eroi căzuţi în luptele cu duşmanul cotropitor. Duhurile lor încă mai plutesc în eter. Ele se despart cu greu de pământul sacrificiului. Murind, l-au îmbrăţişat pentru ultima oară.

Narcisele acestea cresc de la sine, fără ca cinva să le fi sădit, îngrijit, sau udat.

Nu ştiu de ce, de câte ori veneam aici să culeg narcise, nu pentru că toată lumea se închina, dar îmi venea şi mie să-mi fac semnul crucii. Simţeam că ceva pluteşte în atmosferă. Simţeam un îndemn lăuntric, care-mi spunea să mă închin.

Uneori stăteam pe loc şi ascultam foarte atent, ţinându-mi respiraţia. Auzeam zumzetul unui imens roi de albine, care zbura deasupra capului meu. Mă uitam cu atenţie, dar nu vedeam nimic. Ce putea să însemne asta, altceva decât sufletele soldaţilor eroi, dialogând cu noi. Dar, ce păcat că, noi nu le putem înţelege limbajul!

De foarte multe ori, când veneam pe Ciocârlău să culeg narcise îmi părea rău sa le rup. Cum aşi fi putut eu să rup sufletul unui soldat erou, fără să-l doară?

Aici, în fiecare an de Paşte, veneau mii de oameni din cele mai îndepărtate locuri, cu trăsuri, şarete, care, căruţe, călări şi chiar pe jos, cu coşurile încărcate cu ouă roşii, frumos încondeiate, cozonaci, miel fript, brânză şi ceapă verde şi cu damigenele pline de renumitul vin de Drăgăşani şi Bălăneşti.

Întindeau feţele de masă, în mijlocul narciselor şi se ospătau până târziu. Foarte mulţi dormeau în mijlocul florilor până a două zi dimineaţă şi spuneau că au avut vise dintre cele mai frumoase. Plecau cu braţele încărcate cu narcise şi cu buchete legate de coama cailor, de coarnele boilor şi de spiţele roţilor.

Când ne duceam acolo ne dădeau, de pomană, câte o felie de cozonac în care era înfiptă o lumânare aprinsă, care ardea mai mult timp.

Deşi de-atunci s-au scurs şapte decenii, aceste imagini îmi sunt încă proaspete în memorie şi le retrăiesc intens.

Îmi amintesc cu nostalgie de o cruce de lemn, foarte înalt ă, pe care era pictată Fecioara cu Pruncul în braţe şi pe care bunicul meu, preotul Matei Popescu, a sfinţit-o şi a plantat-o în faţa fântânii noastre de la drum.

Femeile şi fetele veneau, cu vedrele aşezate pe oblâncele de pe cap, să ia apă rece şi proaspătă de la bunarul lui popa Matei.

Nu pot uita nici gutuile foarte mari, altoite, pe care bunicul meu, preotul Matei Popescu, le punea spre păstrare pe timpul iernii, în bucătăria de vară, plină până la plafon cu fân de curând cosit. Agăţaţi în cuie, de tavan, erau struguri tămâioşi, care se păstrau până la Paşte.

Atunci când deschideam uşa să iau gutui, să le coc pe vatra cuptorului, din care mama deabia scosese 7-8 pâini mari şi rumene, mă îmbăta un miros dumnezeiesc de gutui, struguri tămâioşi şi flori de fân, miros care se răspândea pretutindeni. Iar atunci când mama scotea pâinile din cuptor, mirosea a pâine caldă şi sfântă până la capătul celălalt al satului.

De foarte multe ori mă lua tata cu el, cu carul, la grădina din Grui. Chiar la poalele muntelui. Să adunăm prunele. Iar până acolo mă lăsa pe mine să mână boii.

Din prune, mama făcea mult magiun, pe care-l păstram în privniţă, în nişte oale de pământ foarte mari cu două toarte, iar tata făcea ţuică tare, care lua foc.

Mama ne făcea, uneori, chisăliţă, pe care o mâncam cu colaci, sau prescuri, până ni se umflau burţile ca nişte cimpoaie.

Moşu' popa ne făcea, din lemn de tei, pentru fiecare, linguri foarte frumoase pe care noi ne iscăleam, să nu le schimbăm între noi.

Tatăl meu a fost perceptor şi mergea cu şareta, cu un coleg de-al său, pe care-l chema Miciora, prin satele vecine, să încaseze impozitele de la locuitori, iar noaptea poposeau la câte un locuitor mai înstărit.

Odată, tata a observat că, din geantă, îi lipsea o importanta sumă de bani. La început l-a bănuit chiar pe ţăranul la care dormise dar, în cele din urmă, bănuiala a căzut pe colegul sau, Miciora.

Tribunalul i-a implicat pe amândoi, în mod solidar. I-a condamnat la plata sumei şi le-a ipotecat pământul. Procesul a durat mai mulţi ani. Între timp tata s-a îmbolnăvit şi nu peste multă vreme a murit. Mama s-a judecat în continuare cu Miciora.

În ultima şedinţa a tribunalului, Miciora sub prestare de jurământ, cu mâna pe cruce, fiind mustrat de conştiinţă, a recunoscut că, noaptea când s-a dus tata în grajd, să dea fân la cal, el i-a sustras banii din geantă. Mama a câştigat procesul iar, cu banii rezultaţi din vânzarea pământului, a cumpărat în Târgul Jiu, pe strada Sfânta Treime nr. 23, o casă lângă familia Ruptureanu. Fata lor, Tanţa, s-a măritat cu fostul meu coleg de la Academia Comercială şi mai târziu, prim ministru, Manea Mănescu.

Mamei, care rămâsese văduvă, îi venea foarte greu să ne crească pe toţi. Într-o zi a venit la noi acasă unchiul Ioniţă, fratele mamei, care era învăţător în Padeş, m-a urcat pe cal, lângă el şi m-a dus la Padeş să-mi termin şcoala. Tot pe acest cal aveam să călăresc eu, mai târziu şi avea să mă trântească de mai multe ori.

Aici, în timpul vacanţei, mă duceam cu vacile şi cu oile la păscut, iar calul, ca să nu se dep rteze îl împiedicam. Fiindc eram prea mic s -l pot ă ă ă încăleca, îl luam de coamă şi-l duceam lângă o buturugă, sau îl băgam într-un şanţ. Uneori, pleca înainte să apuc să-l încalec şi cădeam lângă el.

Duminica mă duceam pe malul Motrului, unde Mamiţa avea mai mulţi nuci seculari şi o grădină cu zarzavaturi. Pe malul Motrului erau mulţi anini şi sălcii pletoase. Îmi plăcea să stau ore în şir, pe malul râului, să ascult cum în cursul lui făcea acel susur, acel zgomot continu şi monoton care, împreună cu zgomotul frunzelor mişcate de vânt, dădeau o muzică atât de plăcută. Motrul făcea chiar mai multe meandre decât râul Tismana, care era mai vijelios.

Aci, pe malul Motrului muntele era numai la cinzeci de metri în spatele meu şi adesea mă trezeam cu câte 5-6 veveriţe, care veneau foarte aproape de mine. Era un aer curat şi tare, care-mi producea o poftă de mâncare... Frunzele de nuc, ce conţineau iod, împreună cu cele de anin, care aveau mult tanin, în contactul cu ozonul şi umiditatea din atmosferă, răspândeau un miros foarte plăcut şi un aer sănătos. Mamiţa, bunica din partea mamei, avea grijă de mine. Iarna îmi dădea obiele de dimie şi mă încălţa cu opinci. Niciodată n-am suferit de frig. Când plecam cu vitele la păscut îmi punea, în săcuiul pe care tot timpul îl purtam la gât, mere, nuci, brânză de burduf, sau câte o bucată de carne prăjită, scoasă din garniţa cu untură topită şi un codru de mămăligă.

Pe Iulian l-a luat un frate al Mamiţei, care era profesor la Calafat, iar pe State l-a luat o rudă a noastră, Paul Nicolae, care avea un atelier de mobilă la Câmpina. Aici State a învăţat meseria de tâmplar.

La Padeş aveam un prieten, Vasile Şerban. Era mai mare cu trei ani decât mine.

Mergeam împreună cu vitele la păşunat şi ne băteam destul de des. De câteva ori neam tăiat cu bricegele. Nu-l puteam suporta când spunea că el, fiind mai mare, eu trebuie să-l ascult. Îl contraziceam cu argumentul că, eu sunt de la oraş, deci mai deştept decât el.

Tot aici, la Padeş, îl aveam pe vărul meu primar, Sabin. Cu el mergeam în pădurea Şuşara să prindem veveriţe, dar n-am reuşit niciodată să prindem, măcar una.

De multe ori mergeam cu învățătoarea mea, doamna Elena Spineanu, pe marginea şoselei ce ducea la Baia de Aramă, să culegem cireşe amare din care, ea, făcea dulceață . Pe timpul la era la modă să-ți servești musafirii cu dulceaţă şi un pahar de apă rece.

Într-o zi, l-am convins pe Vasile Şerban să fugim la Târgul Jiu, unde locuia mama, să-i arăt şi lui podul de fier de peste Jiu, că mereu mă contrazicea, că nu există pod de fier, ci doar de lemn; să-i arăt trenul şi să-l duc la circ.

Aveam de mers treizeci de km. Şi eu cunoşteam drumul. Zis şi făcut. A doua zi – de cu seară ne pusesem în săcuie nuci, mere, poame, brânză de burduf, câte un codru de mămăligă - înainte de a fi răsărit soarele, cu câte un ciomag în mână, cu bricegele bine ascuţite pe treapta scării de piatră, cu amnare, iască şi cremene în buzunare - am pornit în ''exod''. N-am apucat să mergem decât vreo cincisprezece km, până în satul Hobiţa, locul de naştere al marelui Constantin Brâncuşi, că din urmă ne-a ajuns un jandarm călare pe bicicletă, care ne-a adus înapoi la Padeş şi ne-a dat în primire lui nenea Ioniţă, care trimisese după noi, el fiind prieten bun cu şeful postului de jandarmi.

Şi, uite-aşa, vrând nevrând, ne-am reluat vechea noastră îndeletnicire de păstori, de data asta mai hotărâţi decât înainte de ''exod''. De acum nu ne mai băteam, nici nu ne mai tăiam cu bricegele, doar încheiasem ''istorica pace'' din câmpia de la Padeş, de unde, cu 175 de ani în urmă, împreună cu pandurii săi, pornise în ''exod'' şi Tudor Vladimirescu.

În Târgul Jiu am mai avut un prieten, cu trei ani mai mare ca mine, Ilie Bădică. El avea un frate surdo-mut. Erau orfani de război şi foarte săraci. Ca să-i poată întreţine, mama lor, vindea mere tăvălite prin alviţă roşie, înfipte în beţe de lemn, pe la porţile şcolilor şi regimentelor.

Fratele lui Ilie s-a angajat ca ucenic, numai pe mâncare şi îmbrăcăminte, la un cojocar din Baia de Aramă. Într-un an, de Crăciun, stăpânul lui i-a cumpărat o căciulă şi o pereche de bocanci noi şi i-a dat voie să se ducă la Târgul Jiu să-şi vadă mama, de care îi era dor. Îi şi trimisese un bilet că, voia să meargă cu colindul, cu prietenii lui.

Fiind prea emoţionat şi copleşit de bucurie, că numai peste două ore îşi va vedea mama şi prietenii, cu care avea să meargă cu moş ajunul, când a ieşit pe poartă, în loc să meargă spre stânga, să găseacă vre-o ocazie, a luat-o spre dreapta, pe un drum de ţară, care ducea la renumita pădure de liliac alb, din localitatea Ponoare, monument al naturii. Cum toată noaptea ninsese, zăpada era foarte mare, troienită, el s-a rătăcit. Se i întunecase. Era convins c va ajunge la oseaua național şi a continuat să meargă tot înainte. Nu era nici lună, el nu auzea şi deodată s-a trezit în inima pădurii. A fost mâncat de lupi. Dimineaţa, când au trecut țărănii la târg, au văzut zăpada tăvălită şi roşie pe o suprafaţă mare. Acolo încercase el, într-un suprem efort, să se apere de fiare, dar n-a reuşit. Haita trebuie să fi fost numeroasă şi prea flămândă. La câţiva paşi mai încolo, bocancii şi căciula. În şanţul de alături, un ciomag rupt pe jumătate, cu care el ar fi vrut să colinde. Pe ciomag, încrustat artistic, scria: "Bădică surdomut".

Când m-am întâlnit cu Ilie, în pasajul Universităţii, în timp ce-mi povestea cu lux de amănunte drama fratelui său, la care ţinea atât de mult, nu-şi mai putea stăpâni plânsul. La un moment dat am observat că, pe la colţurile gurii, i se prelingeau şuviţe de sânge, până la barbă. La început am crezut că-i vorba de o nenorocire, ştiam că are un singur plămân, dar el m-a liniştit, spunându-mi că, pentru a-şi stăpâni plânsul, îşi muşcă puternic limba. Mi-a spus că a folosit metoda asta şi atunci când a fost paraşutat, de ruşi, în Elveţia, pentru spionaj, când a fost capturat, investigat şi torturat. Tot atunci am aflat că, mult timp după tragedia fratelui său, mama lui se aşeza pe un scăunel, în faţa porţii, ţinând în mână biletul primit de la băiatul ei. Privea în lungul străzii, cu ochii goi şi întreba insistent pe fiecare trecător: "Dar băiatul meu de ce nu mai vine?"

Ilie a plecat şi el pe front de unde, în scurt timp, a dezertat la ruşi. La terminarea războiului s-a întors în ţară cu gradul de căpitan şi a fost numit şeful poliţiei din Craiova.

În 1947, în Moldova, din cauza secetei, a fost o foamete mare. Ilie a fost numit prefectul judetului Iaşi. El n-a mai dat voie țăranilor să plece, cu trenurile, în alte regiuni să-şi procure grâu şi porumb pentru familiile lor. Ţărănii s-au răzbunat şi l-au tăiat cu cuţitele. De atunci a rămas Ilie cu un singur plămân. În cele din urmă el a avansat până la gradul de general şi comandant al închisorilor şi lagărelor de munca din România.

În timp ce, eu, eram arestat, Mara a fost în audienţă la el şi i-a explicat situaţia.

Eu am rămas cu impresia că trimiterea mea la minele de aur de la Musaru, numai lui Ilie s-a datorat. Numai Dumnezeu ştie. Acolo am câştigat foarte bine, reducându-mi pedeapsa la jumătate. Un an de pedeapsă îl terminam în patru luni, deci pentru o zi de muncă eu câştigam încă două zile. Cu o condiţie: să depăşesc norma republicană cu 16%. Asta era posibil, cu un efort nu prea mare, mai ales că, eram bine alimentaţi, primeam 3.500 de calorii pe zi.

 

MOARTEA TATĂLUI MEU

 

          Tatăl meu a trecut în eternitate în luna teilor i-a crinilor, când încă nu împlinise patruzeci de ani. Asociez moartea tatălui meu cu încă două evenimente petrecute în aceeaşi zi şi, care mi-au rămas în memorie: moartea regelui României, Ferdinand I şi eliberarea de la ocnele de sare, a unui vecin de-al nostru, care venise ras în cap, după ce ispăşise o pedeapsă pentru o crimă. Ceea ce a impresionat copilul de atunci.

          Tata a murit în iunie, 1927. Locuiam, atunci, în Târgul Jiu pe strada Mihai Bravu, într-o singură cameră, cu pământ pe jos. În mijlocul camerei era un godin vechi, găurit, din care mereu curgea cenuşa. Singura noastră speranţă era Zambila, vaca noastră care ne dădea lapte, din care mai şi vindeam. Trebuia să cumpărăm lemne şi haine, care erau scumpe. Când vedeam o bucată de pâine, pe masă, era sărbătoare. Poate de atunci am fost marcat, pentru tot restul vieţii, de teama că nu-mi va ajunge pâinea,

că niciodată n-am să mă satur de ea. Pe frontul de est, în stepa rusească, sau în celulele închisorilor din România, unde nu primeam decât o sută de grame de pâine pe zi, aceeaşi teamă, că n-o să-mi ajungă.

În ultimul timp, tata a fost foarte bolnav. Îmi amintesc cum cobora din pat în patru labe, se ducea până la pragul uşii şi, cu un băţ, sau cu coada unei linguri de lemn se străduia să scobească în pământ, sub prag, în timp ce repeta fără încetare: "pa-pă-iapa-pă-ia". Niciodată n-am aflat ce-a vrut tatăl meu să spună. Să se fi temut el, oare, că mama nu va câştiga procesul? Că noi ramânem pe drumuri? Cred că teama asta îl frământa pe tatăl meu. O obsesie care-i măcina conştiinţa şi nu putea să moară.

Către sfârşit nici nu mai putea articula cuvintele. Ne făcea semn, cu mâna, să ne apropiem de patul lui şi-n timp ce ne privea lung, pe fiecare, ne mângâia pe obraz. Iar mamei, parcă ar fi vrut să-i spună ceva, dar nu mai putea să vorbească. A murit în luna teilor şi-a crinilor, odată cu apusul soarelui. Copil fiind, o auzeam pe mama spunând că tata ar fi avut meningită t.b.c. L-au dus la groapă într-un car tras de boi. În urma lui plângea mama şi noi copiii. Ne ţineam de loitrele carului, eram desculţi şi ne loveam la degete de câte un bolovan, pe drumul ce ni se părea atât de lung, până la cimitir.

Cimitirul unde l-au dus pe tata era foarte aproape de Cimitirul de onoare. Acolo, duhul lui avea s se întâlnească cu cele ale camarazilor de arme, ă ă din acelaşi regiment, din mijlocul cărora a fost făcut prizonier. A fost internat în lagărul de la Cotroceni, până la terminarea războiului şi încheierea păcii.

Poate de aceea eu, în fiecare narcisă nu vedeam altceva decât un soldat. Un erou necunoscut, căzut cu faţa în jos, cu braţele desfăcute lateral, ca o cruce, vrând, parcă, să sărute pământul, pentru ultima oară îmbrăţişându-l. Pământul acesta, pentru care el făcuse supremul sacrificiu.

După moartea tatălui meu, au început timpuri foarte grele pentru noi. Cum am mai spus, când vedeam o bucată de pâine pe masă, era o mare sărbătoare. În fiecare dimineaţă, mama, ne punea într-o strachină livej, adică oţet diluat cu apă şi când mai avea, punea şi câteva bucăţele de zahăr, în care noi dumicam mămăligă şi mâncam toţi din aceeaşi strachină, în timp ce mama se uita la noi, nemaiştiind cum să-şi ascundă lacrimile. Pe faţa ei era întipărită o adâncă suferinţă.

Vara o mai uşuram pe mama, că mai intram prin curţile oamenilor, unde găseam porţile deschise şi mai mâncam dude căzute pe jos. Tot ca s-o uşurăm pe mama, eu îi dădeam ajutor vecinului, nenea Nicolae, la răsucitul fuioarelor de cânepă, din care făcea frânghii, căpestre,chingi şi chiar hamuri, pe care le vindea joia, la Târgul care era peste drum de casa noastră. Pe mine mă plătea cu cinci lei pe zi. Asta era echivalentul unei pâini albe, pe care mă duceam s-o cumpăr de la Tomescu. Mama nu uita niciodată să-mi pricească: "Steliene, mamă, nu uita să ceri o pâine mai veche, altminteri nu vă ajunge la toţi!" Iar eu, de câte ori mă duceam s-o cumpăr, aveam o satisfacţie mare, ştiind că banii sunt câștigați de mine.

Mama s-a angajat muncitoare cu ziua la moşierul Magherescu. Ăsta avea mai multe prese de balotat paie de grâu şi, cu o furcă cu coada foarte lungă, într-un ritm alert, dement, aş putea spune, mama trebuia să alimenteze presa cu paie, ca motorul să nu meargă în gol. O plătea cu douăzeci de lei pe zi. Seara, venea cinci km., pe jos, până acasă, epuizată fizic, năclăită de transpiraţie şi pleavă. Mă trimitea cu o cană să aduc apă, de la o pompă, la o sută de metri de casa noastră. În mijlocul curţii, îi turnam apă cu o cană să se spele.

Când n-a mai putut să suporte munca istovitoare, a plecat de la Magherescu. Şi-a schimbat stăpânul, s-a angajat la cel mai mare mo ier din Oltenia, Nae Drăgoescu. Acesta avea domenii întinse, pământ arabil, herghelii nenumărate, crescătorii de porci puşi la îngrăşat. Păsări, avea cu miile, de tot felul: curcani, curci, gâşte, raţe, găini şi bibilici.

Mai avea şi o pădure întinsă de duzi. Soţia lui se ocupa cu creşterea viermilor de mătase. Era maniacă în privinţa asta. Pe mama o plătea la cantitatea de gogoşi de mătase predate.

Pe atunci locuiam la marginea pădurii de duzi, în două camere foarte mari, cu multe mese, pe care erau întinşi viermii de mătase, pe nişte hârtii albe. Uneori, mă trezeam noaptea de zgomotul care-l făceau viermii. Şi în timpul nopţii mâncau, tocau frunze de dud. Eu, mai tot timpul, eram căţărat prin duzi. Aveam un sac alb, de pânză, agăţat de gât, în care culegeam frunzele, care trebuiau să fie proaspete întotdeauna. Altminteri viermii nu le mâncau, erau foarte pretenţioşi. Dar, principala mea ocupaţie era să adun, în fiecare dimineaţă, câteva sute de ouă, de prin toate cuibarele. Le strângeam în nişte coşuri speciale, pe care le predam unui ''nene'', cu care, în ultimul timp, mă împrietenisem, în ciuda faptului că el avea în jur de cinzeci de ani, iar eu abia doisprezece neîmpliniţi.

În afară de faptul că era uşoară şi-mi plăcea, munca mea, era şi foarte rentabilă. Zilnic aveam grijă ca, cel puţin 20-30 de ouă să fie ale mele. Le transportam până acasă, în două tranşe, în sân. Aveam o cămașă din cânepă. Ouăle, în sân, se mai spărgeau. Cămaşa devenea scorţoasă pe burtă şi mă zgâria. Seara, când ajungeam acasă, o spălam. A doua zi se usca pe mine, că umblam numai pe-afară.

Cât timp am locuit în casa de la marginea pădurii cu duzi, am mâncat şi vândut cele mai multe ouă din viaţa mea, aşa cum, peste 35 de ani, aveam să beau lapte, să mănânc smântână şi carne de porc, mai mult decât oricând, la Luciu-Giurgeni. I-am dat ouă şi lui Ilie. Mama punea la clocit şi scotea boboci de gâscă. Cucoana Drăgoescu refuza mereu să-i mărească salariul mamei. De câte ori mama îi cerea asta,

moşiereasa răspundea: "Lasă Tudoriţo, eu ştiu că tu mai ai şi alte avantaje la curtea mea!" Poate că ştia ea ceva, dar nu ştia prea multe.

În cele din urmă, mama a renunţat la creşterea viermilor de mătase. A devenit propriai stăpână. Lucra acasă. Torcea lână la o maşină, care stătea de foarte mulţi ani în podul casei, pe care mama o primise dotă, când s-a măritat. Pe parcurs îşi făcuse o clientel numeroase . A trebuit să renunțe la o parte, însă , fiindcă începuse să o doară o ureche. Din cauza curentului care-l făcea roata prin învârtire. Roata era pusă în mişcare cu ajutorul piciorului, de o pedală. Ca să nu ne dezechilibrăm bugetul nostru, şi aşa destul de firav, eu m-am angajat ca băiat de prăvălie, în Târgul Jiu, la bulgarul, Iancu Mile. Avea un birt popular, o cârciumă şi 17 camere de dormit. Aici eram trei băieţi de prăvălie. Şeful nostru era un "nene" de vreo 30 de ani. Îl chema Albulescu şi în afară că era prost, era tot pe-atât de rău şi urât. Pe noi ne muncea şi ne bătea. Pe mine, însă, cel mai des.

De multe ori mă întrebam, de ce? Eu serveam clienţii cu mâncare şi cu băuturi la tejghea, deşi eram atât de mic, încât abia mă vedeam de sub ea. Uneori, când serveam câte un client cu tărie, îl surprindeam pe "nenea urâtu", cum mă urmărea insistent să vadă dacă îmi tremură mâna, dacă torn băutura alături de ţoi, ca să aibe motiv să mă urecheze, până mi se înroşeau urechile, de credeam ca mi-au luat foc.

O scurtă descriere a acestui personaj demonic. Era din satul Balta, de pe malul stâng al râului Jiu, renumit prin hoţi de găini. Avea pomeţii proeminenţi şi toată faţa invadată de pistrui. Gâtul îi era strâmb, înclinat mult spre umărul drept. Niciodată nu l-am văzut râzând. Şi atunci când, credea el că râde, mai mult rânjea, ca o hienă, care nu-drăzneşte să se apropie de pradă. Dar cu toate acestea, mie îmi plăcea munca,

pentru că, în afară de simbria pe care mi-o plătea bulgaru, mai scoteam şi eu un creiţar în plus, evident într-un mod ilicit.

Bulgarul avea trei fete. Cea mai frumoasă era Angela. Era blondă şi când râdea făcea gropiţe în obraji. Terminase liceul pedagogic, dar tatăl ei n-o lăsa să intre în învăţământ. La un moment dat m-am îndrăgostit de Angela. "Nenea urâtu", nu ştia cum să intre mai bine în graţiile bulgarului, în deşarta-i speranţă că i-o va da pe Angela de nevastă. Dar ea nu pierdea nici un prilej să-l ironizeze şi chiar să-l umilească, pe acest hoţ de găini. M-am convins curând că, pe mine mă bătea atât de des, bănuind c-o

iubesc pe Angela.

***

Toamna din anul acela a debutat destul de timpuriu, cu nişte ploi mărunte, reci şi cu o ceaţă deasă. Lemnele se terminaseră şi erau foarte scumpe. Mie mi se rupseseră bocancii şi tot timpul eram ud la picioare, iar între degete aveam noroi. Nu departe de casa noastră era un mare depozit cu bușteni seculari, care aşteptau de multă vreme să fie făcuţi scânduri. Din cauza intemperiilor, coaja de pe ei se desprindea foarte uşor, uneori cădea singură. Seara, mai târziu, escaladam gardul şi umpleam un sac cu coji de stejar şi fag, care aveau multe calorii.

Si, iată că, norocul din nou ne-a surâs. Într-o dimineaţă de noiembrie, pe un vânt rece cu nişte fulgi mici de zăpadă, răvăşiţi, eu şi cu State mergeam către şcoală. Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât mă durea mai tare burta, că nu ştiam toată tabla înmulţirii. Pe talpa bocancului lui State s-a lipit o hârtie de o mie de lei, împăturită şi puţin cam umedă. Era încă întuneric, ne-am dus lângă un stâlp în vârful căruia mai pâlpâia încă un bec. Ne uitam la ea şi nu ne venea a crede. Pe mine nu mă mai durea burta, dintr-o dată. Nici nu ne-am mai dus la şcoală. Într-o goană am ţinut-o şi nu ne-am oprit decât acasă. Mama o ţinea în mâna şi nu putea crede. S-a dus la brutărie şi a venit cu-n braţ de pâini albe şi câteva lipii calde. A cumpărat un bănicior (15 kg) de porumb, palton pentru ea, bocanci pentru mine, fulare şi mânuşi pentru toţi. A două zi, de la târg, a cumpărat un car cu lemne. Ne-a mai rămas 150 de lei, pe care i-am pus bine.

***

În 1929, ca în toată lumea, s-a înregistrat şi la noi o mare criză economică. Fabrici care se închideau, bănci care dădeau faliment, magazine care trăgeau obloanele. În anul acesta a venit unchiul mamei, Iorgu, din America cu mulţi dolari, pe care i-a depus în bănci. Dădea cu împrumut. O parte i-a investit în construcţii, în Craiova, la Băile Herculane, la Padeş. Pe mama, care era văduvă, cu atâţia copii, n-a ajutat-o cu nimic. Atât el, cât şi soţia lui, Adela erau foarte zgârciţi.

În vremea asta, eu, eram funcționar la socrul lui Iorgu, Carol, unde lucram numai după amiaza. Dimineaţa mergeam la cursuri, la liceu. Lecţiile mi le făceam prin recreaţii, dar cel mai adesea noaptea.

În vara anului 1939 mi-am luat bacalaureatul, am venit la Bucureşti şi m-am înscris la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, unde am făcut trei ani. În timpul ăsta am locuit la o mansardă, în blocul Colţea, peste drum de spitalul Colţea. Era o cameră de serviciu, pe care mi-o împrumutase State Baloşin, fratele lui Iorgu. Era atât de mică, încât nu avea loc decât un pat de campanie. Perna o puneam pe calorifer, iar cu picioarele m propteam în u . Dac cineva ar vrut s-o deschid, m-ar fi trezit din somn. Aveam un geamantan vechi, în care-mi ţineam cursurile, pe care-l foloseam ca masă, atunci când mai făceam câte-un poker. Scaune, chiar dacă aşi fi avut, nu mai aveam unde să le pun. Stăteam pe jos, pe parchet.

În noiembrie, 1940 am fost chemat la şcoala de ofiţeri, din Ploieşti, pentru satisfacerea stagiului militar. Pe când eram acolo, într-o iarnă, am făcut o congestie pulmonară severă. Scuipam sânge. Am fost internat o lună, în spitalul militar din Ploieşti. În fiecare duminică mă vizita comandantul meu de pluton, Alexe Ioan. Îmi aducea prăjituri şi portocale. Se aşeza în genunchi, cu coatele pe marginea patului şi nu se ridica până nu-i spuneam ca l-am iertat. Se simţea vinovat, ştia că din cauza lui mă îmbolnăvisem. Era cel mai exigent dintre toţi comandanţii din şcoala militară.

După ce am ieşit din spital, am plecat acasă, la Târgul Jiu. Mama m-a supus, pe toată perioada convalescenţei, unui regim foarte riguros. În două luni am fost complet restabilit. Dimineaţa, pe stomacul gol, luam două linguriţe de şerbet de muguri verzi, de brad, două ouă crude, foarte proaspete, 400 de grame de ficat proaspăt, la grătar, o cană de vin negru şi somno-terapie. Dormeam mult, cu mârtanul meu, Matei, pe piept.

Motanul ăsta mă trezea în fiecare dimineaţă, cam la aceeaşi oră, dându-mi cu lăbuţa lui caldă şi catifelată pe obraz. Era cel mai bun prieten al meu, un exemplar rarisim. Foarte lung şi bine proporţionat, avea mustăţile lungi şi corpul pătat cu alb şi galben. Părea un tigru în miniatură. Dar, ce păcat! Matei se învăţase la puii de găină ai vecinului, care l-a otrăvit. Nici mort nu se putea despărţi de mine. L-am găsit cu capul proptit în uşa camerei unde dormeam eu. Păcat, mare păcat! Eu şi mama l-am plâns mult. Sunt convins că, dacă uşa n-ar fi fost închisă, Matei cu un ultim efort, aşa otrăvit şi sleit de puteri, s-ar fi târât pe burtă, ca să ajungă până la mine, s-ar fi aşezat pe pieptul meu, ca mereu şi, pentru ultima oară, m-ar fi trezit cu lăbuţa-i catifelată. Numai că, de data asta, ar fi fost rece.

***

"Orice animal, de îndată ce suferă, face un pas către noi, se străduieşte

să ne ajungă din urmă şi cată vreme suferă este imposibil să-i refuzăm un

grad oricât de conştiinţă. Să nu uităm că, pentru un animal care a suferit

totdeauna este, incontestabil, mai uşor să sufere decât sa nu sufere".

***

 

PE FRONTUL DE EST, ÎMPOTRIVA CELOR CE TRĂGEAU CU

MITRALIERELE ÎN HRISTOS, IUNIE 1942 - IULIE 1942

 

La 22 iunie, 1941 România a declarat r zboi împotriva Uniunii ă Sovietice. Noi eram aliaţii Germaniei şi ai Italiei. Pe tot cuprinsul ţării, posturile de radio difuzau istoricul ordin al mareşalului Antonescu: "Ofiţeri şi soldaţi, vă ordon să treceţi Prutul!"

State, fratele meu, era furierul (secretarul) regimentului 18 infanterie, din care făceam amândoi parte. Dintr-o eroare de interpretare a unui ordin, al Statului Major, mam trezit pe front şi chiar în linia întâi! Oricât a încercat State să mă readucă în ţară, n-a fost posibil. Am plecat pe front din gara Târgul Jiu, cu un tren format din şaptezeci şi patru de vagoane, trase de patru locomotive puternice, "Pacifc" şi am coborât în gara Tighina, din fosta noastră Basarabia, la miezul nopţii, ca să nu fim reperaţi de inamic.

Comandantul meu de companie era căpitanul Barbu Constantin, despre a cărui tristă figură, pe parcurs voi mai avea prilejul să vorbesc. Comandantul de pluton era sublocotenentul de rezervă, Dincă Ioan, din comuna Novaci. El a fost primul care a primit "botezul focului". Întotdeauna mergea în fruntea plutonului său. A călcat pe-o mină şi a fost făcut ţăndări. În locul lui am fost numit eu. Chiar în prima noapte am şi început să mărşăluim spre obiectivul ordonat, oraşul Odesa, port la Marea Neagră, care cu toate gurile de foc concentrate asupra ei, se încăpăţâna să nu capituleze. Tot în noaptea aceea am ocupat tranşeele săpate în mijlocul unor culturi de porumb, de floarea soarelui şi varză. Nu apucaseră să fie recoltate, deşi eram la sfârşitul lunii noiembrie şi începuseră deja viscolele sălbatice în stepa rusească. Veniserăm aici să schimbăm o unitate germană, de infanterie ai cărei soldaţi şi ofiţeri nici nu mai semănau a oameni. Plini de păduchi, bolnavi de tifos, miroseau urât. Până şi paiele din tranşee erau pline de nişte păduchi, foarte mari şi galbeni, cum nu mai văzusem în viaţa mea.

Atât soldaţii cât şi ofiţerii se bucurau ca nişte copii, când ne-au văzut că veniserăm să-i schimbăm. Mulţi ne dădeau mânuşile lor, apărătoarele de urechi, ciocolată şi ţigări. Urmau să plece acasă, în Germania, în permisie. Începuse un viscol necruţător şi un ger, de-ţi tăia respiraţia. Nu auzeam decât zgomotul uscat, ce-l făceau tulpinile de porumb floarea soarelui, ciuruite de gloanţe.

Ruşii făceau atâta risipă de muniţie, fără motiv. Aprovizionarea cu hrană nu se mai putea face. Timp de zece zile n-am mâncat decât varză crudă şi boabe de porumb prăjite în aceeaşi gamelă în care făceam şi pipi. Pentru celelalte necesităţi, numai noaptea puteam ieşi din tranşee şi atunci în ordinea

urgenţelor. Şi, culmea disperării, începuse o epidemie de dizenterie Era într-o duminică dimineaţă când, de-abia aţipisem. M-a trezit un zgomot asurzitor. Toţi soldaţii ieşiseră din tranşee, aruncau cu căştile şi baionetele în sus şi le împuşcau în aer. Cuprinşi de o mare bucurie strigau "ura", în timp ce alţii, printre

tulpinile de porumb îşi făceau nevoile. Odesa capitulase fără condiţii.

După această surprinzătoare victorie, ne-au dus într-un oraş pe jumătate abandonat, unde armata germană a instalat nişte băi de campanie. Trei zile în şir am făcut duşuri, ne-am ras, ne-am tuns şi ne-am deparazitat. Numai aşa am scăpat de păduchii ăia care, ni se urcaseră până şi în sprâncene. Mulţi dintre noi se îmbolnăviseră de tifos. S-a ordonat un repaus de cinci zile. În timpul ăsta, ne-am mai cusut nasturii la echipament. După terminarea acestui repaus, atât de bine venit, am început marşul spre un alt obiectiv, unde armatele sovietice străpunseseră frontul, spre portul Sevastopol. Aici era una dintre cele mai puternice şi de temut fortăreţe, naturale, ale ruşilor din Crimeea.

În plutonul meu aveam un caporal foarte isteţ, Prună Ion. Cunoştea limba rusă şi tot timpul mi-a fost de un real folos. În comparaţie cu armata germană, armata română era echipată mizerabil. Soldaţii au plecat din ţară cu o singură pereche de ciorapi de bumbac, fără mânuşi, fără apărători de urechi şi cu bocanci cu talpa de cauciuc, în care îţi îngheţau picioarele.

Germanii aveau cizme, ciorapi de lână, apărători de urechi şi mânuşi din piele, indispensabili şi maieuri flanelate. În timp ce mărşăluiam prin stepă, mai mult noaptea, să nu fim reperaţi de aviaţia inamică, spre noul obiectiv, se stârnise un viscol cumplit şi un ger de – 20ºC. Faţa ne era biciuită de o chiciură cât bobul de porumb. Începuseră să ni se albească pomeţii obrajilor, iar urechile şi picioarele nu le mai simţeam. Coloana înainta, iar pe margine mergeau ofiţeri, călare, încontinuu îndemnând soldaţii să-şi frece obrajii, încurajându-i cu promisiunea c la prima așezare omeneasc îi va cantona în case cu căldură, cu trei zile de repaus. Dar, satele în stepă, erau atât de distanţate că, uneori mergeai câte o zi întreagă până întâlneai un sat prăpădit şi ăla bombardat de ruşi la evacuare, sau de nemţi când îl ocupaseră. În general, populaţia civilă era foarte prietenoasă şi ospitaliera cu armata română şi ostilă armatei germane, în mod special faţă de ofiţeri, care erau foarte aroganţi.

În prima noapte am fost cantonaţi într-un imens colhoz, care avea câteva mii de vaci. Era cald, ne-am întins pe paie. Unii şi-au băgat paie şi în bocanci. Înspre ziuă l-am trimis pe caporalul Prună şi a muls o gamelă cu lapte. L-am băut aşa, cald, pe nerăsuflate. Am băut şi un bidon de vin. Îl purtam agăţat la şoldul drept, pentru vremuri grele care, după opinia mea, se iviseră acum. Peste puţin timp s-a ordonat încolonarea şi ne-am pus în mişcare. Eram ca nou născut. Ma simţeam foarte bine, căpătasem noi forţe. Vinul mă încălzise, încât puteam înfrunta atât viscolul, cât şi gerul. Mi-am aprins o ţigare, dar n-am apucat s-o fumez jumătate că, stomacul a început să-mi fiarbă ca un cazan şi nişte crampe mă chinuiau cumplit. Cu tot viscolul şi gerul, eram lac de apă şi mă temeam să nu răcesc la plămâni. La primul repaus m-am repezit, cu toată hotărârea, în spatele unor grajduri, unde erau nişte munţi de bălegar, din care se ridicau spre cer nori de aburi. Când m-am ridicat, însă, mi-a fost absolut imposibil să mă pot îmbraca. Nu-mi mai simţeam mâinile de loc, erau ca nişte lemne. Am încercat să fluier, dar n-am reuşit, îmi îngheţaseră muschii feţei. Credeam că acolo voi muri, îngheţat. Pur şi simplu intrasem în panică. În marea mea disperare am făcut un ultim efort şi, ca de frica morţii am strigat la un moşneag, cât am putu de tare, mai bine zis am urlat, ca o fiară sălbatică. El încărca bălegarul într-o căruţă la care erau, înjugate, două bivoliţe.

Dar moşneagul întârzia să vină, în timp ce regimentul meu se distanţa şi mă temeam să nu-i pierd urma. Când, însfârşit, moşneagul a venit, mi-a spus că i-a fost frică să nu-l împuşc. Mi-a frecat mâinile şi obrajii cu zăpadă, mi-a scos din buzunarele mantalei un pachet de ţigării şi mi-a aprins una cu amnarul. El fuma mahorcă în hârtie de ziar. I-am lăsat restul pachetului de ţigări.

Când am ajuns la autostradă, nu se mai vedea regimentul meu. Ca să-l prind din urmă şi să mă încălzesc, am început să alerg. Am ajuns din urmă un ofiţer german care fuma pipă. Mergea încet, şchiopătând, pe marginea drmului. L-am întrebat dacă nu văzuse o unitate de infanterie. A început să râd . Mi-a spus că el îşi caută regimentul de patru zile, dar nu poate să meargă mai repede că, l-a ros o cizmă. La despărţire mi-a spus că este căpitanul Landman şi mi-a făcut cadou un port-ţigaret plin cu ţigări. El fuma de-acum pipă. Mi-a spus că-i bine să-l port întotdeauna în buzunarul stâng al vestonului, că-i de metal şi mă poate apăra de vreun cartuş rătăcit.

La prima intersecţie, într-o fostă gară de provincie, pe jumătate bombardată, armatele aliate aveau un centru de îndrumare, pentru soldaţii şi ofiţerii rătăciți de unitățile lor, din diferite cauze. Am intrat acolo. Era cald. Pe masă erau întinse multe hărţi. Mi-au indicat rapid, punctul cardinal unde se afla unitatea mea şi localitatea. La plecare am semnat într-un registru şi mi-au dat două pâini mari, patru cutii de costiţă cu fasole, două pachete cu ţigări şi trei pachete de ciocolată. Am plecat mai departe. Mi se făcuse foame. Am vrut să mănânc o conservă de fasole, dar aveam mâinile atât de îngheţate că, n-am reuşit să deschid cutia cu vârful baionetei.

Am mers în continuare pe urmele regimentului meu, gândindu-mă tot timpul, ce noroc am avut noi că, eram aliaţi cu armatele germane, altminteri ne-ar fi putrezit oasele prin stepa rusească. Mai departe, în dreapta mea, pe un câmp viscolit de zăpadă, mi-a atras atenţia o luptă aeriana între un avion german, de vânătoare şi un bombardier sovietic. Am urmărit lupta până când sovieticul s-a prăbuşit în flăcări.

***

În drumul meu prin stepă, căutându-mi unitatea, am întâlnit o coloană imensă de prizonieri ruşi - de ordinul miilor. Erau excortaţi, pe margini, de santinele germane cu baionetele la arme. Îi duceau în lagăre. Episodul a fost zguduitor, ieşit cu totul din comun, depăşind orice minte omenească, în ceea ce priveşte comportamentul învingătorului faţă de învins. Normele dreptului internaţional, în ceea ce priveşte prizonieri de război, erau cu totul ignorate de trufaşele trupe germane, pe toate fronturile de est. Era un viscol ucigător, de nu se vedea om cu om şi un ger uscat de – 20ºC. Episodul a fost apocaliptic în adevărata accepţie a cuvântului. Toţi prizonierii erau copii între 12-14 ani. Pe faţa lor se citea nevinovăţia, inocenţa. Majoritatea aveau picioarele doar înfăşurate în nişte cârpe legate cu sârmă, sau sfoară. Erau înfometaţi şi

însetaţi. Nici nu mai semănau cu nişte copii. Păreau nişte fiare captive, flămânde.

Coloana de prizonieri-copii era în repaus, așa că i-am putut şă privi îndelung, pe fiecare în parte, cei care erau în raza mea vizuală. Pe figurile lor înspăimântate de urgia sfârşitului lumii se distingea, cu uşurinţă, dorinţa arzătoare de răzbunare, dar în acelaşi timp şi de resemnare, de nepuţintă. Unora le era atât de sete, că nu mai ţineau seamă de ordinul primit. Ieşeau din coloană şi cu călcâiul gol, spărgeau gheaţa băltoacei şi se aşezau pe burtă. Dar n-apucau să bea că, bestia de santinelă îl împuşca în ceafă.

Imediat, asupra cadavrului camaradului lor, se repezeau 7-8 copii, care-l dezbrăcau.

Din cămaşa şi hainele lui îşi făceau obiele în care-şi înfăşurau picioarele, ce începuseră să se înegrească până aproape de genunchi. Unora nici nu le era sete, dar ieşeau din coloană, ca să fie împuşcaţi, nemaiputând suporta calvarul. Şi, toate astea, pentru că au vrut să-şi apere patria de

invadatorii nordici.

În timp ce priveam, plin de ură şi revoltă, această scenă de sfârşitul lumii, mâncam dintr-un colţ de pâine îngheţată, sute de mânuţe s-au întins spre mine. Am dat raniţa jos din spate, am scos cele două pâini mari şi cu vârful baionetei le-am rupt în mai multe bucăţi şi împreună cu coservele, ciocolata şi ţigările, le-am împărţit copiilor flămânzi şi degeraţi. N-am avut ce să le dau mai mult. M-aşi fi dat şi pe mine, să fi putut. Am izbucnit în hohote de plâns, pe care nici de cum nu le puteam controla.

Doamne, Tu, Care ne-ai frământat din lut, ai suflat peste noi şi ne-ai dat viaţă, de ce acum Te-ai ascuns, acolo în ceruri? De ce nu vrei să mai cobori şi pe pământ? De ce curmi atât de curând viaţa acestori copii, în propria lor ţară, nevinovaţi şi dornici de viaţă? Ei n-au avut timp sa păcătuiască împotriva Ta. Dar nici să se bucure de toate minunile Tale. N-au avut când să contemple o noapte cu lună, să admire un răsărit şi un apus de soare, să miroasă parfumul unui trândafir alb, să pună urechea la pamânt şi să asculte cum creşte şi ce spune firul ierbii, să înţeleagă marea taină a bobului de grâu.

Cum, acolo sub brazdă, tace, încolţeşte şi tinde să iasă, căutând razele calde ale soarelui, dătătoare de viaţă şi pâine, pe care ei n-o au. Şi, dacă totuşi, fără voia lor, au păcătuit împotriva Ta, sau dacă păcatele strămoşilor lor apasă atât de greu pe capul lor, Doamne, le iau pe toate asupra-mi, dar Te implor, Bunule, ca şi altă dată, mult de tot mai demult, înmulţeşte şi cele două pâini ale mele şi satură-i pe aceşti copii-prizonieri, pierduţi în stepa rusească. Şi Te mai rog, Doamne, aruncă razele soarelui cald şi sfânt peste trupurile lor îngheţate!

"Doamne, Tu, Care eşti nemuritor, Tu, Care ai cunoscut supliciile şi răstignirea, fă Tu, Iertătorule, ca suferinţa şi moartea să fie cat mai absente!"

Doamne, iartă-mi răzvrătirea ce-o avusei împotriva Ta!

M-am despărţit de coloana de prizonieri-copii, cu doliu în suflet. Mergând pe marginea şoselei, cu viscolul în faţă, în căutarea regimentului meu, mă gândeam tot timpul câţi dintre aceşti copii nevinovaţi, aruncaţi de călăul de Kremlin în foc, vor mai ajunge în lagăre? Câţi dintre ei vor avea picioarele amputate? Câţi dintre ei îşi vor mai vedea părinţii? Eu trebuia sa merg mai departe!

Înspre seară am ajuns într-un sat, al cărui nume îmi scapă din memorie, pe care unitatea mea îl cucerise şi avuse pierderi. În spatele unei case, 7-8 soldaţi români şi italieni, făcuseră un foc şi frigeau un berbec. I-am spus unui soldat să dea câte o bucată de carne friptă şi celor trei soldaţi ruşi răniţi, care erau întinşi pe nişte paie, în tinda casei.

Satul fusese cucerit numai cu câteva ore înainte. Locuitorii nu avuseseră timp să-şi ia animalele cu ei, astfel că, pe uliţele satului întâlneai oi, porci, gâşte şi mulţime de găini speriate.

Acum cred ca e momentul să dau câteva date biografice despre comandantul companiei, căpitanul Barbu Constantin.

Era un bărbat în jur de 54 de ani, căruia îi plăcea teribil romul. În Târgul Jiu era cunoscut de toţi copiii, care-l arătau cu degetul. Ieşea dintr-o cârciumă şi intra într-o bodegă. De aceea nu fusese avansat. Era tot căpitan, de 14 ani. Căpitanul Barbu avea un caracter alterat. Era un laş. L-am găsit într-o casă, la marginea satului. Stătea la o masă şi făcea situaţia morţilor, răniţilor şi prizonierilor din atacul precedent. I-am raportat împrejurările în care am rămas în urma unităţii. N-a vrut să ţină seama de ele, spunându-mi că, regulamentul de campanie îl obligă să mă pedepsească. Am rămas surprins, întrebându-l, cum se face că, atunci când şi-a însuşit un butoi de 300 de litri de vin, regulamentul de campanie nu l-a obligat să-l împartă cu soldaţii de sub comanda lui. A început să se bâlbâie şi n-a fost capabil să-mi dea un răspuns. A rămas, pur şi simplu, blocat simţindu-se vinovat, privea numai în pământ.

S-a ţinut, însă, de cuvânt şi m-a pedepsit. A doua zi, dimineaţă, mi-a dat ordin, în scris, să mă prezint la cota 303, la avanposturi. Aici era cel mai vulnerabil punct din linia întâi, punctul cel mai avansat. Aveam misiunea de a observa toate mişcările din poziţia inamicului.

În faţă stepa se căsca precum gura unei fiare flămânde. Un câmp fără sfârşit, acoperit de trupurile soldaţilor morți, înghețați. Români, italieni, ruşi şi germani. Din leşurile cailor morţi, cu burţile umflate, fără păr, se ospătau şobolanii şi ciorile. Peste tot, împrăştiate, măşti de gaze şi tot felul de arme abandonate. Gropi de obuze la tot pasul. Şi viscolul, ca un lait motiv, acelaşi viscol şi ger uscat de –20ºC, care ne urmărea peste tot.

A doua zi, dimineaţă, am luat o lunetă germana, dotată cu ceas, busolă şi termometru şi m-am dus la cota 303. N-am s-o uit în viaţa mea. Ordinul dat de căpitanul Barbu era ca o condamnare la moarte, pentru mine. Deşi aveam mânuşi şi apărători de urechi, nu-mi simţeam nici mâinile nici urechile şi mi se albiseră pomeţii obrajilor.

Credeam ca voi muri acolo, îngheţat. Nu vedeam decât nori negri de ciori şi colonii de şobolani devorând caii şi soldaţii înghețați. Scaieţi, rădăcini smulse din pământ şi tot felul de vegetaţie specifică stepei, erau spulberate de viscol, pe toată întinderea.

Departe, foarte departe la orizont, mare, rotund şi roşu, dar timid îşi făcuse apariţia sfântul soare. Asta mi-a mai dat puţin curaj, dar parcă şi el s-ar fi temut de aprigul viscol al stepei. Ghemele uriaşe de vegetaţie uscată, pe care viscolul le rostogolea de acolo colo, croncănitul ciorilor, avalanşa coloniilor de şobolani, cu chiţăitul lor, șuierăturile viscolului şi sus pe boltă, timidul soare, la pupitru, parcă dirija un marş funebru, "recviemul stepei", un spectacol apocaliptic, dezolant şi sumbru.

Când m-am uitat pe lângă mine, viscolul adunase atâtea rădăcini smulse din pământ, că nu puteam face un pas. Le-am adunat, le-am aruncat într-o groapă de obuz şi le-am dat foc. Mi-am încălzit, puţin, mâinile şi picioarele. Când am ieşit din groapă, să mă duc la postul de observaţie, mă usturau ochii şi nu mai vedeam decât la un metru. Iam raportat căpitanului Barbu, că, pe mine să nu conteze şi m-am dus la infirmeria regimentului. Maiorul Sărăceanu, medicul unităţii, mi-a spus că totul s-a datorat fumului de la măştile de gaze, erau dintr-un cauciuc ce conţinea sulf. Eu le dădusem foc, împreun cu uscuturile alea, în groapa făcut de obuz, fără ştiu ce-o să iasă. Dar, mi-a spus el, în 2-3 zile vederea îmi va reveni.

Am plecat din localitatea "fară nume". Peste patru zile de marş am ajuns într-o localitate, unde, împreună cu caporalul Prună am ocupat o cameră. O împărţeam cu proprietarul casei, profesorul de matematici, Alexndru Jivov. Când a văzut că suntem români, s-a bucurat mult de tot. Ne-a servit cu dovleac copt pe plita încălzită, cu pachete de cafea din orz, aruncate de armata germană, că erau expirate. Era un om foarte cult şi credincios. Nu ştiu de ce, eu, l-am asemănat cu un personaj din "Învierea" lui Tolstoi. Cartea asta am citit-o în două nopţi, când eram în ultimul an de liceu şi mi–a plăcut foarte mult.

Profesorul îmi povestea că, ofiţerii germani se purtau foarte brutal cu populaţia civilă. Pe un vechi prieten de-a lui l-au împuşcat.

Localitatea se numea Manheim. Era o fostă colonie, de pe vremea ţarilor, dar populaţia se asimilase de mult, nimeni nu mai ştia limba germană. Si el fuma mahorcă cu hârtie de ziar. I-am dat trei pachete de ţigări şi tare s-a mai bucurat. Începuse să plângă şi m-a îmbrăţişat, spunându-mi că-s un om deosebit şi Dumnezeu mă va ajuta pe front, ocrotindu-mă tot timpul. La despărţire mi-a spus cu lacrimi în ochi că, se va ruga pentru mine să ajung sănătos acasă.

Se înnoptase şi se pornise viscolul. Mi-era foame de-un colţ de pâine şi de-un borş rusesc de sfeclă, cum numai rusoaicele ştiu să facă. Eram conştient că populaţia este sub ocupaţie străină, în stare de război şi că, nu au nici ei pâine.

Peste întreaga localitate domnea o linişte adâncă. Întuneric, pustiu şi viscol. La tot pasul întâlneai câini flămânzi speriaţi de împuşcături, care-şi căutau stăpânii plecaţi pe front. Din când în când, în depărtare, se mai auzea câte un tun răguşit, care-şi scuipa peste întuneric, spre obiectivul lui imaginar, plămânii de oţel. În toată localitatea nu mai rămăseseră decât copiii şi bătrânii. Toate femeile tinere şi fără copii erau pe front. Satul arăta mai mult decât dezolant. În faţa porţilor, ferestrelor şi gardurilor, viscolul troienise munţi de zăpadă, că de-abia se mai vedeau coşurile. Îmi îngheţaseră picioarele bocnă, eram gata să renunţ, când caporalul Prună a observat o luminiţă licărind la o fereastră.

Lumina spre care ne îndreptam era destul de anemică. Am bătut în uşă. Nu răspundea nimeni, deşi dinăuntru se auzeau voci de copi. Am bătut mai tare, cu mânerul pistolului și însfârșit am auzit o voce de femeie întrebând : "neme ş ş ţki? Românski?" Caporalul Prună i-a răspuns că suntem români. În uşă a apărut o femei de vreo 40 de ani. Avea în mâna stângă un fărăş, cu dreapta ne-a salutat tot atât de corect ca şi un militar, luând poziţia de drepţi. Ne-a spus că o chiamă Svetlana. Se tot scuza că nu ne-a deschis de la început, fusese convinsă că sunt ofiţerii germani, că numai ei bat aşa în uşă, că sperie copiii. Ne-a invitat în casă. Aici era foarte cald şi mirosea a pâine proaspătă. Odaia era întunecată, era o mare criză de petrol lampant. Într-o strachină de pământ, frumos smălţuită, ne-a servit cu seminţe prăjite de dovleac. Lângă plită erau o grămadă de pachete cu cafea de orz prăjit, expirate, aruncate de germani. Oamenii le foloseau să facă focul necesar, să se încălzească şi să gătească, că lemne nu aveau. Tot lângă sobă era un pat mare, în care stăteau trei copii între doi şi trei ani. Erau acoperiţi cu o pilotă şi pe desupra multe perne să nu audă împuşcăturile de-afară. Am întrebat-o pe Svetlana dacă are să ne dea nişte pâine. Nu nea răspuns, dar de sub patul copiiilor a scos o postavă, în care erau 5-6 pâini rumene, din care mai ieşeau aburi. În clipa în care Svetlana mi-a întins o pâine, pe care o alesese cea mai mare din covată, n-am vrut s-o iau. Ea a rămas mult timp cu mâna întinsă şi nu ştia ce sa creadă. Caporalul Prună nu mai înţelegea nimic, că doar după pâine plecasem pe uliţele satului, noaptea târziu, pe viscolul ăla. În clipa când rusoaica mi-a întins pâinea, ochii mi-au căzut asupra celor trei copii, în pat. Într-o fracţiune de secundă gândul mi-a zburat, cu ani în urmă în oraşul Târgul Jiu, strada Mihai Bravu, unde eu şi fraţii mei nu aveam pâine şi mama ne dădea mămăligă dumicată în livej (oţet diluat cu apă). Uneori, când avea, mama mai punea şi 2-3 bucăţele de zahăr şi mâncam toţi din aceeaşi strachină, în vreme ce mama abia-şi stăpânea lacrimile. Mi-au venit în minte imgini din vremea când tata era foarte bolnav şi ne privea pe fiecare-n parte, vrând parcă să ne spună ceva şi nu putea. Am simţit atmosfera aia tristă, din luna teilor şi-a crinilor, când tata a murit plângând de mila noastră.

După aproape douăzeci şi doi de ani, soarta mă confrunta, în stepa asta rusească, atât de departe de casă, cu o situaţie de aceeaşi dramatică intensitate. Marea dilemă, de a lua sau nu pâinea celor trei copii, care aşteptau, în fiecare clipă, să se deschidă uşa, s-apară-n prag tatăl lor plecat pe front. Raţiunea a învins. Cu toate insistenţele Svetlanei, am refuzat şi a doua oară pâinea pe care mi-o întindea. Atunci ea mi-a adus o bucată de fagure de miere, pe care am împărțit-o cu caporalul Prună. El nu înţelegea de loc refuzul meu. Pe drum i-am explicat.

Pe o bucată de hârtie, ruptă dintr-un pachet de ţigări, am scris un bilet şi l-am trimis pe caporalul Prună cu el la magazia regimentului. Aici era şef Lucreţiu Popescu, un foarte bun prieten de-al meu, din copilărie. Prună a adus de-acolo cinci calupuri de săpun de rufe, o canistră cu 20 de litri de gaz de lampă, 20 de cutii de fasole cu costiţă, o lădiţă de 5 kg cu marmeladă de pere şi 120 de cutii de chibrituri. Toate astea i le-am dat Svetlanei, căreia nu-i venea să creadă că sunt pentru ea. Nu-şi putea stăpâni plânsul. Începuseră să plângă şi copiii. Nu ştia cum să-mi mai mulţumească.

Conducându-mă la uşă, mi-a pupat mâna şi, plângând, îl blestema pe Stalin şi pe Hitler, vinovaţi de război. Am plecat din Manheim având conştiinţa împăcată, că n-am luat pâinea copiilor, mulţumit că i-am ajutat, atât cât am putut.

După trei zile de mers de voie, am ajuns în oraşul Bahciserai, din peninsula Crimeea, fosta reşedinţă a hainilor tătari, până în 1783. Timp de douăzeci de zile n-am primit un ordin de atac. Eram pentru refacere. Se completa regimentul cu alţi soldaţi, în locul celor răniţi, celor făcuţi prizonieri, sau celor morţi.

Cu căpitanul Barbu Constantin, tot timpul am fost duşmani neîmpăcaţi. De câte ori ne întâlneam, ca să nu-l salut, întorceam capul în altă parte, făcându-mă că nu-l văd. Fierbea de necaz.

Deşi eram în refacere, într-o zi, mi-a dat ordin ca în fiecare zi să fac instrucţie cu soldaţii mei, câte trei ore pe zi. "Pentru menţinerea condiţiei fizice".

Într-o zi, când am dat repaus, unul dintre soldaţi se distra în pământ, cu vârful băionetei. Observând că, acolo, sunt nişte paie, toţi ceilalţi s-au adunat şi au săpat mai adânc descoperind un depozit de vin. I-am raportat căpitanului Barbu, care conform regulamentului de campanie, era obligat să împartă captura, soldaţilor de sub comanda lui. El, însă, a luat un butoi cu trei sute de litri de vin, l-a urcat în căruţa lui de campanie care-l însoţea pretutindeni şi bea de câte ori avea poftă şi avea poftă în fiecare zi.

Într-o noapte am dat deşteptarea plutonului meu, i-am dus la butoiul cu vin, din căruţa căpitanului Barbu şi fiecare soldat şi-a umplut câte un bidon. Unii chiar de câte două ori, până ce butoiul s-a golit. Despre isprava mea, căpitanul a aflat a două zi, dar nu putea să-mi fac nimic, chiar dac eram sub comanda lui. Ba, tot el, se temea sa nul raportez la tribunalul militar, mai cu seamă că, era deja cunoscut ca beţiv notoriu. Nu m-am răzbunat pe el, nici atunci, nici când m-a trimis la cota 303.

S-au terminat cele douăzeci de zile de "refacere".

***

Aproximativ la treizeci de metri în spatele tranşeelor, aveam o cazemată, la trei metri sub pământ. Aici, împreună cu caporalul Prună, ne despăducheam şi prăjeam boabe de porumb, în gamelă.

Era o zi de primăvară timpurie, cu mult soare. Caporalul Prună a făcut imprudenţa să iasă din cazemată, să caute nişte surcele. Din cauza soarelui, afară, era o vizibilitate perfectă. Ruşii au deschis focul asupra cazematei noastre.

Când am ieşit să văd de ce nu mai vine caporalul Prună, l-am găsit cu faţa în sus, cu burta sfârtecată de-o schijă, de la gât până la buric. Zăcea cu maţele ieşite, cu mâna plină de sânge, în încercarea lui disperată de-a le băga la loc. Scurt timp după aceea caporalul Prună a murit.

Peste două zile s-a încheiat armistiţiu de 24 de ore, timp în care să se adune răniţii, morţii, dintre cele două linii. Armistiţiu a fost respectat de ambele părţi. Cât timp am mai stat pe front m-am simţit foarte singur, demoralizat, cu o permanentă şi apăsătoare teamă de necunoscut. Mă obişnuisem cu caporalul Prună. Împreună aveam aceleaşi idealuri, împreună plecasem pe front, din gara oraşului Târgu Jiu, oraş al copilărie noastre, împreună luptam împotriva celor ce trăgeau în Hristos.

În oraşul tătarilor am stat şase zile. Eram cantonaţi în odăile lor, cu pământ pe jos, cu o masă rotundă şi joasă, cu multe scăunele de jur împrejur, iar pe plită, tot timpul, un samovar cu ceai. Ei ne făceau ceaiul şi noi procuram zaharina.

Nu peste mult timp am intrat în tranşeele, săpate în zigzac, din faţa oraşului, port la marea Neagră, Sevastopol. Era una dintre puternicele fortăreţe ale lor, din Crimeea. Toate cazematele lor erau în muntele de granit şi erau dispuse în formă de potcoavă. Nu de puţine ori, i-au pus în dificultate pe piloţii germani. Atât tranşeele noastre, cât şi cele ale ruşilor erau amplasate în mijlocul unui câmp de maci roşii. O stranie

coincidenţă, un diabolic presentiment. Numai peste câteva zile, câmpul acesta plin de ori roșii, a fost inundat de roșul cald al sângelui nevinovat, iar peste ruinele oraşului Sevastopol s-a ridicat un uriaş munte de cadavre şi cenuşă, în urma unei diabolice încleştări de forţe armate, de ziceai că-i sfârşitul lumii.

***

La 30 iunie, 1942, ora patru dimineaţă, comandamentul german a ordonat atacul decisiv. Toată forţa armată, formată din germani, români, italieni, asupra cetăţii Sevastopl. Acesta se numea "războiul fulger", preconizat de Hitler. Începuse mult aşteptata caronadă asupra cetăţii comuniste, care va fi rasă de pe suprafaţa pământului. Ţevile tuturor tunurilor erau roşii şi trebuiau schimbate, că nu mai aveau precizie.

"Un imn ciudat mijeşte din şanţuri şi băltoace şi numai dintr-un capăt de lume fără pace flămand, ca o lupoaică la pândă, tunul latră".

Marea dramă a secolului douăzeci avea să se desfăşoare sub ochii generaţiei noastre, pe un vast decor cu maci scăldaţi în sânge cald. Instrumentele muzicale, fiind înlocuite cu cele mai ucigătoare arme de exterminare în masă, sub bagheta a doi dintre cei mai odioşi dirijori ai planetei noastre. Cortina a fost ridicată! Pământul tot va fi martor "recviemului cel de pe urmă". Tunuri, mitraliere, branduri, tunuri cu aer comprimat, şrapnele, mine, bombardiere, gaze ucigătoare submarine, camere de gazare, cuptoare de incinerare, înfometare în masă, otrăvirea fântânilor, toate concertează timp de doua zeci şi patru de ore. Peste două mii de bombardiere "Stuka", prevăzute cu sirene demoralizatoare, aruncau mii de tone de bombe, de mare calibru în tranşee, peste soldaţi, de dimineaţă până seara. Suntem în iunie, e foarte cald. În două zile hoiturile încep să pută. Soldaţii ruşi, nemaiputând să suporte iadul, dezertează în masă în poziţiile noastre, fluturând în mâinile ridicate, cârpe albe rupte din propriile cămăşi. Noi îi primim prieteneşte, oferindu-le ţigări, pâine, ciocolată. Printre ei erau şi ticăloşi, mai bine zis, printre ele, căci erau femei. Într-o dimineaţă, în sectorul din dreapta mea, s-au predat patru fete soldate. Aveau mâinile ridicate, în care fluturau cârpe albe. Când s-au apropiat, s-au aplecat şi cu pistoalele automate, pe care şi le legaseră de picioare cu sfori, au început să tragă în noi.

Dar, noi nu puteam băga toţi soldaţii ruşi în aceeaşi oală cu cele patru fete soldate, care au tras asupra noastr , sub pretextul că vor să se predea. Episodul următor vă va convinge.

Între tranşeele noastre şi ale ruşilor, cam la jumătatea distanţei, era o fântână cu două găleţi, de la care, atât soldaţii români cât şi cei ruşi, luau apă. Într-o zi, câțiva soldaţi români au dat peste cinci soldaţi ruşi, care veniseră tot pentru apă. Când li s-au întâlnit privirile, în loc să deschidă focul unii împotriva celorlalţi, ei au început sa râdă unii la alţii şi au încercat să se înţeleagă prin semne. Firesc, ar fi fost ca, ruşii să deschidă focul asupra românilor, care le invadaseră ţara, dar ei au înţeles că-i vorba de "apă", fără de care nu poţi trăi şi n-au tras. Au plecat şi unii şi alţii cu bidoanele pline cu apă şi la despărţire şi-au strâns mâinile şi şi-au spus "la revedere".

***

Din cauza zgomotului infernal, pe care-l făceau armele automate, dar mai cu seamă sirenele bombardierelor, nu se mai înţelegeau nici comenzile date de comandant. Aici, la porţile cetăţii Sevastopol era iadul pe pământ. Aici şi acum era sfârşitul lumii.                     

"Simţeai cum fierbe pământul sub tine. Simţeai cum şi aerul trosnește.

Simţeai cum şi veşnicia urlă"

Nu mi-a lipsit mult să ies din tranşee, ca un nebun, sfidând rafalele mitralierelor, schijele brandurilor, obuzelor şi să fug tot înainte, cât văd cu ochii şi să strig cât pot de tare, să m-audă şi Dumnezeu, care S-a ascuns în ceruri de teama canonadei de la porţile cetăţii blestemate. Să strig cât pot de tare: pace, pace! Pâine şi pace. Pace şi pâine, Doamne!

Ce paradox! Ce lume sucită! Nici eu nu mă mai înţeleg. Mă rugam lui Dumnezeu să mă rănească, în timp ce alţii, cei mulţi, se rugau să nu fie răniţi. Şi culmea culmilor, într-o duminică dimineaţă, când de-abia răsărise sfântul soare şi când credeam că am prins şi noi un moment de linişte, în suflete, pe pământ şi în văzduh, când toate clopotele catedralelor din România îşi chemau credincioşii să se roage pentru cei din tranşee, pusese pe mine stăpânire un dor de ţară, de toţi cei rămaşi acolo şi o nostalgie aproape de obsesie, când credeam că vom avea o duminică mai liniştită, ca să putem şi noi aţipi, cu rândul, în tranşee, culmea culmilor, dintr-o neiertată şi neînţeleasă greşeală, piloţii germani au bombardat tranşeele noastre omorând 111 soldaţi şi 4 ofiţeri.

Și solda ii șoaerii erau atât de demoraliza i că , începuseră să se mutileze. Se împuşcau în pulpa picioruli, sau în fesă, prin miez de pâine, să nu se cunoască de la ce distanţă au fost împuşcaţi, că altminteri erau condamnaţi la tribunalul militar. Cred că niciodată, în viaţa mea, nu m-am rugat mai mult lui Dumnezeu ca în tranşeele din faţa Odesei şi a Sevastopului.

La Sevastopol mă deprima câmpul acela roşu, acoperit de maci, pe care-l aveam tot timpul în faţa ochilor. Eram obsedat şi de imaginea caporalului Prună, care cu mâna plină de sânge, până la cot, încercase zadarnic să-şi bage maţele la loc. Eram convins că, numai rănit pot scăpa din infernul de la Sevastopol. Şi iată că, Dumnezeu mi-a ascultat rugămintea.

Pe trei iulie 1942, ora patru după masa, am fost împuşcat în faţă de un pistol automat inamic. Glontele a pătruns sub aripa stângă a nasului, prin maxilar şi a ieşit pe sub urechea stângă, distrugându-mi dinţii. Poziţia plutonului, cu care plecasem la atac, era pe o colină acoperită cu multe tufe de măceş şi mure. Mi-au trebuit aproape două ore să ajung la autostrada Sevastopol- Sinferopol, să găsesc o echipă de sanitari, să-mi dea primul ajutor. În drumul meu, târâş, până acolo nu trebuia să părăsesc poteca trasată, altminteri riscam să calc pe vreo mină. Pe drum am întâlnit foarte mulţi răniţi şi morți, cunoscuţi şi necunoscuţi. La un moment dat am auzit, în dreapta mea, o voce cunoscută. Se văita şi striga după ajutor. M-am apropiat de el. Stătea cu faţa în jos, cu capul băgat adânc într-o tufă de măceş, de parcă ar fi vrut să se ascundă. Deşi mă grăbeam, mi-era teamă să nu se infecteze rana deschisă, m-am oprit. L-am apucat de gulerul vestonului. L-am întors cu faţa în sus. Stupoare! Nu-mi venea să cred că ceea ce văd e adevărat. A fost un moment de tăcere. Nu ştiam cum să încep. Ne uitam unul la altul fără să scoatem un

cuvânt. Nu puteam crede că rănitul pe care-l aveam în faţă este chiar comandantul meu de companie, Barbu Constantin. Ce să caute el aici? Doar plecasem împreună la atac.

Unde sunt cei cinci sute de soldaţi de sub comanda lui? Să fi fost decimaţi? Să fi fost luaţi prizonieri, dar toţi? El să fie singurul supravieţuitor? Nu cumva, căpitanul Barbu, în laşitatea care-l caracteriza îi abandonase cu bună ştiinţă? În cazul ăsta nu-i decât un dezertor notoriu şi merita să fie trimis în faţa plutonului de execuţie. Toate întrebările astea mi se învârteau în minte, fără nici un răspuns. În cele din urmă, el a început să plâng în hohote. M-a prins foarte strâns de mân , mi-a pupat-o ă ă , spunându-mi că din clipa aceea viaţa lui este în mâinile mele şi m-a rugat să-l iert, c-a fost nedrept cu mine, când m-a trimis la cota 303.

În timp ce nu-şi mai putea controla plânsul, ma rugat să-mi dau cuvântul de onoare de militar, că nu voi spune nimănui, în viaţa mea, că l-am văzut aici. I-am promis c-aşa voi face şi când voi ajunge în autostradă o să-i trimit o echipă de sanitari. Mi-am respectat cuvântul de onoare de militar. El credea c-am să mă folosesc de prilejul ăsta, să mă răzbun pentru ce-am tras la cota 303. Dezertase din linia întâi, lăsându-şi cei cinci sute de soldaţi fără comandant. Era conştient că un singur cuvânt, spus de mine, l-ar fi trimis in faţa plutonului de execuţie, împuşcat de propri-i soldaţi, pe care-i părăsise într-un moment crucial, în timpul atacului. M-am despărţit de fostul meu comandant de companie, lăsându-l plângând la umbra tufei de măceş, dându-i răgazul, acum în ceasul de pe urmă, să-şi facă un proces de conştiinţă asupra celor petrecute între noi, pe frontul de est.

***

Se terminase, de mult, războiul. Se încheiase şi ruşinoasa pace. Fiind în Târgul Jiu, întâmplător, m-am întâlnit cu fostul comandant de campanie, Barbu Constantin. Tocmai ieşea dintr-o bodegă. Era îmbrăcat civil. Văzându-mă, s-a repezit la mine, m-a îmbrăţişat şi a început să plângă. Mi-a mulţumit că, datorită mie este în viaţă. Fusese pensionat cu gradul de maior. Lam lăsat pe maiorul Barbu plângând, în faţa bodegii din care abia ieişe.

***

Am ajuns la autostradă cu gura năclăita de sângele coagulat, praf şi frunze. Pe marginea autostrăzii curgea un canal, colector de apă reziduală, de la fabricile din oraşe. Deşi avea urme de grăsimi, la suprafaţă, m-am aşezat pe burtă şi m-am spălat la gură, fără sa beau, cu toate că eram deshidratat. Mi-am aprins o ţigare şi m-am întins pe spate, la umbra unui castan secular. Am fost recuperat de o ambulanţă germană. Mai erau doi ofiţeri germani, patru soldaţi italieni şi, întins pe o brancardă, un sergent român. Era rănit ceva mai grav, la faţă. Abia îi vedeam ochii. L-am avut vecin de pat, la spitalul Colentina. Kremar era sergent T.R. şi era din Timişoara. O schijă de obuz îi zburase bărbia şi nasul

Ambulanţa germană ne-a dus într-o peşteră imensă, în care era instalat un spital de campanie. Mi-au mai făcut o injecţie anitetanos şi mi-au pus un tub de cauciuc, pentru drenarea puroiului. În cască mi-au pus hrana rece, ciocolată, ţigări şi multe lămâi. Dar eu nu puteam să mănânc. Aveam maxilarul anchilozat. La buzunarul vestonului mi-au băgat un cartonaş galben, de rănit.

Am fost evacuat în ţară şi am aterizat, cu un avion german, pe aeroportul Pipera, din Bucureşti. Aici erau mai multe doamne de la crucea roşie, cu maşinile şi ne-au repartizat pe la diferite spitale. Eu am nimerit cu sergentul T.R. Kremar, la Colentina, secţia stomatologie.

Nu puteam să cred că, din infern în paradis, se poate ajunge atât de repede. După aproape doi ani de viaţă de cârtiţă, numai prin tranşee, mirosind a pământ, neras cu lunile, plin de păduchi până şi în sprâncene, mulţi bolnavi de tifos, într-o continuă teamă de necunoscut, m-am trezit într-un pat alb şi curat, cu pâine la discreţie, cu radio pe noptieră şi o asistentă medicală demnă de toată lauda. Şocul a fost puternic.    

În fiecare duminică şi la sărbători, ne vizita Maria Antonesc, soţia Mareşalui Antonescu şi Veturia Goga, soţia poetului, care ne aduceau diferite cadouri. Mă vizitau şi fraţii mei, Iulian şi State şi un unchi al meu, State Baloşin. După trei luni am fost externat. M-am angajat, ca agent comercial, unde câştigam foarte bine. Dar într-o bună zi, am primit ordin să mă prezint din nou pe front.

Între timp, îl cunoscusem pe viitorul meu cumnat, Ilie Mihai, care era director la uzinele N. Malaxa, din Bucureşti. Aici, se fabrica armament şi muniţie pentru front. Ilie m-a angajat pe mine şi pe Gîlcescu Aurel, un alt viitor cumnat al meu. Uzina ne-a dat ordine de scutire de mobilizare.

Printr-un complex de împrejurări, am cunoscut-o şi pe sora lui Ilie Mihai, viitoarea mea soţie, Mara Mihai, cu care m-am căsătorit la 21 mai 1944, încă nu se terminase războiul. Mara era studentă, în anul doi, la drept şi funcţionară la Centrul National de românizare. Eu eram student în anul trei la Academia Comercială şi Industrială şi, în acelaşi timp, eram şi contabil principal la Uzinele Malaxa.

La început, când ne-am căsătorit, am locuit pe strada Gheorghe ă ă Palade nr.76, într-o casă mai veche. Aveam mereu probleme cu instalaţia sanitară, dar mai ales cu ploşniţele, pe care le adunam cu fărăşul.

Socrul meu, Radu Mihai, care locuia în comuna Dascălu-Creaţa, la 17 km de Bucureşti, ne aproviziona cu făină, ouă, găini, pâine de casă, nuci, mălai, fructe şi vin.

De Paşte şi Crăciun ne aducea miel şi carne de porc. După un timp ne-am mutat în Silvestru nr. 19, colţ cu Popa Petre nr. 12. De aici, într-o dimineaţă de aprilie, 1958, aveam să plec la servici, ca de obicei şi să mă întorc peste nouă ani şi jumătate, numai că, la altă adresă.

Din căsătoria noastră au rezultat doi copii, un băiat şi o fată. Marius-Dănuţ s-a născut pe 2 ianuarie 1946, la maternitatea Filntropia, în Bucureşti. A făcut liceul şi a lucrat ca desenator tehnic pe la mai multe instituţii tehnice, de proiectări, având vocaţie pentru această profesie. A fost căsătorit cu Ileana şi au avut o fată, Ingrid-Loredana, care urma să dispară pentru totdeauna, în revoluţia din 1989, la vârsta cea mai

frumoasă, de 19 ani.

După moartea Ilenei, Dănuţ s-a căsătorit cu Aurelia, tot desenatoare tehnică şi astazi sunt împreună. Anca-Xenia s-a născut pe 15 august, 1948, la maternitatea Donca Simo, din Bucureşti. În 1953 s-a îmbolnăvit şi a fost de două ori la Janske-Lasne, o staţiune din Cehoslovacia, pentru tratament, împreună cu Mara. A mai fost la băile Amara, Felix, staţiunea Vatra Dornei, Gura Ocniţei şi pe litoral. Ea a terminat liceul Gheorghe Lazăr, din Bucureşti, cu diploma de bacalaureat, secţia reală. A publicat sub pseudonimul Anci Dan la diverse reviste literare ca: Luceafărul, România Literară, Ramuri, Flacara. A  absolvit şcoala de Artă Populară şi a fost membră a cenaclului literar George Bacovia, din Bucureşti. A fost colaboratoare externă a Uniunii Artiştilor Plastici. A avut o activitate bogată şi a vândut picturi pe lemn cu variate teme, prin galeriile de artă ale Fondului Plastic din România. A pictat icoane pe lemn, pe care le vindea în particular.

În ultima vreme a vândut cel mai mult, unui Elveţian, care plătea foarte bine şi în Germania. Cu sumele câştigate contribuia în mod constant la cheltuielile de regie ale unui apartament cu patru camere, pensiile noastre fiind insignifiante. În final Anci Dan a acumulat un important fond de rezervă, care i-a fost de folos la plecarea ei şi a lui George, soțul ei, în America. Urma să ne revedem, în noaptea de ţară 17 august 1987, după o despărţire de doi ani, pe marele aeroport internaţional din Los Angeles, după o întarziere forţată, pe un alt aeroport, din nordul Californiei.

Anca s-a căsătorit cu George la 21 noiembrie, 1979.

George este un băiat excepţional, despre care nu se poate vorbi decât la superlativ.

De când s-au căsătorit au cutreierat toată ţara, cu motocicleta. Deja eu şi Anca vizitasem o parte din mânăstirile din Moldova, Transilvania, Muntenia şi Oltenia.

Îmi amintesc că, odată, pe Valea Jiului, li s-a defectat motorul şi au venit până la Târgul Jiu cu motocicleta remorcată de un cal, iar din Târgul Jiu până în Bucureşti, într-un vagon de marfă. În orice caz, totul a fost frumos.

 

ÎN CELULELE, ÎNCHISORILE ŞI LAGĂRELE DE MUNCĂ

FORŢATĂ DIN ROMÂNIA COMUNISTĂ, APRILIE 1958-

SEPTEMBRIE 1967

 

În luna aprilie, 1958 am fost implicat într-un proces economico-politic, împreună cu un lot de 14 inşi. Eram contabil şef la cantinele Uzinei 23 August, Bucureşti. Pe tot parcursul investigaţiilor, care au durat aproape doi ani, pentru că refuzam să semnez declaraţii impuse de anchetatori, declaraţii care mi-ar fi agravat situaţia, eram scos din celulă, numai noaptea şi torturat.

Am fost băut la tălpi şi la palme, cu un baston de cauciuc, după care mă băgau cu mâinile şi picioarele într-o cadă cu bucăţi de gheaţă. Loviturile la talpă sunt foarte dureroase. De fapt, nu doare talpa, locul unde călăul aplica loviturile, ci toate organele interne: ficat, rinichi, stomac, intestine. Durerea se transmite prin nervi. Fiecărui punct din talpă îi corespunde un organ vital, intern. Versaţii călăi comunişti ştiau acest lucru şi oamenii lor erau instruiţi ca atare.

În trei nopţi mi s-au aplicat 120 de lovituri la talpă şi palme. Picioarele mi se înegriseră, unghiile de la degetele mari mi-au căzut. Palmele mi se tumefiaseră, că multă vreme n-am putut să ţin lingura-n mână, ca să mănânc.

Colonelul Niculescu şi boxerul Ciubotaru, de la clubul sportiv Dinamo, mă torturau, la direc ia Miliției Capitalei din Calea Vctoriei 39. Am stat aproape doi ani aici, în celula 68. Avea 12 paturi de fier, suprapuse, în care, cam tot timpul eram 52 de arestaţi. Căldura din celulă era aproape insuportabilă. Mai cu seamă la ora prânzului, când se băgau 52 de gamele cu arpacaş fierbinte. Era un chin. Am refuzat hrana de multe ori, dar nimeni nu lua vreo masură.

Cei ce m-au anchetat, în perioada asta, erau colonelul Niculescu, sergenţii majori Ardeleanu şi Tălâmbă, căpitanul Dragu Cristea, colonelul Niculescu Solomon şi o dată pe lună, procurorul Ciubuc.

Celula avea numai o ferestruică mică de 30 X 25 cm. cu trei gratii, care corespundea pe coridorul unde se plimbau ''spurcaţii'', ca să ne păzească, "să nu fim linşaţi de lumea de-afară", noi fiind "duşmanii poporului".

Pe jos, celula, avea mozaic diferit colorat. Într-un colţ, o chiuvetă la care ne puteam spăla, în ordinea aşezării la coadă. Dimineaţă primeam o cană cu cafea de orz prăjit, neîndulcit şi o sută de grame de pâine, întotdeauna foarte veche. La prânz, un polonic de terci cald. Dimineaţa şi seara ne scotea la closet. Luam cu noi cănile de tablă, din care beam cafeaua, să le umplem cu apă, să ne spălăm la fund. Hârtia era strict interzisă - se pedepsea cu lovituri cu frânghia udă - dacă te prindea cu vreo bucată. O dată pe zi ne scotea la aer. Era o curte circulară, cu plasă de sârmă deasupra. Tot timpul, cât ne plimbam, eram obligaţi să ţinem mâinile deasupra capului şi să privim în pământ, fără să scoatem o vorbă.

Numele nostru, de botez, ne era interzis. Fiecare aveam un număr, pe care ni-l dăduseră "spurcaţii" când ne-au arestat. Ce coincidenţă, eu aveam numărul 83! Numărul meu matricol din ultimul an de liceu, de pe mâneca uniformei şi de la şapcă. În celulă erau criminali, huligani, gestionari, hoţi de buzunare, contabili, medici, procurori, homosexuali, spărgători, deţinători de aur, primitori de mită, un amalgam complet.

Într-o dimineaţă, înainte de a ne fi dat cafeaua, un "spurcat" a deschis vizeta şi a strigat: "numărul 83 să iasă pe coridor!" Mi-a pus nişte ochelari negri şi m-a condus de braţ la o maşină mică. Aici m-a pus să stau pe banchetă în spate, cu faţa în jos. După, aproximativ, o jumătate de oră de mers cu maşina, cu dese opriri, m-a condus de braţ într-un birou, unde erau trei ofiţeri de securitate. Unul dintre ei m-a întrebat: "bă, banditule, tu ții unde e ți aici?" M-am făcut că nu aud. M-a întrebat încă o dată cu tonul mai ridicat. Am tăcut. Printre dinţi, m-a trimis la origine.

Mi s-au luat datele de stare civilă m-au dezbrăcat la piele şi un "spurcat", cu o lanternă, m-a controlat în gură, în nas, în urechi şi anus. Mi s-a dat o pătură, o lingură, o pernă şi o cană de tablă. Din nou ochelarii negri la ochi, un alt "spurcat", m-a condus de braţ, cam 4-5 minute, având grijă ca, de câte ori aveam de urcat sau coborât o scară, să mă ridice sau să mă lase jos de braţ. La un moment dat s-a oprit. Am auzit cum două zavoare mari au fost trase. "Spurcatul" mi-a spus să-mi scot ochelarii. Uşa s-a deshis de perete. În cadrul ei au apărut două figuri speriate. "Spurcatul" m-a întrebat dacă-l cunosc pe vreunul din ei. Aceeaşi întrebare le-a pus-o şi lor, despre mine. Toţi trei am dat acelaşi răspuns, nu. Cele două zavoare, deschise mai înainte, au ferecat acum celula fără număr, în care devenisem al treilea. Aveam să aflu unde sunt, mult mai târziu. Celula asta avea mozaic alb-negru. Erau trei paturi de fier, dar nu suprapuse. La capul fiecărui pat, în perte, era o sonerie. După uşă, o oală mare de noapte, acoperită, destul de precar, cu un placaj vechi şi murdar. Deasupra uşii, o fereastruică mică, tot cu gratii, fără geam, care corespundea pe coridorul unde "spurcaţii" se plimbau încălţaţi cu pâslari. Ne păzeau, nu cumva să evadăm. Încontinuu ardea un bec anemic şi enervant.

M-am aşezat şi eu pe marginea patului, ca şi ceilalţi doi între-ale suferinţei. Unul, ceva mai în vârstă, avea o figură urbană, mai distinsă şi un vocabular mai academic. Celălalt, avea în jur de 52 de ani, cu o mutra impertinentă, care cerea numai pumni, în nasul ăla al lui coroiat. Era foarte curios şi mai tot timpul îmi punea întrebări, care mă enervau. Până-ntr-o zi când, m-a scos din sărite. L-am înjurat de Talmud şi l-am întrebat dacă este anchetatorul meu. Din ziua aia s-a potolit.

Câteva zile, în celula fără număr, a domnit o atmosferă încărcată. Fiecare credea despre celălalt că este informatorul securităţii. Între timp s-a deschis vizeta şi un "spurcat" ne-a adus trei gamele cu ciorbă de gogonele murate şi trei calupuri de mămăligă rece. Cel mai în vârsta a refuzat, era în greva foamei de mai multe zile. "Spurcatul" a încercat să-l convingă să mănânce, dar n-a reuşit. În cele din urmă i-a dat să semneze un proces verbal de refuzul hranei şi a luat mâncarea înapoi. Mie mi-a plăcut foarte mult ciorba de gogonele, că era acrişoară şi-mi era foarte sete.

Într-o zi l-am întrebat pe cel mai în vârsta, în care aveam mai multă încredere, unde suntem. A ridicat din umeri i nu mi-a răspuns nimic. Mi-a spus, şă în schimb, mai mult în şoaptă, că suntem obligaţi să dormim numai cu faţa spre uşa celulei, cu mâinile deasupra păturii, că altminteri se declanşează soneria de la capul patului, trezeşte din somn toate celulele şi vom fi pedepsiţi cu toţi.

În fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră, un "spurcat" încălţat în pâslari, cu trei perechi de ochelari negri pe mână, deschidea uşa celulei. Cel care era de rând, lua oala de noapte în braţe. Ceilalţi se ţineau de cămaşa lui şi "spurcatul" ne conducea până la closet. Acolo era şi spălătorul. Micul dejun era o cană de cafea de orz prăjit şi o sută de grame de pâine neagră şi veche. În fiecare săptămână mă scotea la anchetă. Un "spurcat" de căpitan îmi punea aceleaşi întrebări mereu, la care trebuia să răspund în scris. Trebuia să le memorez bine, că de fiecare dată, "spurcatul" mă făcea atent să nu dau vreun răspuns greşit, că ar putea să-mi agraveze situaţia.

Trei luni, cât am stat în celula fără număr, n-am fost nici o dată torturat. Pe cel mai în vârstă îl scotea la anchetă la zece zile şi de fiecare dată îl torturau. Doi soldaţi îl aduceau pe o brancardă şi-l răsturnau în patul lui, unde se văita până noaptea târziu. Pe celălalt îl chema Aronovici. Era condamnat la moarte pentru subminarea economiei naţionale. A fost executat. Pe cel în vârsta îl chema Elinescu Grigore. Era profesor universitar şi director general în ministerul silviculturii. Era acuzat, chiar de studenţii lui, că este legionar şi că din cauza lui a fost distrusă o pădure de brad, de insecta "nona" şi că el n-a luat măsuri din timp, pentru salvare. De la el am aflat că trebuie sa fiu atent, că în pereţii celulei sunt plantate microfoane. El a rămas, acolo, în celula fără număr, din arestul securităţii Statului, de pe strada Uranus.

După un timp s-a terminat şi ancheta mea. Mi s-a încheiat dosarul, care avea şapte mii de pagini şi la care s-a lucrat aproape doi ani. Apoi m-au dus la închisoarea Văcăreşti. Am stat în celula 189, în care erau deţinuţi cu pedepse mari. Purtam lanţuri la mâini şi la picioare. Celula 189 avea şi ea mozaic diferit colorat, paturi de fier, câte trei, suprapuse. În mijloc era o bancă din lemn, fără spătar, cu cinci locuri. Ne aşezam cu rândul. Nu aveam voie să ne aşezam pe marginea patului, sau jos pe mozaic. Celula avea două ferestre normale, dar ce folos că, jaluzelele erau de aşa manieră lăsate, că nicicum nu puteam vedea cerul, sau soarele. Era o chiuvet , de ă unde puteam bea apă, de câte ori ne era sete, ne puteam spăla oricând şi oricât şi un wc turcesc cu apă curentă, tot timpul foarte curat.

În celula 189 eram 38 de deținuți, cu lanţuri de şapte kg la picioare şi trei kg la mâini. Toţi aveam răni sângerânde, din cauza lanţurilor, care se frecau mereu. L-am găsit aici pe Avram Petre, fostul administrator al cantinelor, care făcea parte din lotul nostru.

Imediat m-au dus şi pe mine la fierărie, unde un deţinut mi-a bătut niturile la lanţuri, în prezenţa unui "spurcat". După cum am mai spus, "spurcaţii" fără nici o excepție, erau de-o răutate orgaică şi răzbunători din cale afară.

Tot aici l-am cunoscut pe generalul Mociulski, comandantul armatelor române, condamnat la muncă silnică pe viaţă, criminal de război. Fusese adus de la închisoarea Aiud, la spitalul Văcăreşti, fiindcă era bolnav de plămâni. Generalul avea un comportament foarte ciudat. Avea, tot timpul, o cârpă în mână. Când deschidea "spurcatul" uşa celulei, să ne împartă mâncarea, el lua poziţia de drepţi şi se adresa "spurcatului": "să trăiţi, domnule sergent major! Generalul Mociulski vă lustruieşte cizmele!" şi începea să-i şteargă cizmele cu cârpa. Magulit, "spurcatul" îi mai dădea un polonic de arpacaş. Generalul se retrăgea într-un colţ şi golea gamela imediat. Era fericit. Avea însă, un caracter alterat, era informatorul securităţii. De câte ori îl ducea "spurcatul" la cabinetul medical, să-şi ridice medicamentele, raporta tot ce se vorbea în celulă.

Tot în celula 189 l-am cunoscut pe criminalul cel mai sadic din analele internaţionale. Şoferul Sârcă. Era condamnat de două ori la muncă silnică pe viaţă, cu menţiunea expresă să nu beneficieze de nici un decret de amnistie, sau graţiere. Şoferul ademenea copiii, pe care-i ducea cu maşina in pădure şi în timpul actului sexual  îi strangula. Avea 19 crime la activul lui. A încercat de două ori să-l omoare pe general, cu un fier demontat dn pat, dar de fiecare dată a fost imobilizat de deţinuţi.

Sârcă era un fumător împătimit, dar nu primea pachete de la nimeni. Era singur pe lume. Într-o zi, a făcut pariu cu un alt deţinut, tot un criminal, că el poate urni din loc, trei paturi de fier, suprapuse, cu penisul legat cu o sfoară de paturi. A câştigat pariul, dar i sa rupt penisul de la jumătate.

Zilnic ne scoteau la aer câte o jumătate de or . Acela gen de curte circulară, cu plasă de sârmă ghimpată deasupra. Eram obligaţi să mergem cu mâinile împreunate, deasupra capului, cu privirea în pământ, fără să scoatem o vorba între noi. Nici aici nu puteam vedea cerul, sau soarele de care eram aşa de avizi.

Ce diabolică pedeapsă comunistă, ca şi când cerul şi sfântul soare le-ar fi aparţinut! În fiecare sâmbătă ne duceau să facem duş, după care aşteptam la fierărie să ne bată niturile. La spălatul pe jos făceam cu rândul, în celulă şi la wc. Pe urmă cu o cârpă flanelată lustruiam mozaicul ăla, de arăta cantr-o farmacie. Până la ora opt dimineaţă, când venea "spurcatul" să ne numere, nimeni nu avea voie să meargă pe mijlocul celulei, să nu lase urme. Se mergea numai pe lângă perete şi în vârful picioarelor. Pentru că Avram era foarte gras şi nu se putea apleca, să spele pe sub pat, convenisem s-o fac eu în locul lui, cu condiţia să-mi cânte arii din opere, operete şi canţonete. Avea o voce frumoasă, plăcută.

Cam la două săptămâni ne duceau la tribunal, la proces. Ne scula la miezul nopţii şi, pe un coridor lung, fără geamuri, unde era un curent teribil, ne dezbrăca la piele şi "spurcaţii", cu lanternele ne controlau în gura, nas, urechi şi anus. Ne băteau la loc niturile la lanţuri şi ne duceau cu o dubă, la tribunal.

O dată le-am văzut, în sală de şedinţe, pe Anca şi Mara. A fost cea mai frumoasă surpriză din viaţa mea. Ultima oară, la tribunal, un "spurcat" de procuror a cerut instanţei să-mi aplice litera "H", din codul penal. Asta era pedeapsa cu moartea. Când m-a adus de la tribunal "spurcatul" nu m-a mai băgat în celula 189, de unde plecasem, ci m-a dus în celula 23. Aceasta era celula condamnaţilor la moarte şi erai singur. Pe coridorul ăsta făcea de pază cel mai spurcat dintre "spurcaţi", sergentul major, Vărzaru. Era de o răutate rar întâlnită şi răzbunător. Se apropia încet de uşa celulei, să nu fie auzit, se uita pe vizetă pe furiş, să vădă ce face condamnatul la moarte. Doar l-o prinde făcând ceva, cum ar fi, să stea jos, sau cine ştie ce, să-l raporteze. Avea cizmele înfăşurate în cârpe, să nu i se audă paşii.

Am stat în celula condamnaţilor la moarte singur, patru luni. Celula 23 era foarte mică. Avea 3 X 2,5m şi mozaic colorat diferit. În colţul din stânga, era o tinetă din scânduri de brad, fără capac, imbibată în urină veche. Pluteau în ea materii fecale. Dac te apropiai prea mult, te usturau ochii ă şi fără să vrei începeai să plângi. Pe peretele din dreapta, prinsă destul de precar în nişte balamale, era o scândură îngustă, pe care trebuia să dormi, dar pe care nu puteai să te întinzi decât într-o dungă. De multe ori cădeam de pe ea, noaptea. Scândura asta era lăsată numai de către cel mai spurcat dintre "spurcaţi" şi tot el o ridica, la ore fixe, cu ajutorul unei manivele, de pe coridor. În tavan, acelaşi bec, anemic, ardea încontinuu. Deasupra uşii, ca şi la alte celule, o ferestruică de 30 X 25 cm, care corespundea pe coridorul unde "spurcatul" făcea de pază. În centrul celulei era un ax metalic, fixat în beton. Axul avea un lanţ cu un cârlig la capăt, pe care-l agăţa de lanţul de la picioare, care cântarea şapte kg.

Conform regulamentului temniţei, afişat pe peretele din dreapta celulei, pe care, cel mai spurcat dintre "spurcaţi" mi-l citea în fiecare dimineaţă, cu glasul tare, eram obligat ca şase ore pe zi să mă învârt, neîntrerupt, în jurul axului, cu o pauză de cinci minute la fiecare oră. Când cel mai spurcat dintre spurcaţi, nu mai auzea zdrăngănitul lanţurilor,   bătea cu un ciocan de lemn, foarte tare şi tot atât de tare striga: "la manej, banditule!"

Dimineaţa primeam o cană cu apă, care trebuia să-mi ajungă până seara şi un polonic de terci cald. La prânz, un polonic de arpacaş fiert şi un calup de 400 de grame de mămăligă, iar seara, un polonic de cafea din orz prăjit şi o sută de grame de pâine neagră.

În fiecare sâmbătă mă bărbierea un alt deţinut, în prezenţa unui "spurcat", după care făceam un duş şi iar la fierărie, să-mi nituiască lanţurile. Într-o dimineaţă, când mi-a adus "spurcatul" gamela cu terci, i-am raportat că nu mai pot face "manejul" din cauza rănilor făcute de lanţuri în jurul gleznelor şi, că vreau să mă ducă la infirmerie. El mi-a spus: "aha, vrei să faci grevă, banditule?" M-a înjurat şi mi-a dat câteva palme, în timp ce nu se mai oprea dintr-un râs de înapoiat mintal.

Tot timpul detenţiei mele, am stat prin multe celule, dar nici o dată n-am stat singur atât de mult, ca în celula 23, celula condamnaţilor la moarte. Singurătatea e cumplită! Te ucide, pur şi simplu, în mod lent, dar sigur. Mai cu seamă când deasupra capului iţi planează sabia lui Damocles - pedeapsa cu moartea - pe care mi-o făcuse cadou dinastia Gheorghiu Dej. Comuniştii erau conştienţi de efectul

acestui sistem psihic de pedeapsă.

Ca să-mi treacă timpul mai repede i să-mi alung puhoiul de gânduri negre, după ce terminam manejul, mă aşezam jos şi începeam sa număr granulele de mozaic, pe culori. La un moment dat ajunsesem la ordinul sutelor de mii.

***

Afară era o furtuna apocaliptică. Era cea mai mare sărbătoare a creştinismului, sfânta noapte a Învierii.

"Iisus Hristos - un giulgiu, un altar şi un potir golit pe care etern il va duce la buze".

Din celulă auzeam parcă toate clopotele din lumea creştină, vestind marea sărbătoare. Becurile, toate, se stinseseră, iar santinelele din turelă intraseră în panică.

Începuseră să se strige, între ele, prin codul stabilit. Câinii lupi, dresaţi, care-i însoţeau, au început să urle prelung, cu totul neobişnuit. Se stârnise o atmosferă haotică.

Trecuse mult de miezul nopţii. Aţipisem cu greu pe scândura îngustă, lăsată din perete de "spurcat". M-am trezit speriat. Brusc, uşa celulei s-a izbit puternic de perete.

În cadrul ei a apărut un "spurcat" cu un craniu lombrosian, care mi s-a adresat foarte imperativ: "haide, bă, banditule, mai repede!" Nu-l mai văzusem până atunci. Făcând un  raţionament logic privind ora la care mă scotea din celulă pe o asemenea furtună, mă întrebam: Doamne, a sosit ceasul? Oare "spurcatul" ăsta să fie călăul meu? Şi tocmai în noaptea Învierii?

Când am ajuns în curte era atât de întuneric, de-abia vedeam pe unde să păşesc şi clopotele parcă băteau din ce în ce mai tare. Auzeam clopotele de la Mitropolie şi de la Silvestru, al căror timbru mi-era atât de cunoscut. M-am oprit pentru câteva secunde din mers şi mi-am făcut de trei ori semnul crucii, cu mâinile-amândouă-nlănţuite. În spatele meu, foarte aproape "spurcatul" mă înjura. Avea un accent de ţigan ungur.

Eu înainte, el în urma mea, am mers cam şapte-opt minute printr-o curte pavată cu bolovani mari. Aleile erau mărginite de castani sălbatici, seculari. Aici fusese, cândva, vestita mânăstire Văcăreşti . Comuniştii o transformaseră în temniţă. Din fostele chili, făcuseră celule, în care-şi duceau viaţa oameni în lanţuri.

Mergeam greu pe terenul denivelat şi încet, din cauza lanţurilor, care se frecau de rănile de la glezne. "Spurcatul" mergea atât de-aproape, încât îi simţeam respiraţia. Să nu mai vorbim de mirosul de "doagă", pe care-l răspândea.

Ştiam că se execută numai noaptea, în ceafă, cu pistolul, de la mică distanţă. Care

să fi fost motivul pentru care mergea atât de-aproape de mine? La un moment dat s-a oprit în faţa unei clădiri mari, acoperită cu tablă. Părea mai mult un depozit, o magazie, peste care stăteau aplecate crengi bogate de castani sălbatici. ''Spurcatul'' a scos din buzunar o legătură de chei, de diferite mărimi. Îi urmăream fiecare mişcare îngrozit. Înjura încontinuu, străduindu-se să introducă o cheie în lacăt. Furtuna se dezlănţuise mai furioasă. Fulgera şi ropotele mi se păreau apocaliptice. De-odată, am auzit un zgomot atât de puternic, de parc-ar fi fost o împuşcătură de armă automată. Mi-a sărit inima şi instinctiv am dus mâinile la ceafă. Eram convins că un alt "spurcat" m-a împuşcat pe la spate. Dar, de ce nu curge sânge? De ce nu mă durea nimic?

În noaptea aceea de pomină, în sfânta noapte a Învierii, am fost confruntat cu cea mai mare spaimă, dar în acelaşi timp şi cea mai mare bucurie din viaţa mea. Nu găsesc cuvinte să descriu şocul atât de puternic, trecerea atât de bruscă, de la un sentiment la altul. Discrepanţa a fost uluitoare.

Din cauza furtunii foarte puternice, o castană mare a căzut pe acoperişul de tablă. Spaima pe care o trăiam, a făcut ca zgomotul, destul de puternic, să mi se pară o împuşcătură. Dacă nu m-aş fi temut de consecinţe, m-aş fi întors către "spurcat" să-i mulţumesc, să-l pup, de bucurie că mai sunt în viaţă.

Mă dusese la magazia asta să-mi veri ce hainele obiectele cu care fusesem arestat, cu doi ani în urmă. În timp ce el căuta prin rafturi, într-un colţ al magaziei, am văzut o mare grămadă de cârpe. I-am cerut voie să iau şi eu două cârpe să-mi bandajez rănile la glezne. El mi-a răspuns: "aşa ceva nu se poate".

Fără să ştiu, tribunalul dăduse sentinţa definitivă, de condamnare la douăzeci de ani de temniţă grea. El m-a scos din celula 23, celula pedepsei capitale şi m-a dus din nou la celula 189, din care, cu patru luni în urmă fusesem scos. Timp de patru luni făcusem regulat "manejul", mirosisem, fără pauză, tineta aia îmbibată în urină veche şi numărasem sute de mii de granule de mozaic. N-am aflat niciodată de ce acest transfer s-a făcut tocmai în noaptea Învierii, la o oră atât de tarzie.

Ma aflam în faţa celulei 189 şi nu-mi credeam ochilor. De bucurie îmi venea să strig în gura mare, să m-audă toţi cei înlănţuiţi, din toate celulele: trăiască libertatea! Moarte morţii!

"Cel din urmă vrăjmaş, care va fi nimicit este moartea". (Cor. 15:26)

Când a deschis, "spurcatul", uşa am simţit cum treizeci şi opt de perechi de ochi miraţi, s-au îndreptat spre mine. Mă sfredeleau până-n adâncul fiinţei. Erau ochii aceloraşi înlănţuiţi, cu care atâta timp am avut aspiraţii comune, împreună cu care, zilnic fusesem umiliţi de "spurcaţii" cei mai spurcaţi, de ateii dinastiei Gheorghe Dej şi Nicolae Ceauşescu.

Ultimul care s-a apropiat a fost Avram Petre, scepticul, nostalgicul şi emotivul meloman. A pus mâna pe umărul meu mirat, privindu-mă de sus până jos şi a început să plângă. Toţi erau stupefiaţi de apariţia mea. Erau convinşi că fusesem executat. Aşa circula zvonul printre deţinuţi, de patru luni de când dispărusem. A doua zi m-au dus la biroul grefei, unde un "spurcat" mi-a citit sentinţa de condamnare definitivă, la douăzeci de ani de temniţă grea. A trebuit s-o semnez în faţa lui.

Nu-mi venea să cred. Eram cel mai fericit om din lume. Eram ca şi liber. Eram în viaţă. Eram descătuşat psihic. Fizic, încă mai târam după mine zece kg de lanţuri ruginite. Dar eram "acasă". Eram din nou în celula 189. Pare paradoxal, pentru cine n-a trecut pe-aici, să te simţi descătuşat, liber, ştiind că de-acum înainte ai pe umeri greaua povară a celor douăzeci de ani, de temniţă grea, șapte mii trei sute de zile.

După ce toţi s-au liniştit, Avram mi-a cântat, cu toată dăruirea, celebra arie a lui Mario Cavaradossi, din Tosca. Toţi amuţiseră. Nu se auzea decât vocea lui Avram, care cânta plângând, sau plângea cântând.

N-am apucat să stau prea mult în celula 189. Într-o duminică dimineaţă, un "spurcat", având în mână mai multe dosare, a deschis larg uşa celulei, s-a uitat peste capetele noastre tunse, cu un aer de cretină superioritate, autoritar şi perfect agramat ni s-a adresat: "bă, bandiţilor, care-ţi auzi numele, spui tare ce condamnare ai, tactu, măta, iţi iei bagaju' şi în linişte te încolonezi pe colidor!" Eu aveam un sac negru, de doc, rămas de la Sabin, de pe vremea când fusese ofiţer de marină.

Ne-au dus pe toţi la fierărie. Ne-au legat câte doi în lanţuri, să ne vină mai greu să evadam în timpul transportului. Ne-au dat câte o pâine neagră, foarte veche, mucegăită pe margini, 250 de gr. de slănină râncedă, teribil de sărată şi 250 de gr. de marmeladă fermentată, imposibil de mâncat, pe care am şi aruncat-o. Cu o dubă compartimentată, ne-a dus la gara de nord. A două zi, după amiaza, am ajuns în gara Deva şi apoi cu un camion, acoperit cu o prelată, am ajuns la minele de aur, din localitatea Musaru.

Chiar de a două zi am intrat, pentru prima oară în viaţa mea, într-o mină de aur. M-a luat în primire sergentul major Ungureanu. Era un moldovean bogat la trup şi la suflet. Aveam să mă conving foarte curând de asta după cum urma să se comporte cu mine.

Era de o blândeţe, bunătate şi condescendenţă, mai rar întâlnite. Mi se adresa cu "domnule" şi "dumneavoastră".

Am coborât în măruntaiele pământului cu-n lift. Minerii îi ziceau colivie. Avea o viteză, că mi-a întors pe dos stomacul. În numai câteva secunde am ajuns la 250 de metri adâncime. Asta era pe ''orizontul Maria". Era foarte cald. Aici avem să lucrez mai mult timp, să-mi câştig libertatea pierdută şi-aveam să scap de la moarte de mai multe ori.

Sergentul major Ungureanu, deşi mă vedea pentru prima oară în viaţa lui, mi-a făcut, şefului de echipă, o prezentare elogioasă. Acesta se numea Popa R. Constantin. Era cam închis la culoare, fost ofiţer de securitate, care torturase un individ, la anchetă, până-l omorâse. Pentru isprava asta a fost condamnat la 20 de ani temniţă grea.

Cel de-al doilea coechipier era un țigan ungur, Doloman. Era condamnat la cinci ani închisoare corecţională, pentru relaţii sexuale cu o viţeluşă de la cooperativa unde era îngrijitor de animale. În echipă eu eram vagonetar. Transportam minereul de aur până la un puţ, foarte adânc, unde trebuia să-l golesc din vagonet.

Odată, vagonetul era prea plin şi nu puteam să-l înclin, ca să-l golesc. Atunci am apăsat cu piciorul pe un mâner lateral. Piciorul mi-a scăpat în gol. Dacă nu m-aş fi prins cu nădejde de marginea vagonetului, cu ambele mâini, m-aş fi prăbuşit în gol. Toţi vagonetarii, care ar fi venit în urma mea, fără să ştie, ar fi golit peste mine sute de tone de minereu.

Altă dată, dintr-o condamnabilă greșeala a mea, cu un sfredel de oţel am atins firul electric, pe care culisa troleul locomotivei de mină. Eu şi alți doi deţinuţi, care eram rezemaţi de un vagonet, am fost electrocutaţi şi trântiţi la pământ. Am avut mare noroc, fiindcă celălalt capăt al sfredelului a atins marginea vagonetului şi marea cantitate de energie electrică s-a scurs în pământ. Am fost reanimaţi imediat şi a două zi am început lucrul.

Pe acest abataj am lucrat numai cinci luni. Apoi am fost numit pontatorul de minereu, al deţinuţilor, cât şi al minerilor civili. Făceam numai scriptologie şi câştigam foarte bine, fără efort fizic. Pentru o zi de muncă, mai câştigam două zile. Deci un an de pedeapsă îl terminam în patru luni. Pe lângă asta, de la minerii civili, aveam şi avantaje materiale. Ca să încaseze salarii mai mari, ei trebuiau să justifice că au produs mai mult minereu, pe care eu îl pontam în contul lor, în mod fictiv, fără nici un risc. Legătura cu minerii civili mi-a făcut-o sergentul major Ungureanu, despre care am spus că era un om deosebit.

Ungureanu aducea de la civili pâine de casă, slănină afumată, ouă proaspete, brânză ţigări şi palincă, pe care le împărţeam. El mai ducea şi acasă, avea mulţi copii mici.

Ca pontator, stăteam pe scaun la o masă de ciment. Aveam listele cu numele tuturor şefilor de echipe şi deţinuţi şi civili. Vagonetarii treceau prin faţa mea, spuneau numele şefilor lor de echipă, în contul cărora pontam vagoneţii cu minereu. Din când în când mai controlam, să fie plini până la semn. La sfârşitul lunii întocmeam nişte grafice, pe baza cărora se făceau ştatele de plată ale salariilor.

 

CÂTEVA ÎNTÂMPLĂRI DIN MINELE DE AUR

FRIPTURĂ DE GÂSCĂ

 

Într-o zi a venit la masa de pontaj, deținutul Anania. Un băiat de 19 ani, condamnat la doi ani închisoare corecţională. Mama lui era bolnavă şi i-a spus ca ar mânca nişte peşte, dar nu aveau bani să cumpere. El s-a dus la cooperativa din sat şi a luat doi peşti dintr-un butoi. A fost prins şi condamnat.

Într-o zi a venit la masa de pontaj, deținutul Anania. Un băiat de 19 ani, condamnat la doi ani închisoare corecţională. Mama lui era bolnavă şi i-a spus ca ar mânca nişte peşte, dar nu aveau bani să cumpere. El s-a dus la cooperativa din sat şi a luat doi peşti dintr-un butoi. A fost prins şi condmnat.

El m-a invitat să mâncăm o friptură de gâscă. Zicea că a primit, de la mama lui un pachet. Ca să nu ne vadă cineva, am stins lămpile şi am mâncat pe întuneric.

În vreme ce mâncam, am simţit un gust rău, sălciu şi amărui. Mâncarea îmi aluneca prin gură. Când am aprins lampa am văzut că piciorul de gâscă, din care mă ospătam, era plin de nişte viermişori galbeni. Am vomat, am tras un gât de palincă şi cu tot elanul m-am îndreptat spre cel mai aproape wc, dar ce folos, era prea târziu, faptul se consumase.

 

RĂZBUNAREA SÂNGELUI

Pe unul dintre abataje, chiar deasupra mesei mele de pontaj, lucra echipa deţinutului Coliuf Petre, un băiat cam de vreo 35 de ani. Era din localitatea Bozovici, din Banat. Era condamnat la zece ani, pentru delapidare. Dintr-o neatenţie a lui, peste el sa prăbuşit o stâncă de câteva tone şi i-a zdrobit capul. S-a dat alarma şi mai mulţi deţinuţi am reuşit să-l coborâm, legat cu nişte frânghii, pe scări.

Coliuf Petre era un băiat foarte simpatic, inteligent nativ, sociabil, comunicativ. Duminica şi când eram mai liberi ne aşezam pe câte o piatră, în curtea lagărului de muncă forţată, dezlegam cuvinte crucişate şi discutam vrute şi nevrute. În discuţiile avute cu el, îmi spunea că, nu se teme de nimic mai mult, decât de moarte. Ideia morţii îl obseda, îl chinuia cumplit. Simţea nevoia să se confeseze cuiva, dar  avea reţineri. Se temea să nu se deconspire. Era exagerat de prudent. O mustrare de conştiinţă îl chinuia tot timpul. Uneori, când discutam împreună, îl surprindeam neatent. Era absent. Privea în gol, undeva departe, într-o altă lume. Lumea gândurilor lui. Când îşi revenea, era obosit şi transpirat pe faţă. Am încercat de multe ori să pătrund mai adânc în sufletul lui. N-am reuşit nici o dată. Să Într-o zi a venit la masa de pontaj, de ținutul Anania. Un băiat de 19 ani, condamnat la doi ani închisoare corecţională. Mama lui era bolnavă şi i-a spus ca ar mânca nişte peşte, dar nu aveau bani să cumpere. El s-a dus la cooperativa din sat şi a luat doi peşti dintr-un butoi. A fost prins şi condamnat.

El m-a invitat să mâncăm o friptură de gâscă. Zicea că a primit, de la mama lui un pachet. Ca să nu ne vadă cineva, am stins lămpile şi am mâncat pe întuneric.

În vreme ce mâncam, am simţit un gust rău, sălciu şi amărui. Mâncarea îmi aluneca prin gură. Când am aprins lampa am văzut că piciorul de gâscă, din care mă ospătam, era plin de nişte viermişori galbeni. Am vomat, am tras un gât de palincă şi cu tot elanul m-am îndreptat spre cel mai aproape wc, dar ce folos, era prea târziu, faptul se consumase.

 

DEŢINUTUL CĂLIN GHEORGHE

Iarna, când ieşeam din mină, unde era foarte cald, eram transpiraţi. Ne lua în primire un "spurcat", pe care-l chema Hudea. Noi îi spuneam "cap de zimbru". Era foarte rău şi răzbunător. Până când reuşea să numere, ne ţinea în ger şi viscol ore în şir.

Într-o iarnă, am făcut o congestie pulmonară. Aveam febră de 40 de grade. M-au internat la infirmerie zece zile. Tocmai atunci aduseseră filmul "La trei paşi de infinit", pe care-l proiectau în curte. Era un viscol puternic. Cu toate astea, mi-am pus în spate câteva pături şi am văzut filmul.

Altă dată, tot pe un viscol cumplit, deţinutul Călin Gheorghe, ne mai putând suporta frigul şi bătaia de joc, la care era supus, i s-a adresat "spurcatului": "haide, domnule sergent major, dacă pană la vârsta asta n-ai învăţat să numeri, lăsă-mă pe mine, c-a îngheţat şi căcatul în noi". "Spurcatul" i-a făcut raport. Comandantul a dat ordin să-i aplice lui Călin Gheorghe douăzeci şi cinci de lovituri la spate, cu frânghia cu noduri, udă. Călin Gheorghe le-a suportat cu stoicism.

***

"Spurca ii" făceau de servici, prin rota ie, trei luni la suprafaţă, trei luni în mină. Când i-a venit rândul "capului de zimbru" sa lucreze subteran, Călin Gheorghe îl urmărea tot timpul. Într-o zi l-a văzut mergând pe galerie, cu ţigarea în colţul gurii, cum îi era obiceiul. S-a descălţat de bocanci, s-a apropiat de "spurcat", i-a suflat în lampă, i-a băgat un ciorap în gura, la luat în spate şi l-a aruncat în cel mai apropiat puţ, adânc de 250 de metri.

Până la terminarea schimbului nostru de lucru, nu mai era decât o oră şi nu avea cine să ne scoată din mină, nu aveam voie să ieşim de capul nostru şi trebuia să intre schimbul celălalt de deţinuţi. S-a dat alarma şi a venit "spurcatul". Dar, "cap de zimbru" nu era de găsit. Pe noi ne-a scos din mină un alt "spurcat". Când ne-a numărat, lipsea un deţinut şi nu se ştia care. S-a făcut apelul nominal. La apel n-a răspuns Călin Gheorghe.

Noaptea aia a fost de pomină. Începuse viscolul de nu se vedea om cu om. Noi ne temeam să nu tragă cu mitraliera în noi. Erau aşezate deja în poziție de tragere. Motive ar fi găsit ei, suficiente.

Călin Gheorghe a ales, cum nu se poate mai bine, momentul evadării. Îmbrăcat în haine civile, cu cască allbă şi legitimaţie de inginer, cu gulerul de la palton ridicat, a ieşit frumos, pe poartă, printre ceilalţi civili. Câteva date despre deţinutul Călin Gheorghe: primea pachetul cu alimente şi ţigări pe care-l împărţea deţinuţilor, care n-aveau de la cine să primească pachete. Avea o vastă cultură universală. Era doctor în drept şi în științe economice. În mare măsură era influenţat de gândirea lui Confucius. "Nucleul filosofiei lui Confucius era umanismul.

Virtutea înseamnă să-i iubeşti pe oameni, iar înţelepciunea, să-i înţelegi. Adevăratul virtuos este acela, care dorind să se afirme, ajută pe alţii să se identifice, să reuşească." Când îl lăuda cineva, pe Călin Gheorghe, că a citit mult, că are o cultură vastă, el răspundea socratic: "ştiu că, nu ştiu nimic". Peste toate, vorbea fluent patru limbi.

N-am putut înţelege, niciodată, ce s-a întâmplat cu omul ăsta. Ispăşea, la Musaru, o pedeapsă de douăzeci de ani, temniţă grea, ca spărgător internaţional de bănci şi magazine de bijuterii. N-am înţeles ce mutaţii s-au produs în fiinţa lui, în psihicul lui? Cum a fost posibil, ca un om cu o asemenea pregătire, cu un asemenea caracter, să devin un infractor ă de-o speţă aşa de joasă?

***

După şapte zile de căutări, s-au găsit fragmente din corpul şi hainele "spurcatului", în puţul în care fusese aruncat. Peste el fuseseră aruncate, între timp, milioane de tone de minereu de aur, sub forma de bolovani. Peste câteva luni, comandantul "spurcat" a primit, de la Călin Gheorghe, din Londra, unde ajunsese, o scrisoare în termeni destul de decenţi, în care-l avertiza să se poarte blând şi civilizat cu deţinuţii.

***

În puşcărie, deţinuţii, se numără de două ori pe zi. O dată dimineaţa, care se numeşte deschidere şi o dată seara, care se numeşte, închidere, că se închid cu zăvoarele toate uşile. Deţinutii stau în picioare, pe două rânduri, iar "spurcatul" pune mâna pe umărul fiecăruia, în timp ce număra cu glas tare. După evadarea lui Călin Gheorghe, drept pedeapsă trei luni s-a aplicat un regim sever de detenţie. Ne scotea în curte şi unde era noroiul sau balta mai mare, ne punea pe burtă, cu fruntea lipită de pământ. "Spurcatul" mergea pe spinările noastre şi, pe fiecare deţinut numărat îl lovea cu brutalitate, cu călcâiul cizmei.

Toţi aveam răni sângerânde pe spinare, de care ni se lipeau cămăşile. Alte ori, sub pretext că ne controlează, să nu avem aur ascuns în saltele, când ne era somnul mai adânc, în miez de noapte, suna alarma şi ne scotea cu saltelele în curte. Până să scoatem paiele din ele, până le băgam la loc şi până când reuşeam să facem patul "conform regulamentului", se făcea ziuă şi trebuia să intrăm în mină. Obosiţi, nespălaţi. În timpul ăsta ni s-a tăiat şi dreptul la cartea poştală şi pachetul lunar. avut Coliuf o presimţire sumbră?

La câteva zile după tragedia asta, a venit la masa de pontaj sergentul major Ungureanu şi mi-a cerut o ţigare. În timp ce fuma mi-a spus: "aţi văzut domnule Popescu, ce înseamnă răzbunarea sângelui?" Eu n-am înţeles ce vrea să spună. În cele din urmă, mi-a explicat. Îl cunoscuse foarte bine pe Coliuf Petre. Fusese maior de securitate şi un mare călău. El, împuşcase, pe la spate în ceafă, în miezul nopţii, în celulele închisorilor Jilava, Aiud şi Gherla, treizeci şi şase de deţinuţi politici. Si, fiindcă

ştia prea multe, comuniştii s-au debarasat de el, l-au trecut în rezervă şi i-au dat un post de contabil, la o cooperativa. Acolo făcuse el delapidarea şi fusese condamnat la zece  ani de închisoare, pedeapsă pe care n-a mai apucat s-o ispăşească. Sângele celor trizeci şi şase de nevinovaţi s-a razbunat. Copiii rămaşi orfani, mamele acestora, vor arunca blestemele lor, în vecii vecilor, până şi asupra duhului călăului Coliuf Petre.

DEŢINUTUL CURACIUK SILVESTRU

 

Deţinutul Curaciuk Silvestru era un atlet, în adevăratul sens al cuvântului. Era lat în spate, înalt de doi metri, foarte puternic. Purta o mustaţă foarte lungă, răsucită şi cu vârfurile în sus. Era din judeţul Suceava. De meserie era şofer. Foarte recalcitrant, fusese condamnat de nenumărate ori pentru huliganism. Într-una din zile i-a raportat comandantului "spurcat", că refuză să mai lucreze în mină, fiindcă noaptea, mereu are coșmare, că se va prăbuși o stâncă peste el, ca peste Coliuf Petre. "Spurcatul" l-a repartizat la garaj. De acolo a furat o piesă de la un motor şi a vândut-o unui civil, pe ţigări. L-au prins şi i-au aplicat, la spate, 20 zeci de lovituri cu frânghia udă şi cu noduri. După ce a ieşit din infirmerie, a fost anunţat că i se terminase pedeapsa, de huliganism. S-a dus la grefă să-şi ridice biletul de eliberare şi hainele civile.

Când a ieşit, de bucurie că se duce acasă, a intrat într-o baracă, unde se vindeau ţigări, băuturi alcoolice şi, mai rar, bere la sticle. La ora aia, baraca era goală. Toţi minerii erau la lucru. El s-a aşezat la o masă, chiar după uşă. După ce băut câteva romuri, uitându-se pe fereastră, l-a văzut pe comandantul "spurcat", care tocmai urca pe potecă. Avea două sacoşe în mână, venea să cumpere bere. Curaciuk l-a dat pe gestionar afară, pe uşa din spate, pe care a blocat-o. Când a intrat "spurcatul" în baracă, a inchis uşa de la intrare. I-a spus "spurcatului" să se  dezbrace la piele, să se aşeze cu faţa-n jos, a luat o sticlă de bere şi l-a bătut pe tot spatele până l-a făcut negru. Între timp se făcuse coadă la bere şi gestionarul dăduse alarma. Au venit din colonie mai mulţi "spurcaţi", cu câini dresaţi.

Curaciuk a fugit în pădure. Peste două zile a fost capturat, torturat, judecat şi condamnat la zece ani, pentru tentativă de crimă. "Spurcatul" s-a ales cu multe coaste rupte şi de-abia mergea, prin curte, în cârje. Se schimbse radical. Se "umanizase".

***

În urma presiunilor făcute de O.N.U., s-a desființat munca în subteran, cu deţinuţi.

Aşa că, eu am ajuns la Baia Mare, în lagărul de muncă forţată, din localitatea Tăuţii de Sus. Lucram la săpături de fundaţii. Se construia o uzină de cupru.

Munca era istovitoare şi nu câştigam ca la minele de aur, în schimb, comandantul lagărului de muncă forţată, căpitanul Barabaş, era un om deosebit de bun. De multe ori se aşeza în capul mesei şi mânca împreună cu noi, aceeaşi mâncare de la cazan. Altă dată, ne-a făcut o surpriză. A trimis un sergent major, cu mai mulţi deţinuţi, în pădure. Au cules ciuperci. Când am venit de pe şantier, am mâncat ciulama de ciuperci cu mămăligă caldă.

Duminica ne făcea gogoşi cu marmeladă. Era o diferenţă enormă, între acest comandant, care era ungur i "spurcatul" de la minele de şi aur, care ne spunea că, santinelele din turele şi câinii dresaţi, sunt acolo, nu ca să ne păzească pe noi, să nu evadam, ci să ne apere de furia poporului. Să nu ne linşeze. Şi că, din cauza noastră au ei salarii mici, că am devastat economia ţării.

După un timp, s-au terminat săpăturile de fundaţii şi am ajuns în Delta Dunării, la făcut diguri şi recoltat porumb. Aici n-am câştigat nimic. Normele erau aşa de mari, că nu se puteau realiza, mai cu seamă că alimentaţia noastră era sub orice critică.

În final am ajuns la întreprinderea Agricolă de Stat, din Luciu Giurgeni. Lucram la un mare sector zootehnic. Eram îngrijitor la o maternitate de scroafe rasa "marele alb". O rasă foarte prolifică. Ca şi la minele de aur şi aici, ca să câştig, trebuia să predau statului peste normă. Asta însemna câte opt purcei sănătoşi de fiecare scroafă. Fiecare purcel era de trei luni. Era oarecum dificil de realizat, fiindcă civilii, care lucrau în schimbul de noapte, nu asistau scroafele, care fătau noaptea şi înregistram mortalitate mare. Pe deasupra furau din raţia de furaje a animalelor.

În sectorul meu aveam douăzeci şi cinci de scroafe. Una dintre scroafe a fătat 21 de purcei, dar n-au trăit decât 12.

Într-o dimineaţă, când am luat în primire de la schimbul de noapte, am observat că, la scroafa cu 12 purcei sugeau şi trei pisici rătăciţi, sau abandonaţi de mama lor. I-am urmăit până s-au făcut mari şi se jucau cu purceii în paie.

***

Într-o zi, comandantul lagărului de muncă forţată, maiorul Feciorul, m-a rugat să lucrez la contabilitatea I.A.S.-ului, până când vor găsi un contabil civil. Deşi nu câştigam decât 15 zile la lună, am acceptat. Drept mulţumire, după ce şi-au găsit ei un contabil civil, comandantul m-a numit brigadier, peste 120 de deţinuţi.

Aici eram ca şi liber, umblam fără pază, pe o întindere de sute de hectare. Seara, la terminarea programului de lucru, ne adunam şi, împreună cu sergentul major, făceam numărătoarea deţinuţilor, ne încolonam şi ne duceam în colonie, unde erau dormitoarele. Ca să lucrăm în aceste condiţii de "semi libertate", toţi am semnat nişte angajamente, în cazul că vom evada, să executăm pedeapsa dublă, în cazul meu, 40 de ani.

Într-un schimb îl aveam pe sergentul major Ciocan, un moldovean foarte de treabă i blând. Într-o zi m-a rugat s -i dau o scro din "marele alb", pentru fiţă reproducţie. Nu l-am  refuzat. El nu făcea rapoarte deţinuţilor.

Altă dată, de un Crăciun, i-am dat un porc de 100 de kg. Ca să-l transporte cu căruţa, până la el acasă, i-am pus porcului spirt medicinal în tărâţe şi a adormit. În perioada aia, în tot sectorul zootehnic, izbucnise epidemia porcină, "aueţki". Zilnic mureau 20-30 de porci, din care nu era voie să se facă, nici măcar, săpun. Li se înroşeau urechile, se învârteau de câteva ori, cădeau şi mureau. Trebuia să-i încarc în căruţă şi să-i arunc într-un puţ betonat, foarte adânc, turnam peste ei motorină şi le dădeam foc. Întocmeam un proces verbal, pe care-l semnam eu, sergentul major Ciocan, căruţaşul (deţinut şi el) şi tehnicianul veterinar.

În celălalt schimb îl aveam pe sergentul major Sandu. Era el puţin cam brunet, dar evoluat. Ăsta avea mulţi copii. Pe cel mare îl trimetea, cu o oală, la grajdul unde ştia că mă găseşte, să i-o umplu cu lapte. Într-o zi, sergentul major Sandu mi-a cerut extinctorul, care era agăţat, pe un perete, în grajd. N-am înţeles pentru ce-i trebuia. I l-am dat.

În sectorul acesta zootehnic erau 10.000 de porci la îngrăşat, 600 de scroafe de reproducţie, 500 de vaci cu lapte, din rasele cele mai renumite şi 5.000 de oi.

De când am fost numit brigadier am câştigat tot aşa de bine ca şi la minele de aur.

Aveam grijă, pe cât puteam, ca civilii să nu fure din raţiile de furaje ale animalelor, pe care fiecare le avea în primire.

Aici, la Luciu Giurgeni, am băut cel mai mult lapte din viaţa mea, am mâncat cea mai multă smântână şi cea mai multă carne de porc şi am dat oricui mi-a cerut. Mai cu seamă, le-am dat, miliţienilor, care mă păzeau, fiindcă eram "infractor şi duşman al poporului".

M-am întrebat, în situaţia în care eu, le dădeam porci, lapte, smântână, până şi extinctoare, nu-mi deveniseră complici? Complicii păzeau infractorul! Ce lume pe dos!

***

Am trăit în lumea animalelor aproape trei ani, timp în care am început să le înţeleg.

Că: "viaţa animalelor este mult mai curată şi mai morală decât a oamenilor".

În maternitatea mea o scroafă , căreia, din 21 de purcei i-a mai trăit numai 12, accepta să alăpteze trei pisici abandonaţi, până când s-au făcut mari şi se jucau cu purceii prin paiele din boxă.

Un alt episod din lumea animalelor, m-a impresionat până la lacrimi, dar nu numai pe mine. Aveam în sector o iapă, care avea un mânz frumos şi blând. Se ţinea după oameni, prin curte şi nu-i lăsa până nu-i dădeau să mănânce din palmă. Dacă voiai să pleci, se aşeza în fata ta, iţi punea capul în piept şi se prefăcea că te muşcă. Uneori nici nu-l observai. Venea pe la spate şi te împingea cu botul. Te şi speriai. Într-o zi, îngrijitorul nu reușea să bage iapa în grajd. A aruncat în ea cu o furcă de fier. Furca i s-a înfipt în abdomen, i-a atins inima şi a căzut în şanţul de-alături. În timp ce se zbătea, a venit mânzul ei într-o goană, s-a culcat lângă ea în şanţ, bot în bot şi nu voia să mai plece de lângă iapa care murise. Am văzut lacrimi curgând din ochii mânzului. Patru oameni l-au luat pe braţe, să-l ducă în grajd, fiindcă el nu se mai scula. Multă vreme s-a auzit nechezatul lui în grajd. Multă vreme m-a urmărit episodul ăsta trist, chiar după ce m-am eliberat.

***

În septembrie, 1967 m-am eliberat. După nouă ani şi jumătate de absenţă, din mijlocul familiei mele, veneam acasă. Am luat trenul din gara Ţăndărei, până în Gara de Nord. Am intrat în restaurantul

gării şi am băut o halbă de bere, care m-a ameţit. Toate mi se păreau schimbate. Toţi oamenii mi se păreau grăbiţi şi foarte speriaţi. Aveam impresia că toţi, pe lângă care treceam, întorceau capul după mine. Parcă tot timpul mă urmărea cineva. Nu-mi venea să cred că sunt liber. Eram tuns, îmbrăcat într-un costum gri, de-o flagrantă discordanţă cu talia mea. Mi-l trimesese Mara, cu câteva zile înainte de eliberare.

Am ajuns acasă cu un taxi, pe la miezul nopţii, în strada Bujoreni 39, din Drumul Taberii, pe câmpia Cotroceni, unde familia mea se mutase între timp. Era un apartament cu patru camere, cu mult soare, luminos. În vreme ce căutam blocul cu numărul 39, că era întuneric şi nu cunoşteam locul, gândul m-a purtat cu ani în urmă , la tatăl meu, care fusese făcut prizonier, de armata germană, şi-l internaseră într-un lagăr care se afla tocmai aici, pe această câmpie, unde acum se construise un adevărat oraş. Pe câmpul ăsta fusesem eu cu şcoala, când eram în ultimul an de liceu, 1937, de 8 unie, ziua încoronării regelui de tristă amintire, Carol al doilea. Atunci s-a petrecut o mare tragedie, au murit peste două mii de oameni, din cauza prăbuşirii tribunelor.

Acasă l-am găsit pe Dan cu viitoarea lui soţie, Ileana. Anca şi Mara erau plecate în concediu, la Vatra Dornei. Am plecat şi eu după ele şi ne-am întors după trei zile împreună.

Între timp, Mara se îmbolnăvise şi a trebuit să suporte o intervenţie chirurgicală, căreia, nu peste mult timp, aveam să-i cunoaştem consecinţele dramatice. Mara era în concediu medical şi în final a fost pensionată. După aproximativ patru ani, la un control radiologic, s-au constatat metastaze la ambii plămâni. S-a chinuit mult. La 11 iunie, 1971 şi-a dat tainicul sfârşit.

Mara a fost o femeie cum rar se mai întâlnesc, o mamă cum şi-ar dori mulţi copii, o soţie ideală. Leoaică flămândă, scăpată din captivitate, pentru copii, familia, casa ei, era capabilă de sacrificii supraomeneşti. A fost o eroină, în adevăratul sens al cuvântului. Moartea ei prematură ne-a debusolat pe toţi foarte mult timp.

***

Să îngenuchiem cu toţi şi să păstram cinci minute de reculegere, în memoria neuitatei noastre, Mara, pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletului său! Amin!

***

Nu pot să uit o întâmplare, mai puţin obişnuită.

Se ştie că, pe timpul dinastiei Gheorghiu Dej-Ceauşescu, ca să-ţi păstrezi serviciu erai obligat să te înscrii în partidul comunist. Într-o iarnă, Mara s-a dus la depozitul de lemne să se programeze. Acolo a întârziat. Întâmplarea a făcut că, în acelaşi timp să aibă şi o şedinţă de partid. Când a ajuns ea, şedinţa începuse. Singurul loc liber era un scaun în primul rând, în faţa juriului. Acolo s-a aşezat Mara. După terminarea şedinţei, secretarul de bază, Grüin, care nu întâmplător era şi evreu, a chemat-o într-un birou alăturat şi i-a făcut o prelucrare în stil comunist, spunându-i că, după ce c-a întârziat, sa aşezat în primul rând, în faţa ''tibunei'', culmea, având la gât o cruciuliţă.

La început, Mara, l-a ascultat pe tovarășul Grüin, dar când a ajuns la cruciuliţă, n-a mai suportat. A ridicat glasul: "liftă spurcată, tu imi faci mie teorie? Tu vorbeşti de cruce?" Şi, cu spontaneitatea-i caracteristică a luat, de pe birou, o scrumieră de metal, plină cu mucuri de ţigări şi cu toată convingerea creștin-ortodoxă, i-a aruncat-o drept în faţă. I-a spart arcada şi ochelarii.

***

În ultimul timp boala ei se agravase. Începuseră căldurile, nu avea aer destul şi stătea cu fereastra deschisă tot timpul. Dimineaţa, când vecinii plecau la servici îşi ambalau motoarele, care, pe lângă zgomot, făceau şi gaze. Mara s-a hotărât să plece la Roşu, unde era mai multă linişte şi aer curat. Înainte de a pleca la Roşu, găseam pe noptieră, file detaşate din caiete, scrise-n grabă, rugândumă ce să fac după ce ea nu va mai fi în viaţă. Mă ruga, printre altele, să-i fac lui Anca, mai des, cartofi prăjiţi, că-i plac foarte mult, şi să am grijă de Dan, să-şi termine şcoala. Shakespeare zicea că: "vorbele muribunzilor ne atrag atenţia ca o adâncă armonie, cuvintele lor sunt puţine, dar rareori se irosesc in zadar, fiindcă cei ce-şi rostesc cuvintele in chin respectă adevărul".

Odată cu Mara a plecat şi Anca la Roşu. Eu mă duceam de la servici direct acolo. Până-n ultima clipă, Jeni, sora ei, a îngrijit-o pe Mara exemplar. Crunta boală n-a iertat-o, în luna teilor, Mara a intrat în eternitate.

***

După eliberarea din ocnă, am fost numit contabil principal la Întreprinderea de Legume şi Fructe din Bucureşti, iar în ultimul timp am fost economist la Fabrica de Conserve Buftea. De aici m-am pensionat, pentru limita de vârstă, în octombrie 1976. După ce s-au căsătorit Anca şi George au plecat în America, dar mai întâi au stat aproape doi ani, într-un lagăr din Germania, până la perfectarea actelor de stabilire definitivă, în sudvestul Californiei.

 

VILA PĂRĂSITĂ DIN GRĂDINA VEŞNIC VERDE

 

Cu o zi înainte de-a pleca în America, i-am cerut lui Radu, nepotul meu, cheile de la Roșu. Acolo unde-n fiecare an, Jeni organiza întâlnirea tuturor rudelor, în jurul unei mese bogate, pe care ea o pregătea cu multă dăruire şi competenţă. Ştiam că, acolo, de multă vreme, singurii locatari erau bufniţele, liliecii şi păianjenii. Când, după atâta timp, am intrat pe poarta de lemn, m-a cuprins un sentiment straniu, ca şi când în grădina aceea nu mai fusesem niciodată în viaţa mea. Ma simţeam străin şi cu cât înaintam mai mult pe alee, un sentiment de teamă mă copleşea. Mi-era urât, mierea

frică, dar nu puteam spune de cine şi de ce.

Am strigat de câteva ori, cât am putut de tare. Dar nu mi-a răspuns decât ecoul, într-un târziu. Am mai strigat o dată, mai tare: Mara! Jeni! De data asta nici măcar ecoul nu mi-a răspuns. Domnena o tăcere adâncă.

Începuse să se întunece, deşi abia era ora prânzului. Tot cerul se acoperise de nori negri, ca de catran. Parcă prevestea un potop biblic. Eram gata să-mi iau pătura, pe care mă întinsesem pe iarbă, să mă adăpostesc pe terasa cu acoperiş, când mi-am dat seama că mă înşelasem. Din valea unde fuseseră cei doi nuci, prietenii mei, venea zumzetul unui roi de albine. Când m-am uitat mai atent, le-am văzut zburând jos de tot, îndreptându-se spre mine. Au trecut razant deasupra capului meu. Le-am urmărit până s-au pierdut la orizont.

Ce altceva putea să fie, decât un semnal? Ce minune, ce enigmă putea fi, la vremea aia, decât mesajul eteric, pe care-l trimeteau duhurile celor două surori, din "lumea de de dincolo", din "lumea" tăcerii?

Pe ambele părţi ale aleii erau trandafiri albi şi galbeni. Iarba era verde, proaspătă, iar pe gardul din stânga, cum intrai pe poartă, liliac alb şi mov, care când înflorea, mirosea atât de frumos. Poate că duhurile celor două surori, care s-au despărţit greu de această lume, de tot ce le-a fost mai drag, încă mai umblă pe alei, prin toată grădina, udă florile şi iarba. Poate că, încă mai plutesc prin aer, dar noi nu înţelegem marea Taină?

Spre surprinderea mea, când am vrut să descui uşa, m-a întâmpinat un băiat, în jur de 25-30 de ani, foarte manierat. I-am spus cine sunt. El era chiriaşul doamnei Lili (nepoata mea), salariat la uzinele Semănatoarea. Ne-am aşezat pe iarbă şi am stat mult de vorbă. Între timp a adus o sticlă de vin şi două cafele.

Avuseseră loc multe schimbări, în grădina de la Roşu. Cei doi nuci nu mai erau iar, de la locul lor până foarte departe, la orizont, se întindea un imens lac de acumulare, cu apă potabilă, alimentat din râul Argeş. Băiatul a plecat la servici. Eu, având cheile, am intrat în toate camerele acolo, unde ştiam că Mara şi cu Jeni, în cele mai cumplite chinuri, şi-au dat obştescul sfârşit.

În luna cea mai frumoasă, luna teilor, la numai 55 de ani, Mara, a plecat spre porţile eternităţii. De ce, de ce Doamne, pedeapsa Ta-i atât de grea? De ce Doamne? Am venit la vila părăsită de la Roşu, să mă întâlnesc cu duhurlie lui Mara şi-al lui Jeni, care mai plutesc încă in aer, să-mi iau rămas bun de la ele. Am venit aici să strig, pentru ultima oară, catalogul în ordine alfabetică. Aşa cum, neuitata noastră Ioana, l-a strigat, în fiecare zi, timp de patru decenii de apostolat. Am mai venit şi ca să-mi cer iertare nedespărţitilor mei prieteni, cei doi nuci, cu care mă întâlneam ades, în fiecare toamnă, să le culeg roadele. Ca un vandal mă năpusteam asupra lor, cu parul. Le rupeam lăstarii şi crengile, pur şi simplu, îi mutilam, lăsându-i în urmă plângând. Spre marele meu regret, ei nu mi-au răspuns la apel.

Ştiu că toţi copacii au demnitatea lor. Ştiu că toţi copacii mor în picioare. Prietenii mei au avut un destin mai crud. Au fost doborâţi de securile bine ascuţite ale "leprei roşii". Au fost răpuşi de ateii dinastiei Ceauşescu. La apel au răspuns "prezent" numai cei doi falnici-temerari, brazi carpatin "Radu" şi "Iris". Cu un legendar stoicism au înfruntat "teroarea roşie". În rest, nimic nou sub soare. Pretutindeni pustiu şi linişte de mormânt. Doar câini alungaţi, în urma demolărilor, pripăşiţi prin tufişuri şi boschete, urlând prelung zi şi noapte, chemându-şi stăpânii. În toată grădina verde de la Roşu, altă dată veselă şi ospitalieră, acum doar amintirea lui Mara şi-a lui Jeni, mai stăruie şi doar mireasma Liliacului şi-a trandafirilor ne-nvăluie tristeţea.

Parc-o văd pe Jeni: o siluetă impunătoare, mergând pe-alee, cu braţele pline de liliac şi trndafiri albi, întrebându-mă : "Popescule, vrei să bei o ţuică făcută de mine?" Am rupt un trandafir alb de pe alee. Poate pe cel mai mare, pe cel mai frumos. Când l-am apropiat de nas, să-l miros, am rămas uimit. Avea între petale picături de apă. Şi nu era nici dimineață , să cred c-ar putea rouăi nu plouase ţără fi de-o săptămână. Ce taină-i asta? Ce mister?

"Priveşte deci, fără pretenţia de a pricepe totul. Enigma se dezvăluie numai atât cat vrea ea. Există lucruri pe care le vei înțelege mai bine din amănunte şi tăceri decât din vorbe".

Cele două surori s-au despărţit cu greu de lumea asta, de copiii lor, de toţi cei dragi. Poate că spiritele lor cutreieră prin toată grădina şi plâng cu lacrimi printre petalele de trandafiri.

După ce chiriaşul Lilei a plecat, eu m-am întins puţin pe pătură. Eram destul de obosit. De trei nopţi nu dormisem de loc şi-a doua zi dimineaţă urma sa plec în America. Am adormit, dar nu sunt sigur dacă am visat sau s-întâmplat aievea.

***

Nori negri acoperiseră tot cerul. Părea o noapte-adâncă ce pusese stăpânire peste toată grădina verde, primitoare şi peste vila solitară de la Roşu. Din mari şi neştiute depărtări, din nepământeşti adâncuri, din alte lumi, auzeam undeva în depărtări, acordurile a mii de violoncele, acompaniate de sunete grave de orgă. Dintr-o lume ne-nţeleasă, ireală, auzeam la intervale foarte scurte şi în aceeaşi cadenţă, un zgomot surd, înfundat. Ca şi cum ar fi fost avalanşa bulgărilor, mari şi reci, de pământ ce se rostogoleau cu furie peste capacele de lemn, a două sicrie-surori.

Brusc s-a dezlănţuit o furtună cu tunete, fulgere şi ropote apocaliptice. Rupea crengile copacilor, pe cei mai mici îi smulgea din rădăcini, zburau țiglele de pe case, se izbeau de uşi de pereţi şi în spatele vilei urlau, prelung, nişte câini. Totul avea rezonanţa unei muzici sinistre, de marş funebru. Aceasta era ''recviemul de pe urmă'', dirijat de o baghetă nevăzută, care avea să mă urmărească, obsesiv, până când am traversat Atlanticul.

N-am înţeles de unde, dar mai cu seamă, cum, într-un timp aşa de scurt, că n-am stat mult pe iarbă, de la periferiile conştiintei, imaginile astea au fost reactualizate. Poate-ar fi trebuit să aprofundez mai bine pe Freud, ca să-nteleag. Toate viscerele refuzau să mai colaboreze între ele. Simţeam că-și fac de cap. Părăseam grădina de la Roşu cu mare tristeţe. Ajuns la poartă, am aruncat o ultimă privire înapoi. Nu mai vedeam decât vârfurile verzi ale celor doi stoici brazi, leg ndu-se în vânt. Se ă proiectau semeţe pe cerul albastru, senin, care proteja grădina veşnic verde. Temerarii carpatini se aplecau atât de mult înspre pământ, de parcă-ncercau să-mi spună că şi ei regretă despărţirea noastră pentru totdeauna.

***

Închideam poarta aia pentru ultima oară, mi se umeziseră ochii. Peste solitara vilă, din grădina veşnic verde, se lăsa cortina pentru totdeauna.

***

Cu teama de necunoscut, în prima şi lunga mea călătorie peste Atlantic, care urma să se întâmple a două zi, în zori, cu un trandafir alb în mână, ale cărui petale încă lăcrimau, am ajuns înainte de apusul soarelui la cimitirul Ghencea. Trebuia să-mi iau un ultim rămas bun de la aceea care 27 de ani mi-a fost tovarășă de viaţă, atât la bine cât şi la rău. De la aceea, care a fost o mama-eroina şi o soţie ideală.

Eram epuizat psihic şi fizic. Mersesem pe jos de la Roşu la cimitir şi tot timpul mă urmărea, obsesiv, "recviemul de pe urmă", dirijat de o baghetă nevăzută, care ave să mă urmărească, obsesiv, până când am traversat Atlanticul. La ora aceea în cimitir era linişte desăvârşită. Era târziu, se întunecase. Toţi morţii erau la ora de ''somn obligatoriu''. Doar în fudul cimitirului se auzeau nişte greieri

concertând. Am pus trandafirul pe mormânt şi m-am aşezat alături pe iarbă. Dialogul a fost deschis de Mara. Laconic şi abia perceptibil. Mai mult în şoaptă, să nu-şi trezească vecinii. "Ce face Anca, unde este?" Am vrut să-i pun şi eu o întrebare, dar vocea-i cunoscută a continuat să recite: "Mi-e somnul liniştit şi-mi pare bine că eu sunt lut şi-am simţuri adormite/cât împrejur e crimă şi ruşine: nu mă trezi, vorbeşte pe şoptite!"

***

Din clipa în care am avut curajul să vin pe această lume, până în momentul când aştern pe hârtie, aceste rânduri, am scăpat de la moarte de şase ori. Am să vă povestesc în ce împrejurări.

 

"CEL DIN URMĂ VRĂJMAŞ, CARE VA FI NIMICIT ESTE MOARTEA "

(Cor.15:26)

-1-

În primăvara anului 1942, în campania de pe frontul de est, împotriva celor ce "trăgeau cu mitralierele în Hristos", mă aflam cu caporalul Prună în peninsula Crimeea, într-o cazemată din linia întâi. Ne despăducheam şi mâncam boabe de porumb, prăjite în aceleaşi gamele în care făceam şi pipi. N-aveam voie să ieşim din cazemată. Nu primisem hrană de mai multe zile şi de "pâinea de război", din raniţă, nu aveam voie să ne atingem, decât la ordin şi în caz de încercuire. Caporalul Prună, imprudent, a ieşit din cazemată după nişte surcele. Era soare şi o vizibilitate perfectă. Am fost reperaţi şi ruşii au deschis focul de altirelie asupra cazematei noastre.

Caporalul Prună nu mai venea. Am ieşit să văd ce se întâmplă. L-am găsit cu faţa-n sus, spintecat de-o schijă de obuz, de la gât la pântec. Mâna-i era plină de sânge până la cot. Încercase-n zadar să-şi bage intestinele la loc în burtă, până-n clipa când şi-a dat sufletul. Deşi au tras asupra cazematei, eu am scăpat nevătămat fizic. Doar psihic am avut de suferit, pentru dispariţia caporalului Prună.

- 2 -

În vara anului 1942, eram tot în linia întâi, în faţa portului Sevastopol. Am fost pus la grele încercări. Au fost momente când nervii erau gata-gata să mă lase. Nu a lipsit mult să ies din tranşee, ca un nebun, sfidând rafalele mitralierelor şi schijele de obuze, s-o iau la fugă cât mă ţin picioarele, strigând din răsputeri: vreau pace! Pace şi pâine, Doamne, pâine şi pace!  Dumnezeu m-a ascultat. La 3 iulie, 1942, am fost împuşcat în faţă de la o distanţă de 15-20 de metri, de-un glonte de pistol automat. Dumnezeu mi-a dat exact ce am cerut. Am fost rănit. Puteam să mor, sau să rămân mutilat, sau mut. Glontele a intrat printr-o parte a nasului şi a ieşit pe sub maxilar, distrugându-l. Doar câţiva centimetri şi ar fi atins creierul. Mi-am pierdut toţi dinţii, dar am scăpat de iadul de la Sevastopol.

- 3 -

În ultima şedinţă a tribunalului, un spurcat de procuror, a cerut să-mi aplice litera "H", din codul penal. Asta însemna pedeapsa cu moartea. Dumnezeu nu m-a p r sit nici de data asta. Tribunalul ă ă mi-a admis noi expertize contabile şi tehnice, în urma cărora mi s-a comutat pedeapsa cu moartea, la douăzeci de ani temniţă grea.

- 4 -

În minele de aur, de la Musaru, dintr-o greșeală, am atins cu-n sfredel de oţel, firele

electrice pe care culisa troleul locomotivei de mină. Am fost aruncat la pământ,

inconştient.

Dumnezeu, însă m-a ocrotit: celălalt capăt al sfredelului a atins marginea vagonetului şi mare parte din energia electrică s-a scurs în pământ. Am fost trei deţinuţi electrocutaţi, dar au reuşit să ne reanimeze imediat, astfel că a două zi eram buni de muncă.

- 5 -

Tot în minele de aur de la Musaru, a fost o minune Dumnezeiască, de nu m-am prăbuşit în adâncurile unui "viper" (puţ), de 250 de metri. Am vrut să înclin vagonetul plin cu minereu, să-l golesc în viper. Fiind prea greu, m-am ajutat punând piciorul de mânerul lateral al vagonetului. Talpa mi-a alunecat şi-n timpul căderii m-am apucat cu mâinile de marginea vagonetului. Toate astea într-o fracţiune de secundă, n-am avut timp de gândit. Pe urmă mi-am dat seama, că dacă m-aşi fi prăbuşit, toţi vagonetarii, care veneau în urma mea, ar fi turnat peste mine tone de minereu.

- 6 -

În timp ce traversam Atlanticul, să mă întâlnesc cu Anca şi cu George, s-a defectat unul dintre motoarele avionulului cu 350 de pasageri. Piloţii au fost nevoiţi să aterizeze forţat, pe un aeroport, New-Seatle, din nordul Californiei, care era cel mai aproape. Depanarea a durat 6 ore. Anca şi George mă aşteptau pe aeroportul Los Angeles. Ce s-ar fi întamplat dacă motorul s-ar fi defectat departe de orice aeroport, deasupra oceanului? Cineva a avut grijă să nu se întample aşa. Cu Dumnezeu m-am întâlnit de mai multe ori, fie în tranşee, fie în adâncul minelor de aur. Pe Cel care ne-a frământat din lut şi ne-a dat viaţă suflând peste noi, L-am renegat o singură dată. Atunci când am fost martorul unei tragedii apocaliptice. Eram într-o stepa ruseasc , pe-un viscol i un ger de -20º C. O coloană de prizonieri ruşi, toţi copii între 12 şi 14 ani, desculţi, însetaţi, flămânzi, cu picioarele degerate, înnegrite până la genunchi, erau transportaţi între baionete, în lagăre.

"Atat de mult am blestemat Părinte, Tu însă, Bunule, nu lua aminte, nu asculta ce spune-un rob nebun, ce-ar face cerul şi pământul scrum."

***

În dimineaţa zilei de 30 aprilie, 1958, abia răsărise soarele. Pe strada Silvestru, colţ cu Popa Petre mirosea a liliac. Am plecat, ca de obicei, la servici. Ştiam că sunt urmărit, de cum ieşeam şi până intram pe poarta Uzinelor 23 August, unde eram contabil. În ziua aia n-am mai ajuns acasă. Abia după nouă ani şi jumătate aveam să mă întorc, după ce am stat în celulele închisorilor comuniste, am lucrat în lagărele de muncă forţată, să-mi execut pedeapsa. Douăzeci de ani de temniţă grea. Şapte mii trei sute de zile am lipsit de-acasă. Când m-am întors, casa mea avea altă adresă. Era în Drumul

Taberii, pe strada Bujoreni 39.

Cei nouă ani şi jumătate i-am executat în:

1 - celulele arestului Miliţiei Capitalei, din Calea Victoriei, 39, dar nu sub numele meu de botez, ci sub numărul 83, număr pe care mi l-au dat "spurcaţii", când m-au încarcerat,

2 - în celula fără număr, din Arestul securităţii Statului, din strada Uranus, în Bucureşti, sub inițialele "P.S."

3 - în celula 189, din închisoarea Văcăreşti. Aici cu lanţuri la mâini şi picioare, de trei şi de şapte kg. sub numele de "bandit şi duşman al poporului",

4 - în celula 23, cea a condamnaţilor la moarte, din închisoarea Văcăreşti, unde eram obligat să mă învârt în jurul unui ax fixat în mijlocul celulei, cu o pauză de cinci minute la fiecare oră. "Manejul" ţinea şase ore pe zi. Aici am păstrat numele de "bandit şi duşman al poporului",

5 - în minele de aur, din localitatea Musaru, lângă Deva, la o adâncime de 250 de metri, pe orizontul "Maria". Aici am avansat de la vagonetar, la perforator de filoane de aur, cu maşina de aer comprimat, apoi miner gradul întâi şi în final am ajuns pontator de minereu. Aici purtam numele de "domnule deţinut",

6 - la Baia Mare, ca săpător la fundaţiile unei uzine de cupru, cu acelaşi nume: "domnule deţinut",

7 - în lagărul de muncă forţată din Delta Dunări - Luciu Giurgeni - la construcţii de diguri, recoltat de porumb, ceapă, sorg, la făcut mături, din sorg, mulgător de vaci, îngrijitor la o maternitate de scroafe de reproducţie, contabil la orezărie şi în final, brigadier peste 120 de deţinuţi. Toate acestea sub numele de "domnule deţinut" şi "domnule brigadier."

 

ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII

 

La 23 martie şi respectiv la 17 august, 1987, toţi trei ne-am stabilit definitiv în America, în sudvestul Californiei, în oraşul Anaheim. Motivul pentru care am ajuns aici, a fost că, Anca a fost chemată în vizită de o prietenă. Clima de aici este un mare avantaj, plus ajutorul social, care este cel mai mare din America, California având o situaţie economică bună.

Primii europeni, care au explorat această ţară au fost Cabbrilo, în anul 1542 şi Drake, în 1579.

Vecinii noştri sunt: la nord statul Oregon, la sud, statul Mexic şi prietenosul ocean Pacific, iar la est, statele Nevada şi Arizona. California are o populație de treizeci şi două de milioane de locuitori, din care 69 % albi, 7,4% negri, 9,6% asiatici şi 25,8% mexicani. Capitala este Sacramento.

Atât noi, cât şi majoritatea est-europenilor şi au părăsit patria, fiindcă n-au putut fi

socializaţi. Au refuzat să fie cel mai preţios capital într-o ţară comunistă.

Pentru cei veniți aici, din tradiţionala Europă, toate realităţile americane sunt descumpănitoare. Unii încearcă sa facă o comparaţie, dar şansele sunt puţine, pentru că nu poţi compara două lucruri care sunt diferite.

În comparaţie cu multe ţări din lume, America este ţara libertăţilor depline. Fiecare este liber să devină ceea ce vrea, dacă poate. Miliardar, sau criminal. De oriunde am fi venit, libertatea americană este unul din darurile ce ni le-a făcut Dumnezeu, celor ce am ajuns în această ţară. Americanul de rând, din orice strat social, nu are de ce să se plângă, cu privire la mâncare, sau îmbrăcăminte. "Sărăcia americană" porneşte întotdeauna de la strictul necesar, plus încă ceva. Bine-nţeles cu unele excepţii, homeless-i, de exemplu, oamenii bolnavi mintal, be ivii, sau ţ drogaţii, care nu se pot conforma sistemului.

America îşi are şi ea păcatele ei. Are o poliţă de plătit, a cărei scadenţă nu e prea îndepărtată, se-apropie cu paşi repezi şi siguri. Civilizaţia americană a atins paroxismul, tehnic, cultural însă, lăsa de dorit. Libertatea a depăşit orice limită. Delicvenţa este la scară internaţională. Imperiul american se clatină, este în agonie.

În cei 11 ani de când locuiesc aici, în acest conglomerat de popoare, fiecare cu civilizaţia şi cultura lor, m-am îngrozit de tot ce am văzut şi văd în fiecare zi, în ţara cu cele mai depline libertăţi şi cele mai mari crime. Elevi din cursul inferior de liceu, îşi împuşcă profesorii şi incendiază bibliotecile, răpiri de persoane, în special copii, atentate de cale ferată, incendieri de biserici şi păduri, homosexualitate şi lesbianism legiferate, pastori care oficiază căsătorii între persoane de acelaşi sex, amplasări de bombe în arii aglomerate şi în avioane şi încă multe altele.

Există o mare discrepanţă între bogaţi şi săraci.

Într-o zi eram după cumpărături şi, într-o parcare, mi-a atras atenţia o maşină mai deosebită, din care a coborât o fată frumoasă, cam sumar îmbrăcată şi desculţă, avea tălpile negre de asfaltul prăfuit şi încis. La intrarea în super-magazin a fost întâmpinată de un bărbat în jur de 30 de ani, care avea mâna dreaptă amputată din umăr. De ciotul stâng, cât rămăsese, era agăţată o pancartă de carton negru, legată cu o sfoară, pe care el scrisese cu cretă albă, pe care o ţinea în gură: va rog, ajutaţi-mă, nu mai am pâine pentru copii. Era încadrat de cei doi copii ai săi, între doi şi trei ani, care stăteau cu mânuţele întinse, aşteptând mila care nu mai venea.

Am vrut sa văd ce atitudine va avea fata aceea frumoasă faţă de cei doi copii flămânzi, al căror tată nu mai putea să muncească deşi era tânăr şi dornic de muncă. Fata a intrat in supermagazin, distrată, fredonând, fără să lase în mânuţele întinse măcar un cent. N-a schiţat măcar un gest de compasiune faţă de tatăl lor, care nu din vina lui nu mai era acum decât un mare mutilat.

***

Doamne, cu ce antiteze poţi fi confruntat la fiecare pas în ţara cea mai bogată din lume şi cu cele mai depline libertăţi! O fată de miliardar, într-o maşină care costă o avere şi, la un pas de ea, direct pe asfalt, alţii sub un pod, cei mulţi şi flămânzi n-au nici un acoperiş. Ce flagrantă, ce strigătoare la cer inechitate! N-aş vrea să mă catalogaţi ca o victimă a şocului viitorului, sau ca pe un iresponsabil adept al utopicei doctrine materialiste, pentru care am avut şi am o aversiune organică. De fapt, motivul principal, care ne-a determinat să pornim în exod spre lumea liberă, a fost tocmai această aversiune.

***

Aseară când am deschis televizorul, crainicul anunţa că a fost capturat unul dintre cei mai sadici criminali din istoria justiţiei. Un molestator de copii, pe care-i strangula. 21 de copii a omorât. A fost condamnat la scaunul elecric. Dar, cei de la drepturile omului au sărit în apărarea lui, pretextând că, pe scaunul electric, în ultimele secunde, condamnatul suferă dureri mari şi nu este uman. Tribunalul a fost obligat să schimbe sentinţa la moarte prin injecţie letală. Eu nu mai înțeleg nimic! Se poate, oare, face o comparaţie între durerile fizice, de 10 secunde, ale acestui sadic şi durerile psihice ale celor 21 de mame, marcate pe viaţă?

***

Cu câteva zile în urmă am fost la Catedrala de Cristal, unde am asistat la o predică, urmată de un concert. Ca un oarecare spectacol. Pastorul, cu o elocvenţă demnă de invidiat, a făcut un paralelism între legendarul strămoş, Adam şi tineretul din zilele noastre. Printre altele, afirma că, dacă Adam a greşit, care nu avea decât două tentaţii, un pom oprit şi o Evă, cum să nu greșească şi acest tineret, cu atâtea tentaţii, libertate absolută, bani, maşini la discreţie, un pistol în buzunar, dispunând de viaţa oricui şi atâtea Eve? Refuz să cred ca pastorul a făcut aceste afirmaţii, în ideea de-a acorda

circumstanţe atenuante, acestui tineret pierdut.

Scepticul nostru gânditor, autoexilat se întreabă: "oare mania vine de la Dumnezeu, sau de la diavol? Şi de la Unul şi de la celălalt: cum altminteri să-ţi explici că visează galaxii întregi, pe care să le facă praf şi pulbere şi e disperat că nu are la indemnă decât această planetă? O civilizaţie incepe să decadă din clipa in care viaţa devine singura ei obsesie. Crucea începe să se incline. Din simbol devine un material perisabil. Nimic nu prevesteşte că posibilităţile ei vor naşte un rival al lui Bach,

Shakespeare, Michelangelo, Buonarotti, etc. Ca şi după căderea Athenei sau a Romei, va interveni o lungă perioada de pauză."

***

Se spune că emigran ii sunt cele mai controversate in e umane: fi înainte de plecare se gândesc prea mult la viitor, iar după, sunt obsedaţi de prea mult trecut. În nici una dintre cele două situații, prezentul nu este de loc protejat.

Să nu uităm că, atunci, când toţi trei am pornit in exod, o parte din fiinţa noastră a rămas acolo, unde ne-am lăsat morţii noştri. Rememorez, nostalgic, viaţa de la Tismana, acolo unde am văzut pentru prima oară lumina zilei, primul răsărit şi apus de soare. Lanul auriu al spicelor de grâu, legănându-se în vânt şi năvalnicele valuri ale râului Tismana, dând naştere unei nemuritoare simfonii.

Pe la 7-8 ani îmi plăcea sa merg în urma plugului şi să privesc cum, din fi brazdă răsturnată se ridicau, sus de tot, spre ceruri, nori de aburi. Ce altceva puteau fi acei aburi, dacă nu aburii din pâinile calde, rumene şi sfinte, pe care mama le scotea de pe vatra încinsă a cuptorului. Mirosea a pâine caldă până la capătul celălalt al satului. Ca să nu mai vorbesc de gutuile mari, altoite, pe care bunicul meu, din partea tatei, le punea la păstrare, pe timpul iernii, într-o bucătărie de vară. Umplea odaia până la tavan, cu fân proaspăt cosit, în care îngropa gutuile. Prin cuie agăţa ciorchini de struguri Tămâioşi, mari şi parfumaţi, care se păstrau până la Paşte.

Când deschideam, să iau gutui, ca să le coc pe vatră, miros dumnezeiesc mă împresura, amestecat, de tămâioşi, de flori de fân şi de gutui. Sunt dispus oricând sa fac schimb în natură. Aş da o mie de portocale de California, pentru o singură gutuie de Tismana. Aş da o mie de alune americane, pentru o sută de nuci de Roşu, o tonă de suc de portocale de Florida, pentru un ulcior cu apă rece, limpede precum cristalul, de la izvoarele de munte, de lângă mânăstirea Tismana.

Strămoşii mei cu apa asta îşi potoleau, ei, setea. "Atunci când tăcuţi şi arşi de soare munceau din greu pământul cu mâinile crispate pe plugul lor de lemn." Chiar i acum, de-aici de peste "marea cea mare", pe coasta ş docilului Pacific, deşi s-au scurs de-atunci peste şapte decenii, parcă aud, purtat de valuri şi de vânt, dăngănitul clopotelor, sau toaca de vecernie, chemând credincioşii la întâlnire cu Dumnezeu. Văd uliţele satului pline de bărbaţi, femei şi copii îmbrăcaţi de sărbătoare, îndreptându-se către biserică, toţi cu suflete curate. De câte ori merg la ocean, stau ore-n şir, până ce soarele "se uită înapoi". Atunci pe toată-ntinderea oceanului se-aşterne-o pace absolută. Şi nu se-aude decât foşnetul calm al valurilor. Un foşnet obosit de-atâta depărtare străbătută, pe drumul fără pulbere.

Valuri se sparg de ţărm, risipindu-sein spumă. Pe coama lor aduc din depărtări, freamătul frunzelor din "Plopii fără soţ", dialogând cu toaca vecerniei de la mânăstirea Tismana. Năvalnice, nostalgice, neîntelese şi obsesive aduceri aminte. Abia acum am înţeles cu-adevărat, exilul pe viaţă, impus lui Ovidiu de Augustus, în îndepărtata cetate Tomis.

Aud duhurile voievozilor noştri, la sfat, în miez de noapte. Ascult şi nu respir. Se răsuceşte în mormântu-i Mircea-Voievod. Dă lespedea de-o parte şi-n crucea nopţii se porneşte să cutreiere codri deşi. Face apelul oştenilor căzuţi în lupte drepte. Umbra lui Mircea nu-şi află odihna, până ce nu va nimici vrăjmaşul. Ascult mereu şi mai atent şi aud cum valurile bătrânului, vijeliosului Olt, martor atâtor bătălii, izbesc fără-ncetare în cadenţă, zidurile vechi acoperite cu muşchi, ale mânăstirii Cozia.

***

Îmi lipesc urechea de nisipul plăjii, care încă mai este cald şi-ascult. Sunete grave, clopotele de la Putna, fac să vibreze tot nisipul de pe-ntinsa plajă. Văzând ne pace pe trupul Moldovei, voievodul nostru-cel-mare şi sfânt şi-a dat la o parte cinci secole de pământ şi a ieşit să-şi adune toţi plăieşii, a căror platoşe încă n-a ruginit şi într-un iureş să se năpustească asupra eternului vrăjmaş. Ascult. Aud cum, pe măsură ce vraciul răsuceşte tot mai adânc, în rană, fierul înroşit, scrâşnind din dinţi de prea multă durere, sfântul voievod de la Putna, cu glas din ce în ce mai stins rosteşte "Tatăl nostru." Ţinând crucea în mâna dreaptă, împăcat cu Dumnezeu şi cu sine, aripile marelui voievod s-au frânt şi-odată cu apusul soarelui şi-a dat sfârşitul.

***

Deschid televizorul şi numai ştiri de groază. Crainicul azi anunţă că terorişti au pus o bomb într-un avion cvadrimotor. To i pasagerii, 249, dintre care 19 ă ţ erau copii, au murit. Avionul s-a prăbuşit în Florida, într-o mlaştină adâncă plină de crocodili.

***

Unele canale de televiziune îşi deschid emisiunea cu slogane ca: "Încotro America?", "Trezeşte-te America!", sau "Bună dimineața, America!" Vreau să mă inorc la mama natură, ignorând adaosurile civilizaţiei: tehnica şi urbanizarea. Visez la o lume fără avion, locomotivă, automobil, televizor, telefon,

dinamită, pistol, rachetă. Fără alimente conservate şi tratate cu chimicale. Aş vrea să mă întorc la păstorit, vânat, arc şi praştie, la amnar, iască şi cremene. Vreau o lume în care să mă deplasez, dintr-un loc în altul într-un car tras de doi boi, fără spaima ca voi fi devorat de reptile.

Ştirile urgente să se anunţe prin tragerea clopotelor, la biserici, alungând astfel ateii şi sataniştii ce vor fi vrând să le incendieze. Conflictele armate, dintre naţiuni, să fie rezolvate, ca pe vremea filistenilor, când uriaşul Goliat, a fost ucis de evreul David cu o piatră aruncată cu praştia. Atunci a murit unul singur, în timp ce-n al doilea război mondial au murit nouă milioane de luptători, nemaipunând la socoteală cei douăzeci de milioane de invalizi, pentru tot restul vieţii lor.

Încă un argument că filozofii din antichitate, sau chiar oamenii de rând erau mai coerenţi, gândeau mai profund, mai logic, decât în evul mediu, cei din timpul renașterii, sau contemporanii noştri.

M-am întrebat mereu, de ce nu se mai nasc titani de talia lui Arhimede, a lui Confucius, al cărui nucleu era umanismul? Unul ca Socrate, mare gânditor al antichității - o vastă enciclopedie la purtător - care de câte ori era întrebat cum de ştie atât de multe, răspundea interlocutorilor lui: "ştiu că nu ştiu nimic." Sau unul de talia lui Bach, care compunea muzică pentru Dumnezeu. Unul ca Beethoven care, surd fiind, a compus capodopere. Un Eminescu, adevărat geniu, luceafăr al poeziei româneşti. Un Shakespeare, Edison, Newton, marele geniu al renaşterii, Michelangel Buonarotti, care a dat viaţă marmorei şi a făcut-o sa vorbească?

"Civilizaţia este contra naturii, viaţa animalelor este mult mai curată şi ai morală decât a societății umane, care reprezintă sursa răului din om. Prin identificarea şi distrugerea bazelor egoiste şi nenaturale ale civilizaţiei omul poate recăpăta statutul adamic. Trebuie să eliminăm tot ce este specific uman." (revista Dilema)

***

Duminica trecut am fost, iar, la Catedrala de Cristal. ă Mândria arhitecturii californiene, e făcută din oţel, dura-luminiu, sticlă, marmoră albă, neagră şi roşie. Are o capacitate de 3.500 de locuri, o formaţie de 150 de corişti şi o orgă rarisimă. Răsăritul soarelui la Catedrala de Cristal proslăveşte ziua făcută de Dumnezeu, creând fiecărui vizitator un gând inspirat. O întruchipare de lumină şi spaţiu, grandoare şi intimitate, ea inspiră publicul şi uimeşte arhitecţii. Reflectând semnul crucii, deşi nu o pot numi biserică, Catedrala de Cristal dăinuie ca un monument, în credinţa că totul se poate. Statuia lui Iov, din marmură albă de Virginia, care imploră cerul, este aşezată într-un spaţiu verde dintre catedrală şi Turnul Speranţei.

***

Michelangelo Buonarotti, "tu, care ai fost zămislit in zodia puterii şi a sensibilității, tu, care ai dat viaţă marmorei şi ai făcut-o să vorbească, tu, care ai fost hărăzit să porţi zbuciumul unei omeniri la o răscruce a existenţei sale, cu geniul tău, care a spintecat veşnicia", trezeşte-te din preţiosu-ţi somn, ridică-te doar pentru o clipă din mormânt şi priveşte Catedrala de Cristal, scăldată în soarele californian.

***

Sâmbăta trecută am fost pe coasta de vest a Pacificului, în portul Long Beach. Un oraş frumos, cu o populaţie de un milion de locuitori. Aici este ancorat cel mai mare transatlantic din lume, Regina Maria. Până seara n-am reuşit să-l vizitam în întregime. Câteva repere ale acestui colos de oţel plutitor. E lung de 340 de metri şi poate transporta 2.500 de pasageri. Are 160.000 de cai putere, 21 de lifturi, 27 de saloane publice, 700 de ceasuri. Restaurantul are în dotare 5.000 de pahare, 21.000 de feţe de masă, 210.000 de prosoape şi 30.000 de cearceafuri. În timpul celui de-al doilea război mondial a transportat trupe anglo-americane, pentru debarcarea în Europa. La ecare c l torie consuma peste fi ă ă 400.000 de kg de alimente. Regina Maria a fost pentru Hitler, tot timpul, un coşmar. A oferit un premiu de un sfert de milion de dolari şi cea mai înaltă decoraţie germană, celui care-l va scufunda.

***

Am vizitat de două ori una din cele mai mari grădini zoologice, din oraşul port la Pacific, San Diego. La o distanţă de 300 de km de casa noastră, oraşul este graniţă cu Mexicul. Grădina are peste 800 de specii de animale, păsări şi reptile. Poţi s-o vizitezi cu piciorul, pe alei asfaltate, cu maşini platforme, care au ghizi şi cu funicularul. În portul ăsta, americanii au o parte din flota lor navală atomică. Tot aici este şi poarta ilicită de intrare în America, a mexicanilor. Polițiștii şi grănicerii arestează zilnic sute de infractori, pe care îi încarcă în maşini şi-i transportă înapoi. A doua zi situaţia se repetă.

***

Uneori, mergem pe plajele de pe litoralul Pacificului, doar la 40 de km de noi. Drumul până a colo e un vis. Pe ambele părţi ale freeway-ului se întind ferme cu plantaţii de portocali, lămâi, căpşuni, viţă de vie. Cât vezi cu ochii, flori ornamentale specifice Californiei, care-ţi desfată privirea, tot soiul de aloe, cu flori diferite, floarea păsării paradisului şi alte multe, ale căror nume nu-l cunoaştem. În centrul oraşului, la tot pasul, galerii de artă, antichităţi şi bineînțeles şi obiecte de bâlci.

La noi nu ninge niciodată. Când ni se face dor de iarnă, mergem la munte. Avem de parcurs 260 de km, pe drumuri asfaltate, până la 2.200 de metri altitudine. Ne păcănesc urechile şi la urcare şi la coborâre. Primăria a instalat la munte şi pe litoral grătare, mese şi scaune fixate în beton, că aici se fură, şi ţâşnitoare cu apă rece. Noi avem un Chevrolet-station, clasic, cu 8 cilindri, 6 locuri şi 185 de cai putere. Ca floră, până la 800 de metri, întâlnim mesteacăn, fag şi stejar, mai sus creşte bradul şi pinul, alte varietaţi decât cele cunoscute. Ca faună, avem ursul brun, care e stema pe drapelul Californiei, râsul, leul de munte. Uneori leul de munte coboară până în zonele locuite şi mai atacă, nu numai animale mici, câini și pisici, dar și copii. E ocrotit de lege, nu te poţi atinge de el.

***

În urmă cu o lună am văzut, la televizor, o luptă de stradă, care a durat mai mult de o oră, între circa 200 de poliţişti şi doi spărgători de bancă. Unul era românul Mătăsăreanu. Au fost capturaţi. Mătăsăreanu a fost grav rănit, pierdea mult sânge. A murit pe trotuar, unde fusese împuşcat, deşi avea vestă de protecţie profesională. Familia lui a dat în judecată poliţia din Los Angeles, că n-a adus medicii mai repede şi l-au lăsat să moară, fapt pentru care au cerut despăgubiri de cinci milioane de dolari.

***

La 14 decembrie '97 am fost la un concert de colinde româneşti, susţinut de Ştefan Hruşcă, la nouă noastră biserică, din Anaheim.

***

La 17 decembrie '97 am fost în portul Long Beach, să vedem a 64-a ediţie a tradiţionalei parăzi de iahturi. Ne-a plăcut foarte mult şi tot foarte mult am dârdâit. Era nouă seara şi briza oceanului foarte rece.

***

Şi, acum, câteva din preocupările noastre zilnice.

Lui Anca îi place să viziteze supermagazinele, să facă târguieli în perioada de reducere a preţurilor. În ultimul timp, comunitatea românească a construit o biserică frumoasă, aşa că, Anca a mai pictat şi icoane pentru biserică. Evident gratuit, că biserica nu are fonduri. Până acum, biserica, inclusiv terenul au costat cam şapte sute de mii de dolari. Bani donaţi.

Eu, ca şi alţi români, am prestat ceva ore de muncă voluntară. Mă duceam şi veneam pe jos, cam un kilometru şi ceva (un singur drum). George lucrează de la 7 dimineaţă la 11, la o companie de aparatură electronică, pentru sere. De la 3 la 8 seara, la un patron pachistanez, care are o companie de copiat, convertit casete video, mai ales programe scurte de televiziune.

Eu sunt mai mult prin bucătărie îmi place să gătesc şi lor le place să mănânce, ca şi mie, de altfel, dar la mâncarea asta nu strică de loc şi-un vinişor roşu, cât de vechi ar fi, nu mă deranjează. Când sunt ieftiniri, o butelcuţă de 4 litri costă 6,99 dolari. Şi e destul de isteţ, are 13 grade.

Din când în când, mai prepar și câte o ciorbă de burtă, "a la Buftea". Îmi place foarte mult, dar numai eu o mănânc, lor nu le prea place. Am, înregistrate pe casete audio, arii şi coruri din opere celebre, îmi place să le ascult la căşti, iar pe canalul 21, la televizor pot sa văd o grămadă de filme clasice, unele le-am văzut cu mulţi ani în urmă, când eram elev, sau student. Atunci mi-au

plăcut foarte mult, acum mi se par cam desuete. Am depus actele, toţi trei, pentru cetăţenie, am fost la un interviu, aşa cum cere legea, dar dintre toţi, numai eu am fost la ceremonia de jurământ şi am primit "diploma" de cetăţean american. Sunt un om cu două cetăţenii, română şi americană. Anca şi

George mai au de aşteptat.

Locuim lângă Primăria şi Camera de Comerţ ale Anaheimului. Oraşul are trei sute de mii de locuitori albi, asiatici, mexcani şi negri.

Apartamentul nostru are două dormitoare, o sufragerie spaţioasă, o bucătărie în stil american, fără uşă, direct din sufragerie. Bucătăria are totul electric, aragaz, microwave, maşină de spălat vase, pe care noi n-o folosim, la trei persoane nu sunt aşa multe vase murdare. Balconul este, mai degrabă, o mică terasă, plină cu ghivece de flori, pe care le hrănesc cu îngrăşământ special. La subsol este garajul comun. Avem şi-un paznic de noapte, dar e mai sigur să nu laşi nimic de valoare în maşină. Lângă oficiul de închiriere, complexul are o sală de gimnastică, cu toată gama aparatelor de specialitate şi un bazin. Folosinţa lor, precum şi a unui jacuzzi, care este lângă apartamentul nostru, este inclusă în plata chiriei, 1.505, 95 de dolari lunar. Noi am făcut contract anual, aşa că la data reînoirii contractului, dacă proprietarul găseşte de cuvinţă, ne mai dă câte un bonus de 25 de dolari, dar numai pe o lună şi ne spală mocheta, o singură dată pe an. Avem aer condiţionat, central şi încălzire la fel. Avem un sistem de alarmă, în caz de incendiu, în tavan se declanşează jeturile cu apă.

Cheltuielile de întreţinere şi reparaţii, atâta vreme cât stricăciunea nu e din vina noastră, intră în chirie.

 

CÂTEVA CUVINTE DESPRE STATUIA LIBERTĂŢII

 

Este amplasat la intrarea în portul New York. A fost donat ă ă de francezi (sculptată de Frederic Auguste Bartholdi ), în semn de prietenie faţă de Americani, în 1886. Este făcută din fier placat cu cupru, oxidat de vreme. Postamentul e din granit, reîntărit cu beton. Cântăreşte 225.000 kg. În înălţime, de la fundaţie la torţă, este de 92,99 metri, lungimea mâinii are 5 metri, degetul arătător are 2,44 metri. Capul, de la bărbie la craniu are 5,26 metri, lungimea nasului 1,48 metri.

Pe piedestalul statuii este gravat un poem scris de Emma Lazarus: "nu tocmai ca un gigant grec, de bronz, iată, aici pe ţărmul spălat de apa oceanului nostru, cu un picior pe-o insulă, cu celălalt pe alta, stă poarta apusului. O femeie măreaţă, cu o torţă in care-i închisă o flacără. Ea este mama exilaţilor. Torţa ei trimite un luminos "bine-aţi venit!" in lumea întreagă. Ochii ei blânzi veghează podul aerian al oraşului". "Păstraţi-vă pământuri antice povestita pompă", strigă ea cu buzele mute.

"Daţi-mi mie obosiţii voştri, săracii voştri, mulţimile voastre confuze, tânjind după libertate. Trimiteţi-mi pe cei fără casă, pe cei pierduţi in furtună. Eu imi voi ridica torţa, deschizând o poartă de aur."

 

SFÂRŞIT

 

Prof. Nicolae N. Tomoniu pentru autorul Stelian Popescu de la Tismana

Articol scris pentru Anci. 

 

  Alte ARTICOLE

 

Site www.tomoniu.ro

 

pareri@tomoniu.ro