Amintiri din copilăria mea pe Valea Tismanei - (N. N. Tomoniu)

 

Badea Gheorghe Coşbuc la Tismana - (N. N. Tomoniu)

 1. Amintiri din copilăria mea pe Valea Tismanei

- Motive pentru a scrie cartea aceasta -

 George Coşbuc a lăsat la Tismana rădăcini adânci în sufetul oamenilor care l-au cunoscut, în amintirea rudelor sale de aici și a dascălilor care au primit pentru noua lor școală din 1925, înzestrări valoroase de la soția sa, Elena Coșbuc.

M-am născut la două luni, două săptămâni și șase zile de la întoarcerea armelor împotriva nemților și tată-l meu, Nicolae I. Tomoniu, a cerut să fie demobilizat având o fetiță și un copil pe cale să se nască. Strategia tacită a demobilizării unor trupe din armata română, pentru a nu lupta contra unor foști camarazi nemți, a contat și ea dar așa cum povestea taică-meu, hotărâtoare au fost două seturi de pietre de brichetă, primite la Kerci de la un caporal neamț, care au ajuns unde trebuie. Casa noastră nouă nu era terminată iar ce-a veche trebuia dărâmată și împărțită frățește, așa că, taică-meu s-a angajat casier la Ocolul Silvic, care oferea locuință pentru salariați.

Aici m-am născut eu, în aria străvechiului oraș medieval din jurul Mânăstirii Tismana care devenise stațiune climaterică prin sârguința celor care înființaseră, la 20 aug. 1908, Societatea „Dorna Tismana” după numele părții nordice a râului Tismana, Dorna, apă învolburată la fel ca inimile membrilor societății: poetul George Coșbuc, librarul George Sfetea, tipograful Nicu D. Miloșescu, arhimandritul Corneliu Săbăreanu de la mănăstire, preotul iconom D. Lungulescu, proprietarul morii de pe Dorna, Gheorghe Petrescu, conductorul C. Popescu  și deputatul-țăran din Târgu-Jiu, Dincă Schileru.

Vilele din perioada aceea din Valea Tismanei erau puține: Sfetea, Danielescu, Roșianu, Miloșescu, Chiricescu, Lungulescu, Puiu dar erau și imobilele pentru servicii, moara Petrescu, morile și piua  mânăstirii, varnițele I. D. Popescu, restaurantul Rozica, Ocolul Silvic, postul de poliție și spitalul cu grădina de zarzavat a societății Dorna, pe lângă tipografia, fabrica de lumânări și Sanatoriul Corpului Didactic ce țineau de mănăstire.

Aici, în casa angajaților ocolului silvic mi-am petrecut primii ani din viață, învățându-mă să merg prin aleile cu trandafiri  ale ocolului silvic, prin Parcul Chihaia brăzdat de Aleea Tainelor a lui Coșbuc, bând apă de la Fântâna Chihaia și odihnindu-mă la Masa Fraților unde Coșbuc, odinioară, stătea la sfat cu istoricul literar și profesor italian la Universitatea București, Facultatea de Litere și Filozofie, Ramiro Ortiz pe tema Divinei Comedii. Coșbuc, pusese la cale revista „Semănătorul” împreună cu Alexandru Vlăhuță și cântase prima variantă a unui imn național împreună cu compozitorul Alfonso Castaldi pe versurile poeziei „La arme” scrisă de redactorul lui de la „Semănătorul”, Șt. O. Iosif.

 Cînd m-am deprins bine să vorbesc și să înțeleg pe cei din jur, am fost copilul răsfățat al unei rude cu Elena Coșbuc și anume, Rozica Popescu. Vizavi de „casa” mea provizorie era restaurantul „La Rozica” al doamnei Rozalia (Rozica), a doua soție a lui Ion D. Popescu, negustor, frate vitreg cu Mișu Popescu, primarul Tismanei, căsătorit cu Zagora (Zaga), cumnată cu George Sfetea care ținea pe Draga.[1]

 

Nu întâmplător Badea Gheorghe (Coșbuc), așa cum era cunoscut în sat[2], își cheamă toate rudele de la Tismana, majoritatea Popești, la 15 august 1901, în ziua Sântămăriei Mari și fac împreună o fotografie ca amintire, pe care o puteți vedea, chiar de două ori, în paginile următoare.

În imagine: Emil Popescu cu băiatul său Mihăiță, la dreapta, mama sa, doamna Rozica ce ținea restaurantul. Pe stânga, după copacii care se văd, era locuința provizorie a familiei Tomoniu

Doamna Rozica era o femeie tare de treabă. Mi-a rămas întipărită în minte ziua când m-a luat de mână și m-a dus la restaurantul ei și mi-a dat o tocană cu mazăre. Am ținut momentul în minte toată viața pentru că muma, fată de cioban, mă hrănea cu lapte, brânză și ouă, supă de legume și era pentru prima dată când mâncam o tocană de la restaurant. Încă de mic muma mă învățase o seamă de cântece ciobănești pe care i le cântam doamnei Rozica și fiului său Emil Popescu ca să mă „tragă” cu bicicleta. L-așteptam la drum și-i strigam: „- Cum bicicleta, cum gata cântecul !”

Apoi, văzând doamna Rozica că am ținere de minte, m-a învățat poezia „Mama” a lui George Coșbuc iar când am recitat-o cum trebuie, nenea Emil, fiul ei, care era planificator la Ocolul Silvic m-a suit într-o zi de salariu pe masa chioșcului ocolului silvic, a pus pălăria lângă mine și așa de frumos am recitat poezia încât pădurarii mi-au pus tot mărunțișul pe care-l primiseră în pălărie. Doamne ce bucurie ! Am tulit-o tot într-o fugă la doamna Rozica pentru a-mi cumpăra o pungă de bomboane lucios colorate și cu ciocolată la mijloc, minunăție de care nu am mai avut parte toată perioada comunismului.

N-am mai avut parte nici de cărțile de desene animate pe care mi le-a trimis doamna Draga de la vila Sfetea, până în studenție când la Timișoara apăruseră la chioșuri revistele Pif franceze.

 În imagine: Emil Popescu la Fântâna Chihaia

        De doamna Draga auzisem mereu de la Doamna Rozica, care-mi spusese într-o zi, că de Crăciun o să-mi facă nenea Emil un băț frumos de colindat dintr-un alun și o să mergem la doamna Draga[3] ca să-i cântăm colinde. ”- Cine-i doamna Draga ?” întrebasem eu. „ - Una din rudele mele, puiule, Draga stă mai sus, pe vale iar Zaga stă mai departe, în centrul satului.”  Dar n-aveam eu treabă ce rude sunt, găsisem iute jucăria și melodia „Draga Zaga, Zaga Draga/ Zaga Draga, Draga Zaga”, așa o țineam de-atunci într-una, mai ales când mă plimba nea Emil cu bicicleta prin pietrele șoselei.

Când ne-am mutat în sat, taică-meu și-a cumpărat bicicletă.

Din păcate, e singura fotografie de când eram copil.

Nu știu câți ani să fi avut atunci, vreo trei-patru, poate cinci, când înainte de a mă duce cu colindatul m-am dus cu muma de mână la Draga să-i ducem niște brânză, noi având pe lângă locuința ocolului și un grajd în care țineam oi. Când am ajuns, am urcat o scară de ciment mare și lungă și am bătut mult în ușă până ni s-a deschis. Parcă văd și acum! Ușa se intredeschisese puțin lăsând să văd o ființă firavă, numai piele și os, cu ochii albaștri ca ai lui muma dar intrați în orbită. Rămăsesem mut, uitasem de  „sărumâna”! „ – Tu ești Victoară[4] ? Dă-mi săcuiul să-l golesc și să-ți aduc banii.” se auzi vocea stinsă a acelei bătrâne doamne pe care mi-o închipuisem altfel a fi doamna Draga, a unui domn mare din Craiova. Ușa se deschisese acum mai mult, cât să arunc o privire: un coridor lung-lung, cu covoare pe jos, uși multe pe stânga și pe dreapta, dulăpioare frumos ornate lângă ele, oglinzi și lămpi cu suport auriu pe pereți. In fundul coridorului, deasupra unei uși, o pendulă rotundă țăcănea rar și, mi se părea mie, parcă sinistru.

Simțisem în aceea ființă o durere sufletească pe care o percep și acum. Ne-am întors tăcuți, pe lângă mănăstire ne-am închinat iar muma, parcă îngândurată și tristă și ea, m-a lăsat la doamna Rozica.

Cum m-a băgat înăuntru, i-am spus pe șoptite:  

” - Doamna Rozica, doamna Draga este bolnavă !”

„ – Nu puiule, a-nceput naționalizarea! O să-i ia comuniștii vila, noi poate scăpăm, avem doar sala, barul, mese și  scaune, bucătăria e una improvizată în spate. Ne rugăm la Dumnezeu să scăpăm !”

Am început să plâng. Nu mai plânsesem de când am pășit peste un șarpe negru, mergând pe poteca dintre niște bălării din fața grajdului cu oile. Muma a sărit spre mine cu un țipăt ireal smulgându-mă de la pământ ca pe un fulg: „ – Șarpele măăăă !”  

Plângeam acum pentru că o să vină un șarpe mare, mare și o să ne ia casele la toți.

*

***

Aveam ca vecini două familii cu oameni buni și de ispravă. Familia negustorului Ion D. Popescu și a părintelui Dumitru Lungulescu. De la doamna Rozica Popescu am învățat ce înseamnă curățenia, așa cum va afirma mai târziu Ramiro Ortiz: „Ajunşi în sat[5], intram la cîrciumă (o cîrciumă frumoasă şi tare curată, cu ferestrele împodobite cu muşcate roşii ca focul!), ceream o oca[6] de vin, pîine şi brînză și ţărăneşte și româneşte continuam să vorbim despre Dante.”  

Preotul iconom D. Lungulescu[7] își construise vila dincolo de Ocolul Sivic, pe aceiași parte a drumului cu noi.

Fiind copil, nu mai țin minte dacă el sau un fiu de-al lui locuia acolo. Cert este că taică-meu se ducea acolo fără mine, probabil eram cam limbut și-i încurcam, gândeam eu. Oamenii mari discută lucruri serioase. Așa bănuiam de îndată ce de acolo, taică-meu venea „acasă” cu un săcuiel de cărți dar niciuna pentru copii. Erau cărți mari, cu coperte groase pe care taică-meu le suia în pod la casa nouă, deși casa nu era terminată.

Lăsa bietul om cărțile lui bisericești pe mâini sigure. Mai târziu am aflat că a fost săltat de securitate împreună cu mai mulți călugări, în frunte cu Sfinția Sa Părintele Iscu, pe motiv că „vorbeau printr-o stație radio cu americanii”.   

1959. Familia Virgil Căpraru în vizită la copiii lui Johan Lemac

Vila Lungulescu a fost, din câte bănuiesc, printre primele naționalizate pentru că acolo a fost adusă familia Johan Lemac, români din părțile sudice ale Poloniei, cu care România se învecina înainte de război. Aveau un băiat, Boris și o fetiță Marta cu care nu țin minte să mă fi jucat, probabil era de țâță sau s-a născut după ce m-am mutat eu în casa nouă din sat. Boris era curat îmbrăcat, cam tăcut față de Emil al Rozicăi și cu greu accepta să ne plimbăm prin Parcul Chihaia, nu bănuiam de ce.

Joaca n-a durat decât iarna aceea, trăgându-ne cu sania lui de fier, raritate pe vremea aceea. Spre primăvară iar am plâns. Au venit niște oameni ciudați la Ocolul Silvic, au strâns toți pădurarii în fața chioscului și s-au răstit la ei să ia de urgență cazmalele și să scoată toți trandafirii din curtea ocolului. Doamne, Doamne ! Aceștia să fie șerpii de care auzisem că vin să ne ia casele?  Deja mă înciudasem de bieții trandafiri, tufe mari cu flori de toate culorile, când, dintre acești diavoli, un șarpe umflat și greu s-a suit cu fundul pe masa unde spuneam eu poeziile. Învârtea o nuia de alun când a răcnit: „Astăzi să terminați, pentru că mâine treceți dincolo să scoateți tufele de aglice”.

Doamne Dumnezeule ! „Dincolo” era Parcul Chihaia, iar aglicele, murele și fragile erau fructele mele preferate! Le strângeam într-un coș de nuiele și le mâncam la Masa lui Coșbuc, treceam puntea, dădeam o mână, două, doamnei Rozica și iute cu grosul la ai mei.

 Am fugit cât puteam de tare „acasă”, plângând, am luat opregele mumii în cap ca să nu mai văd pe nimeni.

Soru-mea, Rodica, m-a luat în brațe și mi-a spus:

„ Lasă Nicule, nu mai plânge că ne mutăm la casa nouă.”

Și a venit abia peste un timp unchiul Gică Tomoniu cu carul ca să ne mutăm. Și când a fost mai cald, pentru că acolo n-aveam nici lemne, nici sobe.

Am mai plâns când m-am dus la grădiniță, nu eram eu obișnuit cu atâți copii în jur și atâta gălăgie. Trăisem singuratic printre rudele lui Badea Gheorghe (Coșbuc) pe Valea Tismanei.

Apoi am început școala și n-am mai plâns, era rușine. Și nu plâgeam eu din orice. N-am plâns la trei ani când cozile de topor sovietice declaraseră regatul „Republică populară” dar țin minte că, în anul 1948, unchiul Grigore Tomoniu, mecanic pe trenul regal a plâns. Ne povestea cum a fost expulzat M.S. Regele Mihai și regreta că intrase în sindicatul muncitorilor de la Depozitul CFR Grivița. „Bine că n-am intrat la comuniști, că vor urma vremuri grele de sărăcie și necazuri, măi nepoților !”

Și așa a fost. Taică-meu a plecat la câmp, a cules de pe urma batozelor spicele rămase, le-a treierat dând uium și s-a întors cu saci de grâu dar și de porumb acasă. Era fericire când tăiam mămăliga cu ața și o amestecam în strachină cu unt și brânză.

Naționalizările, cu „șerpii care ne iau casele” nu începuseră imediat sau cel puțin nu știam eu. Abia prin școala primară și prin clasa a V-a a început prigoana dascălilor. Se naționalizau nu numai vilele dar și casele mai arătoase ale unor dascăli. Pe taică-meu, dacă tot se mutase în sat, l-au chemat la primărie să se ocupe de inventarierea bunurilor naționalizate. La început n-a vrut: „Păi de aia luptai eu la Cotul Donului ? Ca să vând bunurile rudelor și camarazilor mei de luptă din sat ?”

L-a convins dascălul Nicola Chițiba, vecin cu noi.

„ – Nicolae, nu te pune cu comuniștii, fă ce-ți spun pentru că vezi ce se întâmplă ! Pe-ai de la mănăstire i-arestară, pe popa Marcău se zice că-l va lua, pentru că prea vorbește gura fără el. Pe Dumitru îl luară, pe Mișu îl luară. Mie îmi șopti Ion că la el la primărie veni adresă. Să fug că vin securiștii și mă ia împreună cu văru Ion Neferescu. Mă dusei la el, și-i nărod, zice că n-a fugit la Mărășești de un batalion de nemți și fuge acum de o mână de securiști? O să-i ia medaliile date de rege și gata! Eu fug la noapte la Lelești[8] fără el. Tu vezi-ți de treabă, ascultă-i pentru că nu ești pe listă la securitate, ai fost brutar înainte de război dar te cheamă la inventare pentru că ai fost în armată și la cancelarie.”

 Așa a ajuns taică-meu, Nicolae I. Tomoniu, să facă inventarul și să vândă sătenilor bunurile confiscate de la Vila Sfetea de pe Valea Tismanei, aduse în sat în încăperile casei dacălului Dumitru Constantinescu, pe care o inventariaseră alții mai înainte și-i vânduseră bunurile mai de pomană. Fiind atât de ieftine lucrurile „chiaburilor”, a cumpărat și taică-meu o noptieră, o oglidă venețiană, o somieră, o pictură de artă, vederi înrămate într-un singur tablou și… O Doamne ! Pendula pe care o văzusem pe coridor la doamna Draga Sfetea! A costat doar 5 lei și ne-a ținut până prin ’70 când i s-a rupt arcul! Și la somieră au ruginit arcurile ș-am făcut o capră de tăiat lemne din ea. O țin prin curte, prin ploaie, de vreo 45 de ani și n-a ruginit! Făceau capitaliștii oțel amestecat cu aramă, lucru să țină secole, nu glumă.

  Acesta este finalul cumplit al amintirilor mele ce au avut legătură cu urmașii celor ce construiseră  Vila Sfetea, emancipaseră alături de familia Coșbuc, satul Tismana și făcuseră din el stațiune climaterică în timpul regatului !

[1] Atât Zagora cât și Draga proveneau din Voivodina, localitatea Vârșeț unde exista o importantă comunitate de români. Din 2005 avem acolo un consulat general pentru circa 6.000 de români reprezentând cam 11% din locuitorii comunei Vârșeț, aflată la mică distanță de granița noastră.
[2] BÁDE s. m. (Pop.) 1. Termen politicos de adresare către un om matur sau mai vârstnic (de la țară); nene. 2. Termen mângâietor folosit de femeile de la țară pentru bărbatul iubit. [Art.: badea] – Et. nec.
[3] Familia Sfetea era constituită astfel: Costică Sfetea căsătorit cu Elena, George Sfetea căsătorit cu Draga și sora lor mică Elena, căsătorită cu George Coșbuc.
[4] Numele de fată al mamei : Victoria I. Băbău, soră cu Liuța. Frați, Ionilică și Nicolae, plecați la muncă în Constanța, rămași acolo.
[5] De fapt, cei de la Vila Sfetea îi spuneau zonei unde stăteam noi, luncă.
[6] Clondirele de măsurat în litri și ocale le țin și eu minte la barul dnei Rozica. Vedeți detalii la final, „Fotografii legate de conținutul cărții”
[7] Fondator al Societății Dorna Tismana alături de George Coșbuc
[8] Vezi mărturia dnei Popeangă din „Monogr. orașului Tismana”, vol. I