Trecerea poetului în regat

August 1901, la Sanatoriul Corpului Didactic - Manastire

Jos: Alexandru Coşbuc, fiul poetului, student, cu puşca pictorul Ghiţă Barbu Bărbulescu, Polixenia Dobrovicescu cu copii şi soţul, deputatul Dincă Schileru, Popa Matei Popescu, George Coşbuc, cu pălărie şi costum. Sus: Maria, prima soție a lui Ion D. Popescu, Dumitru Gh. Popescu cu prima soţie Floarea Gârleanu şi copii - Constanţa, Constantin, Sebastian - neidentificat copilul cu pălărie. În spate, cu pălărie și ceas de buzunar, îngrijitorii localului. 

2. Trecerea poetului în regat

Decembrie 1889 – După anii de ucenicie în gazetărie cu Ioan Slavici, aug.1887-dec.1889, la Tribuna din Sibiu, Coșbuc trece Carpații cu recomandarea  acestuia către cercul literar al lui Titu Maiorescu din București. Coșbuc la 21 de ani era vulcanic, Nunta Zamfirei, din perioada sa tribunistă, îl impuseseră în atenția întregii românimi de dincolo și dincoace de munți iar persecuțiile împotriva românilor de peste Carpați se întețiseră.

Badea Gheorghe Coșbuc se strecură prin Vama Cucului  în regat, pe unde treceau din ce în ce mai mulți persecutați, ducându-și lupta sa literară în libertate, care  va culmina cu poezia Noi vrem pământ, (1894) scrisă ca o revoltă ce mocnea în fiecare român și în poet însuși.

3. Mărturii despre prezența poetului la Vila Sfetea de  la Tismana

Sămănătorul, an III, nr.10, oct. 2013, pag.22 și 28. Seria I

            George Coşbuc şi-a petrecut la Tismana nu numai vacanţele la vila cumnatului său George Sfetea. El era legat şi de munca soţiei sale Elena, care era mâna dreaptă a doamnei Draga Sfetea la vila de pe Valea Tismanei. Librarul Sfetea stătea mai mult prin Bucureşti sau Craiova cu fraţii săi, tot librari, iar treburile vilei erau multe. Nici contabilitatea vilei nu o ţinea familia lui George Sfetea, ci vestitul tipograf Nicu D. Miloşescu din Târgu-Jiu împreună cu Costică Sfetea.

La 27 august 1913, Al. Savu, farmacist, ginerele lui Nicu D. Miloșescu scria: «Pentru prima oară am vizitat această localitate de unde plec cu cele mai plăcute impresii şi cu deplină mulţumire de cum am fost primit de amabila doamnă Sfetea.»

Maiorul Prodan, ataşat militar la Petersburg scria la 21 septembrie 1913: «Am rămas pe deplin încântaţi, atât de frumuseţea naturii, cât şi de modul drăguţ cu care ne-a primit doamna Sfetea. E inutil a ne mai face reclamă prin jurnale!»

I.Ş. Nicolescu, avocat al Casei Corpului Didactic din Bucureşti, venit la Tismana pentru a cerceta sanatoriul organizat la mânăstire a fost găzduit la Vila Sfetea, în registrul căreia scria la 2 mai 1914: „în această localitate cei tineri se îmbărbătează contemplând minunile naturii şi monastirea, producţiune a geniului român după descălecare, iar cei bătrâni îşi îndepărtează sfârşitul prin clima, apa, aerul şi modul de viaţă potrivit ei. N-am cuvinte care să exprime în mod exact mulţumirea provocată de bunăvoinţa doamnei Sfetea şi însoţitoarele sale."

Aşadar, Elena - soţia marelui nostru poet naţional - era bine implicată în treburile vilei şi credem că din cauza aceasta Coşbuc şi-a petrecut o parte din viaţa sa de după anul 1901 aici, unde traducea mereu capitole noi din "Divina Comedie" a lui Dante.

Sculptorul Constantin Bălăcescu, cel care a ridicat în Tg-Jiu statuia lui T. Vladimirescu, scria la 15 august 1908: «am fost în anul 1907-1908 şi sper să continui a veni în această splendidă localitate plină de aer, de linişte şi de inspiraţie. Numai eu şi badea Gheorghe (Coşbuc) ştim cât preţuieşte vila lui Sfetea.»

Deci, tocmai «această splendidă localitate plină de aer, de linişte şi de inspiraţie» l-a făcut pe George Coşbuc să creeze o parte din opera sa la Tismana. Aici cânta el natura şi introducea omul în natură - nu oricum şi deloc întâmplător - această atitudine fiind o componentă importantă a viziunii sale artistice. Mulţi critici literari îl compară pe Coşbuc, cu cântăreţul naturii, Eminescu. Deosebirea este însă esenţială: D. Vatamaniuc ("G. Coşbuc", Edit. pt. literatură, 1967) spunea că Eminescu a căutat în natură singurătatea şi a găsit-o în natură. Dimpotrivă, Coşbuc a fugit de solitudine şi s-a simţit singur în natură fără confraţii săi de pană literară, pe care-i aducea la "Masa fraţilor" lângă Fântâna Chihaia, în inima pădurii Tismanei.

El a reunit la Vila Sfetea multe personalităţi ale vieţii literare sau din alte domenii culturale importante şi tot aici a pus bazele revistei "Sămănătorul" împreună cu Alexandru Vlahuţă şi cumnatul său George Sfetea.

Vlăhuţă fusese impresionat de faptul că poetul era animatorul vieţii culturale a satului Tismana, ţinând cercurile de citit în Sanatoriul Corpului Didactic, vechi local pentru întruniri de acest fel aflat în faţa incintei Mânăstirii Tismana. Iată imaginea:

Nu e adevărat ce au spus unii cercetători că poetul ar fi venit la Bucureşti, la invitaţia lui Maiorescu impresionat de poezia "Nunta Zamfirii". El se instalase deja la Bucureşti când Maiorescu îi citise poezia. Il luase în capitală Alexandru Vlahuţă nu numai ca să facă manuale și pornească împreună revista "Sămănătorul" ci şi să-l facă referendar la ministerul ce aplica reformele lui Spiru Haret în tot regatul. 

În Sanatoriul Corpului Didactic fusese probabil mutat spitalul mănăstiresc de pe vremea lui Matei Basarab, făcut pe la 1650. În acele vremuri, clădirea destinată bolniţei - care exista la orice mânăstire de tip athonit - suferi un incendiu fiind restaurată la 1772. Apoi suferi din nou stricăciuni în luptele dintre turci şi austrieci. Şi iar fu refăcut la 1782, pentru ca în final să fie târnosit în paraclis cu hramul Sf. Ilie, în sec al XIX-lea. Sanatoriu al Corpului Didactic (construcție reabilitată în 1898)  și/sau o şcoală particulară finanţată de egumenii mânăstirii, clădirea era binevenită în sprijinul organizării de atunci a mânăstirii care ţinea loc şi de spital, şi de şcoală, şi de cămin cultural.  Deci, cu mult înainte de 7 sept. 1831, când la Bucureşti s-a dat Ordinul Marii Dvornicii a Treburilor din Lăuntru trimis ocârmuirii judeţului Gorj, prin care se comunica hotărârea de a se înfiinţa şcolile publice.

„Sfetoanea” a sprijinit personal, împreună cu cumnata sa Elena Coşbuc construcţia unui nou local de şcoală în centrul satului şi a înzestrat biblioteca cu 500 de cărţi valoroase. Au donat şcolii un frumos dulap ornat, din lemn de castan şi bustul în bronz al poetului, care a fost luat de la Tismana şi dus la Turnu Severin, pe timpul când Tismana ţinea de circumscripţia inspectoratului şcolar al raionului Baia de Aramă. 

George Coşbuc şi-a petrecut deci, ultimii ani din viaţă la Tismana, traducând Divina Comedie şi – din nefericire – în regat şi-a pierdut şi fiul, Alexandru, într-un tragic accident de automobil la Băleşti în apropiere de Târgu-Jiu. Vedeti în paginile revistei şi articolul «Fântâna lui Coşbuc» şi revedeţi în arhiva revistei "Sămănătorul" - numărul special «05_I- Revista Samanatorul, an I, nr. 5 ed. sp, sept. 2011» cu documentele programatice ale vechii reviste Sămănătorul, întocmită de George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă şi copertată cu una din picturile lui Nicolae Grigorescu, create special pentru acest eveniment!

Alfons Castaldi, marele compozitor, venit la Tismana  invitat de Coşbuc i-a pus pe note primul vers din poezia ,,La arme": «La arme, cei de-un sânge şi de-o lege!» poetul fiind entuziasmat! Să nu uităm că în 1915 Europa era în plin război. Fruntaşii partidului liberal din Transilvania stăruiau pentru intrarea ţarii noastre-n război. La 9 august 1915 vin la Tismana pentru praznicul de Sfântamaria Mare, Castaldi şi Vasile Lucaciu (1852-1922) preot şi om politic român din Transilvania. Coşbuc îl cunoscuse în 1891 cu prilejul sărbătoririi a 25 de ani de domnie a regelui Carol I, când îl prezentase cu acest prilej Ioan SIavici. Îmediat, între Lucaciu şi Coşbuc s-a închegat o frumoasă prietenie. Venit la Tlsmana şi găzduit la Vila Sfetea, Lucaciu a ţinut să consemneze următoarele cuvinte în registrul vilei: «Vedem şi simţim cât de bine e dincoace de Carpaţi. Doamne-ajută ca tot aşa să aflăm şi dincolo de ei.»  Alături semnează şi G. Dumitrescu-Bumbeşti, directorul revistei «Şezătoarea săteanului».

Vara anului 1915 a fost, aşa cum dovedeşte cartea de onoare a vilei Sfetea, un deosebit prilej pentru discuţii politice  și literare, având  centrul lor pe marele poet George Coşbuc. Pe  lângă Castaldi, dr. Vasile Lucaciu, Miloșescu, fraţii  Petre, Vasile şi Gogu Hasnas şi mulţi alţii, se afla şi profesorul de la Universitatea din Bucureşti - Ramiro Ortiz. Coşbuc ridicase pe râul Tismana, mai sus de vilă, într-un loc retras, străjuit de fagi seculari, un chioşc, unde se retrăgea şi scria poezii sau diverse articole, pe care le trimitea revistei  Albina sau altora din întreaga ţară. Aici traduce „Divina comedie" a lui Dante Alighieri şi tot aici scrie comentariile la această frumoasă operă. Aici poartă discuţii pe marginea ei cu profesorul Ramiro Ortiz în 1915.

 Dar la 26 august, fiul lui Coşbuc a suferit acel nefericit accident mortal care a pus capăt fericirii lui Coşbuc. După ce  ridicat o cruce, a construit o fântână pe locul accidentului şi donat vitralii la Mânăstirea Tismana, n-a mai venit în Gorj. Nu după mult timp, s-a îmbolnăvit şi în noaptea dinspre opt spre nouă mai 1918, ne-a părăsit pentru totdeauna. În anul 1915, Ramiro Ortiz n-a consemnat nimic în Cartea de Onoare a Vilei Sfetea. Dar la 30 iulie 1922, revenind la Tismana, ne-a lăsat următoarele: «În amintirea zilelor petrecute la Tismana cu G. Coşbuc, în 1915, copiez aici sfârşitul comemorării mele a lui Dante Alighieri la Academia Romană: Cu toate că ideile noastre (despre interpretarea simbolică a Divinei comedii) erau divergente, ba uneori chiar diametral opuse, discuţiile noastre păstrau seninătatea şi calmul unor dialoguri platonice şi niciodată tânărul n-a uitat respectul şi cuvioasa admiraţie ce se datorau pletelor albe şi geniului nemuritor al bătrânului înţelept care-i făceau cinstea de a sta de vorba cu el; după cum, niciodată bătrânul nu a abuzat faţă de tânăr, de autoritatea ce anii şi numele lui glorios i-o confereau. Procedurile erau printre cele mai delicate. 0 carte uitată deschisă pe masă din grădină, cu câteva rânduri însemnate alături cu creionul reprezenta felul obişnuit al tânărului de a sprijini opiniile sale cu cele ale unor oameni mai cu greutate; nişte însemnări adăugite de bătrân lângă rândurile însemnate cu creionul era felul lui obişnuit de a răspunde atunci când cu greu am fi putut să ne înţelegem printr-o discuţie orală. Păstrez cu sfinţenie aceste cărţi cu însemnările lui Coşbuc şi, când le mai citesc, parcă îmi aduc aminte de acele clipe de neuitat, când în tăcerea solemnă a nopţilor de vară, adâncurile de umbră, care se deschideau în pădure, acolo unde raza lunii călătoare printre vârfurile copacilor nu izbutea să pătrundă prin desul frunziş, lua înaintea ochilor noştri înfăţişarea prăpastiei infernale: muntele din faţă lua forma sfântului munte al Purgatoriului şi stelele sclipind deasupra capetelor noastre ni se păreau a se învârti cu cerească melodie, de care Dante pomeneşte în Paradis. Ramiro Ortiz»[1]

In amintirea fiului lor Alexandru 

  

Detalii ale vitraliilor donate Mânăstirii Tismana de Elena și George Coșbuc în amintirea fiului lor Alexandru. George Sfetea va pune și el una alături, pentru mama sa. Vezi și pag.188

---

[1] Citat din art. prof. Cornel Cârstoiu – Vila Sfetea