FRAGMENTE DIN

Comentariile lui Ramiro Ortiz

 LA TRADUCEREA LUI GEORGE COȘBUC „DIVINA COMEDIE” SCRISĂ DE DANTE ALIGHIERI

Cu amintiri ale istoricului literar și profesor italian la Universitatea București, Facultatea de Litere și Filozofie

O cunoștință necesară, din iubire pentru Dante și traducător.

 „Dacă n-aș fi avut fericirea, într-o vacantă de vară de odinioară, să fac cunoștință cu Cosbuc, anevoie m-aș fi incărcat cu marea sarcină a acestei ediții și a acestui comentariu. Sunt lucruri care, ca să le faci bine și conștiincios, cer o trudă nici bănuită cumva de cine nu le-a săvârșit și care, pe de altă parte, nu dau decât o mică sau nici o satisfacție morală.

Și zic morală, pentru că de una materială corespunzătoare nici că se poate vorbi, mai cu seamă în imprejurările de azi ale pieței cărtii, cînd publicarea unei lucrări ca aceea pe care o infățisăm cu bunăvoie cititorilor înseamnă ea singură o faptă de vitejie din partea unei case editoare. De altminteri, chiar când ediții și comentarii de școală mi-ar fi putut aduce mici venituri, am respins totdeauna ofertele editorilor. Dar... era primejdie ca Divina Commedia, tălmăcită de Cosbuc, să vadă lumina fără comentariul minim trebuincios, iar Dante fără comentariu e inaccesibil până și italienilor !

Din iubire, așadar, pentru Dante si Cosbuc, care a cheltuit atâția ani ca să dea României traducerea întreagă a Commediei, mi-am luat asupră-mi o lucrare pe care nici eu nu mi-o inchipuisem atât de aspră și de ostenitoare.”

 O condiție cerută pentru înțelegerea „Divinei Comedii” scrisă de Dante Alighieri. Îndemnul lui Ramiro Ortiz pentru  cititor.

         Ai cumpărat, prietene cititor, astă carte şi, de ai cumpărat-o, e semn că ai de gînd să o citeşti. Ea e rezultatul multor puteri şi multor voinţe ce se întîlnesc într-o singură ţintă, foarte nobilă şi înaltă: aceea de a face cunoscută în România una dintre cele mai mari capodopere ale omenirii, într-un veşmînt literar şi tipografic vrednic de Dante şi de valoarea universală a operei sale. Coşbuc a lucrat la ea neîntrerupt cincisprezece ani, jertfind acestui ideal opera sa individuală de poet. Casa editoare, chiar şi după moartea regretatului C. Sfetea, ce a fost fericitu-i promotor, nu a ţinut seamă de jertfele băneşti, pentru ca volumul pe care-1 ai în mînă să iasă măreţ şi sever împodobit. Cel ce 1-a adnotat a jertfit timp de un an întreg ceasurile-i de odihnă, pentru ca Dante să-ţi fie lesne de înţeles din istoria, din ştiinţa şi din arta vremii sale. Două suflete nobile de poeţi contemporani au dăruit munca lor, pentru ca puţinele cărămizi ce lipseau uriaşei clădiri să fie puse la locul lor, aşa fel încît să nu fie nepotrivite cu formele şi culoarea străveche a celor originale. Pînă şi muncitorul tipograf a simţit lucrînd la astă mare operă suflul Duhului şi, pe deplin pătruns de neobişnuita-i răspundere, a pus în munca mîinilor puţin din sufletul său.

Acum tu ai cumpărat volumul şi te pregăteşti să-l citeşti.

Dar tu eşti, ca şi noi toţi, un cititor modern : nu ai prea mult timp la îndemînă şi nici măcar prea multă răbdare. Ia seama! Cartea asta nu e ca toate celelalte.

În zilele de sărbătoare fetele și băieții se adunau la Fântâna Chihaia, după slujba care se făcea la mănăstire.

            Nu am putut identifica cele trei fete din dreapta dar imaginea este din timpul primului război mondial deoarece în vremea aceea gardul mânăstirii era dincolo de râu, lângă drum. Ca urmare, în povestea lui Ramiro Ortiz, Coșbuc putea să intre cu picioarele goale în râu doar la sud de mănăstire, în „Luncă” cum ziceau cei de la vilă platoului Chihaia – Restaurantul Rozica.

L-am cunoscut pe Coşbuc în vara anului 1915 la Tismana.

 Comunicaţiile cu Italia erau întrerupte din pricina războiului şi eu eram în căutarea unui loc de vilegiatură, liniştit, departe de zgomotul oamenilor, unde să mă fi putut odihni şi unde să fi putut pregăti pentru anul următor cursul despre Umanitatea şi modernitatea lui Dante, cînd, vorbind cu librarul Sfetea în librăria lui din Calea Victoriei, unde mă dusesem să arunc ochii pe la noutăţi, acesta-mi spuse: „Veniţi la Tismana: linişte, tăcere, dumbrăvi minunate şi ape curgătoare care ţîşnesc de pretutindeni. Puţini călători şi aleşi pe sprinceană. Spre sfîrsitul lui iulie are să vină si Cosbuc".

Auzisem vorbindu-se prea bine de Tismana, dar ceea ce mă hotărî mai mult să mă duc fu posibilitatea de a-l cunoaşte personal pe Cosbuc, care, după Eminescu, era poetul meu de predilecţie şi despre a cărui traducere din Divina Commedia mi se spuseseră lucruri minunate.

Plecai aşadar la Tismana (pe care o găsii încîntătoare şi mai presus de aşteptările mele!) şi începui să pregătesc cursul, în chioşcul din faţa cascadei, avînd dinaintea ochilor o inscripţie foarte ameninţătoare în ortografia bătrînească a autorului ei (prof. Gârbea): Nu stricà ce n'ai făcutú!

Spre sfîrsitul lui iulie a venit şi Cosbuc, căruia i-am fost pe dată prezentat, dar pînă în seara aceea nu avusesem niciodată prilejul de-a rămîne mai multă vreme în tovărăşia lui.

Mi-amintesc ca şi cum ar fi acum! După ce o domnişoară anonimă se ridicase de la pian, unde asasinase o noctură de-a lui Chopin, rămăseserăm singuri în „salon" cîteșitrei: Cosbuc, Castaldi si cu mine.

Castaldi începu să se jeluiască de asasinarea lui Chopin, la care asistaserăm cu puţin mai înainte îngroziţi; şi cum caietul rămăsese deschis la pian, se ridică şi execută dînsul aşa de magistral bucata aceea, fără tours de force, dar cu tot sufletul si cu acea fină intuiţie a stilului autorilor celor mai deosebiţi, ce înve-derează într-însul nu numai compozitorul, criticul muzical, dar şi maestrul minunat de compoziţie şi armonie.

După aceea (lucru straniu la acest artist, atît de contrar a se produce!) dînsul începu o improvizaţie furtunoasă, plină de pasiune, care ne răscolise ca un uragan si care ne lăsă înmărmuriţi si gînditori.

Cosbuc, mai cu seamă, era fericit. Ochii îi străluceau de emoţie. Voi să îmbrăţişeze pe maestru şi porunci să se aducă cîteva sticle.

Petrecurăm toată noaptea discutînd despre artă, literatură şi sorbind călugăreşte (teologaliterl) băutura dionisiacă. Beam cîte puţin şi la răstimpuri; discutam liniştiţi, senini, cu lungi pauze de tăcere şi reculegere.

Din cînd în cînd îmi părea că aş fi asistat la un symposion platonic.

Cam pe la trei după miezul nopţii, Castaldi se duse la culcare şi ramaserăm numai noi doi, ca să discutăm despre Dante.

Din seara aceea furăm nedespărţiţi, şi nedespărţită de noi fu umbra severă a lui Dante.

In fiecare zi, pe la cinci după prînz, plecam pe jos spre sat. Pe drum, mergînd pe lîngă malul pîrîului cu apă limpede şi şopotitoare, Cosbuc îşi scotea ghetele din picioare, îşi sumeca pantalonii şi intra cu picioarele goale în apă. Făcea - cum spunea dînsul - cura lui Kneipp! Eu rămîneam să mă plimb pe mal şi mă gîndeam la Socrate care, răcorindu-şi picioarele în apa Ilisului, discuta cu Fedru la umbra agnocastului. Ajunşi în sat, intram la circiumă (o cîrciumă[1] frumoasă şi tare curată, cu ferestrele împodobite cu muşcate roşii ca focul!), ceream o oca de vin, pîine şi brînză si ţărăneşte si româneşte continuam să vorbim despre Dante.

„Măi, mare şarlatan e acest Dante al dumneavoastră! Mare şarlatan! A pus stăpînire pe mine şi nu mă lasă! Ce am eu cu el? Şi totuşi îmi place, îmi place mai ales pentru obscurităţile lui! Cîte lucruri nu sînt în Divina Comedie! Dar trebuie să ştii cum s-o citeşti! Comori sînt, nu altceva, dar ascunse! Şi apoi cum! Şi lumea crede că se poate citi aşa, ca un fleac oarecare."

Şi-mi povestea cum din întîmplare a venit în contact cu Dante.

„Tată-meu era popă. Dumnezeu ştie cum a ajuns la urechea lui că Dante ăsta ar fi scris ceva în care se vorbea de Iad, Purgatoriu şi Rai.

«Măi, Gheorghe - îmi zise el într-o zi - tu care ai învăţat şi ştii atîtea şi atîtea, de ce nu-mi cauţi ceva despre Dante ăsta!»

«Da, tată, am să caut!» - i-am răspuns fără multă hotărîre, convins că ar fi vorba numai de o toană a bătrînetii.

Insă bătrînul stărui, şi eu sfîrşii cu cumpărarea unei traduceri nemţeşti a Comediei si cu traducerea ei în româneşte (numai ca să-l mulţumesc!) a celor dintîi trei cîntece ale Infernului. Din clipa aceea Dante a pus stăpînire pe mine. Măi, mare şarlatan!"

Trebuia să-l fi auzit cu cîtă patimă şi ce zîmbet şiret şi ce sclipire a pupilelor fixate în depărtare, urmărind un gînd ascuns, şi cu cîtă îngăduitoare şi minunată dare din cap repeta vorbele acelea, care exprimau pentru dînsul cea mai înaltă formă de admiraţie : „Măi, mare şarlatan!".

La întoarcere vorbeam de altceva. Un buhai fioros la înfăţişare pe care îl întîl-neam regulat în mijlocul drumului, dar care, foarte cuminte, la apropierea noastră se dădea la o parte, aproape să cadă în şanţul care mărginea drumul, îi da prilejul să spună că mulţi oameni sînt la fel, se-ncruntă, voiesc să pară posaci şi răi şi sînt cele mai blajine fiinţe de pe lumea aceasta; incapabili să smulgă cuiva un fir de păr, paşnici, buni la inimă, uneori chiar fricoşi! Apoi îmi vorbea de dragostea ţăranului transilvănean pentru vite, de grija pe care o pune în creşterea lor, de poezia vieţii de la ţară, de creşterea zdravănă, sănătoasă şi severă ce a primit-o în casa părintească. Apoi se apleca să ia de jos o rămurică şi rîdea de frica mea de a intra cu picioarele goale în apă; aducea laude curei Kneipp şi încerca pentru a suta oară să mă convertească la aceasta. Povestea cîte o anecdotă care ne făcea pe amîndoi să rîdem pe spinarea lui Iţic Ştrul sau a Raşelei; şi ne întorceam la vila Sfetea pe la ora prînzului.

Dumbrăvile răsunau la sunetul răguşit al cornului de vînătoare, care chema la masă pe vilegiaturişti; iar eu citam versurile lui Tasso:

Chiama gli abitator dell'ombre eterne

 il rauco suon della tartarea tromba.

Apoi rîdeam şi ne duceam la masă. Dar seara, cînd mesele erau golite şi vilegia-turiştii erau duşi cu toţii la culcare, rămîneam singuri numai noi doi, înaintea unei sticle (o oca la doi insi!) de cel mai bun vin de Odobesti si... vorbeam de Dante... In tăcerea solemnă a nopţilor de vară, adîncurile de umbră care se deschideau în pădure (acolo unde raza lunii călătoare printre vîrfurile copacilor nu izbutea să pătrundă prin desul frunziş) luau înaintea ochilor noştri înfăţişarea prăpastiei infernale; muntele din faţă lua forma sfîntului munte al Purgatoriului şi stelele, sclipind deasupra capetelor noastre, ni se păreau a se învîrti cu cereasca melodie de care Dante pomeneşte în Paradis.

Ce mi-a spus Cosbuc în nopţile acelea de vară? E greu de spus, şi niciodată n-am să-mi iert greşeala de a nu le fi scris a doua zi. Cosbuc însă era foarte gelos de sistemul lui personal de interpretare a Divinei Comedii şi mai mult făcea aluzii decît spunea. Mi-a spus că a început a traduce Divina Comedie după o traducere germană; că ceea ce a publicat la început în Convorbiri literare nu reprezintă decît această dintîi traducere; că pe urmă a învăţat italieneşte şi s-a dus la Florenţa pentru a învăţa limba mai bine şi pentru a face cercetări în bibliotecile de pe acolo ; că pe urmă, după ce a tradus direct de pe originalul italian Purgatoriul şi Paradisul, a revenit asupra traducerii Infernului, refăcînd-o de la capăt; că la Florenţa ar fi dat de acel sirventese (pe care toată lumea îl crede pierdut) în care Dante pomeneşte numele celor 60 de femei mai frumoase din vremea tinereţii sale, „dar care -adaugă cu un suris maliţios - e cu totul altceva decît ceea ce credeţi dumneavoastră dantologii!"; că a lucrat timp de cincisprezece ani la traducerea sa şi că nu s-a hotărît pentru terţină decît după ce a încercat toate celelalte strofe: octava, versul alb şi aşa mai departe; că are despre Dante o operă pe care o va publica în italieneşte cu ajutorul unui canonic transilvănean şi din care cele dintîi douăsprezece coli sînt chiar tipărite. Mai tîrziu - cînd, după tragicul sfîrşit al unicului său copil, ne-am văzut la Bucureşti, cel puţin o dată pe săptămînă acasă la el sau la mine — mi-a arătat o foaie mare, în care episodul Francescăi de la Rimini era tradus în mai multe metruri (foaie pe care pe urmă n-am mai văzut-o printre manuscrisele ce mi le-a arătat deplînsul editor C. Sfetea) şi mi-a dat cele douăsprezece coli tipărite din opera sa, din care rezultă că în ea (sau cel puţin la început) se ocupa de mai multe chestii astronomice şi de călindar relative la datarea compunerii Divinei Comedii. Din citirea acestei părţi tipărite (dar nepublicate) a operei sale rezultă că el nu credea în realitatea istorică a Beatricei, pe care, precum de altfel şi alţi dantologi italieni şi străini, o socotea numai ca un simbol. Forma e cît se poate de personală. Beatricei istorice a dantologilor care văd în ea o femeie reală îi dăduse porecla caraghioasă de Berta Sparafucci şi născocise chiar un verb italian : sparafucciare, cu înţelesul de a interpreta pe Beatrice ca femeie reală. Mai aflu acum de la prietenul E. Lovinescu că manuscrisul complet al operei lui Cosbuc ar fi fost cumpărat în Ardeal, de la un preot de pe acolo, de către domnul Octav Minar, în posesia căruia se găseşte.

Sistemul lui de interpretare, fiind prea personal, are o importanţă relativă. Ceea ce ne interesează e că, în traducerea lui, Cosbuc a fost cît se poate de precis şi obiectiv. De altfel, Cosbuc ştia toată Divina Comedie pe dinafară în italieneşte. Era destul să-i citezi cîteva versuri, chiar de la sfîrsitul Paradisului, ca el să continue să spună pe de rost în italieneşte sute şi sute de versuri. Ceva uimitor! Despre seriozitatea studiilor lui despre Dante e dovadă articolul din Flacăra (28 aprilie 1912) în care tratează en maître chestii foarte grele de amănunt.

Literatura mai recentă despre Dante nu prea o cunoştea, dar nici nu era nevoie s-o cunoască, sistemul său de interpretare fiind izvorît din sufletul său şi înte-meindu-se numai şi numai pe operele lui Dante. Totuşi, am reuşit să-i strecor cîteva cărţi recente, ca, de pildă, acelea fundamentale ale lui Vossler şi Flamini.

Reproduc aici ceea ce în această privinţă am scris în Comemorarea lui Dante la Academia Română.

„Cu toate că ideile noastre erau divergente, ba uneori chiar diametral opuse, discușiile noastre păstrau seninătatea și calmul unor dialoguri platonice; și niciodată tînărul n-a uitat respectul și cuvioasa admirație pletelor albe și geniului nemuritor al bătrânului înțelept care-i făcea cinstea să stea de vorbă cu el; după cum niciodată bătrînul nu a abuzat față de tînăr de autoritatea ce anii și numele său glorios i-o confereau.  Procedurile erau printre cele mai delicate. O carte uitată deschisă pe masa din grădină cu cîteva rînduri însemnate alături cu creionul reprezentau felul obişnuit al tînărului de a sprijini opiniile sale cu cele ale unor oameni mai cu greutate; nişte însemnări adăugate de bătrîn lîngă rîndurile însemnate cu creionul erau felul obişnuit de a răspunde."

Păstrez cu sfinţenie aceste cărţi cu însemnările lui Cosbuc, printre care mai ales una care mi-a fost dăruită de el şi poate fi socotită ca un foarte preţios manuscris al lui.

E vorba de cartea domnului H. Hauvette, Dante, introduction ă Vetude de la Divine Comedie, Paris, Hachette, 1911, de trei ori însemnată şi adnotată de el: o dată cu creionul negru, o dată cu creionul roşu şi o dată cu creionul albastru.

Reproduc aici unele din însemnările lui Cosbuc, ca să dau o idee de sistemul lui de interpretare:

 

HAUVETTE	COȘBUC
Apres le mort de Beatrice Dante, se trouva éloigné de la voie du salut éternel, auquel devrait tendre constatemment toute la vie humaine (p. 121)	Na! Deodată a început să cetească!
Dante prit part à cette assemblée de San Godenzo... (p. 154).	Nu e adevărat!
Ainsi s'explique la violence de certaines invectives, dirigées, non pas contre ses ennemis, mais bien contre Florence (p. 154).	E altceva! Religios!
...Le dénoument est la vue de Dieu, l’intelligence du mystere de la Trinité  (p. 193).	Nu atît misterul Trinităţii, cît modul cum încape la nostra immagine umana nel cerchio divino.
Ses propres ailes n'auraient pu l'élever aussi haut; mais un éclair de la grâce divine frappa son esprit. Ainsi le sujet du poème, est l’histoire de la conversion, de l’initiation chretiénne de Dante (p. 194).	Este drumul ce l-a urmat Dante în cetirea Bibliei ca s-o înţeleagă.
Cest bien elle (Béatrice), ou plutot c'est la pensee de la revoir bientôt qui sou-tient le poete aux heures de decoura-gement et d'hésitation (p. 196).	Dar acest lucru e imposibil! Atunci n-ar mai fi Iad!
La douce Florentine, jadis cantée par le jeune poète, se transforme en une sèvere abstraction (p. 198).	Aut! aut! Ori e simbol pretutindeni, ori e reală!
Un péché assez communément attribué a Dante: la luxure (p.289).	Alegoric, da! adulteriul său cu Filosofia.

Un bilet de tramvai florentin (nr. 00153) din linia Piazza del Duomo - Settignano (din perforarea căruia se vede că poetul s-a urcat la staţia Ponte sull’Affrico) îmi pune în mişcare imaginaţia şi parcă-l văd pe traducătorul român al Divinei Comedii plimbîndu-se gînditor pe lîngă ceea ce se spune că a fost odinioară casa lui Dante.

Dinspre înălţimile Fiesolui şi din grădinile din împrejurimi vine mireasmă îmbătătoare a portocalilor în floare. In pervazul obscur a unei ferestre, un chip bălai se iveşte şi dispare. Acum apare o femeie, acum un înger.

George Cosbuc o priveşte halucinat, clatină din cap iertător şi plin de admiraţie :

„Mare şarlatan acest Dante! A cîntat pe o femeie ori un simbol?".

 Ramiro Ortiz 

Bucureşti, 10 martie, 1925

Vila Sfetea pe vremea când Ramiro Ortiz și Alfonso Castaldi își petreceau aici zilele de creație. Aici avea gazda și pianul. Deasupra ușii principale se vede, greu identificabil, bustul lui Tudor Vladimirescu.

Citat:„Castaldi începu să se jeluiască de asasinarea lui Chopin, la care asistaserăm cu puţin mai înainte îngroziţi; şi cum caietul rămăsese deschis la pian, se ridică şi execută dînsul aşa de magistral bucata aceea…”

Coperte ale noii reviste „Sămănătorul” înfiinţată la Tismana

---

[1] Devenită interbelic „Restaurantul Rozica”