Pe urmele lui Coşbuc la Tismana
Seria a II-a apărută în revista Sămănătorul, an III, nr.11, noiembrie, 2013, pag.32-37
Ne
propunem să dezvăluim faptele poetului Coșbuc la Tismana pe parcursul mai multor episoade. In acest
capitol răspundem unei întrebări fireşti: Coşbuc la Mânăstirea Tismana? De ce?
Începutul
culturii noastre medievale, îşi are originea în mănăstiri. Ele au păstrat aceea
atmosferă de credinţă ortodoxă fără de care neamul nostru n-ar fi trăit veacuri
de-a rândul. Sfântul Nicodim de la Tismana, a fost
întemeietorul vieţii mănăstireşti în Ţara Românească şi poate, prin ucenicii lui, şi în alte
meleaguri locuite de români, de aceea i se cuvin cu prisosinţă câteva vorbe.
Biserica
ortodoxă Română nu a îndeplinit decât o simplă formalitate la 26 octombrie
1955, când prea cuviosul părintele nostru Nicodim, primul stareţ al
mănăstirii Tismana, a fost canonizat
ca „Sfântul Nicodim de la Tismana”. Pentru că el a fost considerat dintotdeauna
sfânt, chiar şi din timpul vieţii. Toţi românii l-au preţuit, deoarece
întărirea Bisericii Ortodoxe Române se leagă şi de viaţa lui Nicodim, de
lucrarea lui sfântă pentru a ridica împreună cu domnitorii Basarabi în Ţara Românească, o salbă de
mânăstiri, puternice centre monahale după modelul Sfântului Munte. Sosirea lui
Nicodim în Ţara Românească amplifică demersurile pentru o biserică
românească neatârnată. Cu „kir Nicodim” prim sfătuitor al voievozilor
Ţării Româneşti, procesul se încheie în timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), acesta devenind pentru totdeauna
în istorie, marele nostru întemeietor al bisericii naţionale neatârnate, total
independentă, un nou titlu de glorie, pe lângă cele cunoscute ale marelui domn.
Când
Mircea cel Bătrân împreună cu oastea sa i se închinară Sfântului
Nicodim iar acesta sfinţi arcurile şi săgeţile făurite
din durul dar şi elasticul lemn de tis din pădurile Tismanei, Mircea bătu
singur pe turci la Rovine! Pe când la
Nicopole, în alianţă cu Sigismund al Ungariei, lăsat în ultimul flanc stâng,
Mircea pierdu bătălia împreună cu cruciaţii permiţând năvălirea turcilor
în Serbia. Se ştie că după pierderea
luptei de la Câmpia Mierlei (1389) Nicodim ascunsese în mănăstirile sale
din Serbia pe Milena fiica cneazului Lazăr. Cum turcii porniseră persecuţiile
şi erau la Dunăre, Mircea consideră
ca ar fi bine să-l trimită peste munţi sub ocrotirea lui Sigismund.
Mai
reţinem că, sfaturile lui Nicodim date lui Mircea cel Bătrân (uneori „cel Mare”) l-au făcut pe Mircea
singurul domnitor valah care a încheiat numai tratate de alianţă nu şi de
vasalitate! Şi singurul conducător din acele vremuri care l-a înfrânt în două
bătălii pe Bayazid Yldârâm.
Dar
mai târziu, din nefericire, lucrurile bune încep să se schimbe iar mănăstirea
silită de împrejurări, începe să servească şi drept cetate în secolele al
XVII-lea şi al XVIII-lea, când vechile fortăreţe ale Tării Româneşti fuseseră
distruse din ordinul Porţii. Începând cu anul 1605, documentele menţionează
existenţa armelor în Mânăstirea Tismana şi de aici înainte conflictele politice,
răzmeriţele şi războaiele ce vor urma, îşi vor pune amprenta peste viaţa de
obşte monahală de la Tismana. Către 1629, în
urma conflictului dintre boierii olteni şi „grecoteiul” Leon Vodă, Letopiseţul
Cantacuzinesc spune că „boierii olteni, în frunte cu Matei aga, au stat în Tismana 10 zile, şi nimic
nu le-au putut strica” într-o noapte ei ieşind prin canalele subterane din
pivniţa mănăstirii trecând în Transilvania pe plaiul sohodolenilor[1].
Ajuns domn, Matei Basarab, întări cetatea Tismana pentru eventualele vremuri grele şi
consolidând vechile fortificaţii, o făcu de necucerit deoarece prin tuneluri
subterane, apărătorii cădeau în spatele atacatorilor.
Şi
totuşi, în vremurile de pace, prin posesiunile sale şi statutul său de
samovlastie, Mănăstirea Tismana renăştea de fiecare dată şi viaţa religioasă
şi culturală îşi urma cursul obişnuit devenind o adevărată citadelă a
învăţământului prin copiştii săi şi marile personalităţi ale culturii care se
perindau vara aici. Dar nu se umplea bine mânăstirea de cărţi bisericeşti şi de
învăţătură că alt conflict urma!
Şi
următorul mare conflict a fost dintre turci şi austrieci. Prin pacea de la
Passarowitz în 1718, austriecii iau în stăpânire Oltenia pe care au guvernat-o până în 1739. Ei concep
un plan de fortificare a acestei provincii şi în consecinţă, a mânăstirii
Tismana în eventualitatea unor noi atacuri din partea
otomanilor. Maiorul austriac Johan Weiss întocmeşte în anul 1730, un releveu compus
dintr-un plan (vezi imaginile) şi o vedere generală a mânăstirii, foarte
elocvente asupra caracterului de cetate puternic fortificată pe care îl
prezenta mănăstirea la acea vreme. Organizarea austriacă de tip militar aducea
o îmbunătăţire substanţială a anexelor şi a amenajărilor din incinta mânăstirii.
Dirijarea cursul şi debitul râului de peşteră Gurnia, pe sub, şi pe
lângă mănăstire când debitul creştea, construirea de lângă incintă a unui zid
puternic cu chioşc de pază şi o poartă de intrare greu de trecut.
Dar
şi dezavantajele erau pe măsură: mânăstirea Tismana, perla ortodoxiei
româneşti trebuia să devină mânăstire catolică dacă nu se aduceau acte prin
care regatul maghiar o lăsase independentă! Să vedem urmarea!
Atribuirea titlului „gorod=oraş” era real pe
timpul când la Tismana era reşedinţa bănişorilor de Tismana. Mai
mult, Oslu ajunge chiar ban de Severin, care era reşedinţa Banatului de
Severin, teritoriu care a aparţinut domnitorilor noştri. Încurcătura cu acest
teritoriu, presupus unguresc, provine de la un fapt mai puţin cunoscut pentru
că, până în anul 1944, doar la biblioteca Congresului USA se mai putea afla
adevărul: diplomele date de împăratul Sigismund la Vodiţa (sic!) şi în alte părţi, din datele de 14
iulie 1418, 29 septembrie şi 28 octombrie 1420, apoi 28 octombrie 1429 şi
diplomele date de Ioan Corvin de Uniade, voivodul
Transilvaniei, la 20 oct. 1444, sunt false! Iar istoricii maghiari bazaţi pe
ele, au lansat ideea că Banatul de Severin a aparţinut Ungariei, pe când la Posada
armatele ungureşti fură bătute crunt de Basarab întemeietorul tocmai pentru faptul că regele ungar
„cuprinsese Severinul”.
Şi
mai puţin cunoscut este faptul absolut şocant că diplomele au fost falsificate
de… călugării Mânăstirii Tismana! Diplomele au fost
falsificate cu un anumit scop şi anume a apăra libertatea cultului religios
ortodox din Ţara Românească, privilegiile şi
posesiunile mănăstirilor Tismana şi Vodiţa. Nevoia aceasta
s-a simţit numai atunci când Oltenia era sub stăpânirea Austriecilor în anii
1718—1739. In acel timp de grozavă luptă pentru apărarea cultului religios, a
organizaţiei bisericeşti şi a privilegiilor episcopiei şi mănăstirilor din
Oltenia, au fost confecţionate diplomele false ale lui Sigismund I şi Ioan Huniade de la mănăstirea Tismana,
aşa de bune, încât au fost socotite de unii istorici - mai ales maghiari – şi
până azi ca autentice. Scopul falsificării unor asemenea diplome reiese destul
de clar din conţinutul lor.
Episcopul
Inochentie, pentru a salva biserica română ce o păstorea,
a recurs la un mijloc extrem de luptă, falsul. Scopul îl scuză. Putem preciza,
că falsul a fost comis după 31 Iulie 1732, când Curtea imperială, comunicând
hotărârea sa privitoare la alegerea şi numirea egumenilor, supravegherea
economică a mănăstirilor şi confirmarea privilegiilor, produce o mâhnire foarte
mare în inimile episcopului şi egumenilor şi i-a făcut să ducă lupta cu mai
multă îndrăzneală. Confecţionarea celor cinci diplome false cerea însă timp,
fiind o lucrare grea şi foarte migăloasă[2].
Singurul
loc unde puteau fi confecţionate era Mânăstirea Tismana, unde călugării
creaseră o înaltă şcoală de copişti de documente şi de carte, adevărată
universitate la vremea aceea. Partea hazlie este că bazaţi pe aceste diplome,
Societatea „Dorna” Tismana înfiinţată printre alţii şi de Coşbuc, George Sfetea şi Dincă Schileru în anul 1908, a atribuit podului din faţa
mânăstirii numele lui Matei Vodă, voievodul transilvănean. Doar
Nicolae Iorga vizitând mânăstirea şi văzându-le a exclamat: „- Trebuie să fie
un falşificat!” Toate documentele pe care le citise Iorga dovedeau, că
întotdeauna Sigismund I s-a purtat bine cu Domnii care s-au perindat
pe tronul Ţării Româneşti în timpul lungii sale domnii şi a respectat
teritoriul, autonomia ţării şi suveranitatea Domnului[3]. Tratatul încheiat cu Mircea I cel
Bătrân, în 7 Martie 1395, şi care a fost făcut «în condiţiuni de perfectă egalitate» e o
dovadă indubitabilă.
Şi
totuşi, după această scurtă stăpânire austriacă, pagubele colosale pentru
istoria şi arta română se făcură către anii 1786-1788 când turcii şi austriecii
ocupară pe rând, când unii când alţii, Tismana. Să-l lăsăm pe
Alexandru Ştefulescu să ne spună:
„Plumbul
de pe biserică şi de pe biserica bolniţei ca 4600 oca, vasele de aramă ca 600
oca, 3 tocuri de tipsii cositor 140 ocale, 3 tocuri de talere de cositor oca
45.
7
tunuri mari, 24 ţăcălaşe mai mici, o puşcă şi o carabină de argint şi pietre
dată de Şerban Vodă, 4 puşti mari, lungi de 12 palme cu paturile de abanos şi
cu argint, 4 puşti mari leşeşti iar de 12 palme, 120 puşti mai proaste, 24 de
săbii şi paloşe, i ceasornic mare de 360 taleri, 2 ceasornice mici, taleri 50.
110
bivoli i-au luat turcii, 300 de oi şi 40 de vaci le-au mâncat austriecii, 30
cai i-au luat turcii şi austriecii, 2000 vedre de vin le-au băut austriacii,
1000 vedre vin au ars împreună cu buţile cele mari din care una era de 3000
vedre de lemn de tisă, de câte 12 oca când au dat turcii foc mânăstirii.
Austriacii
au mâncat 1600 obroace (40 oca) de grâu, 14.000
oca sare iar turcii au luat 400 oca de unt, 15 cântare de miere, 200 oca
ceară, 1.000 de stupi i-au mâncat aici turcii cu cătanele.”
„Pe
lângă aceste nenorociri, apoi a mai venit şi fatala împrejurare, adaugă Al.
Ştefulescu, că la egumenatul
m-rii s’au strecurat atâţia călugări străini, cari fără nici o mustrare de
cuget au sustras vasele şi alte obiecte sacre din casa Domnului şi le-au dus cu
ei în ţara lor sau le-au prefăcut!”
Atunci
a dispărut şi sicriul cu trupul fără deget al sfântului Nicodim[4] iar din cărţi şi manuscrise prea puţine au
ajuns la muzeul de antichităţi din Bucureşti. La mănăstire n-au
mai rămas decât cărţile de ritual, câteva opere teologice şi manuscrisele
pomelnicului lui Ştefan Ieromonahul din 1798[5] .
Dar
după aventura acestor războaie cumplite, mânăstirea-cetate Tismana n-avea să-şi găsească liniştea. În cetatea de
pe Valea Tismanei, Tudor
Vladimirescu organiză o bază de pregătire şi rezistenţă a
mişcării revoluţionare din 1821.
Călugării
împreună cu copiştii mânăstirii trecură de la falsificarea de diplome la
copierea Proclamaţiei de la Padeş, la multiplicarea documentelor legate de
răscoala lui Tudor vătaful de plai al Padeşului şi la răspândirea acestora. Dar
şi după înfrângerea lui Tudor pandurii s-au regrupat şi au consolidat cu
forţele rămase cetatea Tismana, mănăstirea
căpătând astfel rolul unui puternic centru de rezistenţă. Aici s-au dat
ultimele lupte între panduri şi otomani, mănăstirea a fost asediată dar ultimul
bastion din calea armatelor otomane a fost un model de organizare, dârzenie şi
vitejie, de luptă crâncenă a pandurilor susţinuţi de ţăranii din jur.
In
mănăstire a rămas numai un călugăr care să oficieze serviciile divine ca preot
al taberei. Călugării ceilalţi îşi construiră schituri în munţii Cioclovinei şi pe dealurile din jur şi vieţuiră acolo până
în anul 1822 când biserica fu redeschisă cultului. Rezistenţa pandurilor lui
Tudor Vladimirescu încetase cu totul la 10 august 1821, mai întâi
în plaiul Sohodolenilor apoi în plaiul Cloşanilor dar In mănăstire şi în inima locuitorilor din
zonă se instală spontan un puternic sentiment patriotic, revoluţionar. Deviza
lui Tudor "Patria este norodul iară
nu tagma jăfuitorilor!" fu începutul
modei devizelor revoluţionare şi nu numai. Ele intrară în uzul marilor
oameni ai vremii pentru că exprimau concis o idee călăuzitoare. Devizele fură
folosite de la paşoptişti la cărturari, de la miniştri la regi, pentru că ele
ţineau treaz "norodul". În ciuda înfrângerii, Revoluţia de la 1821 nu a rămas fără rezultate. Iată câteva:
restaurarea domeniilor pământene după şirul celor fanariote, a constituit
rezultatul pozitiv mai important. Prin restaurarea domeniilor pământene,
Principatele au fost eliberate de sarcinile împovărătoare faţă de Fanar şi cele
indirecte faţă de Poartă. Un alt rezultat general a fost punerea în circulaţie
a ideilor progresiste care au cuprins toate clasele sociale, inclusiv unele
pături ale boierimii.
Mânăstirea avu parte sub austrieci de o reconstrucţie spectaculoasă.
În
anul 1844 când Gheorghe Bibescu decise restaurarea celor mai vechi şi însemnate
monumente istorice ale ţării. Restaurarea de la Tismana, fu executată de arhitecţi străini în stil
neogotic, un stil care deşi era străin şi fără rădăcini în tradiţiile noastre
produse cea mai spectaculoasă reconstrucţie, domnul urmând să transforme o
parte incintei mănăstirii în palat domnesc. Interesante se văd în imagine
anexele: între poarta lui maiorului austriac Johan Weiss şi incintă se vede o clădire, presupusă şcoală
particulară a mânăstirii cu o sală de conferinţe, clădire devenită mai târziu,
în vremea lui Coşbuc, Sanatoriul Corpului Didactic. La poalele
Stârminei (dealul calcaros al peşterii), pe marginea râului, se desfăşurau
anexele mânăstirii legate de activitatea industrială (moara, piua, tipografia,
fabrica de lumânări, etc.) şi a fermei de animale.
Arhitectul
Schlatter şi meşterii săi Scarlat Benis şi Olein au
construit la exterior faţade spectaculoase cu ornamentică neogotică apuseană,
dar în incintă prin dărâmarea în 1855 a exonartexului deschis al bisericii, a
ciunt trupul acesteia eliminând camerele şi exonarthexul ce sprijinea de ambele
părţi pronaosul şi o parte din naos provocând o pierdere ireparabilă. Ca un
blestem, în anul 1861 mănăstirea luă foc, pornind de la casele domneşti.
Reformele din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza fu altă lovitură grea dată averii mânăstirii,
care generă conflicte lăsate cu moarte de om la schitul de pe metocul dat
mânăstirii în Săuca Hobiţei. Urmă Războiul de Independenţă şi
abia în anul 1888, statul a început restaurarea părţilor arse, lucrări care s-au terminat în anul 1891.
Mânăstirea
Tismana şi Vila Sfetea, loc de întâlnire al oamenilor de cultură.
Dr. Constantin Istrati cu barbişon şi un jurnal în mână. Lângă fetiţă, călugărul pitic Gherasim, născut în anul 1815.
Venise
totuşi vremea ca, în sfârşit, şi marii oameni de cultură să „cucerească” cu
pace, înţelegere şi înţelepciune cetatea Tismanei. Iată-l pe ministrul
lucrărilor publice, dr. Constantin Istrati (11 apr. 1899 - 9 ian. 1900) desăvârşind la
mănăstire lucrări la Sanatoriul Corpului Didactic în faţa căruia se pozează şi iată-l şi în
incinta mânăstirii unde mormântul Sfântului Nicodim fusese refăcut. Şi iată-i la Tismana pe miniştrii Cultelor şi Instrucţiunii
Publice: Titu MAIORESCU (23.03. - 12.11.1888) apoi (12.11.1888 – 26.03.1889)
din guvernul lui Theodor Rosetti şi
Spiru HARET (31.03.1897 – 30.03.1899) , (14.02.1901 –
20.12.1904) din guvernul lui Dimitrie A. Sturza apoi (27.12.1908 – 04.03.1909)
şi (04.01.1909 – 28.12.1910) în guvernul lui Ion I.C. Brătianu. Pătrunşi de un
profund sentiment patriotic, cu iubire faţă de patrimoniul nostru naţional ei
adunară în vacanţele de vară prin jurul datei de 15 august (hram la Mânăstirea
Tismana şi bâlci ţărănesc în poiană) mari
personalităţi ale timpului. Atunci fu vremea să poposească în vacanţe şi
năsăudenii George Goşbuc şi Grigore Moisil, librarul George Sfetea, tipograful Nicu
D. Miloşescu şi trimisul special al lui Spiru Haret la Tismana, Alexandru Vlăhuţă.
Dar
să vedem contextul istoric şi politic înainte de venirea lui Coşbuc la Tismana. La un deceniu de
la cucerirea independenţei României, prin vitejia românilor de la 1877 şi
încoronarea în anul 1881 a lui Carol I ca rege al României, principalele deziderate
înscrise în vestitul program al Divanului ad-hoc se înfăptuiseră dar problema
naţională şi cea ţărănească devin treptat cele mai arzătoare „cestiuni ale
zilei” cum spunea Caragiale.
Problema
naţională nu era rezolvată în Transilvania iar cele două mari partide politice,
conservator şi liberal, presate de lupta de eliberare şi socială a românilor
transilvăneni, în ciuda fricţiunilor reciproce, fură nevoite încă de la 1881 să
realizeze unificarea întemeind Partidul Naţional Român cu „Tribuna” ca organ al noului partid, în 1884 sub
direcţia lui Ion Slavici, marcând intrarea luptei seculare a românilor într-o
fază hotărâtoare. Cunoscutul Memorandum din 1892 şi târârea memorandiştilor în închisoare
deşteptă întregul neam, transilvănenii dându-şi seama că rezolvarea problemelor
lor nu va fi realizată niciodată la Viena. Privirile
românilor din Ardeal se îndreptau acum spre regat unde libertăţile de care se
bucurau regăţenii îngroşară serios adepţii unirii. Ziarele româneşti dăduseră
tonul iar cele europene sesizară în sfârşit că românii din Transilvania "în număr de 3,5 milioane, ar avea
dreptul, proporţional, la 75 de deputaţi din cei 417 câţi are camera şi nu au
niciunul." (Ministrul francez Georges Clemenceau, în ziarul La
Justice)
În regat, bătăliile românilor transilvăneni
cu opresorii maghiari fură privite cu o deosebită simpatie. Începea să se
vorbească din ce în ce mai mult despre noua mişcare naţională în România.
Pregătirile
din 1890 de la Bucureşti pentru înfiinţarea „Ligii pentru unitatea
culturală a tuturor românilor” fură terminate în anul 1891 când acesta fu
constituită. Titu Maiorescu grupă studenţii Şcolii superioare normale şi
alţi tineri intelectuali în jurul „Junimii”, Simion Mehedinţi, Mihail
Dragomirescu, I. Anastasescu Floru, Gh. Dragu, Gh. Şapcaliu, P.P. Negulescu dar
şi tineri studenţi ardeleni, S. Mândrescu, I. Lupulescu, T. Buzatu. Pe de altă
parte în vechea Ligă culturală începuseră să activeze şi oameni politici, V. A.
Urechia, Take Ionescu, Spiru Haret, N. Filipescu, Gr. Brătianu. Prin
strădania de a ajuta efectiv acţiunile luptătorilor pentru dreptate socială din
Transilvania societăţile culturale şi media românească de
peste tot, implicaseră tot ceea ce avea mai reprezentativ tânăra
intelectualitate românească dar şi marii oameni de prestigiu ai ţării: Al. D.
Xenopol, Caragiale, Delavrancea, Vlahuţă, Coşbuc, Gr. Tocilescu, V.
Babeş, Al. Odobescu, I. Bianu, C. Istrati, N. Iorga, D. Onciul, I. Bogdan, V.
Pârvan, Şt. O. Iosif, C. Bacalbaşa, Gh.
Marinescu, G. Murnu, D. Pompei, Ov. Densuşianu, Oct. Goga şi mulţi alţii, o
adevărată armată redutabilă capabilă să promoveze elementul românesc în lumea
întreagă.
În paralel cu mişcarea naţională şi problema ţărănească începu să se impună ca problemă prioritară în toate mediile şi în spontanul maselor. Aici se distinge net, cel ce avea să dea cea mai mare importanţă lui George Coşbuc, propagandist din ce în ce mai energic prin poeziile sale, atât în problema naţională cât mai ales în cea rurală. Militantismul lui Spiru Haret nu avea cum să nu-i apropie. Dintre toţi fruntaşii liberali, Spiru Haret a fost cea mai proeminentă personalitate preocupată sincer de identificarea căilor potrivite pentru îmbunătăţirea condiţiei ţărănimii. Şi s-a potrivit ca tocmai în timpul misiunilor sale ca ministru, Coşbuc să întreţină mediatic elanul spiritului său reformator. El s-a potrivit perfect cu haretismul şi a ţinut, prin opera sa, trează ideea luptei dârze pentru înfăptuirea unor idealuri scumpe maselor ţărăneşti.
FOTO: Emmanuel de Martonne, (1873-1955) geograf şi pedagog francez
Această fotografie păstrată de pictorul Ghiţă
Barbu Bărbulescu din
Tismana are
înscrise în creion anul şi luna fotografierii: august 1901 alături de două
numere de telefon, scrise cu cerneală, formate din patru cifre, adăugate cu
siguranţă mai târziu. Peste câteva luni, înainte de Crăciunul 1901, în prima
vineri a lunii decembrie îşi face apariţia revista „Semănătorul”.
Până la apariţia revistei „Semănătorul” George
Coşbuc şi
Alexandru Vlahuţă au avut
fiecare istoria sa în apariţia revistei. Cel care face primii paşi în apariţia
curentului literar ce se va numi mai târziu sămănătorism, este Vlahuţă. Dar şi George Coşbuc l-a
secondat în aceleaşi idei prin alte redacţii. Iar când Alexandru Vlahuţă
soseşte la Tismana totul se
va contopi în ideile programatice ale Semănătorului şi în spiritul reformist
haretian. Marele om de cultură, Spiru Haret, va reveni
ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice la 14 februarie 1901
după Take Ionescu, dr. Constantin I. Istrati şi Constantin C. Arion, un
ministeriat care-l lăsase tot Spiru Haret acestora, la 30 martie 1899.
Vom vedea ce s-a întâmplat în capitolul al II-lea.
Topor din piatră
și silexuri găsite în zona mânăstirii
Acest capitol a apărut în revista online „Sămănătorul”, anul III, nr. 12 și în revista tipărită nr.1, din ianuarie 2014
[2] Al. A. Vasilescu – Diplomele lui
Sigismund I, regele Ungariei şi Ioan Huniade, voevodul
Transilvaniei, dela Mănăstirea Tismana, sunt false, Monitorul Oficial şi
Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1944
[3] Amănunte în revista „Sămănătorul”, anul III, nr. 1, ian. 2013,
pag. 28
[4] Sicriul sfântului a fost luat
după 1798, deoarece în prefaţa pomelnicului din acest an, se afirmă că moaştele sfântului se aflau în mănăstire.
[5] În anul 1909 ele se aflau la
Academia Română
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu