Morariu Iuliu-Marius -Răscola de la Salva

 Morariu Iuliu-Marius

 Fragment capitolul al III-lea din studiul

,,Tănase Todoran, icoană vie a credinței și a istoriei neamului”

Scris în noiembrie 2011 de studentul clujean Morariu Iuliu-Marius
Volumul integral se poate citi la „Editura online Semănătorul”
- Tănase Todoran, icoană vie a credintei, a istoriei neamului
http://www.samanatorul.ro/editura/2011/Iuliu-Marius_Morariu-Tanase_Todoran_icoana_a_credintei.pdf

3) Răscola de la Salva

3.1. Viaţa lui Tănase Todoran până la răscoală

Curajul de care a dat dovadă bătrânul Todoran şi urmările acestei dovezi de curaj sunt pilduitoare pentru oricine citeşte despre răscoala de la Salva. După cum remarcă părintele Feier, prin mărturisirea de credință pe care a făcut-o, s-a făcut demn de numele său, Atanasie[1],  care vine de la grecescul ,,atanatos”, însemnând ,,fără de moarte”.[2]

 Pentru a-l înţelege însă mai bine, consider că e necesară o scurtă trecere în revistă a vieţii sale, pe scurt, din puţinele informaţii care s-au păstrat. Ar fi fost binevenită şi o trecere în revistă a vieţii celorlalţi conducători ai răscoalei, însă datele biografice despre ei sunt atât de paupere, încât, am putea spune, fără să greşim că sunt aproape inexistente.

Astfel, Atanasie Todoran s-a născut  în satul Bichigiu de pe Valea Sălăuţei. Despre copilăria şi tinereţea lui avem puţine date, ştiindu-se doar că ,,era fruntaş în comună şi cunoscător de carte, că fusese jude şi colector  al dărilor în comunele  de pe Valea Bichigiului şi Sălăuţei[3] și acest lucru, cu siguranță datorită faptului că ,,era știutor de carte și cunoștea bine limba cancelariei și reglementările juridice în probelme militare”[4] și nu numai. Se presupune, de asemenea, că era, înrudit  cu familia preoților Coșbuc din Hordou, strămoșii poetului de mai târziu.[5]

De asemenea, se știe că încă din tinerețe, a făcut parte dintr-un regiment militar al împărăției de la Viena.[6] În acest sens, Șotropa consemnează faptul că ,,Todoran slujise ca soldat încă sub împăratul Carol al VI-lea”,[7] iar Teodor Tanco spune că el ,,cătănise la împăratul habsburg Leopold I vreme de 11 ani”.[8]Aici, se pare că i s-a amânat eliberarea, fapt pentru care a fost nevoit să dezerteze pentru a se putea întoarce acasă, de unde s-a refugiat ulterior  în Munții Țibleșului, în Maramureș și în Țara Chioarului,  urmărit fiind de autorități. Aici, în cea din urmă locație, a fost, după unele tradiții locale menționate de Teodor Tanco, unul dintre oamenii apropiați ai lui Pintea, un fel de ,,căpitan de plai”[9]. După moartea acestuia, se crede că a trecut Carpații în Moldova, unde l-a slujit ca ostaș pe Mihai Racoviță, ieșind din slujba domnească la vârsta de 61 de ani.[10]

 Ca soldat, el a slujit vreme de 13 ani, ,,după care vreo trei decenii a mai stat răzeș, gospodar în propria-i ogradă”.[11]  Apoi, ajungându-I la ureche vești despre grănicerizarea meleagurilor sale natale și despre intensificarea acțiunii de atragere la uniație, a hotărât să se întoarcă. ,,Între timp își pierduse soția, iar feciorul, îmbolnăvit de piept pe când trecuseră munții, ajunsese un ,,morbos” pentru tot restul vieții”.[12]

Prin 1750 s-a întors așadar în Ardeal, considerând că autoritățile au uitat de nesupunerile lui. Din păcate, stăpânirea nu l-a uitat, astfel că  a fost prins și închis câțiva ani  în Turnul Dogarilor din Cetatea Bistriței, [13] de unde, după eliberare, s-a întors în Bichigiu, unde, nu după mult timp și-a condus fiul pe ultimul drum, îngropându-l în ritul credinței strămoșești.[14]

Sinaxarul menționează faptul că la întoarcere credința ortodoxă era amenințată de cei rău credincioși, și că el ,,s-a opus cu îndârjire împărtășirii fiului său cu azimă, precum și spovedirii lui de către un preot unit”.[15] Asupra acestei afirmații doresc să mă opresc o clipă, întrucât o consider o exagerare datorată unui povestitor mult prea pios și cu certitudine subiectiv. Informația aceasta a parvenit cu siguranță scriitorului ,,Sinaxarului” dintr-o sursă orală. Nefiind încă scursă o perioadă atât de îndelungată de la evenimentele tratate, am avut și eu curiozitatea să consult mai multe izvoare orale[16]. Așa se face că am stat de vorbă cu mai mulți bătrâni din satul meu, nu numai pe această temă. Aceștia, la rândul lor, au aflat de la părinți sau de la alți oameni contemporani acelora istoria lui Todoran. Ceea ce m-a pus pe gânduri a fost faptul că toți susțineau o variantă relativ opusă celei expuse mai sus. Astfel, bătrânul ar fi fost cel care l-ar fi interpelat pe preotul papistaș din sat, rugându-l să-i împărtășească fiul aflat pe patul de moarte, și acest lucru, pentru că nu aveau preot ortodox în sat. Cererea lui s-a soldat, se pare, cu un refuz, preotul motivându-și atitudinea prin faptul că ei nu erau în mod oficial uniți.

Afirmației pe care am făcut-o adineauri i s-ar putea cu siguranță imputa o atitudine subiectivă și răuvoitoare, pornită din dorința de a-l discredita pe făptaș. Nu este însă așa, și acest lucru, pe de-o parte pentru că îl cinstesc pe Atanasie Todoran ca Sfânt, iar pe de altă parte pentru că nu văd nimic greșit în faptul de a chema un preot, fie el și unit, în contextul în care altul nu era, să-i împărtășească fiul muribund. Ceea ce doresc să sesizez este faptul că ,,Sfinții noștri strălucesc și fără să punem lanterna pe ei”! Astfel, mărturisirea de credință încununată cu martiriul constituie un temei suficient pentru canonizarea lui, nefiind necesară născocirea de temeiuri suplimentare.

Revenind însă la viața lui, se pare că ,,în anii1761-1762 a tratat cu guvernul din Viena, alături de alți fruntași  trecerea la uniatism prin militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, a Sălăuței și a Someșului Mare”, [17] mergând, în acest sens personal la Viena,[18] împreună cu Ștefan Cutean din Feldru[19] de unde au primit asigurări că românii din  ținutul Năsăudului vor beneficia de anumite avantaje după militarizare.[20]

 

3.2. Desfășurarea revoltei

După cum am arătat mai sus, militarizarea zonei Năsăudului a început în 1762, când au fost trimiși ofițeri de la Viena în scopul organizării regimentului. La 10 mai 1763, considerându-se că munca de organizare s-a încheiat, generalul Bukow cu o mare suită și însoțit de episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron,[21]care, deși, se pare că era, înaintat în vârstă și bolnav, căci Barițiu îl descrie ca fiind ,,morbosu și ajunsu la neputinta,[22], a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni și să le sfințească steagul. Aceste momente solemne au fost organizate la Salva, pe platoul numit ,,Mocirlă”,[23] unde ,,stăteau înșirate cele două batalioane de infanterie și cele opt companii de cavalerie”.[24]

 În condițiile în care promisiunile obținute de Todoran în urma negocierilor de la Viena nu au fost respectate și ofițerii, care erau cu toții străini îi batjocoreau pe români și legea lor,[25] bătrânul Todoran,  fără a se sinchisi de generalii prezenți și de episcop, ieși călare înaintea frontului format din cei 3000 de candidați[26] la înregimentare și a oficialităților și rosti următoarea cuvântare:

,,De doi ani suntem cătane, adică grăniceri și carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi. Ne-au scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătănești; copii noștri vor merge până la marginile pământului  să-și verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robi, să n-avem nici un drept, copii noștri să fie tot proști, ori vor învăța ceva, ori ba? Așa nu vom purta armele, ca și sfânta lege să ne-o ciufulească tisturile.[27] Jos cu armele! Alungați păgânii din hotarele noastre! Auziți creștini români, numai atunci vom sluji când vom vedea carte de la înalta împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci nu, odată cu capul! Ce dă gubernia și cancelaria din Beciu, e nimic, îs minciuni goale de azi până mâine!”[28]

           ,,Cuvântarea înflăcărată a bătrânului Todoran a avut un efect imediat. În acel moment a început revolta. Un delegat care îi amăgise cu nădejdea libertății a fost  tăiat, pe alții i-au maltratat, iar pe protopopul din Năsăud, care tăinuise unele decizii, l-au bătut”.[29]

Episcopul Macarie Drăgoi, consemnează într-un articol un eveniment din care reiese măreția sufletească a lui Todoran. Astfel, după cuvântare, se pare că bătrânul:

…s-a dus la episcop și i-a spus: ,,Fătul meu, de unde ești?” Acela i-a răspuns :,, De la Blaj.”,,Dacă ești de la Blaj și împărăteasa ți-a dat domeniu, du-te acolo și stai liniștit și nu ne tulbura pe noi în credința noastră.” După aceea l-a luat pe vlădică de mână și l-a condus prin mulțimea tulburată, ca nu cumva aceasta să năvălească asupra lui.[30]

 Veridicitatea acestui episod de o înaltă calitate și ținută morală este însă contrazisă de Barițiu, care spune că :

,,Episcopulu  Aronu, primarii și jurații comunelor  se incercara se impace spiritele, au fost insa trantiți și bătuți și  generalulu și episcopulu au scăpat de acolo.[31]

 Observăm așadar că și Aron ar fi fost agresat, ori vechimea sursei din urmă în detrimentul celei dintâi ne face să înclinăm spre aceasta.

După cum era și firesc, represaliile nu au întârziat să apară și, după cum aflăm din relatarea aceluiași:

 ,,o comisiune trimisă de a dreptulu de la curte veni în districtulu regimentului, unde puse mâna pe Todoranu și pe alți vreo duoădieci  crediuti ca urditori ai rebeliunei”.[32]

 Astfel, în același an la 12 noiembrie, după un proces care a decurs, ne spune tot el, cam 14 zile[33]:

,,Todoran a fost trasu pe roată, iar unii din soții lui (aici cu sensul de colaboratori, n.n.)  au fost trași în tiapa și alții condamați la morte prin ștreangu[34] și anume deaspura comunei Salva in marginea de către comună a podereiului Mocirla, unde și astăzi se află mormântul său și groapa comună unde sunt înmormântați acei atleți români”.[35]

Așa s-a sfârșit această revoltă, care, după cum spune Valeriu Șotropa, a reprezentat momentul cel mai dinamic al opoziției împotriva înființării acestui regiment grăniceresc.[36]

 

3.3. Urmările răscoalei

 

,,Jertfa lui Todoran n-a fost zadarnică. La mai puțin de un an, împărăteasa emise patenta, în care se prevedeau nu numai obligații, ci și drepturi și dezrobirea pentru românii grăniceri”,[37] precum și respectarea ritului grecesc pentru uniți.[38]

Cea mai importantă urmare a răscoalei sfârșită într-un mod atât de tragic pe platoul de la Salva a fost, cu siguranță faptul că eroismul protagoniștilor săi și-a pus amprenta asupra locuitorilor acestei zone și ei nu vor putea niciodată acest eveniment. Că ei au fost considerați eroi încă de atunci ne-o dovedește însăși faptul că, precum am precizat și mai sus, memoria lor a străbătut peste barierele timpului.

 Barițiu amintește, plin de evlavie și emoție, faptul că la 18 iunie 1863 a participat la un parastas în cinstea lor, chiar pe locul unde se găsea mormântul lor, pe Mocirlă:

 ,,Procesiunea a fost incantatoria si miscatoria de inimi; conducatoriu alu ei au fost fericitulu in Domnulu prepositu Macedonu Popu, vicariulu foraneu Grigorie Moisilu din Năsăudu, apoi tota preoțimea din districtu și mai multe mii de omeni din  totu districtu și din pregiuriu, asia catu totu platoulu acelu mare era un campu de serbatore, unde falfaia mai multe stindarde si prapore in onorea repausatiloru bravi romani”,[39]

Cercetări recente au dus la descoperirea unei scrisori a unui jurist năsăudean[40] în care, pe lângă respectul pe care îl arată față de martirii noștri și constatarea acestuia că revolta de la Salva a avut drept cauză principală încercarea de trecere la uniație. Despre acest fapt, deși foarte pe scurt vorbesc și unii istorici uniți care tratează despre acest fapt.

De asemenea, tradiția populară a păstrat și ea minunatul act al martiriului lor, transpunându-l într-o minunată baladă care sună astfel:

,,Sub un deal cu stejăriş,
Lângă Salva pe-un podis,
Într-o zi de primavară
Granicerii se-adunară,
Jurământul să-l depună
C-apoi toate or merge strună
Stegul când l-au ridicat,
Un bătrân a-nacălecat,
Moş Tănase Todoran,
Nenfricatul bichigean
În vârstă de ani o sută
Şi-aceea de mult trecuată;
Iese-n faţa lor călare
Şi rosteşte-o cuvântare:
Sfatu-aceste-i mincinos
Slobozâţi puştile jos
Şi-apoi iar le ridicaţi
Şi spre domni să le-ndreptaţi.
În mormânt de m-or băga
Nu mă las de legea mea
Asta-i legea lui Hristos,
Slobazâţi puştile jos.
...................................
De la-nalta-mpărăţie
O venit o comnisâie,
Şi pe mulţi îi judecară
Fiecare cum să piară.
Numa moşu Todoran,
Nenfricatu Bichigean,
El s-o sfârşit tras pe roată,
Plâns şi azi de lumea toată;
Lângă Salva pe ”mociră”

Şi codru-i plânge de milă.”[41]

3.4. Canonizarea

Respectul pentru jertfa lui Todoran și a celor martirizați împreună cu el a reușit să străpungă negurile timpului, slujind drept model de patriotism și credință. Așa se face, că, după un proces destul de îndelungat, demarat la inițiativa mitropolitului Bartolomeu al Clujului, la 10 mai 2008, a avut loc canonizarea solemnă a acestora.

Evenimentul s-a desfășurat chiar pe locul martiriului, platoul Mocirlă de la Salva, unde s-au strâns câteva zeci de mii de oameni spre a le omagia jertfa. Marcând solemnitatea momentului, preafericitul părinte patriarh Daniel spunea în cuvântul adresat cu această ocazie:

Marea sărbătoare de astăzi este o nouă etapă în urcușul spre cer a neamului nostru românesc prin proclamarea solemnă a canonizării unui număr de patru neo-martiri și  mărturisitori ardeleni  care au suferit și s-au jertfit  apărându-și credința strămoșească în fața dureroaselor prigoane împotriva Bisericii și a neamului românesc din această parte a țării, păstrându-și până la capăt încrederea în dreptatea cauzei sfinte pentru  care-și dădeau viața.[42]

Tomosul  sinodal menționează faptul că Atanasie Todoran și cei împreună cu el au fost oameni plăcuți lui Dumnezeu,[43] și hotărăște:

         ,,Ca de acum înainte, Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu, să se numere între Sfinții pomeniți de Biserica noastră și preamăriți de Dumnezeu  în ceruri și să se cinstească cu cântări de laudă în  ziua a douăsprezecea a lunii noiembrie”.[44]

 Vrednicul de pomenire, mitropolitul Bartolomeu, amfitrionul acestei zile de sărbătoare, spunea și dânsul atunci, copleșit de emoție:

Iată că Dumnezeu m-a ajutat ca, la vârsta mea de 87 de ani să trăiesc bucuria duhovnicească de a-mi vedea visul împlinit[45]. După ce anul trecut a fost canonizat Sfântul Pahomie  de la Gledin, un mare cuvios pe care l-a dat pământul Bistriței și Năsăudului, am făcut propunerea, iar Sfântul Sinod, cu avizul comisiei de specialitate a aprobat canonizarea a cărei proclamare solemnă o facem astăzi.[46]

Desfășurarea procesului de canonizare s-a făcut după toate prevederile canonice după cum aflăm de la părintele Bogdan Ivanov,[47] evenimentul fiind astfel o binemeritată recunoaștere a jertfei pentru neam și credință a eroilor noștri.

4. Concluzii

După prezentarea, deși succintă a evenimentelor care s-au desfășurat în anul 1763 la Salva și care au marcat destinul acestui an, consider că, cel mai potrivit ar fi fost să accept drept concluzii ultimele două subcapitole, în care se vorbește despre urmările, în plan apropiat, respectiv depărat ale răscoalei.

Însăși faptul că nu au fost uitați, că s-a scris despre ei și că au fost canonizați, constituie, în opinia mea concluzia că urmaşii lor au înțeles actul lor și că ei şi, mai apoi noi, le vom păstra veșnic o vie recunoștință.

Cu toate acestea, dată fiind structura acestei lucrări, se impun câteva concluzii succinte, care nu fac altceva decât să rezume elementele principale ale evenimentelor descrise în cadrul ei.

Astfel, dată fiind pe de-o parte expansiunea Imperiului Țarist, iar pe de altă parte pericolul Otoman, Imperiul Austriac va întemeia, din dorința de a se apără de eventuale atacuri neprevăzute mai multe regimente grănicerești, între care și cel de la Năsăud. Aici, în momentul depunerii jurământului, țăranii, instigați de moșul Tănase Todoran se vor revolta împotriva autorităților, pe motiv că nu li s-au acordat cele promise și că nu vor să treacă la unirea cu Roma și să-și lepede legea strămoșească sau Sfântă.

Conducătorii răscoalei vor fi ulterior condamnați la moarte și executați, iar o parte din participanți vor avea și ei de suferit, în timp ce împărăteasa va da o serie de legi prin care va mai înlesni viața românilor.

Importanța jertfei lor o arată faptul că nu au fost uitați, că ardeleni precum George Barițiu, Virgil Șotropa și alții contemporani nouă (de exemplu Teodor Tanco, părinții Nicolae Feier, Dorel Man, Alexandru Moraru, Ioan Bunea, vlădicul Macarie Drăgoi sau istoricul Ioan Pop) , precum și străini ca Silvio Tanolli[48](după alții Antonio Cossimeli) au scris despre ei elogiindu-le jertfa și arătând curajul de mai târziu al ardelenlior ce făceau parte din acest regiment,[49] sau felul cum țăranii de aici le cinsteau memoria.

O dovadă de prețuire, deși târzie, va veni și din partea Bisericii Ortodoxe, reprezentanta și păstrătoarea Sfintei Legi[50] pentru care Todoran și cei împreună cu el s-au învrednicit de mărturisirea supremă a martiriului. Astfel, în semn de recunoștință pentru jertfa lor, Biserica Ortodoxă îi va trece în rândul Sfinților, prăznuinud-i anual la data de 12 noiembrie, ziua mărturiei lor mucenicești.

 Ierom. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu

Publicistica lui  George Coşbuc din revista Sămănătorul  între anii 1901-1902
 Articol apărut în paginile 6-9 în

Sămănătorul - Anul V.  Nr. 3 - sept. 2015

 S-a scris mult de-a lungul timpului despre George Coşbuc. Opera lui a trecut, în secolul ce s-a scurs aproape pe de-a-ntregul de la sfârşitul călătoriei pământeşti, deopotrivă prin etape de redescoperire sau de umbră. Astăzi, există mai multe opinii ce se dezvoltă concomitent. Astfel, în timp ce unii îl critică şi îi dezavuează ideile şi opera, alţii redescoperă valenţe noi în scrisul său sau reeditează textele sale[1].

     Fără a ne pronunţa într-o manieră absolută cu privire la valoarea operei lui sau la actualitatea ei, căci acest lucru nu este de competenţa noastră şi nu face obiectul prezentei cercetări, vom încerca să readucem în atenţie, în paginile următoare, activitatea sa din paginile revistei Sămănătorul, în primii doi ani de apariţie ai acesteia, 1901 şi 1902. Atunci, la propunerea lui Spiru Haret, care dorea editarea unei publicaţii literare şi culturale dedicate intelectualilor[2], personajul nostru[3], alături de Alexandru Vlahuţă, a purces la editarea acestui periodic. În alegerea lor, ministrul se va fi ghidat în mod cert de experienţa publicistică a ambilor directori, căci, cu puţin timp în urmă, năsăudeanul pripăşit în Regat editase şi alte periodice precum Vatra.

Revista a fost dintru început una care a avut impact în rândurile intelectualităţii vremii. De altfel, între garanţii calităţii materialelor se aflau, alături de cei doi pomeniţi deja nume precum cel al pictorului Nicolae Grigorescu, iar mai târziu li se va alătura Nicolae Iorga[4]. Pe scurt, iată cum arăta, la începuturile ei, revista:

,,Semănătorul”, revistă literară săptămânală, avându-i ca directori pe Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc, apare la 2 decembrie 1901, în format de caiet, cu coperta desenată, la început de Nicolae Grigorescu. Redacţia se instalează la început la Tipografia şi editura ,,Minerva”, Hotelul Union, str. Regală, nr. 8. Un exemplar costa 20 de bani. Al. Vlahuţă, în primele vorbe definea publicaţia ,,stindard de pace” şi ,,înfrăţire intelectuală..."[5].

Aici, poetul va duce o muncă destul de serioasă şi de consecventă, publicând materiale ce se circumscriu unei tematici variate, consistând în poezii, eseuri, culegeri de folclor, traduceri, studii şi materiale ce vor defini platforma program după care se va ghida periodicul cultural. Ce-i drept, Coşbuc va rezida puţin aici, însă ceea a făcut el a rămas de-a dreptul normativ pentru mişcarea literară generată de periodicul pe care l-a condus.

            Cu privire la scurtimea perioadei în care a figurat pe frontispiciul revistei (1901-1902) ca director, s-au invocat mai multe ipotzeze, unii cercetători care s-au preocupat de acest aspect considerând că a activat aici doar pentru a îndeplini o îndatorire funcţionărească[6]. Ideea însă nu este sustenabilă căci, dacă ar fi fost într-adevăr aşa, el nu s-ar fi ostenit cu atâta sârg să scrie aproape în fiecare număr. Cele 24 de materiale publicate aici în decursul celor doi ani dovedesc exact contrariul.

Temele abordate de el nu noi nici ele. De altfel, nici platforma program pe care o propune nu este, din punct de vedere ideologic, nouă, căci, după cum remarcă Lucian Valea:          

,,Coşbuc s-a format ca scriitor în cadrul a ceea ce considerăm că a fost semănătorismul transilvan, aducând cu el la Bucureşt zestrea lui de idei. Altfel spus, pentru poet, semănătorismul n-a fost altceva decât tribunismul sibian, al cărui reprezentant s-a simţit în anii bucureşteni şi mai ales în cei ai începutului de secol"[7].

Ideile promovate de către autor aici se originează aşadar în concepţiile pe care el le întâlneşte sau le propovăduieşte atât la Tribuna transilvană, cât şi la Vatra regăţeană[8]. În cuvinte scurte, dar electrizante de-a dreptul, poetul îndeamnă într-o adevărată exhortaţie pe scriitorii români să redescopere lumea ţărănească şi literatura veche, autohtonă şi să o valorifice ca miez al literaturii lor:

,,Suflaţi colbul de pe cronici, cum zice poetul şi faceţi să renască virtuţile bătrânilor de atunci în inimile tinerilor de azi"[9].

Deşi puţine, ipostazele semănătoriste în care Coşbuc se remarcă drept un adevărat militant pentru reîntoarcerea la vechile principii ale literaturii într-o lume în care influenţe occidentale precum simbolismul începeau să-şi facă tot mai simţită prezenţa şi să umbrească vechile scrieri, ele sunt de-a dreptul savuroase, reliefând un autor de-a înflăcărat, vulcanic de-a dreptul, un ,,romantic întârziat"[10], aşa cum îl clasifică Nicolae Manolescu, un ardelean care se exprimă în cuvinte puternice, şi într-un ton ce mai trăda încă accente paşoptiste:     

,,Noi, cu literatura de astăzi nu mai stăm în mijlocul istoriei noastre, nu stăm nici în mijlocul tradiţiilor noastre, nu stăm mai ales în mijlocul poporului nostru. Cei dinaintea noastră, vechii scriitori au trăit într-un contact sufletesc... au avut o ţintă, şi condeiul le-a fost purtat de aceeaşi idee"...[11]

În manifestul din care am citat, el rezumă în parte semănătorismul ca doctrină literară. Dorinţa de uniformitate, manifestată în corelarea eforturilor cu scopul de a obţine o mişcare culturală omogenă, se plasează în centrul ei:

,,Şi noi cei de astăzi tragem brazde, nu mai puţine decât cei vechi, căci talente avem şi astăzi ca şi atunci, dar brazdele noastre sunt trase în toate chipurile cu putinţă, şi de-a lungul şi de-a latul şi de-a curmezişul, linii care se taie una pe alta, urmând cărarea tuturor vânturilor câte bat din larga lume. Iar străinul drumeţ, care în treacăt se uită pe câmpia brăzdată de noi, îşi face cruce, căci nu vede o arătură cuminte, ci o lucrare de oameni nebuni....Să nu risipim ce-au adunat părinţii noştri, dacă nu putem înşine noi să mai sporim averea, şi dacă nu putem spori lumina, să năzuim a o răspândi în popor, tot mai mult pe aceea pe care o avem....Iată idealul nostru, întru toate manifestările vieţii, dar mai ales în literatură. Până se va ivi un altul, şi poate împrejurările politice să ni-l apropie[12], acestea trebuie să ne fie cel mai apropiat de inimă"[13].

Datorită acestor principii, revista reuşi să se impună în mai puţin de un deceniu pe scena culturală românească[14], fapt ce certifică importanţa ei şi să educe mulţimile româneşti, dar şi reprezentanţii elitei culturale, în spiritul unei literaturi de calitate[15].

În susţinerea ideilor sale, poetul va munci cu consecvenţă, publicând în decursul celor doi ani în care s-a aflat la conducerea periodicului, atât poezii, cât şi traduceri sau studii. De altfel, în cei doi ani în care s-a aflat la conducerea revistei, numele lui lipseşte doar din zece numere ale acesteia, toate din anul 1902 (respectiv: 7, 11, 19, 30, 32, 33, 34, 35, 36 şi 38), fapt ce spune multe despre investiţia sentimentală pe care o reprezintă Sămănătorul pentru scriitorul ardelean.

După primele două numere, el nu va mai publica nici un studiu în care să teoretizeze principiile mişcării literare promovate de revistă, lucru ce dovedeşte pragmatismul său. În ceea ce priveşte opera lui publicistică de aici, aceasta se compune dintr-un studiu privitor la Divina Comedie a lui Dante Alighieri, 7 traduceri din aceeaşi operă şi 14 poezii, diverse şi ele ca genuri (a se vedea lista tematică de la final).

Predilecţia lui pentru poezie e altminteri un lucru firesc. Diversitatea genurilor, de la pastel la baladă, poem ludic sau poem istoric, dovedeşte interesul poetului pentru redescoperirea istoriei naţionale şi a lumii rurale. Uneori, ce-i drept, temele sunt de-a dreptul recurente, iar motivele nu sunt tocmai cele mai noi în opera lui, însă cele mai multe dintre poezii au o latură estetică aparte şi sunt realizate cu multă meticulozitate, dacă ne raportăm la elementele de prozodie care le caracterizează.

Încă din primul număr al revistei, Coşbuc este prezent cu un poem intitulat Fragment epic[16]. Similar unei balade culte, scris într-un ritm trohaic, având strofe 15 strofe de câte 8 versuri, fiecare dintre ele de câte 16 sau 15 silabe, şi rimă încrucişată, el aduce, datorită evocărilor lumii antice, a stilului şi a tonului în care a fost scris, cu operele paşoptiste ale lui Andrei Mureşanu. Dacă iniţial, el îndeamnă la resemnare[17], înspre final, textul, atât de bogat în evocări istorice, se constituie mai degrabă într-un imn ce cheamă la redeşteptarea conştiinţei naţionale. Deşi nu inovează cu nimic stilul său poetic şi nu aduce motive noi, opera se constituie, atât prin întinderea destul de mare, cât şi prin elementele de conţinut sau cele de natură estetică, într-una dintre scrierile importante ale autorului, ce se cere redescoperită astăzi.

Tonul trist şi uşoarele nuanţe de reproş din prima poezie vor dispărea în cel de-al doilea număr când, autorul publică o lucrare în nouă strofe a câte 5 versuri (ultimul vers al fiecărei strofe putând fi considerat, după părerea noastră, similar versurilor-refern, deşi nu este identic la fiecare dintre ele), intitulată Gânduri[18]. Descrierea lăcaşului bisericesc, realizată într-o notă jovială reprezintă doar cadrul iniţial în care, într-o manieră de-a dreptul amuzantă, eul liric îşi varsă of-ul pe sfântul omonim lui, care se bucură de mai multă popularitate din partea iubitei şi a celorlalte fete din sat decât el:

,,La biserică din uşă,/ Mă uitam şi eu la sfinţi,/ Când intra câte-o mătuşă, săruta abia pe frunte,/ Sfinţii cei cu bărbi cărunte, / Cuvioşi părinţi,/ Dar pe calu-i alb călare/ Tânăr, mândru şi-ncoifat,/ Se zbătea sub sărutare/ Sfântul cel numit ca mine!/ Te-am văzut, frumoaso bine/ Cum l-ai sărutat,/ Tu şi-ntregul stol de fete! / Şi-mi venea să-l smulg din cui / Şi să-l dau de vrun părete! /Grija mea, de n-ai ghicit-o / Nici acum, mă mir, iubito, /Cum să ţi-o mai spui?"[19]

Dintre toate felurile de a structura o operă lirică, Coşbuc dovedeşte o afinitate aparte pentru catren. Fie că este vorba despre pasteluri, cum e cel intitulat Pe munte[20], fie că e vorba de alte genuri[21], sau de alte poezii, răspândite în volumele lui, el, iubeşte catrenul. Aici, la Sămănătorul însă, nu insistă foarte mult asupra acestui mod de repartiţie a versurilor din cadrul strofelor, din motive necunoscute nouă.

Există însă şi în paginile acestui periodic, aspecte care se repetă şi care desconspiră gusturile poetului. Bunăoară, dragostea lui pentru pastel, gen întâlnit şi anterior, şi care îl pasionează într-atât încât el caută şi în literatura populară elemente specifice genului. Un astfel de exemplu este poezia În zori, formată din strofe a câte şase versuri şi scrisă în deja obişnuitul ritm trohaic. În finalul ei se menţionează că e culeasă din lirica populară, însă tandreţea descrierii, familiaritatea cu care autorul se foloseşte de o multitudine de procedee stilistice pentru a oferi cititorului o panoplie de imagini circumscrise apodictic cadrului nocturn romantic, trădează intervenţiile unui condei măiestrit. Iată câteva crâmpeie din acest poem:    

,,Sub un mal, legata plută, / Se mai mişc-abia. Duios / Geme apa-n veci stătută, / Ca prin vis, sub iaz la moară, / Luna tot mai jos coboară, / Tot mai jos, tot mai jos"[22].

            Coşbuc poate fi considerat un adevărat maestru al imaginii, căci o pondere mare a scrierilor sale redă, fie în chip sinestezic, fie adresându-se unuia dintre simţuri, astfel de pasaje. La fel se întâmplă şi în cazul Horei[23], alcătuită în acelaşi ritm din zece cvintete şi dotată cu vers refren, în cadrul lucrării de inspiraţie biblică, formată din 8 strofe a câte 6 versuri, ce reia motive mai vechi din operă coşbuciană, intitulată Golia ticălosul[24], sau în amplul Blăstăm al trădării[25], publicat în acelaşi număr cu anterioara.

Ultimele opere literare publicate de autor în revistă sunt, cu o singură excepţie (Paul de Nola, care e mai degrabă un soi de portret[26]), destul de triste. De exemplu, tabloul bisericii ruinate de pe urma unei furtuni, de pe malul mării, este unul de-a dreptul dezolant. Cu toate acestea, se remarcă şi aici talentul autorului de a transmite nu doar cuvinte şi expresii, ci şi stări, prin poezia lui:

,,Biserica stă tristă pe golul mal al mării - / O noapte-a fost, cumplită, iar valul revărsat / Cu  vuiet îngropat-a sub el întregul sat. / Şi bârne şi cadavre şi semne-ale pierzării /Rămaseră-n amestec prin mucedul nămol / Când apa se retrase lăsând iar câmpul gol.  / Când trec corăbierii în dreptul ei, pe mare, / Fac cruce, şi cu vâsla bat apa mai grăbit. / Se joacă vântu jalnic cu clopotul dogit, / Prin vastele ferestre cântând cu disperare. / Amurgul vine roşu, vin galbenele zori, / Şi noaptea peste lună trec turmele de nori, / Ea stă, tăcutul martur, pe veşteda colină, / Umplând singurătatea de spaimă şi fiori"[27].

 Poetul reuşeşte să-şi transpună cititorii într-o altă lume şi atunci când prezintă stări triste, dar şi când ele sunt fericite. De exemplu, în balada Ceas rău[28],cititorul se molipseşte de starea de tristeţe, în vreme ce, în Ştrengarul văilor[29], formată din 14 strofe a câte trei versuri şi, unică în peisaj, atât datorită mesajului, cât şi datorită monorimei folosite, în cadrul căreia, vântul personificat ilustrează drama orfanului şi a singurătăţii, este împletită starea de veselie cu cea de tristeţe într-o ambianţă de-a dreptul ludică:

,,Văzui prin văi al verii dulce vânt, /Ştrengar frumos, cum toţi pribegii sânt, / Târa mantaua-n urmă-i pe pământ.  / Plecând vreo creangă-n drum o săruta, / Cânta o doină-ncet şi-ncet cânta / Culcatul câmp de iarbă sub manta: / Mi-a zis mai ieri al văii tânăr crin: / Ai casă tu şi fraţi, voinic străin, / Tu cel cu ochii rupţi din cer senin? / Am mamă-n deal, ca mâine-i ziua ei, / Dar n-are brâu şi-adună sfori de tei; / Iar tata-i dus să intre-argat la smei. / O casă-avem şi noi pe-un vârf de scai / Opt fraţi cei-i am s-au dus să vadă-n Rai / De bea şi-acolo vin popa Mihai. / Uşor ce-nşeli pe-un crin nevinovat! / Puteam să-i spun că-s dascălul din sat / Şi văr cu Por şi Darie-mpărat / De am, de n-am, mă mir ce-i pasă lui? / Nu ştiu nici eu de unde sunt şi-al cui, / Prin vămi eu nu dau seamă nimănui.  / Eu sunt copil al codrilor de fag, / Alerg şi cânt şi-n sân aş vrea să bag, / Să fie-al meu de veci ce-mi este drag.  / În zori mă duc pe-o margine de râu / Şi şed şi scot cavalul de la brâu,  / Prin lan mă joc cu spicele de grâu. / Când trec copii, sub tufă eu mă strâng; / Deodată sar şi sun o tufă-n crâng / Şi-mi pare-n urmă rău când bieţii plâng. / Spre cei trudiţi cu boare eu m-a plec,  / Pe fete-n şes cu glume le petrec / Şi-nvăţ pe toţi să cânte pe-unde trec. / Sărut neveste-n şes şi flori le-adun, / Străin cum sunt, ce-mi pasă ce le spun, / Hei, cucule, tu-mi eşti tovarăş bun.  / Grozav ce-mi e fălosul de stejar, / ,,Să nu te văd pe-aici, copil ştrengar! / Trăieşti şi tu pe lume de-n-zadar”. / Trăiesc şi eu pe vrerea celui sfânt: / De n-ar vrea el să fie-n lume vânt, / De ce m-ar fi făcut să fiu cum sânt?”[30]

 Ultimele trei poeme[31] din revistă, ce poartă semnătura lui, nu sunt atât de spectaculoase ca celelalte, cu toate că, de exemplu, în Un glas din adânul templului, Coşbuc apelează la versul refren pentru a-l dianamiza. Ele sunt însă importante pentru că, într-un fel, încheie tabloul liric al publicisticii lui din acest prestigios periodic literar. De altfel, autorul nu va mai reveni în paginile revistei decât cu un singur poem, un sonet dedicat reginei, în anul 1905[32], în ciuda încercărilor constante ale semănătoriştiolor de a-l convinge să reia colaborarea cu ei.

Pe lângă piesele lirice, aşa cum am spus, el revine constant în paginile Sămănătorului cu traduceri. De altfel, ca traductolog, şi-a legat numele de Divina comedia, operă intens elogiată de unii şi criticată de alţii astăzi, care este însă folosită şi în zilele noastre (în traducerea lui), fapt ce nu poate decât să certifice valoarea ei. Din această operă va publica, pe măsură ce va traduce, fragmente.

Scriitorul nu se rezumă însă doar la traducere, ci publică şi un studiu, intitulat Concepţia infernului în ,,Divina comedie"[33].  Nu foarte amplu ca întindere, el este de fapt un fragment din perfaţa traducerii Infernului[34], după cum specifică chiar el într-o notă subsidiară plasată la final. Este însă important pentru că, în cadrul lui, este realizată o incursiune destul de serioasă şi de bine întocmită în opera lui Dante, astfel de cercetări fiind, la acea vreme, inedite, în literatura română. Ar fi trebuit poate ca ea să prefaţeze avalanşa de extrase din opera autorului italian, pentru a-l introduce pe cititor în universul dantian şi pentru a-l familiariza cu opera lui, însă, probabil, prins cu multe activităţi, nu a găsit răgazul să îl scrie mai repede.

Studiul este anturat de şase fragmente, inegale ca întindere, din opera capitală a autorului italian. Dacă celui dintâi nu i se oferă un titlu particular, translatorul preferând doar să-l posteze sub sigla din ,,Divina comedia"[35], celelalte vor fi mai clar delimitate. Ordinea publicării lor e una ce urmează logica volumului, fapt altminteri clar, dacă ne raportăm că scriitorul nu a tradus la întâmplare fragmente din diverse locuri, fără legătură între ele, ci a încercat să traducă rând pe rând, diferite capitole, cu scopul de a înţelege atât conţinutul lor, cât şi legăturile existente între ele. Astfel, după ce Hermes este trimis la Calipso[36], este prezentat episodul şederii lui pe insula ce adăpostea ademenitoarea nimfă[37], iar apoi este descrisă călătoria spre aceeaşi destinaţie a lui Odiseu[38], după care, periplul prin opera pomenită se încheie cu alte două istorioare interesante[39].

 Acestea sunt aşadar, operele poetului de origine năsăudeană pripăşit pe plaiuri regăţene ce se regăsesc în paginile periodicului literar Sămănătorul, în primii doi ani de apariţie ai acestuia. După cum se poate vedea, tematica publicisticii lui este una bogată, şi, deşi circumscrise unor rigori clare, definite prin însăşi platforma-program a genului semănătorist, ale cărui caracteristici le conturează el însuşi în primele numerele ale apariţiei revistei, şi de la care nu se va abate deloc pe parcursul activităţii sale publicistice, ele sunt destul de variate atât ca gen, cât şi ca tematică sau abordare.

 Fie că scrie poezii, fie că traduce sau publică studii, Coşbuc este aproape de sufletul ţăranului român, cu care vibrează la unison şi din ale cărui trăiri îşi trage seva literaturii. Departe de a fi tributarul unui singur gen poetic, deşi exprimă adesea predilecţii înspre anumite specii, el abordează cu maximă plăcere şi delicateţe, fapt reliefat de însăşi lectura operelor, atât pastelurile, cât şi baladele, idilele, sau alte elemente similare. S-ar putea întreba cineva, în ce măsură traducerile din Dante se încadrează în arealul tematic semănătorist. La o primă vedere, nu este nici o legătură între el şi literatura tradiţională românească. La baza opţiunii lui, credem că ar putea sta două motive principale. Astfel, pe de-o parte, vrea să readucă în atenţie moştenirea latină prin traducerea unui autor italian, iar pe de altă parte, probabil vrea să ofere exemple de scrieri ce s-ar plia pe caracteristicile genului din alte literaturi.

            Concluzionând, nu putem decât să remarcăm frumuseţea, bogăţia şi valoarea operelor lui George Coşbuc din paginile Sămănătorului. Aceste opere, ce trec azi printr-o perioadă de uitare, cum, într-un fel se întâmplă cu întreaga creaţie literară a autorului, pe nedrept expediat de către unii exponenţi ai aşa-zisei critici literare contemporane între barzi, se cer redescoperite şi revalorificate, ele nefind doar o etapă a literaturii româneşti din timpuri imemoriale, ci şi nestemate ale acestei literaturi, valabile pentru toate timpurile şi importante pentru însăşi identitatea noastră naţională.

------------  NOTE -----------

[1] A se vedea, de exemplu: George Coşbuc, Publicistica, ed. Petru Poantă, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014.
[2],,Haret, care dorea să tripărească o publicaţie literar-culturală, destinată intelectualilor, nu cu mult înainte , îi chemă la el pe cei doi funcţionari de la ,,Casa Şcoalelor” - Coşbuc şi Vlahuţă - şi le propune să se îngrijească de apariţia  ei. Astfel, la sfârşitul anului 1901, Coşbuc devine şeful celei mai importante reviste literare româneşti din epocă". Lucian Valea, Viaţa lui Gerge Coşbuc, col. ,,Opere”, vol. 5, ed. Mircea Măluţ, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2012, p. 369.
[3] Asupra biografiei şi a operei lui nu vom insista aici. Doritorii care doresc să afle mai multe informaţii biografice sunt invitaţi să consulte, dintre numeroasele biografii, mai ample sau mai restrânse: Petru Homoceanul, ed., Poeţi de la Sămănătorul, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, pp. 125-127; Teodor Tanco, George Coşbuc în viaţă şi în documente, Editura Virtus Romana Rediviva, Cluj-Napoca, 2003; pp. 89-95; Zigu Ornea, Sămănătorismul, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 49; Constantin Dram, Ioan Ilaş, George Coşbuc, viaţa şi opera în imagini, Casa Editorială ,,Regina”, Iaşi, 1996; Gheorghe Adamescu, Istoria literaturii române, Ediţia a II-a, Editura Alcalay & Co, Bucureşti, 1920, pp. 515-525; Adrian Fochi, G. Coşbuc şi creaţia populară, Editura Minerva, Bucureşti, 1971; Andrei Bodiu, George Coşbuc- monografie, col. ,,Canon”, Editura Aula, Braşov, 2002.
[4] După unii cercetători, în timpul lui Iorga, revista avut cel mai mare prestigiu. Iată ce spune în acest sens Alexandru Busuioceanu: ,,Sămănătorul a obţinut cel mai mare succes şi ajunge să domine mişcarea literară între 1903 şi 1906, sub conducerea istoricului Nicolae Iorga (1871-1941)". Alexandru Busuioceanu, Istoria literaturii române, compendiu, Editura ,,Jurnalul Literar”, Bucureşti, 1998, p. 171.
[5] Lucian Valea, op. cit., p. 369.
[6] Ibidem, p. 370. ,,Deşi încă nu împlinise 37 de ani, literar vorbind, poetul era bătrân: laureat al Academiei şi membru corespondent al ei, invitat la palat şi la masă de miniştri şi ministeriabili". Ibidem, p. 370. Pornind de la aceste premise, Alexandru Piru îl numeşte, consideră, însă, după părerea noastră fără temei, pe Coşbuc semănătoristul, ca fiind o personalitate aflată în declin. Al.Piru, ,,Cuvânt înainte”, în vol.Poeţi de la Sămănătorul, ed. Petru Homoceanul, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 5.
[7] Lucian Valea, op. cit., p. 374.
[8] ,,Literatura română se reorientează în aceşti ani (primele decenii ale sec. XX, n. n.), sub semnul unui nou curent, care se intitulează ,,semănătorism”. Iniţiatorii lui sunt Coşbuc şi Vlahuţă, iar antecedentele se pot recunoaşte în revistele Viaţa, publicată de Vlahuţă în 1893, şi Vatra, scoasă de Coşbuc în anul 1894". Alexandru Busuioceanu, op. cit., p. 169. La rândul lui, Călinescu spune: ,, Coşbuc regăsi punctul de vedere de la Vatra: ostilitatea împotriva culturii orăşeneşti înstrăinate de marea masă a poporului".  George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,  Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941, p. 531.
[9] ***, ,,Primele vorbe”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 1, 2 decemvrie, Bucureşti, 1901, pp. 1-2. Cf. Zigu Ornea, op. cit., p. 50 (întrucât aceste rânduri sunt nesemnate, se crede că ele nu ar putea să aparţină altcuiva decât directorilor revistei, Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc).
[10] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 504. În repetate rânduri, dânsul este nedrept cu poetul însă, spre deosebire de alte ocazii, aici, formularea lui se doreşte una care să îl încadreze în contextul vremii şi este una obiectivă, fapt pentru care am preferat menţionarea ei.
[11]George Coşbuc, ,,Uniţi”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 2, 9 decemvrie, Bucureşti, 1901, pp. 17-18.
[12] Aluzie la Marea unire, pe care, după câte se pare, românii o aşteptau încă din acele timpuri. Din nefericire, Coşbuc a murit în anul unirii, fără a apuca însă să vadă împlinit acest deziderat al sufletului său.
[13] Ibidem, pp. 17-18.
[14] ,,În definitiv, un singur deceniu nu e nici suficient pentru dezvoltarea unui adevărat curent şi mai ales a unei mari literaturi. Este de ajuns că semănătorismul a reuşit să impună atenţiei, într-un interval de timp relativ scurt, cel puţin patru scriitori de întâia mărime, indiscutabil cei mai importanţi la începutul secolului din noua generaţi". Al. Piru, op. cit., p. 7.
[15] Fapt remarcat de Călinescu, care arată că: ,,Revista se făcu simpatică învăţătorilor, profesorilor de provincie, românilor de peste graniţe, şi răspândindu-se în aceste medii, ea educă  mulţimile pentru buna literatură". George Călinescu, op. cit., p. 532. 
[16] George Coşbuc, ,,Fragment epic”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 1, 2 decembrie, Bucureşti, 1901, pp. 5-7.
[17],,Iată-ţi glori de veacuri! Umbre mari din lumea moartă,/ Ah că n-am eu glas de tunet, ca să pot să le rechem/ Ne avem şi noi Olimpul şi pe-a veşniciei poartă/ Am intrat şi noi şi-ntrânsul Zei fără de moarte-avem!/ Ce-ţi aluneci plini de jale ochii umezi de ruine,/ Neam al nostru, ca să judeci drumul schimbătoarei sorţi?/ Soarele din moarte iese, din mormânt puterea vine,/ Naşterea cea viitoare ne e-n lumea celor morţi. Ibidem, p. 7.
[18] Idem, ,,Gânduri”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 3, 16 Decembre, Bucureşti, 1901, pp. 42-43.
[19] Ibidem, p. 43.
[20] Care conţine 7 caterne. Idem, ,,Pe munte”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 4, 23 Decembre, Bucureşti, 1901, pp. 52-53.
[21] Ca de exemplu, în Voci din public. Cf. Idem, ,,Voci din public”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 6, 6 Ianuarie, Bucureşti, 1902, pp. 94-95.
[22] Idem, ,,În zori", în rev. Semănătorul, anul I, nr. 6, 6 Ianuarie, Bucureşti, 1902, p. 83.
[23] Idem, ,,Hora”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 13, 24 Februarie, Bucureşti, 1902, pp. 199-200.
[24] Idem, ,,Golia ticălosul”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 16, 17 Martie, Bucureşti, 1902, pp. 244-246.
[25] Idem, ,,Blăstămul trădării”, în rev. Semănătorul,  anul I, nr. 16, 17 Martie, Bucureşti, 1902, pp. 249-252.
[26] Idem, ,,Paul de la Nola”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 27, 29 Septembre, Bucureşti, 1902, pp. 1-3.
[27] Idem, ,,Biserica ruinată”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 18, 31 Martie, Bucureşti, 1902, pp. 285-286.
[28] Idem, ,,Ceas-rău- Baladă”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 28, 6 Octombre, Bucureşti, 1902, pp. 17-19.
[29] Idem, ,,Ştrengarul văilor”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 29, 13 Octombre, Bucureşti, 1902, pp. 33-34.
[30] Ibidem, p. 33-34.
[31] ,,Un glas din adâncul templului”, în rev. Sămănătorul,  anul I, nr. 31, 27 Octombre, Bucureşti, 1902, pp. 70-71; ,,Faptul zilei”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 37, 8 Decembre, Bucureşti, 1902, pp. 174-176;,,Ţapul”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 39, 22 Decembre, 1902, pp. 206-208.
[32] Î,,n primăvara lui 1903, Iosif şi Anghel îi fac o vizită şi încearcă să îl convingă să se întoarcă în fruntea revistei, dar nu reuşesc să îl înduplece şi se întorc ,,îndureraţi, bruscaţi şi trataţi fără nici o consideraţie.... Şi celelalte tentative de a-l reapropia de Sămănătorul eşuează cu excepţia unei colaborări pe care i-o smulge Iosif- un sonet al reginei, publicat în numărul 51 din 18. XII 1905, împreună cu o notă specială a lui Iorga". Lucian Valea, op. cit., p. 372.
[33] Idem, ,,Concepţia infernului în ,,Divina comedie”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 17, 24 Martie, Bucureşti, 1902,  pp. 268-271.
[34] Ibidem, p. 271.
[35] Idem, ,,Din ,,Divina comedia”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 5, 30 Decembre, Bucureşti, 1901, pp. 65-67.
[36] Idem, ,,Trimiterea lui Hermes la Calipso”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 8, 20 Ianuarie, Bucureşti, 1902, pp. 116-117.
[37] Idem, ,,În insula nimfei Calipso”, în rev. Semănătorul, Anul I, nr. 8, 20 Ianuarie, Bucureşti, 1902, pp. 134-137.
[38] Idem, ,,Plecarea lui Odiseu de la Calipso”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 10, 3 Februarie, Bucureşti, 1902, pp. 154-157.
[39] Idem, ,,Hulitorul zeilor Capaneu”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 20, 14 Aprilie, Bucureşti, 1902, pp. 310-312; Idem, ,,Din divina comedie. Cântul XXIII”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 24, 12 Mai, Bucureşti, 1902, pp. 387-392.