1.2. MĂNĂSTIREA TISMANA LA ÎNCEPUTUL ISTORIEI SALE.
Totodată, stratul de mortar găsit în subsolul nordic al actualei biserici, în care se găsesc, "aglomerate sau în alte părţi răspândite, pietre - bolovani de râu - atingând până la 20-30 cm" după părerea acestui cercetător, nu confirmă ipoteza unei construcţii mai vechi, mai exact, o biserică străveche din piatră de râu si cărămizi romane, construită înaintea venirii călugărului Nicodim.
În această afirmaţie, referirea la "biserica străveche" ar putea fi, eventual, valabilă dacă măcar ar fi formulată "biserică străveche din zid". Pentru că nimeni nu ar mai putea da, printre molozul de secole din curtea mănăstirii, de urmele unei biserici din lemn de tis, arbore de esenţă răşinoasă care arde complet.
Intuind acest lucru, d-l Cantacuzino e nevoit până la urmă să recunoască: "cercetările arheologice din anii 1970-1976, nu îndeajuns de extinse şi efectuate într-un spaţiu răvăşit de alte săpături, nu pot permite concluzii sigure, ci numai ipoteze."
În fine, Gh. I. Cantacuzino concluzionează la sfârşitul cărţii sale "Mănăstirea Tismana": "… urmele de mortar şi pietre descoperite la nord de biserică pot fi legate de primele înjghebări ale Sfântului Nicodim, cum era biserica din lemn de tis menţionată de tradiţie. Biserica de pe amplasamentul actual, în forma ei iniţială, putea fi începută sub Radu I şi terminată în timpul lui Dan I."
In acest fel, orice ipoteză rămâne deschisă iar vechimea Tismanei încă se mai poate baza pe izvoare scrise, tradiţia monastică şi chiar bunul simţ. Într-un spaţiu al creştinătăţii, dovedit sigur locuit, a afirma că locuitorii dinaintea secolului al XIV-lea trăiau fără biserică, ar fi prea hazardat!
Mai mult, cine citeşte atent istoricii de marcă ai ţării, şi nu numai, descoperă că vechile locuri sacre păgâne sau încreştinat rămânând locuri de adunare în scop religios aşa cum erau şi mai înainte de Hristos.
Primele biserici, din lemn sau zidite, au fost mereu refăcute în toate timpurile. Reconstruite pe vechiul amplasament, bisericile dădeau - şi dau şi astăzi - puternicilor zilei, sentimentul că prin donaţiile lor vor intra în istorie şi vor fi mai aproape de Dumnezeu.
Grija şi interesul pentru lăcaşele de cult religios n-a încetat niciodată, fiind un fenomen de masă evident şi observabil chiar şi în zilele de astăzi.
1.2.2 Atestarea documentară a Mănăstirii Tismana
Prezentăm acest hrisov în traducerea lui Alex. Ştefulescu, traducere mai apropiată înţelegerii de azi a textului :
"Pentru că eu, cel întru Hristos Dumnezeu bine credincios Io Dan Voevod, şi cu mila dumnezeiască, domn a toată ţara Românească, la începutul domniei, dăruite mie de Dumnezeu, am aflat în ţara Domniei Mele, la locul numit Tismana, o mănăstire întru toate neisprăvită, pe care răposatul întru fericire piosul voievod Radul, părintele Domniei Mele a înălţat-o din temelii, dar scurtându-i-se viaţa, n-a săvârşit-o.
De aceea, am binevoit Domnia Mea după cum i-am urmat la domnie, tot aşa sa-i fiu următor şi la această faptă pentru înnoirea pomenirii părintelui meu şi pentru mântuirea sufletului meu, isprăvind cu zidirea şi întărind cu dăruiri şi venituri acest hram al Prea Sfintei Stăpânei Născătoarea de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria; şi nu numai atâta, dar încă a confirma şi a întări mânăstirii şi toate câte s-au dăruit de către părintele meu, pentru gloria Dumnezeului meu şi pentru lauda şi cinstea prea slăvitei stăpânei mele prea curatei Născătoare de Dumnezeu pentru ca în viaţa Domniei Mele să o aflu întăritoare şi ajutătoare, iar la groaznica zi a judecăţii - mijlocitoare pentru viaţa veşnică;
Şi mai întâi am dăruit acestei mai sus zise mănăstiri grâul din districtul Jaleşului, câte patru sute de găleţi pe tot anul, iar cine va fi găletar, să nu mai întrebe despre aceasta pe Domnia Mea, ci să-l trimită deadreptul la mănăstire; am mai dat şi pe râul Jaleş la Dăbăceşti, toţi copacii de nuci; apoi din casa Domniei Mele pe fiecare an, câte 10 foi de brânză şi 10 caşcavale, 10 aşternuturi, 10 haine şi 10 încălţăminte; iar miere şi ceară, pe cât va aduce anul.
Către acestea, mai confirmă Domnia Mea toate câte dăruise răposatul întru fericire răposatul părinte al Domniei Mele Radul Voievod: satul Vadul Cumanilor cu jumătate Toporna şi Balta Bistreţu de la Topliţa până la Gârla cea repede mai sus de Covaciţa cu satul Hrisomuinţii şi Tismana pe ambele părţi cât a fost ligăşească şi ruşească;
Apoi mai confirm şi toate câte a dăruit şi suscris mănăstirii sântului Antonie, unchiul Domniei Mele răposatul întru fericire Vladislav Voievod: satul Jidovstiţa cu pârâul şi toată pescăria dunăreană cea din mijloc, şi venitul de la opt vârşii, şi Dunărea de la Cataracta nucului până la podul cel de sus, şi Vodiţa cea mare pe ambele părţi, cu nucii şi cu livezile, şi săliştele Bahnei, şi o moară în Bistriţa, şi 40 sălaşe de ţigani.
Toate acestea le dă şi le confirmă Domnia Mea, cu toată porunca şi întărirea, ca să fie nestrămutate şi neclintite, precum şi satele să fie libere de orice muncă, dări şi venituri domneşti.
Către acestea mai porunceşte Domnia Mea, ca călugării din ambele mânăstiri,(Tismana şi Vodiţa) să fie de sine stătători, şi după moartea actualului lor stariţ, nimeni să nu le pună alt stariţ, nici eu însumi Voievodul Dan, nici altcineva din urmaşii mei, ca să nu se strice regula şi tradiţia lui Nicodim şi porunca Mea, căci cine va cuteza a strica ceva din acestea, sau a schimba în rău, să fie blestemat de către Domnul D-zeu, a tot ţiitorul şi de către prea curata Născătoare de D-zeu şi de către toţi sfinţii, şi să fie părtaş cu toţi aceia ce s-au lepădat de D-zeu şi l-au trădat la moarte.
Toate acestea s-au scris în Argeş din porunca Domnului, Voievod Dan, anul 6894, indictionul 9, al lunei octombrie ziua 3".
Comentariu
Acest hrisov se consideră ca atestare documentară a „locului numit Tismena” şi a Mănăstirii Tismana, atestare atribuită voievodului Dan I Basarab (născut în 1354 – mort în data de 23 septembrie 1386), care a domnit între anii 1383-1386.
Se remarcă faptul că localitatea Tismana exista înaintea hrisovului, (земли гвами на месте рекомемь тисмена, sintagmă tradusă de Ştefulescu, „locul numit Tismena”) pentru că tradus motamó ar fi „teren locuit numit, sau recomandat, de băştinaşi Tismena”. Deci Tismena nu era numită astfel de alţii ci de locuitorii din aceea zonă. Nici referirea originală din hrisov „dvoiu stranu eliko vî ligaceşkoi i ruşesco” nu a fost tradusă corect „pe ambele părţi cât a fost ligăşească şi ruşească” inducând în eroare unii istorici care au presupus că ar fi fost vorba de două moşii, una a lui Ruşea, alta a lui Ligăcea.
În realitate, e vorba de „două ţinuturi” , strana=ţară, una fiind zona numită şi azi Ruşeaţă, cuprinzând dealul Gorgan cu argila lui roşie (prelungire a filonului de aramă de la Bratilovo) bogată în cupru şi zona dealurilor păduroase Eroni, Mereaz (azi Nereaz), Sârbşori (azi Şarşori sau Şerşori) legate (cuvântul slavon liga=uniune, ligă, alipire) de marea pădure Dumbrava.
Mai trebuie făcută precizarea că Dan I consfinţeşte prin hrisov un fapt deja împlinit.
Cuviosul Nicodim, cu călugării săi şi ajutorul material al domnitorului Radu Negru Vodă (1377-1383), ca asociat la domnie din 1372 al lui Vladislav I (Vlaicu-Vodă) Vodă, ridicase biserica mare a Mănăstirii Tismana, cu cel puţin nouă ani înainte. Potrivit unei însemnări de pe un document din 5 august 1424, în anul 1378 se spune că „s-a sfinţit biserica” mănăstirii. O altă notă ce se află pe un pergament, ne spune în limba timpului mai exact: "S-a sfinţit biserica în anul 6886", adică 1377. Mai mult, ne spune când şi cum a fost sfinţită: la 15 august 1377, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Aceasta presupune că lucrările la biserica mare începuseră cu cel puţin un an mai înainte, adică în anul 1376. Având în vedere însă, dimensiunea construcţiei, mai logic pare câţiva ani mai înainte deoarece deja în anul 1372, unii istorici consideră că Vlaicu-Vodă asociază pe fratele său Radu I la domnie. Dacă Vlaicu Vodă construia mânăstirea Vodiţa pentru a se îngropa acolo - conform obiceiurilor domnitorilor de a-şi face din mânăstiri şi locuri de veci - Radu I avea şi el nevoie de asemenea privilegiu, construindu-şi mânăstirea Tismana. Şi este de presupus că acest loc i-a fost dăruit de fratele său, pentru că Vlaicu Vodă este trecut primul în pomelnicul mânăstirii Tismana.
Se poate spune deci, fără nici un dubiu, că lucrările la mănăstirea Tismana începuseră mai înainte ca Dan I să consfinţească evenimentul în hrisovul său.
După unii autori, investigaţiile arheologice din anii 1970, au certificat faptul că sub absida bisericii centrale, la 1,80 m adâncime, s-au găsit urmele unei fundaţii mult mai vechi, după alţii nu.
Dar izvoarele scrise sau orale precum şi tradiţia monastică afirmă că iniţiativele din secolele anterioare ctitoriei lui Radu I Basarab nu lipsesc. Exemplul clasic al bisericuţei din lemn de tis este arhicunoscut dar au fost şi amenajări vechi mai ample. Este vorba de amenajarea platoului de sub actuala mănăstire Tismana cu lemn de tisă şi bolovani de râu, o iniţiativă a construirii unui locaş de cult creştin ortodox, în vremea lui Litovoi.
Apoi, istoricii Alexandru Ştefulescu şi Nicolae Iorga consideră că începuturile ortodoxismului la noi, organizat la nivel de formaţiune prestatală, ar fi avut loc pe timpul legendarului Negru Vodă, considerat întemeietorul statului, tatăl lui Tihomir şi bunicul lui Ioan Basarab I, probabil după 1215, în timpul imperiului româno-bulgar. Pe atunci, în bisericile noastre limba de cult era cea bulgară, iar hotarul între lumea ortodoxă şi cea catolică era în Carpaţii Meridionali.
Era vremea cruciadelor şi era uşor ca toate aceste iniţiative de amenajare de pe Valea Tismanei, să fie stopate mereu prin incursiuni ale imperiului ungar, la sud de munţi, la îndemnurile papei. Cea mai importantă din incursiuni a dus la cucerirea unei fâşii a actualului Gorj, probabil între anii 1230-1235, de către Bela al IV-lea în cruciada lui contra lui Ioan Asan al II-lea, la îndemnul papei Grigore al IX-lea, de a distruge "toate locurile unde se adună schismaticii".
Cu privire la locul unde a fost construită mănăstirea, istoricii au găsit dovezi prin care se poate afirma cu certitudine, că acest loc sfânt de pe Valea Tismanei a fost folosit chiar şi înainte de Hristos, adică în adânca negură a vremurilor preistorice. Despre acest fapt se scrie în amănunt în volumul „Sfântul Nicodim de la Tismana”[1] din care extragem paragrafele ce urmează:
O asemenea procesiune, pelerinajul sfânt făcut pe jos de la Hobiţa la Tismana este descris cu lux de amănunte de marele nostru sculptor Constantin Brâncuşi. Pregătirea merindelor, „scoaterea ţoaleor de sărbătoare din lada de zestre” cu o zi înainte, scularea cu noaptea în cap, traversarea Dumbravei Tismana şi a Sârbşorilor din „Comoară” şi până la coborârea în Valea Tismanei, intrarea în defileu prin Aleea Tainelor, ivirea treptată din şosea a turnurilor mănăstirii, zgomotul cascadei şi trecerea pragului acestui sfânt lăcaş, erau pentru copilul Brâncuşi adevărate minuni dumnezeeşti care l-au marcat întreaga viaţă. Nu degeaba îşi intitula în glumă atelierul lui de la Paris, Sfânta Mănăstire Tismana.
Astăzi, chiar şi localnicii merg la mănăstire cu maşina personală. Vechea procesiune a fost uitată dar merită să reamintesc traseul, pentru că el este foarte important pentru înţelegerea faptului că aici au existat cutume religioase şi înainte de a întemeia Sfântul Nicodim mânăstirea. Cu siguranţă că ele s-au menţinut încă din perioada precreştină, pentru că traseul pelerinajului trecea obligatoriu pe la cele trei izvoare ale marilor peşteri sacre din defileu: Peştera Chihaia, Peştera Furnia şi Peştera Mare de la mănăstire.
De remarcat că la Peştera Chihaia[2] deşi s-a înfundat demult prin prăvălirea unui versant de deal peste ea, pelerinajul la ea se făcea şi pe la mijlocul secolului trecut.
Poposeam acolo, ne închinam şi beam pe îndelete „apă sfântă de pe vale”, aşa cum se exprimau părinţii noştri. Apoi, deşi setea fusese potolită, urcam din şosea circa 200 de metri la un izvor de lângă Peştera Furniei ca să mai bem şi de acolo.[3] Abia după această procesiune urcam la mănăstire. De reţinut, că niciodată când eram mic şi mergeam cu părinţii la bâlciul mânăstirii, n-am sărit vreunul din aceste repere mergând direct la mănăstire. Era un ritual, probabil obligatoriu, în semn de respect pentru apa şi aerul pe care ni-l dădea din belşug Dumnezeu prin acele izvoare carstice. Am amintit şi mai înainte despre ele. Din studiul impactului acestor izvoare carstice asupra mediului[4] reiau un fragment:
„De-a lungul vremii, aproape că nu există vizitator care să fi scris despre Tismana şi să nu fi remarcat senzaţia de înviorare şi sănătate pe care o simţi imediat ce străbaţi Valea Tismanei. Studiind atent fenomenul timp de mai mulţi ani, îmi dau astăzi seama, că acele descrieri nu erau un act de complezenţă ci o constatare venită din instinctul fiecăruia, ca rezultat al unui fenomen natural inexplicabil pentru oricare turist care venea aici.
Cea mai veche tentativă, după cărturarul Paul de Alep[5], de a explica senzaţia imediată de „lume aparte” a Văii Tismanei nu ne vine de la vreun biolog cum s-ar putea crede ci de la un istoric: Nicolae Densuşianu. Cercetând valea, acesta şi-a dat seama că un astfel de loc, în care te simţi bine, era imposibil să nu fi fost remarcat de oameni încă din preistorie. Densuşianu a găsit şi urme, printre care, Columna Furniei (Mama), după el, cel mai valoros simulacru megalitic de pe Valea Tismanei aflat pe versantul estic al văii, lângă platoul păstrăvăriei mânăstirii.
Astăzi ascunsă de vegetaţie, interesanta figură arhaică prelucrată primitiv în stâncă, o reprezenta pe zeiţa mamă Bendis, a geto-dacilor. Similară zeiţei Arthemis a grecilor, cultul ei există şi astăzi prin adorarea, în creştinism, a Fecioarei Maria. Platoul din faţa megalitului era destinat pentru ritualuri religioase dacice cu mult înainte de perioada creştină. Cercetând „Tradiţiunile din judeţul Gorjiu” Densuşianu scrie: „Din jos de Mânăstirea Tismanei pe coasta orientală a vălei se află o figură arhaică sculptată în stâncă pe marginea unei prăpăstii. Ea poartă la popor numele de „Mamă”. [6]
Deci, încă din studiul preistoriei Tismanei se remarcă pârâul Furnia[7], un adevărat cuptor de viaţă, de aer pur şi sănătos provenit din cascadele carstice presărate de-a lungul fundului prăpastiei. Alături, pe versantul vestic al râului Tismana, se află renumitul platou numit de popor „Pişători” unde curge pârâul Gurnia, pârâu geamăn cu Furnia, precum şi vestita peşteră în care s-a odihnit pentru prima oară Nicodim cel Sfinţit de la Tismana. În căutarea locului sfânt, dătător de viaţă şi lecuitor de boli de care cu siguranţă auzise, cuviosul Nicodim se nevoieşte mai întâi în peştera Gurniei[8]. Povesteşte Ştefan Ieromonahul: „Apoi dându-se jos din peşceră, a stătut pre piatră, înaintea peşterii cei mari, unde este acum sânta mânăstire zidita cu faţa catră resărit şi cu mânile ridicate catră înălţime şi mintea şi okii sufletului către D-zeu, rugându-se cu lacrămi, ca să-i descopere, în carea parte de loc voieşte despre Resărit, sau despre Apus de opşte a-i înălţa sântul jărtfelnic cu mânăstire, precum i s’a poruncit. Şi aşa treimile stând în picioare ziua şi noaptea, neclătit rugându-se.
Iar a treia zi pre la miezul nopţii s’a pogorît lumină preste sântul şi s’a făcut ca un stâlp de foc de la ceriu până la pământ, şi glas din lumină, dicând către „.sântul. „Că aicea, unde stai, este locul cel poruncit ţie de mai nainte, ca să-mi înalţi mie jertfelnic întru cinstea şi pomenirea Adormirei Maicei mele, cu mânăstire de adunare de monahi, cu veţuire acelor, ce vor voi să se mântuiască. Şi darul, meu şi mila mea şi a Maicei mele, prin rugăciunile tale nu va lipsi dintru acest locaş pânî în sfârşit, şi iată că-ţi dau ţie putere preste tote duchurile cele necurate, si să tămădueşci cu darul meu toate boalele si toate neputinţele din oameni, carii vor veni la tine, şi în lăcaşul tău acesta cu credinţă”.
Acest pasaj din biografia lui Ştefan Ieromonahul este tulburător! El ne conduce fără prea mult dubiu la faptul că Sfântului Nicodim, în viziunile sale dumnezeieşti i se poruncise nu numai să afle locul numit „La Pişători” ci şi să identifice şi acest simbol sacru moştenit de la geto-daci care, prin trecerea voluntară şi firească a popoarelor vlahilor la creştinism, fusese închinat Sfintei Fecioare Maria.
Spre care înălţime privise el spre răsărit şi cu mâinile ridicate timp de trei zile pentru ca în a treia zi, noaptea, să primească porunca ca aici „să-mi înalţi mie jertfelnic întru cinstea şi pomenirea Adormirei Maicei mele”? Mergeţi în faţa peşterii celei mari iarna când frunzele sunt căzute şi priviţi spre răsărit pe deasupra turlei celei mari a bisericii construită în vremea lui Nicodim. Veţi rămâne uimiţi să constataţi că priviţi exact la acel simulacru megalitic identificat de istoricul Densuşianu[9] sub numele „Mama”!
Acesta era marele secret al căutărilor
Sfântului Nicodim, poruncite lui de către Dumnezeu:
reamenajarea acestui loc sacru unde i se aduseseră de milenii jertfe Dătătoarei
de Viaţă Mama, pe pământ şi ridicarea unui nou jertfelnic, mai mândru şi mai
măreţ, dedicat acum cinstirii şi pomenirii Adormirii Maicii Domnului! Aceasta
era esenţa vieţii de pământean a Sfântului Nicodim: să redescopere o jertfă
rămasă în adormire, un vechi simbol sacru al geto-dacilor pentru a construi un
nou jertfelnic care va perpetua la Tismana credinţa de-a pururi.
Pentru alte detalii, vedeţi şi la
cap. II, „Caracteristici fizico-geografice”, partea privind granitul de Tismana.
1.2.3
Alte consemnări despre mânăstirea
Tismana în lucrări de autor
"După tradiţie, mânastirea
Tismana are la origine o biserică din lemn de tisă, construită în anii
1364-1373, prin strădania călugărului Nicodim, în timpul lui Vladislav
Vodă."[11]
"Bisericile la început au
fost construite de lemn si apoi de zid... Aşa chiar mănăstirea Tismana a fost
de lemn de tisă între anii 1364-72 si numai după 1373 de zid." (Al. Ştefulescu[12])
1491 Satul Tismana este cunoscut ca "oraşul de la Tismana" în documentele din 3 septembrie 1491, si din 11 ianuarie 1535. Din cauza reşedinţei banilor de aici din sec. XV si XVI, mănăstirea Tismana era întărită ca o cetate. In realitate, satul Tismana n-a fost nici târg, nici oraş. Documentele până si după datele amintite nu-l menţionează decât ca sat.(Cărăbiş)
1.2.4. Documentele false ale mânăstirii Tismana
In privinţa atribuirii titlului „gorod=oraş” şi el era real pe timpul când la Tismana era reşedinţa bănişorilor de Tismana. Mai mult, Oslu ajunge chiar ban de Severin, care era reşedinţa Banatului de Severin, teritoriu care a aparţinut domnitorilor noştri. Încurcătura cu acest teritoriu, presupus unguresc, provine de la un fapt mai puţin cunoscut pentru că, până în anul 1944, doar la biblioteca Congresului USA se mai putea afla adevărul: diplomele date de împăratul Sigismund la Vodiţa (sic!) şi în alte părţi, din datele de 14 iulie 1418, 29 septembrie şi 28 octombrie 1420, apoi 28 octombrie 1429 şi diplomele date de Ioan Corvin de Uniade, voevodul Transilvaniei, la 20 oct. 1444, sunt false!
Şi mai puţin cunoscut este faptul absolut şocant că ele au fost falsificate de… călugării Mânăstirii Tismana!
Ca să vedem în ce împrejurări, răsfoim studiul lui Al. A. Vasilescu, aflat în arhiva Institutului de Istorie Naţională din Bucureşti[14], din care selectăm câteva paragrafe clarificatoare:
„Diplomele au fost falsificate cu un anumit scop şi anume a apăra libertatea cultului religios ortodox din Ţara Românească, privilegiile şi posesiunile mănăstirilor Tismana şi Vodiţa. Nevoia aceasta s'a simţit numai atunci când Oltenia era sub stăpânirea Austriacilor în anii 1718—1739. In proclamaţia din 22 Fevruarie 1719, dată de împăratul Leopold I, se prevede că privilegiile şi scutirile să fie exercitate mai întâi de Administraţia imperială şi pe baza raportului ei vor fi confirmate. In raportul lui Ignaţie Haan din 12 Octomvrie şi în specificarea lui Damaschin, episcopul Râmnicului din 15 Octomvrie acelaşi an, se arată, că mănăstirea Tismana este o mănăstire liberă şi că a fost ridicată de sfântul Nicodim prin mijlocirea regelui Matei. Informaţia aceasta greşită a fost luată dintr'o scenă din viaţa sfântului Nicodiiu: « Minunea Sf. Nicodim înaintea lui Mateaş Crai, când au trecut pren foc », ce se află la mănăstirea Tismana pe un sicriaş făcut de arhidiaconul Nicodim şi egumenul Petronie în anul 1671 (7179). Ea dovedeşte, că în anul 1719 nu existau încă diplomele lui Sigismund I şi Ioan Huniad.
In 10 Iunie 1731 Inochentie episcopul Râmnicului prezintă generalului Francisc Paul, comite de Wallis, directorul superior al Olteniei, un extract al documentelor de donaţie, cumpărare şi confirmare de privilegii, posesiuni, venituri şi uzufructuri ale mănăstirilor «din Valachia imperială de dincoace de Olt».”
…. „Intre ele nu sunt citate diplomele lui Sigismund I din 14 Iulie 1418, 29 Septemvrie şi 28 Octomvrie 1420 şi 28 Octomvrie 1429 şi a lui Ioan Huniade din 20 Octomvrie 1444, fapt care dovedeşte, că nu existau încă nici în anul 1731. Dacă ar fi existat, ar fi fost menţionate şi utilizate, fiindcă numai prin ele ar fi fost apărat cultul ortodox, mănăstirile şi bisericile din Oltenia şi în special mănăstirea Tismana şi schitul Vodiţa. Era atunci un moment foarte critic pentru cultul ortodox, organizarea şi administrarea episcopiei şi mănăstirilor de acolo. In 20 Iunie 1731 sunt înaintate două memorii către generalul Francisc Paul, comite de Wallis, comandant general şi director superior al Olteniei.”
„ Dar nu se ţine seama de cererile lor. In 13 Iulie, Petroniu arhimandritul şi egumenul mănăstirii Şegarcea comunică episcopului Inochentie, că fiind chemat la Craiova cu documentele mănăstirii, boierii consilieri Ioan Băleanul şi Ştefan Pârşcoveanul i-au comunicat în secret, că venise ordin dela Curtea Imperială ca episcopul să nu se mai amestece în mănăstiri şi nici să aprobe pe egumeni, ci numai administraţia politică.”
„In acel timp de grozavă luptă pentru apărarea cultului religios, a organizaţiei bisericeşti şi a privilegiilor episcopiei şi mănăstirilor din Oltenia, au fost confecţionate diplomele false ale lui Sigismund I şi Ioan Huniade dela mănăstirea Tismana, aşa de bune, încât au fost socotite până acum ca autentice. Scopul falsificării unor asemenea diplome reiese destul de clar din conţinutul lor.”
„Episcopul Inochentie, pentru a salva biserica română ce o păstorea, a recurs la un mijloc extrem de luptă, falsul. Scopul îl scuză. Putem preciza, că falsul a fost comis după 31 Iulie 1732, când Curtea imperială, comunicând hotărîrea sa privitoare la alegerea şi numirea egumenilor, supravegherea economică a mănăstirilor şi confirmarea privilegiilor, produce o mâhnire foarte mare în inimile episcopului şi egumenilor şi i-a făcut să ducă lupta cu mai multă îndrăzneală. Confecţionarea celor cinci diplome false cerea însă timp, fiind o lucrare grea şi foarte migăloasă. In 1734 încă nu era terminată.”
„Moartea episcopului Inochentie a făcut, ca să nu se termine confecţionarea diplomelor false ale lui Sigismund I şi Ioan Htiiiindo dela mănăstirea Tismana. Numai diplomele lui Sigismund 1 din 14 Iulie 1418, 29 Septemvrie şi 28 Octomvrie 1420 se pot considera ca terminate, căci pe câte un exemplar 2 s'a pus câte o pecete aplicată 8. Diploma lut Sigismund I din 28 Octomvrie 1429 n'a fost terminată, fiindcă pe exemplarul scris pe pergament nu s'a pus nicio pecete. Cele douît exemplare ale diplomei lui Sigismund I din 28 Octomvrie 1429 şi exemplarul diplomei lui Ioan Huniade din 20 Octomvrie 1444, scrise pe hârtie, trebuiesc socotite ca nişte ciorne, nu copii, după care urma a se scrie pe pergament. Noul episcop Climent n'are niciun amestec. El n'a avut curajul să continuie lupta pentru apărarea bisericii române din Oltenia şi a fost prea mult preocupat de alegerea sa ca episcop, ce « a fost contestată de boieri şi cler » şi aproape doi ani neaprobată de Vicenţiu Ioanovici, mitropolitul sârb din Belgrad.”
„În timpul cât Damaschin a fost
episcopul Râmnicului, nu existau încă diplomele. Scrisul
dovedeşte că traducerea este făcută de Dionisie
Eclesiarhul. Din Predoslavia condicii mănăstirii Govora se ştie,. că el a
scris, în anii 1779—1796, zece condici, între care două condici ale mănăstirii
Tismana. Dionisie Eclesiarhul n'a observat, că diplomele lui Sigismund I şi Ioan
Huniade dela
"mănăstirea Tismana sunt false, după cum n'au observat nici aceia, cari
le-au publicat sau le-au mai tradus în urmă, şi nici aceia cari le-au utilizat
în studiile istorice.”[15]
Secretul falsului a fost foarte bine păstrat şi acest fapt a avut repercusiuni asupra scrierilor istoricilor români care le-au luat de bune. Doar marele istoric N. Iorga, utilizând diploma lui Sigismund I din 14 iulie 1418, scrie: „Se poate să fie o falsificaţie a călugărilor”. In diplomele false erau trecute sate, moşii vechi şi teritorii boiereşti în jurisdicţia m-rii Tismana, fapt ce a dus ulterior la multe procese ale moşnenilor.
Un alt deserviciu a fost adus istoriei noastre. Ca să nu trecem la catolicism când Oltenia era sub imperiul Austro-Ungar, călugării Tismanei au inclus in diplome falsuri teribile, ca de pildă atribuirea construirii m-rii Tismana de către Craiul Mateiaş sau construcţia Vodiţei sub Vlaicu Vodă „vasalul ungurilor” şi ca o consecinţă, atribuirea Banatului de Severin ungurilor. Dacă citim pe wikipedia, toţi banii de Severin sunt unguri, fără să se ţină seama că ungurii au luat bătaie la Posada tocmai prin faptul că invadaseră acest teritoriu aparţinând lui Basarab, întemeietorul Ţării Româneşti.
Autonomia Ţării Româneşti şi suveranitatea Domnului au fost grav afectate. „Dacă diplomele lui Sigismund I şi a lui Ioan Huniade ar fi autentice, ar dovedi că autonomia Ţării Româneşti şi suveranitatea Domnului n'ar mai fi existat în acea epocă, n'ar mai fi fost Domn şi mitropolit şi Ţara Românească ar fi fost o simplă provincie ungurească, mai mică şi dependentă de voevodul Transilvaniei. In diploma lui Sigismund I din 14 Iulie 1418 se respectă autonomia Ţării Româneşti, fiindcă privilegiul, care se acordă, se referă la teritoriul Ungariei, dar se calcă suveranitatea Domnului, deoarece n'a fost dată după cererea sa, el fiind singurul în drept să obţină asemenea privilegii dela un suveran străin. Dacă o dă fără ştirea şi cererea Domnului, înseamnă un act de ostilitate şi provocare. Dar Sigismund I, care în acel timp purta « o grea luptă cu Veneţia », avea interes să se menţină pacea în partea de sud-est a Ungariei. Toate documentele dovedesc, că întotdeauna Sigismund I s'a purtat bine cu Domnii care s'au perindat pe tronul Ţării Româneşti în timpul lungei sale domnii şi a respectat teritoriul şi autonomia ţării şi suveranitatea Domnului. In titulatura sa n'a trecut niciodată Ţara Românească între ţările ce stăpânea. Tratatul ce a încheiat cu Mircea I cel Bătrân, în 7 Martie 1395, a fost făcut «în condiţiuni de perfectă egalitate» ”[16]
In 10 Noemvrie 1424 Dan II Vodă face cunoscut: „ «S'a îndurat domnul meu craiul asupra domniei mele şi m'a primit drept slugă credincioasă a sa şi mi-a dăruit haraghie de bani (monetărie), ca să fie în ţara domniei mele, precum este în ţara lui, tot aşa să se bată şi în ţara domniei mele». Slugă, în limbajul timpului, înseamnă vasal. Dar el era un vasal, care se bucura de o completă autonomie. In 142O se încheie un tratat de alianţă defensivă între Sigismund I, regele Ungariei şi Dan II, voevodul Ţării Româneşti, fapt care dovedeşte situaţia politică, în care se afla şi prestigiul de care se bucura Ţara Românească în acel timp. Numai Domnul avea dreptul să facă do-naţiuni, să dea privilegii şi să confirme pe cele vechi în ţara sa. In 28 Fevruarie 1424 întăreşte mănăstirilor Cozia şi Cotmeana stăpânirea peste zece case de oameni din Târgovişte, pe care îi scuteşte de toate dările şi prestaţiile; iar în 12 Decemvrie acelaşi an, mănăstirii Cozia. peste toate satele, bălţile şi ţiganii, dăruiţi de Mircea I cel Bătrân.”[17]
[1] "Sfântul Nicodim de la Tismana", Editura „Cuget Românesc”,
Bârda, 2010, ISBN: 978-606-92052-7-3, pag. 139-144
[2] După
numele ing. silvic Chihaia care a amenajat aici un parc lângă izvorul
vechii peşteri
[3] Lângă
izvor se află un larg platou unde ni se povestea că fusese schitul Sf. Anton şi
chiar mormântul sfântului.
[4]
https://tomoniu.blogspot.com/2023/10/fenomenul-carstic-tismana.html
[5] Pr.
Dumitru Bălaşa şi prof.
Toma Hrisant –„Mânăstirea Tismana – Vatră străbună”, pag. 126, Editura
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1983
[6]
Nicolae Densuşianu – Dacia preistorică, Bucureşti, Editura „Arhetip”, 2002,
pagina 188
[7] Din
latinescul FURNUS = cuptor
[8]
Peştera Gurniei
are mai multe denumiri: Peştera Mânăstirii, Peştera cea mare a Sfântului
Nicodim sau Peştera Tezaurului
[9] Ibidem 7
[10] Ibidem 5
[11] E.A. Rusinaru-Gorj - ghid
turistic, 1973
[12] Alexandru Ştefulescu, Mânăstirea Tismana,
Bucureşti, Ediţia din 1909
[13] Vasile Cărăbiş, Istoria Gorjului, ed.
Editis, 1995
[14] Al. A. Vasilescu – Diplomele lui Sigismund I, regele Ungariei şi Ioan Huniade, voevodul Transilvaniei, dela Mănăstirea Tismana, sunt false, Monitorul
Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1944
[15] Toate paragrafele sunt
extrase din Al. A. Vasilescu – Diplomele lui Sigismund I, regele Ungariei şi Ioan Huniade, voevodul Transilvaniei, dela Mănăstirea Tismana, sunt false, Monitorul
Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1944
[16] Ibidem 15
[17] Ibidem 15
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu