CUM S-A NĂSCUT “SEMĂNĂTORUL”

 

Aniversare în luna mai 2014:

REVISTA “SĂMĂNĂTORUL” LA TREI ANI !

Din Sămănătorul - Anul IV.  Nr. 5(6) - mai 2014 - Editorial

 CUM S-A NĂSCUT “SEMĂNĂTORUL” !(1)

După ce creasem mai multe site-uri pe Internet între anii 2000-2006, eram deja cunoscut în lumea virtuală. Pe atunci, reţeaua Internet era abia la începutul exploziei sale iar posibilii jurnalişti  erau căutaţi cu lumânarea.

Tavi Mihăescu, pe jumătate evreu, din Craiova, m-a țintit că “aveam vână”. Fugar în Germania, crease acolo împreună cu vechi ţărănişti “, FORUMUL ACADEMIA ILIE LAZAR, invitându-mă să particip cu articole la publicaţia sa “Euro-Observator”. I-am spus că eu sunt liberal, că nu-mi convine grupul său decât dacă acceptă susţinerea capitalului românesc şi dezvăluirea matrapazlâcurilor legate de “privatizările” ce deja înghiţiseră o bună parte din avuţia economică a României. “Nu contează, scrie liber, acceptăm şi un liberal printre noi !”

Pe filiera din Germania, de la grupul *EUROPA-CRESTINA@yahoogroups .com* am aflat că *IN CURAND, APARE "SEMANATORUL" *, anunţ făcut prin site-ul informativ al lui Artur Silvestri ANALIZE SI FAPTE/ Buletin ARP NR.19 /2006.

*VA TREBUI SĂ FIE UN TUNET* scria Ion Marin Almăjan. "Semănătorul" va trebui să fie un tunet peste suflarea intelectuală românească. Dacă nu, se va pierde in şirul anonimelor reviste electronice.

*SUNT SIGUR CA PUBLICATIA VA FI REPREZENTATIVA* scria LUCIAN HETCO, directorul revistei AGERO, Stuttgart.”Să dea Dumnezeu să fie bine şi să aveţi mulțumire şi recunoştinţa semenilor, pentru efortul ce îl depuneţi şi aici, ca şi în atâtea alte locuri. Foarte bine faceţi, veţi avea cititori elevaţi şi veţi fi prezenţi pe mapamond, căci sunt sigur că publicaţia va fi reprezentativă”.

 *TRADITIA INSEAMNA CREATORI DE ISTORIE EUROPEANA*, scria şi SORIN PALIGA. “Pare cel puţin interesant. O notă doar: "Semănătorul" pare oarecum învechit. Tradiţia româneasca nu înseamnă doar semănători şi plugari. Înseamnă şi domni, domnitori, jupani, boieri şi creatori de istorie europeană”.

*MA PASIONEAZA TOT CE ESTE DIFERENTA SPECIFICA* scria Elisabeta Iosif. “Mă pasionează, mă interesează tot ce este  cultură, patrimoniul cultural însemnând perenitate, identificare națională, diferenţa specifică românească în marea cultură  europeană. Ştiu că vor apărea revistele Semănătorul şi  Columna lui Traian. Nu ştiu ce rubrici vor cuprinde, nu am alte detalii. Dacă consideraţi oportun, mi se pare interesantă revista Semănătorul şi aş dori să fac parte din colectivul de redacţie. Vă puteţi baza pe experienţa mea redacțională”.

Cu tot acest entuziasm iniţial, nimeni nu face alt pas cu excepţia lui Artur Silvestri care cumpără domeniul www.semanatorul.ro în zadar. Nimeni din cei de mai înainte, deşi interesaţi, nu se angajează la învierea “Semănătorului”. Fiecare îşi face propria revistă online, Lucian Hetco secondat de tinere condeie precum Diana Popescu (M.D. Pop), creează revista www.agero-stuttgart.de unde-i momeşte pe mulţi: Ion Marin Almăjan, Sorin Paliga, Cezarina Adamescu, Melania Cuc. Elisabeta Iosif, va înființa şi ea mai târziu, “Cetatea lui Bucur”.

Cu alte cuvinte, preconizata revistă "Semănătorul" se născuse moartă!

Jurnalismul la “Euro-Observator” a mers cât a mers, până la bomba mea din anul 2007, “Războiul marilor oligarhii”.

Titram: “BĂTĂLIA DECENIULUI: Interesele nemţilor de la OMV se întretaie cu interesele românului Patriciu în Balcani!”

Iar în articol dădeam lucrurile pe faţă:

“Adevărul este că în data de 20 martie 2001, reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional care criticau lipsa unui program de guvernare viabil, primiră din partea lui Adrian Năstase, un puternic şut în fund. Cităm: "Nu avem nevoie, în realitate, de un acord cu F.M.I. România a depăşit această dificultate şi rezervele Băncii Naţionale sunt suficiente pentru a asigura funcţionarea bugetului".

Abia acum oligarhii americani se treziră! PSD-ul trebuia distrus pe o campanie de denigrare a mini-oligarhilor numiţi baroni români iar Stolojan şcolit pe timpul activităţii sale la Banca Mondială, trebuia reactivat pentru aducerea lucrurilor pe făgaş normal. Deoarece Programul pentru ajustarea sectorului privat PSAL – 2 fusese din start compromis. Degeaba plantaseră ei în 27 aprilie 2000, în fruntea acestui program pe Traian Băsescu dacă nu era în stare să-şi ducă misiunea la capăt!”.

Şi încă o selecţie:

 “Ce nu înţelesese preşedintele-coordonator Băsescu şi echipa sa constituită în Comitetul de coordonare a implementării  PSAL2 din care mai făceau parte şi Valeriu Stoica, ministrul Justiţiei, Decebal Traian Remeș, ministrul Finanţelor Radu Berceanu, ministrul Industriei si Comerţului?

Nu înţelesese un lucru esenţial. Banca Mondială pe lângă faptul că acţiona practic, mai analiza şi informaţiile esenţiale desfăşurării programului FMI. Banca sprijinea ceva concret şi de mare preţ: programul de privatizare al Guvernului României prin intermediul programului PSAL 2, incluzând obiective si termene pentru privatizarea societăţilor comerciale de stat şi a instituţiilor financiare. Adică avuţia României.

Marinarul Băsescu care dormea în voie la cârmă, s-a trezit abia atunci când Banca Mondială identifica pachete de societăţi din cadrul cărora un număr minim de societăţi era selectat pentru privatizarea caz cu caz si pentru restructurare. Dar cea mai mare mană cerească pentru Băsescu a fost atunci când Banca Mondială identificase întreprinderi concrete, cum ar fi Alro, Alprom si Petrom. Cheia succesului lui în ridicarea pe podiumul cel mai înalt din România, visul oricărui român de a deveni un nou Ceauşescu cu renume mondial, putea să depindă de acest program şi acordul cu Banca Mondială privitor la strategiile de privatizare a acestor entităţi.  România putea fi sfârtecată în linişte! Presa vândută deja ameţea poporul vorbind de adoptarea ulterioară a unui proces de licitaţie „clar, deschis şi transparent”, folosind serviciile „consultanţilor de investiţii calificaţi”, intr-o „manieră consecventă cu politica Băncii Mondiale!”

Timpul trecu şi vremea când viţeluşii româneşti ai lui Năstase trebuiau înţărcaţi de la suptul economiei româneşti se apropia de sfârşit. Se pregăteau la supt tăuraşii Băncii Mondiale prin tripletul Băsescu – Stolojan - Stoica.

Dar de unde apare în această ecuaţie şi hoţomanul de Stoica? Răspunsul e mintea găinii! Pentru Băsescu fusese simplu să-i fure scaunul şi partidul PD lui Petre Roman. Dar Stolojan, mai nepriceput în politică, fu nevoit să-i promită o ţâţă de supt şi lui Stoica, acesta păstorind PNL-ul.

Aşadar, cu Stolojan în fruntea PNL şi Băsescu în fruntea PD naşterea Alianţei DA nu crea probleme. Problema venea din altă parte: taciturnul Stolojan propus preşedinte al României, nu prea avea mari şanse în faţa voiosului şi guralivului Năstase. Băsescu gândi că ar avea mai multe şanse el. Iar dacă Alro i-ar reveni lui Stolojan adăugând promisiunea fotoliului de prim ministru, ba având pe lângă toate astea şi sprijinul masiv al nemţilor de la OMV, Palatul Cotroceni ar fi fost ca şi cucerit!

Rocada fu simplă. Băsescu fu nevoit să-i scape câteva lacrimi impresionante iar Stolojan, chipurile bolnav, îşi petrecu cele mai frumoase zile ale vieţii sale in cabanele OMV din Alpii Bavarezi creând viitoare scenarii.”

Redacţia de la “Euro-Observator” luase foc! Ţărăniştii din Germania, care apărau interesele austriecilor de la OMV în România, propuseră excluderea mea din grup! Tavi Mihăescu gândi însă un sondaj: “Votăm pe Băsescu la preşedinţia României?”. Părerile fură împărţite, DA=NU, iar Tavi decise: votăm Băsescu. Mi-am luat soarta în propriile mâini. Le-am scris ţărăniştilor un ADIO cu ghimpi şi am pus articolul pe site-urile mele.  La 1 Mai 2007, 1h57, primesc pe e-mail: 

 Dragă Domnule Profesor Tomoniu,

 Am văzut acum indicat în mesajele zilnice din "Euro-Observator" articolul dedicat "Războiului marilor oligarhii", pe care, citindu-l cu interes, înţeleg că îl puneţi la dispoziţia celor ce vor să-l publice deşi, ziceţi cu amărăciune, " nu vor câştiga  nimic". Bănuiesc că se află la noi, încă, români capabili să îl difuzeze în reviste şi ziare de mai mare răsunet decât cele ce le-am înfiinţat acum câteva luni. În orice caz, l-am anunţat , ca "link",acum în " Analize şi fapte". Şi îl voi publica mâine după prânz în revista "EPOCA", la pagina web http://revistaepoca.wordpress.com care este citită de categorii mai largi decât alte din publicaţiile mele, destule din ele destul de specializate. Mai mult ce să va spun? Suntem în mâna lui Dumnezeu. Dar nu vom pieri. 

 Cu drag, Dr. Artur Silvestri 

Nu era prima scrisoare de la Artur Silvestri. La 25 Martie 2007, 18h51, In ziua de Bunavestire, îmi expusese programul său literar privind reînvierea unor reviste de la începutul sec. XX: "Ideea de origină nu a fost "să public reviste on-line" (aceasta o poate face oricine şi, dacă este capabil, să o şi facă în viitor) ci să creez  un program cultural  definit şi cu obiective ce constituie astăzi priorităţi. Acesta este un program nu de "ripostă" ci de "re-cucerire", de completare de informaţie şi de alternativă, spărgând "nucleul dominant" ce impune teme, idei şi nume intr-un canon restrictiv care - dincolo de aspectul simplificator - ucide prin omisiune,"etichetism "stupid şi întrerupere de continuitate acolo unde trebuie sa existe echilibru şi fruct în evoluțiile noastre".

Era un program minunat şi dacă nu “ne iubeam” încă, era pentru că Artur Silvestri avea o redacţie instruită pe site-uri predefinite wordpress.com care folosea un şablon simplu şi eficace dar inert. Ori, eu ca „webmaister”, prof. de informatică pe atunci, doream libertate de mişcare: script-uri personale, inserţie media şi mai ales, site-ul simplu www.semanatorul.ro pe care să-l gestionez singur, fără să-şi bage nasul angajatele sale. Cum acest domeniu îl ocupase deja Artur, mi-am făcut singur o serie de site-uri şi un catalog de link-uri rapide spre toate publicaţiile lui Artur Silvestri. A fost entuziasmat, mai ales de site-urile mele www.tismana.eu şi www.tomoniu.ro

S-a decis să nu treacă domeniul semanatorul.ro pe platforma wordpress şi să-l activeze pentru mine ca webmaister. Am colaborat pentru finalizarea lui, până prin iarnă. La 06.12.2007, 23:18, printr-un mail, după ce încheiasem masa de Sf. Nicolae şi cu puţin curaj, i-am pus condiţiile mele. Doar lucrasem o jumătate de an la construcţia "Semănătorul"! 1.- Site-ul "va da posibilitatea cititorului să fie informat despre proiect, despre scopurile lui, despre cine poate participa precum şi istoricul acestui proiect inițiat acum un secol de către Coșbuc şi prietenii lui prin revista "Semănătorul" ". Adică, recunoaşterea paternităţii revistei lui Coşbuc, la Tismana. 2. Ceream bani pentru munca mea, de fapt pentru site-urile făcute, Romarg voia bani ca să menţin tismana.eu şi alte site-uri. Nu-i ceream însă direct, deşi nu era o ruşine să fii plătit pentru lucrul tău: "Cu plata ar fi mai motivați, mai ales tinerii din Tismana care acum sunt şomeri.”

Bineînţeles vorbeam despre tinerii Fundaţiei Tismana!

Restul este istorie! Ca să-l parafrazez pe Iorga, restul este “O luptã literarã” a lui Nicolae N. Tomoniu:

- 2007 - creează site-ul literar www.semanatorul.ro cu adrese ale tuturor publicaţiilor ARP-Asociaţia Română pentru Patrimoniu, preşedinte Artur Silvestri  

- lucrează ca redactor împreună cu  preşedintele fonator Artur Silvestri  la Editura online Semănătorul,  până la decesul acestuia la 30.11.2008. Conduce singur redacţia Semănătorul, de atunci şi până azi,  timp 6 ani, cu toate că după 3 ani de doliu, ARP taie finanţarea şi închide site-urile create.

- înființează revista „Sămănătorul”,  Anul I. Nr. 1 - mai 2011, care apare în locul Buletinului Info nr. 5/2011, “SEMĂNĂTORUL”,  lansat de acesta la 1 ianuarie 2009

- în august 2011 este primit în Liga Scriitorilor Români – Cluj Napoca, legitimaţie nr. 387

- la 1 dec. 2011, ARP- Asociaţia Română pentru Patrimoniu, suspendă finanţarea pentru revista „Sămănătorul”, dar, ca director, scoate la revista online un număr special de Crăciun

- la 1 ianuarie 2012, înfiinţează Asociaţia „Semănătorul” Tismana, creează site-ul www.samanatorul.ro pentru că domeniul www.semanatorul.ro fusese suspendat, apoi continuă apariţia  revistei „Sămănătorul”, ca director, sub egida noii asociaţii şi cu apariţie pe noul site.

- la 9.01.2013 înfiinţează Editura „Semănătorul” Tismana, la 22.01.2013 obţine ISSN pentru revista online „Semănătorul” Tismana” iar  în octombrie, ISSN şi pentru revista tipărită

- tipăreşte cărţi deja existente la Editura online Semănătorul,  lunar promovează noile apariţii prin revista lunară online (36 nr. apărute + 2 ed. speciale) şi prin revista tipărită aflată la al 7-lea număr în luna mai 2014

- Organizează şi participă la lansări de carte ale autorilor „Semănătorul”, la lansarea din 10 mai acordă prin brevet Medalia „Semănătorul Tismana” mai multor scriitori.

 

CUM S-A NĂSCUT “SEMĂNĂTORUL” (2)

Seria a II-a

De la stabilirea unei corespondenţe permanente cu Artur Silvestri în primele luni ale anului 2007 şi până la cooptarea mea ca redactor remunerat la publicaţiile lui, au trecut repede vreo 10 luni. Eu ţinteam două lucruri: crearea unui site literar Semănătorul folosind ideile programatice ale vechii reviste “Sămănătorul” (1902-1910) apoi, crearea altui site “Semănătorul editura-online”, ca sursă de articole şi volume de autor, din care eu dirijam ce se poate publica la “Semănătorul” şi ce se trimite spre publicaţiile ARP.

Pentru aceasta, a trebuit să-l conving pe Artur Silvestri prin lucru concret şi anume, că eram capabil să gestionez un site creaţie proprie. Pe de altă parte, să accepte ideea de a renunţa la  transferarea domeniului www.semanatorul.ro, pe care-l cumpărase deja, pe platforma wordpress încorsetată de nişte şabloane predefinite şi totuşi uşor de gestionat pentru angajaţii pe care-i folosea deja.

Acest lucru se va întâmpla treptat. Am construit deja  un site model Semănătorul pe platforma gratuită Xhost, am   realizat antetul şi am scris pe prima pagină documentul programatic “Apelul noului Semănător”. Celelalte pagini erau trimiteri directe spre publicaţiile ARP - Asociaţia Română pentru Patrimoniu: organizarea pe tematica revistelor lui Artur Silvestri, organizarea alfabetică şi revistele asociate cu ARP.

Crearea sitului model “Semănătorul” l-a impresionat pe Artur Silvestri şi în sinea lui, mă vedea deja angajat ca director la site-ul “Semănătorul”. După cum îi voi spune mai târziu când  mi-a făcut propunerea, gândeam că e o pălărie prea mare pentru mine, mai ales că lucrul în redacţia ţărăniştilor din Germania mă înfuriase la culme. Plecarea mea intempestivă de la “Euro-Obsevator”, făcea imposibilă plata mea în redacţia lui Artur Silvestri. Răi cum erau, puteau oricând interpreta că am plecat pentru bani.

Mă despărţisem de o redacţie din străinătate unde ura şi diversiunea era noua modă postdecembristă de a te cocoţa în locul altora. Ura, era diseminată prin noile mass-media: site-uri, grupuri de discuţii pe virtual, chat-uri directe şi multe alte invenţii pentru zăpăcit mintea românilor obişnuiţi până aci cu cinstea, corectitudinea,  verticalitatea.  Evenimentele de mai târziu au demonstrat că acele diversiuni erau abia faza incipientă a tot ceea ce avea să se întâmple în zilele noastre când trusturile de presă bine plătite fac opinia publică, pun şi desfac miniştri.

Atunci am înţeles şi regula lor de aur, o metodă cheie de atac folosită astăzi din plin de Băsescu: spune despre cel care te deranjează că face rău, tocmai ceea ce tu însuţi faci rău. Dacă eşti hoţ, spune despre celălalt că fură. Dacă eşti plătit pentru presa pe care o faci, spune despre celălalt că ia bani ca să scrie articole la comandă.

Dacă la publicaţia românească din Germania, incomodam pe cineva cu opiniile mele, fie eram taxat ca fiind “plătit”, fie că fusesem un comunist. Ori, situaţia stătea invers, adică după metoda amintită. Cu gândul la reîntoarcerea în ţară, grupurile de transfugi comunişti de pe vremea lui Ceauşescu, acum ţărănişti în Germania, plăteau bani grei pentru ca jurnaliştii de acolo să le facă prozeliţi în ţară. Iar pe “Agora” PNL-ului, doi fii vitregi ai unui general de securitate nu mă scoteau din “comunist”, auzind că fusesem coleg de liceu cu un preşedinte de consiliu judeţean.

De aceea, pe lângă articolul despre care am scris în episodul trecut, le-am mai scris încă un “adio” cu sare şi piper. 

Era prima dată când, impresionat, Artur Silvestri mi-a scris un e-mail de solidaritate:

“Dimanche, 20 Mai 2007 19h16

Dragă Domnule Tomoniu,

Ceea ce întreprindeţi este şi important şi salutar; in aceste zile nedefinite, trebuie să facem, oricare dintre noi atât cât putem, mai mult, mai puţin, dar nu trebuie să stăm cu mâinile în sân. Şi, în acelaşi timp, să putem arăta şi altora ("puterea exemplului") că "se poate" şi că "oricât de puţin efort de la fiecare, se adună şi are efect".

Ideea de a vă retrage din mediile de "pierzători de vară" (am citit in trecere episoadele uimitoare prin violenţă, primind la ARP, zilnic, "linkuri" şi rezumate) mi s-a părut  că v-a venit  de la Dumnezeu  şi cred că nu se putea o soluţie mai bună. "Noi" avem treabă şi avem de lucru, nu e timp destul ca să ni-l risipim în  convorbiri fără rost şi încă şi cu cine nu poate înţelege nimic, atins fiind de satanismul ce dănțuiește în vâlvătăi peste Romania.

Ceea ce aţi trimis va apărea cât de curând într-una din reviste; voi citi ca să vedem unde este cea mai potrivită aşezare, probabil NEAMUL ROMANESC, care este citită intens în fiecare zi. Nu ezitați să trimiteţi sau să indicați spre preluare orice text, idee sau anunţ socotiţi de folos;chiar dacă nu sunt în Romania, sunt funcţionarii ARP cu care comunic de câteva ori pe zi. Deocamdată însă sunt la Bucureşti.

Cu drag,

Silvestri”

 

În imagine, una din paginile primului site “Semănătorul” găzduit pe platforma XHost, în anul 2007

 

Imediat a doua zi, luni la 13h49, Artur Silvestri ţine să-mi dea “o veste bună” fiind zi de sărbătoare. Dacă era sărbătoare, el ţinea neapărat să înceapă e-mailul precizând acest lucru. Era o cutumă de efect moral-creştin care mă tulbura şi mă impresiona. Am păstrat regula şi astăzi, la subsolul site-urilor mele găsind întotdeauna calendarul ortodox al zilei.  

21 Mai 2007, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

 Domnia Voastră, 

 Dacă socotiţi util - şi credeţi că merită - puteţi îndruma încoace - şi de acum înainte - orice fel de creaţii pentru revistele ARP. Ele au fost, încă de la început, destinate celor care scriu fără să îşi dorească neapărat glorie deşartă dar stăruiesc în a-i face şi pe alţii să afle cum se aşează în lume, indiferent de ceea ce pun în talgere zarafii templelor de azi. căci ,până la urmă, cât "cântărește” lucrarea fiecăruia numai Dumnezeu ştie. 

 Acum aş mai adăuga câteva cuvinte cu un înţeles practic. Suntem în etapă înaintată cu încă trei reviste on-line,care, pe la începutul lui iunie, vor încheia ciclul de 20 de publicaţii pe care l-am preconizat la începutul acestui an. Cele ce există (15 titluri azi)  se vor completa peste câteva zile cu alte două (CĂRŢI NOI şi UNIVERSUL CĂRŢILOR) şi, foarte curând, cu "pachetul internaţional", ce va cuprinde 

 -L'ETOILE DU DANUBE - revistă de literatură şi cultură  română - în limbă franceză

 -KOGAION REVIEW - revistă de literatură şi cultură  română - în limbă engleză

 -UNIVERSUL LITERAR - revistă de literatură universală (conţinând traduceri din creaţia unor autori străini, sau comentarii despre operă acestora, făcând astfel posibil un dialog cultural mai lămurit şi o cunoaştere a "foii de temperatură" fidele a "lucrării" venite după Roza Vânturilor). 

 Pentru cele două publicaţii "de afirmare românească" puteţi trimite atât creaţii proprii cât şi traduceri din operă altor autori; pentru UNIVERSUL LITERAR - versiune românească din literatură scriitorilor străini ce socotiţi util a fi cunoscuţi cititorului şi mai ales mediului cultural de la noi (şi, evident, comentarii privind aceste creaţii). 

 Ideea de a le inventa porneşte dintr-o necesitate. Noi ne afirmăm timid şi cu prea puţină stăruinţă producţia proprie şi de-aceea nu pătrundem decât individual şi sporadic acolo unde şi alţii ar putea să aibă curiozitate intelectuală şi bună-voire în a ne citi; însă, deopotrivă, ignorăm ceea ce însemnează "literatură" şi "idei literare" ce se sustrag canonului global  şi, acolo unde apar, afirmă "filosofia Locului" şi unicitatea lui. Nu am îndoială că şi în această materie nu greşim şi vom cunoaşte efect.

 Cu calde, bune doriri, Dr.Artur Silvestri

 Era o primă lecţie în tainele concepţiei sale prin care    “Ideea de a le inventa (revistele ARP) porneşte dintr-o necesitate”. Dar cel mai mult mă impresiona ce-mi spusese la început: Ele au fost, încă de la început, destinate celor care scriu fără să îşi dorească neapărat glorie deşartă dar stăruiesc în a-i face şi pe alţii să afle cum se aşează în lume, indiferent de ceea ce pun în talgere zarafii templelor de azi. căci ,până la urmă, cât "cântărește” lucrarea fiecăruia numai Dumnezeu ştie”.

Pentru că imediat mi-am dat seama că mai am multe de învăţat. Bietul Artur! Cât de frumos îmi spuse acest lucru fără ca să mă jignească nici cât negru sub unghie!  Dimpotrivă, cuvintele lui mă entuziasmaseră şi-mi dădeam seama că înainte de a deveni redactor la “Semănătorul” trebuia să-i “fur” din experienţa de redactor pe care, ca un învăţător adevărat, nu se da în lături să mi-o împărtăşească.

 

 

 

În imaginea de sus: prezentarea publicaţiilor ARP pe site-ul “Semănătorul iar în imaginea de jos, site-urile ARP în ordine alfabetică.

I-am scris chiar în noaptea aceea.

Mardi, 22 Mai 2007 1h54

 Stimate Domnule Silvestri, proiectul dvs. este remarcabil şi o să încerc prin toate umilele mele mijloace să-l sprijin. Pentru că un om de mare cultură ca dvs., nu poate fi lăsat fără sprijin în a acoperi un proiect de asemenea anvergură! 

 Unele link-uri ale siturilor ARP, pe care nu le aveam, le-am preluat de la doamna Georgeta, şi am reactualizat pagina www.tismana.eu/categorii/ong.htm 

 O să va mai trimit şi nişte articole legate de cercetările mele privind viaţa Sf. Nicodim de la Tismana dacă vă interesează. Ele ţin mai mult de istoria evului mediu decât de religie.  Sunt informaţii lansate în premieră anul trecut pe situl mănăstirii Tismana www.manastireatismana.ro precum şi la manifestările BOR de la Tismana, prilejuite de 600 de ani de la trecerea lui Nicodim la cele veşnice. E vorba de locul naşterii lui Nicodim, satele dăruite lui în Serbia apoi donate mănăstirii Tismana, precum şi începuturile neatârnării bisericii noastre ortodoxe sub Mircea cel Bătrân. Lucruri absolut inedite, unele rod a 10 de ani de cercetări.

 Chiar dacă ele pot fi citite pe situl mănăstirii, lansate într-o publicaţie, fie ea şi on-line, e cu totul altceva.

 Îmi va face plăcere să colaborez cu dvs. şi să popularizez reţeaua ARP, sperând cum bine spuneţi, că D-zeu ne va cântări fiecăruia lucrarea.

 

  Cu multă stimă,

 NNTomoniu   

 

DE CE UN ISTORIC AL ACTIVITĂŢII DE LA “SEMĂNĂTORUL”? JUNGLA INTERNET!

Trebuie precizat că am ţinut neapărat să tipărim această revistă “Sămănătorul” pentru că reţeaua Internet a devenit o adevărată junglă capitalistă. Aşa cum în jungla africană unde leul înghite animalele mai neajutorate şi site-urile marilor companii de reclamă, companiile de creare ale reţelelor socializare sau firmele de hosting devorează micile site-uri individuale sau ale unor ONG-uri, în fiecare zi. Cu greu mai găseşti unele site-uri care ne-ar folosi!

Să luăm numai exemplul reţelei de socializare Facebook care a zăpăcit minţile cetăţenilor multor ţări, la loc de frunte situându-se România. Aşterne acolo omul gândurile şi pozele lui şi se simte tare mândru că “are un site Internet”. Nici gând să-şi cumpere un domeniu cu numele său şi să dezvolte pe acesta un site adevărat, conţinând cele mai preţioase aspecte ale vieţii şi ale activităţii sale. Este clar că aceasta a fost și intenția „feisbuc-ului”

Comunicarea imediată ia minţile nu numai unor oameni care ar putea să împărtăşească lumii din experienţa proprie a meseriei pe care o practică. Marile radiouri şi televiziuni te bat la cap cu “urmăriţi-ne şi scrieţi-ne pe feisbuc” toată ziua. Inclusiv TVR-ul nostru public pe care-l plătim fiecare ca să ne tutuiască ca pe nişte proşti: “intră şi scrie şi tu pe contul nostru de feisbuc”. Deci plătim la Radio şi TVR snobism şi incultură: “You” englezesc înseamnă şi frumosul nostru dumneavoastră. Sau dumneata. Ori popularul matale, fie şi “Domnia voastră”, care în engleză sunt toate “You”, englezul neavând latinitatea şi imaginaţia românului.

Ca toate găselniţele capitalismului sălbatic şi feisbuc-ul care a înghiţit pe Trilulilu, va fi înghiţit şi el de alţi lei ai junglei Internet: twiter, linkedln, twoo, Goo+ şi încă vreo 100 de şacali ce fură mâncarea leilor Internet. Lupta capitalistă sălbatică va înghiţi multe site-uri. Platforma Scribd, unde găzduim noi revista, va muri într-o zi! La fel şi Calameo. Peste câţiva ani e posibil ca şi site-urile actuale “Semănătorul” să dispară aşa cum au dispărut - cum bine se ştie - în decembrie 2011, site-urile vechi “Semănătorul” după moartea fondatorului lor Artur Silvestri. I-am continuat eu şi redactorii mai fideli, opera. Dar după noi? Va mai fi altul dispus să facă “voluntariat” aşa cum afirmă deja despre noi tineretul de azi debusolat din cauza lipsei unui loc de muncă? Adică, a banilor dar şi a lipsei de perspectivă în viaţă din cauza clanurilor mafiote ce joacă dirindeaua cu cei pe care i-am ales să aibă grija naţiunii!

Concluzie: o revistă tipărită rămâne peste veacuri ca un obiect de mare preţ: în biblioteca dvs., în Depozitele Legale obligatorii ale BNR, în bibliotecile judeţene sau universitare.

Mulţi nu cumpără reviste sau ziare tipărite pentru că ele există pe Internet. Acolo însă vor dispărea! Arhivele virtuale de pe web, după ce umplu conturile de găzduire ale redacţiilor se şterg! Vom căuta deci, peste ani, vechile reviste tipărite cu bani grei!

Tocmai de aceea, pentru ca istoria experienţei în redacţia “Semănătorul” să nu se piardă, publicăm în revistă acest serial!

CUM S-A NĂSCUT “SEMĂNĂTORUL”(3)

Seria a III-a. Documentele  program.

După crearea sitului model “Semănătorul”, Artur Silvestri a ţinut să-mi reamintească şi să completeze vechiul său mail de Bunavestire unde era expus conceptul său privind renaşterea unor vechi reviste literare. Nu era un document concret pentru “Semănătorul” dar subînţelegeam că el este inclus în ansamblul de reînviere a acelor reviste. Asemenea  “Semănătorului” (apoi “Sămănătorul”) creat de George Coşbuc şi Al. Vlahuţă, nici nu puteam concepe crearea unui site literar fără documentele lui programatice.

Iată mesajul lui Artur Silvestri:

“Ideea de origină nu a fost "să public reviste on-line" (aceasta o poate face oricine şi, dacă este capabil, să o şi facă în viitor) ci să creez  un program cultural  definit şi cu obiective ce constituie astăzi priorităţi. Acesta este un program nu de "ripostă" ci de "re-cucerire", de completare de informaţie şi de alternativă, spărgând "nucleul dominant" ce impune teme, idei şi nume într-un canon restrictiv care - dincolo de aspectul simplificator - ucide prin omisiune, "etichetism" stupid şi întrerupere de continuitate acolo unde trebuie să existe echilibru şi fruct în evoluţiile noastre. Fiindcă noi avem un "prezent" cată vreme avem un trecut şi vom avea un viitor numai atât cât vom cunoaşte ceea ce ne-a legitimat ieri pentru azi şi pentru "mâine". Cea dintâi obligaţie era ,deci, aceea de a expune iarăşi la lumina zilei teme amânate, uitate ori socotite a fi eretice. Aceasta se putea înfăptui prin "reviste" (deci prin apariţie periodică de contribuţii şi creaţii) dar oricât ar fi fost de stăruitoare şi de inteligentă acţiunea conjugată, cu timpul efectul ar fi devenit firav şi stereotip, chiar minor. Trebuia, prin urmare, şi altceva, adică un număr de "repere" care, fiind astfel mai bine-cunoscute decât până acum, puteau constitui reazem şi argument în continuitatea noastră de atitudine şi de directivă. Cele dintâi ce am gândit că fiind obligatorii au fost, astfel, "documentarele", un fel de cărţi sumare  gândite " ad usum delphini", care  - nefiind exhaustive - se puteau reduce, pentru moment, la  "extract elementar" sau la un rezumat de "prezenţă istorică" de personalitate. Astfel s-au constituit documentarele ce se intitulează "Efigii", unde îşi găsesc locul "Oamenii Mari" - şi Învăţătorii - care ne-au fost Doamna Bușulenga, vlădică Antonie Plămădeală, Raoul Sorban şi Mitropolitul Nestor Vornicescu; însă, alături de ei, şi alte "chipuri în prezentul continuu" ce nu mai sunt aici şi s-au uitat ori se doreşte să fie uitate.  Tabloul însuşi  trebuia să fie incomparabil mai extins căci "voinţa de a  scoate  în penumbră" şi prin kerem pe cine nu se conformează  este  puternică şi creează urmări în negativ  însă am ales, acum, dintr-un total  cu multe nume, doar pe câteva între care "cazurile" lui Paul Anghel ori Traian Filip şi Şerban Andronescu sunt şocante prin incorectitudinea în a le aprecia opera şi lucrarea. 

 Apoi am trecut la "contemporanii activi", adică la "scriitorii eretici" care, nefiind puţini, ar fi putut ocupa multe "volume". Dar nici aici principiul nu a fost exhaustiv ci "categorial", alegând  numai douăzeci şi ceva de nume, gândind, totuşi, că se va mai găsi şi altcineva care, animat de o idee mai înaltă, să completeze ceea ce am început. Totuşi, câteva adaosuri în cantitate am simţit că trebuie făcute şi chiar dacă nu am reuşit să creez "situri de micro-monografie sumară" pentru toţi autorii în a căror operă cred, am imaginat două antologii, una de nuvele şi alta de poeme, unde "noua geografie literară" ce trebuie să cuprindă  valori de peste tot (fiindcă aici nu se face cultură numai pe " Calea Victoriei") trebuia afirmată şi întărită. Dar nici cu acestea nu m-am oprit şi observând că despre doar puţini autori există referinţe documentare publice şi opera ajunge rareori să fie cunoscută minimal, am crezut că foloseşte cuiva un mic "dicţionar elementar" conţinând "scriitori români de azi", unde năzuiesc să fie incluse toate vocile ce doresc să se facă auzite şi în acest fel. Rămâne doar să se prezinte.

 Ajuns aici nu m-am putut opri fiindcă rămâneau deopotrivă "teme" şi "idei literare" tot atât de puţin încurajate sau, mai bine zis, "predispuse la lichidarea forţată". Între acestea  m-am gândit acum că "literatura străromână", "monografiile locale" ori "postcalinescianismul" merită o evocare ce poate le-ar aduce noi lumini şi nu m-am înşelat; dar adaosuri trebuie făcute şi se vor face, dacă şi alţii nu vor sta cu mâinile în sân, că şi până azi, şi vor abandona atitudinea de observatori "obiectivişti" care nu greşesc fiindcă nu fac nimic sau aproape nimic. 

 Eu am încercat să fac şi nu am făcut nimic de seamă însă am adăugat ceva ce foloseşte şi nu există încă în formă atestată acum. "Revistele", care am băgat de seamă că sunt "piatra scandalului" şi supără pe unii, au completat planul originar. Ele sunt "multe", într-adevăr (aşa cum s-a spus) fiindcă "sunt multe" temele periclitate de cultură oficială  şi, deci, frontul trebuia să fie larg. Mulţimea lor arată însă, deopotrivă, diversitatea unde noi ne exprimăm culturaliceşte ca români şi, în acelaşi timp, cât de întins este  teritoriul ce trebuie recucerit. Cine le priveşte cu luare-aminte şi mai ales cu calm înţelege că în acelaşi concept stau laolaltă şi publicaţia de afirmaţie de valori şi "atitudine  intelectuală" dar şi periodicul de "tematică de interes restrâns", şi, deci, şi "Luceafărul Românesc" dar şi " Dacoromanica". Unele sunt creaţii din nimic (şi fără nici o preistorie) precum"Studii de etnoistorie" care la noi nici nu se visau dar la alţii sunt produs cultural cu tradiţie şi opţiune intelectuală firească. Puteau deci să lipsească de aici "Cărţi Noi", într-o ţară unde nu se ştie cine ce publică şi unde anume şi cum se poate găsi o carte nouă în monopolul ideologic abătut până şi asupra difuzării de presă şi de carte? Puteam să nu creez "Universul Cărţilor", care vorbeşte despre scriitori, "şantierul lor" şi gândurile lor amestecate cu iluzii şi cu utopii, astăzi, când nici nu mai ştim cu precizie nu "cine ce mai scrie" ci dacă mai este în viaţă, pe Pământ, iar "viaţa literară"  a devenit un mediu infestat de trafic de influenţă, corupţie şi pseudo-mituri fabricate ce reproduc fidel modelul depravării sociale care a îmbolnăvit ansamblul social? Unii vor zice, poate, că două publicaţii în limbi străine, precum  nădăjduiesc să fie "L'Etoile du Danube" şi " Kogaion Review", pot fi excesive şi fără rost dar înainte de aceasta să răspundă dacă nu este nevoie de ele, dacă există altele cu acelaşi obiectiv (şi nu  există) şi, dacă le socotesc utile, de ce nu le-au făcut? Există un imperativ  în toate, care ne porunceşte  să nu lăsăm  potenţialul să se risipească  şi - atunci când suntem încredinţaţi  că  o faptă este necesară şi va  crea efect pozitiv - să nu amânăm şi să  traducem gândul  în gest chiar dacă  "făcutul" va fi  imperfect, poate "stângaci" şi, deci, corectabil. Eu am făcut ce am putut, cu  efortul meu  de om liber, care nu a cerut nimănui nimic  decât  îngăduinţă de a fi aproape şi a se arăta solidar; alţii, dacă pot, să facă mai mult, să dezvolte ceea ce s-a început şi să continue  ori să imagineze domenii noi - căci există ! - unde stratul nostru profund este atacat şi primejduit. 

 Ceea ce am început voi continua şi mă întăreşte în această idee mulţimea celor ce înţeleg, ştiind sau intuind, că tot ceea ce fac nu fac pentru mine fiindcă nu am nevoie de nimic. şi de această data, retrăgându-mă în muncă şi efort chinuitor, am putut vedea şi simţi alături mulţi oameni de toată isprava, caractere şi suflete luminate; lor le sunt dator înainte de toate şi nu voi uita că atunci nu m-au uitat. Acum a trecut greul şi urmează "şi mai greul" căci "malurile trebuie întărite şi cortul - ţinut ridicat". Însă Dumnezeu ne-o ajuta şi de această dată şi nu ne va lăsa.

 Cu drag, îndatoritor, Silvestri

Ca urmare a acestui mesaj am creat primul document programatic pus atât în prima pagină a site-lui “Semănătorul”, cât şi pe viitorul site “Editura Semănătorul online”, în paginile căruia publicam operele de debut sau inedite ale tuturor scriitorilor care colaborau cu articole la revistele deja create online de Artur Silvestri. Iată documentul-program:

APELUL NOULUI SEMĂNĂTOR

Asemenea manifestării literare declanşată odată cu apariţia revistei «Semănătorul» (1901), condusă de  Al. Vlahuţă şi G. Coşbuc, constatăm că şi astăzi, după un secol, «inimile tânjesc», că e nevoie de «un stindard de înseninare şi de înfrăţire intelectuală» şi că trebuie să se redeştepte «avântul de odinioară în sufletele româneşti».

Este lesne de constatat că :

- Până acum, cu unele excepţii din perioada interbelică, luptele literare din secolul XX au fost în general, dăunătoare mişcării literare mai ales că literatura din primii ani de după marea conflagraţie mondială din anii 1940-1945, a devenit partizană. Singurul scop al ei devenise impunerea ideilor comuniste, a creării unei mentalităţi străine, menite să cizeleze „un om nou” într-o societate al cărei model venea din Uniunea Sovietică sub a cărei influenţă intrasem pentru aproape o jumătate de secol.

- Este imposibil astăzi a discerne care au fost, in timpul regimului totalitar forţele cu adevărat patriotice, care au salvat adevărata cultură a poporului nostru. Risipită prin occident, o parte a intelectualităţii noastre, cu câţiva cuibăriţi acolo la trai bun, a revenit în ţară. Majoritatea pentru a pune umărul la renaşterea spirituală a ţării. Dar au revenit şi unii pentru răzbunări de tip «mafiot» şi pentru „condamnarea comunismului” ridicând osanale neocomuniştilor ajunşi prin sânge şi dezinformare la putere după 1989! Nu se condamnă concepte precum comunism sau nazism, ci oamenii care au aplicat acele concepte malefice! Abia când literatura noastră va reveni la normal vom afla adevăraţii „trădători” ai neamului românesc din aceea perioadă.

- După căderea regimului totalitar comunist,  forţele intelectualităţii noastre s-au risipit şi mai mult, literatura se află astăzi pe o cale greşită, politicul fiind ţinta predilectă a ei, în detrimentul culturii, istoriei, a acţiunii specifice  româneşti, a  vieţii creştine şi a unei analize sociale pertinente.

- Aidoma semănătoriştilor, simţim azi chiar «o mustrare de cuget» pentru că ne-am înstrăinat de marea viaţă a poporului, „de marile lui suferinţe şi aspiraţii».

- Vedem cu durere că în educaţia care se face tinerimii, şi de către şcoală şi de către scriitori, s-au introdus nepăsarea faţă de neam şi înstrăinarea în simţire; mass-media se ocupă doar de gâlceava politică, posturile de televiziune apărute ca ciupercile după ploaie aparţin unor ciocoi de presă pentru manipularea populaţiei în scopurile lor meschine.

- Reţeaua Internet pe lângă enormele beneficii, permite ca în ziarele centrale on-line să fie inserate comentarii anonime pline de insulte, înjurături şi etichetări în care apelativele grosolane abundă. Expresiile publice ale huliganismului de cea mai joasă speţă vizează deopotrivă politicienii sau oamenii de afaceri. Intelectualii care mai încearcă să dreagă această duhoare a inculturii crase, sunt puşi la colţ imediat în tot acest spaţiu mizerabil creat de jurnalişti iresponsabili pentru care cenzura e un moft, nu o măsură sanitară.

- În această isterie colectivă mulţi se sfiesc de rostirea cuvintelor patrie, iubire de ţară şi de popor.

- În mediul ostil creat parcă anume pentru a distruge patrimoniul nostru spiritual clădit în decursul a multor secole de eforturi ale unor personalităţi vizionare, sintagmele  «adâncă evlavie pentru trecutul glorios» şi «iubire entuziastă pentru ţară» par puse la coşul de gunoi pentru totdeauna!

Este nevoie de o nouă sămânţă şi de noi semănători care să creeze un câmp roditor, sănătos şi propice dezvoltării unei culturi care să  înscrie neamul nostru din nou în rândul popoarelor demne, iar ţara noastră, printre ţările civilizate ale planetei.

Reculul actual trebuie stopat cu hotărâre până nu ajungem mai rău!

De la aceste sentimente pleacă ideea acestor publicaţii ale Asociaţiei Române pentru Patrimoniu condusă cu multă sudoare şi patriotism de către dl Artur Silvestri, idee la care deja au aderat o seamă de personalităţi de pe întreg mapamondul dar şi asociaţii şi fundaţii ce-şi duc modest traiul în România noastră profundă şi tainică.

Îi invităm pe toţi, să-şi spună cuvântul Domniilor Lor, un cuvânt de bună seamă avizat şi dătător de speranţă pentru viitor! Aşa să ne ajute Dumnezeu! Prof. Nicolae N. Tomoniu, Editor delegat ARP

Începuturi cu  Artur Silvestri

După demararea site-lui de probă Semănătorul şi al Editurii online Semănătorul, am trecut la promovarea lor pe reţeaua Internet. Mai întâi,  Artur Silvestri mi-a spus că trebuie să căutăm un grafician care să ne conceapă sigla. Am adunat însă câteva imagini de pe site-uri şi într-o noapte am însăilat, din ele, o siglă. Când a văzut-o , Artur a exclamat: “- Asta e!”. Şi cu mici modificări în funcţie de utilizare - revistă sau editură - aşa a rămas  şi până astăzi!

 Am creat apoi site-uri adiacente, pe YouTube pentru filme, pe Wikipedia pentru paginile autorilor noştri, şi încă, un forum de discuţii pe Yahoo. Doar YouTube a rămas intact până acum! Pentru că celelalte site-uri fiind publice şi la cheremul fiecărui utilizator care are deschis acolo un cont, ţărăniştii fanatici ai “Euro-Observatorului” lui Tavi Mihăescu din Germania, pe care-i părăsisem ca jurnalist pentru Artur Silvestri, s-au găsit peste noapte că le suntem, şi eu, şi Artur, duşmani.

Prima victimă a fost pagina mea de pe Wikipedia. Mi-a şters-o, culmea, un fost coleg de facultate care fugise din ţară în Germania pe vremea lui Ceauşescu, taman la gaşca lui Tavi. A urmat pagina lui Artur Silvestri să fie propusă la ştergere! Până şi-au dat seama că e mai bine să rămână acolo pentru ca să-l ponegrească şi să-l poreclească. În scurt timp, s-au adunat vreo trei note de subsol spre surse care jurau că pe Artur Silvestri îl cheamă Tîrnăcop, cu toate că pe buletinul de identitate şi pe diplomele lui scria clar: Artur Silvestri. Nu contau însă actele ci propriile păreri! Pentru ei, diplomele erau false iar pentru schimbarea legală a numelui lui Silvestri, parcă ar fi fost obligatoriu să de ei aprobare Miliţiei în România.     

Şi s-au adunat pe Wikipedia şi pe forumul nostru şi scriitorii cazoni, ştiind bine că Artur nu-i agrea. Cât fusese redactor la Luceafărul, Artur Silvestri îşi făcuse mulţi duşmani. Fiind de un profesionalism desăvârşit, toţi erau umbriţi de el. Venise vremea răzbunării dar şi a oportunismului postdecembrist. Făcându-l pe Artur Silvestri proletcultist şi sămănătorist de modă veche, duşmanii lui s-au ajuns! Ei sunt “moderatorii” televiziunilor de ştiri de azi  care atacă în haită, discreditând total profesiunea de jurnalist!

Şi aceasta este esenţa vremurilor neo-capitaliste: omul erudit, modest, îşi vede de scrierile lui, pe când lichelele aciuite prin presa de azi se adună ca lupii şi sălbăticiunile junglei pentru că singuri nu pot răzbi cu amarul lor de talent.

Ca atare, noi ne-am văzut de treabă. Știam bine că dacă cu un prost te pui, ajungi să porţi pălăria lui!

Dar mai era ceva de care mi-am dat seama mai târziu, prin vara anului 2008. Artur Silvestri gândise un proiect grandios de reînviere a vechilor reviste din jurul anului 1900 care au lansat marii noştri clasici, Eminescu, Coşbuc, Caragiale, Vlahuţă, Creangă Sadoveanu... Ar fi fost nimerit pentru ministerul culturii, darămite pentru un om bolnav ca Artur Silvestri!  Şi nu mai avea la dispoziţie decât un an: era bolnav de cancer!

După decesul lui Artur Silvestri am început să scriu o carte despre acesta. Ea nu a fost însă agreată de dna Silvestri pe motiv că dorea reeditarea cărţilor acestuia, nu tipărirea unor cărţi concepute de mine. Fudulia şefului faţă de slujbaş! Şi cu atât mai mult infatuare, cu cât nu ştia nimic despre corespondenţa noastră, lucrul împreună şi mai ales despre ideile comune care ne apropiaseră.

Consider nimerit, totuşi, să public în acest serial câteva capitole edificatoare!

CODUL LUI ARTUR SILVESTRI

1. CÂTEVA CUVINTE PENTRU DESLUŞIRE

Introducerea - cutumă obligatorie a cărţilor lui Artur Silvestri - vine să clarifice motivele opţiunii mele de a scrie o carte despre perceptul (codul) Artur Silvestri.  M-am decis să scriu o carte şi nu un simplu articol întocmit din rânduri de complezenţă emoţională prezente de regulă în panegirice, pentru că, întâi de toate şi lucru simplu, viaţa mea de „semănător” alături de Artur Silvestri, timp de douăzeci de luni, nu poate fi cuprinsă într-un singur articol. Optez pentru această formulă pentru că am fost unul din apropiaţii ultimelor 20 de luni de viaţă ale lui Artur Silvestri şi de ce n-aş spune-o, unul din privilegiaţii lui iar din această postură am multe de spus cel puţin în privinţa lucrărilor sale recente.

O carte despre strategia revigorării scrierilor literare în conceptul lui Artur Silvestri („codul semănătorului” cum vom vedea mai târziu), este absolut necesară. Într-un stat de drept sănătos, această strategie ar fi fost demnă de o strategie naţională. Dar vai, România e acum abulică iar strategia lui Artur Silvestri nu interesează pe nimeni din cei care iau deciziile naţionale într-un domeniu ce ţine de fiinţa noastră ca popor milenar! Tocmai din cauza asta trebuie să ducem mai departe perceptul sămănătorist silvestrian, în speranţa reînvierii spiritului naţional sănătos, a revigorării scrierilor nepartizane şi nonconformiste, scrise din pornirea tainică a unor suflete înflăcărate şi dornice de cultură adevărată şi artă cu tendinţe estetice primordiale, protocroniste, apărute încă din perioadele elenistică şi romană.  

Noi cei care am  pus condeiul la clădirea acestei opere monumentale a lui Artur Silvestri, ne revine sarcina de a o perpetua şi de a o desăvârşi. Dar înainte de asta, prima preocupare a noastră, în absenţa iniţiatorului, este de a o defini exact. Prin mărturia noastră vie!

Ei bine, eu sunt una din acele mărturii vii care, împins de propria-mi flacără tainică şi „ezoterică”, trebuie să confirm obligatoriu că viaţa de erudit a lui Artur Silvestri şi-a închinat-o pentru a pune pe piedestalul potrivit „Fapta mare” şi „Omul mare”. Amândouă răsărite sănătos şi natural din acceptarea unanimă a acelei „fapte” şi a acelui „om”, nu de pseudo-elita postdecembristă auto aleasă ci de România profundă, tainică şi nealterată. Pentru că adevărata „Faptă mare” şi adevăratul „Om mare”, nu trebuie să apară ca astăzi la comandă, prin diversiune şi  mijloace tehnice de manipulare a populaţiei ci prin puterea lor de a intra ca valori originale, acceptate natural în spontanul maselor. Ele trebuie să-şi facă loc în sufletul omului doar prin aceea însuşire neştiută şi nevăzută pe care numai România tainică şi profundă, în ansamblul ei o poate percepe.

Artur Silvestri avea el însuşi acel semn, aceea pecete, aceea însuşire neştiută şi nevăzută născută firesc din postura lui de erudit, adică de om care posedă cunoştinţe temeinice şi vaste în urma unor studii îndelungate. Confirm că noi, ucenicii lui, l-am urmat tacit, fără nici un fel de influenţare, doar prin simplul lui exemplu de cărturar luminat, prin fapta sa bună făcută pentru alţii.

Eu bănuiesc spre exemplu, fără nici-o învăţătură primită dinadins de la Artur Silvestri, (şi nici n-ar fi avut el vreme pentru asta!)  că deşi fiecare individ posedă înlăuntrul său aceea flacără dumnezeiască care poate întreţine focul „rugului aprins” (Vezi §4), numai unele suflete care-l aleg pe Dumnezeu drept călăuză o pot aprinde.

Dar înainte de a intra eu în subiect, vreau să-mi cer iertare unuia din prietenii mei, pentru că l-am certat atunci când mi-a propus să semnăm în comun un „necrolog colectiv” pentru Artur Silvestri. Ştiu că certându-l a suferit dar făcând eu socoteala faptei la care eram îndemnat, acolo în drumul său spre veşnicie Artur ar fi suferit profund, privind trist înapoi către mine pentru că eu, ucenicul lui, i-am trădat învăţătura „faptei mari” pentru o scriere de conjunctură.

În vremea cât era încă în viaţă, am preferat mereu, poate chiar cu cinism ştiindu-l în suferinţă, să-i întreţin pe cât posibil, flacăra de rug aprins. La solicitarea lui de a ne da cu părerea dacă putem continua singuri marele lui proiect literar până la însănătoşirea sa, îi scriam la 3 noiembrie 2007: „nu vă puteţi lăsa de lucru şi e bine să continuaţi în limita posibilităţilor fizice. Mă gândesc că, obişnuit cu corvoada zilnică de a coordona lucrările,  mult mai rău v-ar face pentru sănătate o odihna îndelungată decât lucrul în măsura posibilităţilor. Asta e, suntem robul unor idei şi nu putem trăi fără ele, ştiu ca e grea crucea pe care o duceţi însa a lăsa o operă monumentală - asta e ceea ce lăsaţi pe Internet, o opera mare, de o cutezanţă rară - pe mana altora, indiferent cat de fideli ar fi, nu e soluţia cea mai potrivită!”.

Ştiam bine că oricum ar fi fost răspunsul meu, Artur arzând nu putea fi oprit din flacăra lui de nimeni. Voiam totuşi ca prin mesajul meu, să-i creez un moment psihologic favorabil sănătăţii aşa cum o mai făcusem de multe ori. Bănuiam, cu toată grozăvia acelei bănuieli şi strângerea mea de inimă, că sfârşitul îi e aproape. Pentru că ne întreba pe noi ucenicii săi, pentru prima oară în viaţa lui, dacă-i putem continua opera şi singuri.

După părerea mea, chiar la începutul marelui său proiect literar, Artur Silvestri era în suferinţă şi poate tocmai de aceea s-a şi apucat de el în zilele pe care i le mai lăsase Dumnezeu. În canicula verii 2007 care-l epuizase pur şi simplu fizic, la sfârşitul lui august îmi scria în stilul său inconfundabil: „22 August 2007 , Sf . Mucenici Agatonic , Antuza , Zotic , Irineu si Or. Draga Domnule Tomoniu, Iertaţi că nu am putut scrie mai multe (deşi scrisorile primite sunt pasionante) şi nici acum nu scriu uşor; nu am avut o stare deloc bună (…) abia de ieri mai temperată iar astăzi sa zic calmată, având amânări de lucru şi spor nemulţumitor. Pe lângă aceasta, tratamentul cu antibiotice mi-a slăbit tendoanele şi nici nu pot scrie decât cu dureri în articulaţiile dintre palmă şi antebraţ. V-as ruga, în acest sens, să  vă menajaţi până trece canicula; pe cea de data trecută nu am întâlnit-o dar aceasta, deşi mai uşoară, tot este grea. Bănuiesc că faceţi astfel încât să nu existe pericole inutile. Dar grija trebuie sa existe mereu. Cu doriri de bine, Dr. Artur Silvestri.”

Bănuiam că acesta ar fi putut fi adevărul: Artur era un om şubred şi doar flacăra grădinii lui de idealuri îi da viaţă. Rugul aprins de moşul său, vlădica Tit Simedrea, îi da puteri nepământeşti. Artur ardea „ezoteric” cu acea flacără vie, imposibil de atins de neavizaţii care umplu ca un „spam”  Internet lumea scriitorilor.

Pentru că iată, în ciuda bolii, peste numai câteva zile el îmi scria din nou:

„28 August 2007 , Cuv. Moise Etiopianul , Sf. Mucenic Diomid , Sfânta Ana Proorocita, fiica lui Fanuel

Draga Domnule Tomoniu ,

Am revenit la lucru după mai multe zile de reţinere cauzate de câteva neajunsuri de vârstă; acum mă ocup de volumul al doilea din «Cuvinte pentru Urmaşi», ce trebuie încheiat pană vineri şi trimis la tipar iar apoi şi de definitivarea cărţilor «colective» despre Antonie Plămădeaăa şi Zoe Dumitrescu Buşulenga. Ar mai fi si «Mărturisirea de credinţă literară «, vol. II, definitivat şi el între mai multe, alte, cărţi. Nădăjduiesc să le pot duce pe acestea pană la capăt.

Începând munca în ritm obişnuit, am să am grijă şi de apariţiile din reviste, puţin mai neglijate în aceste zile, de fapt cam de când m-am întors acasă (deşi nu le-am lăsat deoparte nici un moment); esenţialul este că, apărând ritmic şi în tematica «alternativă», îşi câştigă pas cu pas cititori mai mulţi şi fideli, ceea ce contează atât ca atitudine cât şi ca efect. A dat Dumnezeu sa întâlnesc şi oameni cu bună-voire de a căror soartă m-am legat moraliceşte şi ii socotesc intre cei mai apropiaţi; îngăduiţi-mi să vă număr între cei foarte puţini cărora le spun întotdeauna cu directeţe ce gândesc şi cărora încerc a le împărtăşi ceea ce mă preocupa. Sunt, probabil, «oameni ce privesc în aceeaşi direcţie», căci şi astăzi cred că mai important este să avem scopuri comune ori apropiate, venite de la sine, decât adeziuni de moment sau de context . Acestea nici nu rezistă cu timpul şi, aşa cum vă ştiu, nici nu le puteţi manifesta.

Poate că, mâine, sau poimâine, să schimbam mai multe gânduri, dacă aveţi vreme şi sunteţi bine.

Cu calde, bune doriri

Dr.Artur Silvestri

 

2. ULTIMELE ZILE ALE LUI ARTUR SILVESTRI. ÎMPREUNĂ  ÎN VIRTUAL, PÂNĂ LA RIDICAREA MEŞTERULUI MEU LA CERURI. 

Nu! Aşa cum spunea Artur, n-am fost adeptul adeziunilor de moment sau de context şi cu atât mai mult în acele nefericite zile ale lui noiembrie 2009 când aveam să-l pierdem pentru totdeauna. Erau zile nefaste şi de deznădejde pentru că dacă Artur ne întreba dacă-i putem duce opera mai departe asta însemna că operaţia la care mergea era extrem de riscantă. Ceea ce era totuşi bine, era că se gândea la proiectele viitoare şi acesta era poate singurul lucru care-i mai putea menţine moralul ridicat. Pe lângă „Semănătorul - Editura online” pe care mi-o dăduse mie să am grijă de ea, voiam să lucrăm anul viitor la un site multimedia „arp-tv”. Cumpărase domeniul şi făcea probe privind inserarea secvenţelor video ale unor posturi de televiziune în paginile web ale siturilor noastre.

Ştiindu-l în suferinţă, evitam discuţiile inutile dar abia apucam să-i răspund dacă eram întrebat. Voiam a-i stimula moralul prin însăşi conversaţia avută şi redau mai jos în întregime o discuţie (un chat) pe virtual pentru a observa starea lui permanentă de îngrijorare privind nu numai sănătatea dar şi eventualitatea că, aflându-l şubred, unii aşa zişi amici să abandoneze colaborarea la reviste. Cei mai mulţi erau serioşi, vechi prieteni, oameni citiţi şi luminaţi care colaborau pur şi din dragostea de a scrie sau dintr-o convingere lăuntrică că fac o „Faptă mare”, cum zicea Artur. Dar erau şi unii care colaborau doar din perspectiva de li se tipări scrierile.

Discuţia începuse pe marginea unei emisiuni TV în care Artur era implicat. Dacă-mi aduc aminte bine – pentru că au fost mai multe emisiuni cu diverse subiecte -  era vorba de distrugerea centrului istoric în Bucureşti.

(Pe chat renunţam la ortografie şi la diacritice.)

„eu: Abia acum am intrat pe Internet sa vad ce mai e, lucrez de la ora trei la editura, am niste lucrari. Se vede emisiunea de la Realitatea TV, la ea va referiti?

21:26 Artur: buna seara, deci se vede, e foarte bine

 eu: se vede dar nu am buna legatura are sincope, normal ar trebui sa se vada

21:27 Artur: multumesc, numai asta trebuia sa stiu

 eu: am uitat sa dau buna seara, sunt obosit am avut o zi grea

21:28 Artur: in alta ordine de idei : suntem in tara dar nu am vorbit deloc pentru ca nu ma simt bine , merg la medici si nu am vrut sa alarmez pe nimeni,  sper ca fara rost  dar nu sunt vesti prea bune am sa vad in zilele urmatoare

 eu: de dimineata am avut niste fete de la Dilema veche, e o revista buna? voiau amanunte despre Fundatia Tismana

21:29 Artur: Despre asta :Dilema veche, e o revista buna? voiau amanunte despre Fundatia Tismana

 eu: imi pare rau va trebui sa va mai relaxati munciti prea mult

21:30 Artur: Revista apartine lui Plesu dar trebuie facuta reclama prin toate mijloacele , inclusiv ale lor

 eu: au zis ca n-au treaba cu el scriu ce vor

21:31 Artur: foarte bine

21:32 eu: le-am dat cartea cu Basaraba au zis sa colaborez am zis ca n-am timp, sa ia articolele de pe siturile mele daca vor

 Artur: foarte bine ati procedat

21:33 eu: nu va mai retin maine termin un reportaj de la Mehadia si-l trimit

 Artur: foarte bine

21:34 sper sa am mai multe lamuriri in cateva zile si sa fie bine,  ca sa reluam toate de unde le-am amanat,  am sa mai vad daca mai am niste carti pentru Editura de la autori de-ai nostri

21:36 eu: da e bine, n-am nimic la bibliografii, ma gandeam s-o pun pe a lui Nicodim stiti lucrarea aia veche

 Artur: ar fi foarte bine bibliografia aceea despre mehadia ce scrieti ?  stiti ca acolo avem un nucleu foarte solid ca si in Almaj ?

21:37 eu: un articol reportaj «Ultimii soldati ai neamului romanesc» e un serial sper ca mai tarziu daca termin doua pagini la editura vi-l trimit

21:38 Artur: foarte bine , il astept,  imi pare bine ca am vorbit , eram destul de deprimat

21:39 eu: da am fost foarte solicitati toamna asta dar vin noptile lungi si lucram linistit la tara nu mai e nimic de facut ieri am facut cu cazanul

 Artur: mai ales ca exceptand cateva persoane, foarte putine, nu mai scria nimeni decat sa se intereseze de treburile lor (nu e de mirare , de altfel )

21:40 Artur: sa asteptam ,deci, iarna

21:41 eu: am ajutat pe N. F. sa-i refac doua lucrari, ultima nu prea corespundea, a obosit saracu dar nu va mai retin, pe curand

21:43 Artur: DOAMNE AJUTA !

21:44 eu:  noapte buna

Renunţasem în ultima vreme a-i mai cere părerea pe marginea demersurilor făcute de mine. Un simplu articol sau vreo acţiune la editura online rămăseseră doar opţiunea mea. N-aveam cu cine mă consulta pentru că ştiam sigur că Artur avea totuşi nevoie şi de multă odihnă. De astă dată, psihologic vorbind, ţineam totuşi să afle că eu am în perspectivă proiecte noi iar serialul „Ultimii soldaţi ai neamului românesc” era unul dintre ele. Pentru că acel reportaj pornea cu o întrebare care i-ar fi mers la suflet patriotului Artur Silvestri: „Care-i rostul în România neo-vasală de astăzi al urmaşilor vitezei Armate Române, ai cărei soldaţi cântând cu arma în mână „Treceţi batalioane române Carpaţii” făcură România Mare, făcură o Românie „dodoloaţă” şi glorioasă cu mareşali care stăteau la masă, de la egal la egal, cu marii mareşali ai Europei?”.

Mi-a returnat întrebarea aşa cum mai făcuse şi în cazul unui alt articol pe inima lui, când a râs copios şi m-a întrebat retoric: „Şi ziceţi că Băsescu ar vrea blocuri turn în centrul istoric al Bucureştiului?”.

Deşi îmi părea bine că-l mai înviorasem un pic, priveam şi eu cu strângere de inimă cum scriu unii doar ca „să se intereseze de treburile lor” cum spunea Artur. La editură, îmi exprimasem clar punctul de vedere că fiecare paragraf, fiecare cuvânt, fiecare virgula, aparţine autorului şi numai autorului iar noi, puneam doar scrierea finală pe site. Cu toate acestea, tocmai în acele momente de tensiune, câţiva autori „veneau să se intereseze” dacă nu le-am putea face o copertă sau dacă nu le-am putea găsi vreun critic literar ca să le prefaţeze lucrarea. Ştiindu-i mai în vârstă, i-am tratat cu indulgenţă şi le-am dat sfaturi. „I-am încurajat” zicea  Artur Silvestri, acest lucru scoţându-l totuşi din sărite: „Privitor la lucrul de la editura, va recomand sa scădeţi pe cat e posibil la minimum răspunsul pozitiv la revendicări cum sunt cele de mai jos; oamenii aceştia trebuie sa înţeleagă odată ca nu suntem angajaţi de ei. Cu doriri de bine!”  (Iată unul din mesajele la care se referea: „Stimate Domnule Tomoniu, Va scriu ca sa va spun ca aţi uitat de coperta la ultimul volum trimis. In ceea ce priveşte schimbarea cu doua poezii pe aceeaşi pagina, sincera sa fiu, nu-mi place. M-am ferit întotdeauna, chiar daca trebuia sa plătesc mai mult, când am publicat pe hârtie”. Aluzia la plată, mă înfuriase şi pe mine cumplit!)

„Recomandarea” era unul dintre ultimele mele curiere electronice schimbate cu Artur Silvestri. Şi era prima dată după douăzeci de luni de corespondenţă aproape zilnică, când „mă certa”! Mi-am dat seama atunci, că nu mai urmărea în paralel - cum făcea odată - corespondenţa editurii. Bănuiam asta pentru că eu răspunsesem foarte tăios autorilor acelor revendicări şi propuneri de mituire care, ziceam eu, „sunau ca dracu”. Artur m-a mustrat deşi ştia foarte bine că eu ţineam cu dinţii ca lucrările apărute la editură să fie, în spiritul „semănătorului”, adică ori lucrări de debut în literatură, ori noutăţi absolute, pentru operele deja tipărite sau existente online existând alternativa bibliotecii online.

Urmare a acestui incident, mi-am dat seama că, în mod fatal, starea sănătăţii lui Artur Silvestri era tot mai precară şi toată luna aceea m-am ocupat de promovarea noastră pe wikipedia, un cunoscut site enciclopedic vizitat de milioane de oameni. Fără nici un ban ca de obicei, am lucrat la situri zi şi noapte, m-am certat (ca de obicei când pun ceva acolo!) cu administratorii mai noi care necunoscându-mă făceau pe grozavii, în fine, pe 3 noiembrie paginile celor trei edituri ale Asociaţiei Române pentru Patrimoniu şi pagina editurii online erau gata.  I-am scris lui Artur Silvestri, pentru a-i face o bucurie, că voi continua cu pagina asociaţiei  şi cu pagina lui personală lucru care l-am realizat în ziua următoare.

Nu mi-a mai răspuns, probabil că se pregătea pentru spitalizare sau boala i se agravase! Într-o vineri, am primit acest SMS dezolant (în original, în locul spaţiului gol era un punct): „La sfârşitul lui octombrie o operatie simpla a găsit ceva f foarte grav acum Sunt la o clinica in strainatate pentru tratament indelungat pentru aceasta boala grea sper sa putem continua în viitor cele începute în situatia data nu pot comunica decat sms silvestri.”  De la Artur Silvestri, 23:12 19-Nov-08.

Nu i-am răspuns imediat pentru că preţ de câteva momente priveam ca paralizat acel sms. Acel „Sper să putem continua în viitor” m-ar fi putut linişti dar felul în care înlocuia spaţiul gol cu punctul, scrierea unei singure majuscule şi aceea nepotrivit pusă în frază, dovedea o mare nerăbdare. Provenită din suferinţă? Nu ştiam ce să fac, am înşirat pe mobil un text liniştitor şi am dat să-l trimit. N-a mers, n-aveam acces în străinătate şi am lăsat răspunsul, cu strângere de inimă, pentru a doua zi, urmând a face demersurile necesare la Vodafone să-mi seteze mobilul!

Răspunsul de a doua zi a fost gândit cât mai simplu. Iată-l: Microsoft Outlook, 20.11.2008; Ora 10:18:49, Mesaje, Artur Silvestri, text: „Mult curaj! Nu va faceţi griji, fiind in străinătate totul o sa fie bine! Iar aici ştim fiecare ce are de făcut. NNTomoniu”, Stare: trimis.

Următorul SMS primit a fost pe 30 noiembrie… Artur Silvestri ne părăsise!

Astfel se încheiau douăzeci de luni de trăire în virtual cu cel pe care l-am considerat întotdeauna ca un frate mai mare.

Era ca vârstă, cu nouă ani mai mic decât mine!