INCEPUTURILE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI LA TISMANA

 

 

 

NICOLAE N. TOMONIU

MONOGRAFIA ORAȘULUI TISMANA

VOLUMUL AL-II-LEA – EXTRAS - Paginile 139-150

 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
TOMONIU, NICOLAE N.
Monografia orașului Tismana /Nicolae N. Tomoniu. - Ed. rev.. - Tismana : Semănătorul, 2016-2017 -     2 vol.     ISBN 978-606-93782-5-0 - Vol. 2. - 2017. - Index. - ISBN 978-606-93782-9-8 * 908(498 Tismana)

© Copyright Semănătorul Tismana - 2017. Toate drepturile rezervate autorului şi Asociaţiei "Semănătorul Tismana". Orice reproducere parţială sau totală care nu are ca scop folosirea personală ci reproducerea pentru un câştig individual sau al unei firme private sau de stat, va fi sancţionată conform legii iar în instanţe vom cere despăgubiri pentru furt intelectual!

 5.1. ÎNVĂŢĂMÂNTUL

 INCEPUTURILE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI LA TISMANA PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL SEC. al XX-lea

 

În imagini: Școala la 15 septembrie 2012

Aest grupaj a fost folosit în: Nicolae Andrei – Gh. Pârnuță „Istoria învățământului din Oltenia”, Scrisul Românesc, Craiova, 1977, „Istoria învățământul din Gorj”, Grigore Pupăză – Const. Cheznoiu, ed. NEWEST, 2005, Grigore Pupăză, „Dăscălii: averea României”, ed. CJPCPCT, Gorj, 2015, red. Dan Pupăză, Dan Neguleasa „Învățământul public gorjean, la început de drum” (1831-1849)”,ed. Măiastra, 2009, http://www.tomoniu.ro/ , http://www.samanatorul.ro/  Revista „Sămănătorul”,  http://samanatorul.blogspot.ro/ , alte site-uri.

 Mulțumim soțiilor prof. Marioara și Constantin Jerca pentru arhiva neprețuită pentru care, Domniilor Lor, a salvat-o de la fosta Școala primară Topești, pe care niște nenorociți l-au aruncat în curtea grădinii, documente pe care ei înșiși l-au lucrat pe când erau elevi buni. Aceste documente recuperate, le vom folosi pentru istoria învățământului națiunii noastre. Și le voi folosi cu mult drag  unde am profesor de matematică această școală vechi și director la școala nouă la Școala generală Topești.

    Instrucţia şi educaţia tinerei generaţii a fost o preocupare permanentă a umanităţii în toate etapele vieţii ei sociale, de la comuna primitivă până la primele formaţiuni prestatale apoi statale. Deci, cu siguranţă la Tismana, loc vechi de evocare a divinităţii încă din preistorie şi continuat în perioada creştină, învăţământul a fost prezent prin formele lui spontane legate practicile comunităţii, de la păstorit până la meşteşuguri.
    „Cunoscut este că în Dacia, după cucerirea romană, odată cu limba, o largă răspândire cunoaşte şi scrierea latină, deşi şcoli publice organizate la oraşe sau sate nu erau. Cei interesaţi se îngrijeau singuri de instruirea copiilor lor sau a unora dintre sclavii pe care, ulterior, îi foloseau în diferite activităţi: comerţ, în exploatări economice publice, conducerea vilelor rustice etc.
    Ştiri directe despre existenţa şi funcţionarea şcolilor nu avem, dar putem presupune că în oraşe vor fi funcţionat şcoli publice de grad elementar, lucii litterari sub conducerea unui magister, plătit de părinţii şcolarilor, care îşi ţinea lecţiile sub porticul din for. Centre de răspândire a scrisului şi culturii erau şi castrele, ştiut fiind că aici ordinele se dădeau în scris, pe o tessera  (cărămidă). În general, subofiţerii de la trupele auxiliare trebuiau să fie ştiutori de carte. De aceea, mulţi soldaţi care nu ştiau carte se străduiau să înveţe aici, pentru a putea fi avansaţi.
    Alte dovezi ale învăţării scrisului sunt plăcuţele sculptate sau monumentele figurate care reprezintă şcolari cu ghiozdane, precum şi însemnările făcute de soldaţi pe diferite materiale cu numele lor. In vremea Imperiului Roman o altă treaptă de învăţământ o constituie şcoala condusă de un gramaticus, care îşi ţinea lecţiile tot în for. Această şcoală era mai puţin răspândită - se adresa numai fiilor celor bogaţi şi în ea se învăţa aritmetica, geometria, astronomia, gramatica, istoria, dialectica, muzica.”[1]

    (Despre monumentul istoric, cod LMI, GJ-I-s-B-09152, „Aşezarea din epoca bronzului de la Topeşti - Cetate” vom scrie câteva paragrafe. Doar ca informare. Pentru că în atâți milenii din epoca bronzului timpuriu, adică acum 2500-2000 a. Chr.[2] nu se pune problema la apariției scrierii, necum un proces de învățământ elaborat în stilul egiptean.)
    In perioada trecerii spre feudalism şi a feudalismului timpuriu, când ţinutul Jiului de Sus se încadra în Ţara lui Litovoi, iar Mănăstirea Tismana apare printre cele dintâi mănăstiri din ţara noastră este evident că „a trebuit să aibă loc un proces de învăţământ, a trebuit să continue pregătirea celor care urmau să devină preoţi şi dregători... Aceştia învăţau cititul şi scrisul, ca şi limba slavă bisericească, în şcolile din reşedinţele voievozilor, şcoli aflate după toate probabilităţile, în biserici şi mănăstiri.
    Centru monahal incipient în timpul voievodatului lui Litovoi, el se dezvoltă în primele secole de după întemeierea Ţării Româneşti, prin aducerea la Vodiţa, apoi la Tismana, a unei cete de călugări sârbi, având în frunte pe Nikodim Grâcic, alias Sfântul Nicodim de la Tismana. Şcoliţi la muntele Athos, ei sunt în stare să satisfacă nevoile de carte din nordul Olteniei.

Imagine: Tetraevangheliarul lui Nicodim din 1406, în limba slavonă

Vladislav voievod îl aduce pe Nikodim în Ţara Românească nu numai ca să construiască la Tismana mânăstire pentru a se îngropa, ci şi ca “năstavnic”, adică îndrumător sufletesc, învăţător al ucenicilor săi călugări, om al “binefacerilor culturale” cum spuneau hrisoavele de danie ale basarabilor. De la Tetraevangheliarul lui din 1406 în limba slavonă, până la  epistola în limba română datată 1521, trimisă de Neacşu de la Câmpulung judelui de la Braşov, multe acte se vor fi întocmit  în limba română şi la Tismana dar, din păcate, nu s-au păstrat.

 Oltenia simţea pe atunci cel mai acut nevoia de carte fiind cea mai dezvoltată regiune pe plan economic şi politic din Ţara Românească. De pildă, la un secol după venirea lui Nikodim la Tismana, Banul Craiovei, comandant al armatei din judeţele Olteniei devenea automat comandantul întregii armate a ţării când lipsea domnul. El avea şi atribuţiuni judecătoreşti putând pedepsi chiar şi cu moartea pe vinovaţi.

Dar reşedinţa lui se va stabili la Craiova abia spre sfârşitul sec. al XV-lea, după reşedinţa din Turnu Severin, ban fiind în timpul lui Vladislav Vodă, Jupan Oslu, originar din Tismana. Ei stabilesc o reşedinţă la Tismana, având ca Bani de Gorj pe Jupan Stan şi Jupan Crăciun şi o reşedinţă la Strehaia având ca Bani de Mehedinţi pe Dimitrie Ghizdavăţ şi Detco. Pe la 1406, Mircea cel Bătrân alege ca hotarnic, pe Bratu de la Jiu şi pune la dispoziţia Banului o curte cu numeroşi dregători cum ar fi stolnicul, armaşul, logofătul.

Băniile aveau deci cancelarii, cu grămătici care scriau corespondenţa, cu soli care se trimiteau peste hotare, cu slujbaşi  pentru îndeplinirea formelor de judecată, etc. Iată în consecinţă nevoia ca pe lângă mânăstirea Tismana, ucenicii lui Nikodim să se preocupe şi de învăţătura slujbaşilor din cancelariile Băniilor, ceea ce ne arată că învăţământul de tip organizat s-a dezvoltat la Tismana odată cu cel din marile centre culturale de atunci ale Olteniei: Turnu Severin (Vodiţa), Tismana, Strehaia şi Craiova. 

  Deşi în mănăstire se folosea la început limba slavă, actele erau atât de multe (pe lângă mănăstire funcţiona şi o instituţie a „pricinilor”, judecătoria de pace de mai târziu) încât egumenii puneau grămăticii mănăstirii să facă centre în care copii să înveţe scrierea slovelor. Din aceştia se recrutau „copiştii” de manuscrise şi chiar cărţi, chiar dacă ei nu cunoşteau limba slavonă. Încă de atunci, trebuinţa statului în materie de „copişti” era enormă „daraverile dintre locuitori” fiind destul de numeroase.

O dată cu dezvoltarea şcolilor pe lângă mănăstiri şi biserici, scrierea slovelor devine din ce în ce mai mult o practică folosită de ucenici ce îşi rosteau gândurile în grai românesc. Tocmai de aceea, începând chiar din secolul al XIV-lea, ia naştere un puternic curent românesc care merge o vreme în paralel cu elementul slav dar care devine precumpănitor în secolul al XVII-lea, când toate actele foloseau limba română, singura relicvă din limba slavă rămânând slovele.

Cercetarea documentelor din secolul al XV-lea ne arată că existau 68 pisari (scriitori, pisati=a scrie) din care 19 sunt grămătici, 12 jupâni, 4 logofeţi, 1 diac, 1 cluger, 1 scriitor, 1 preot, ale căror documente atestă că au fost scrise la Târgovişte, Bucureşti, Tismana, Argeş, Râmnic, Cozia, Câmpulung. Odată cu aducerea primei tiparniţe în Ţara Românească şi tipărirea Liturghierului lui Macarie, în 1508,  (primul Liturghier ortodox din lume) cultura scrisă trece de la copiile manuale la volume de mare tiraj.

In secolul al XVI-lea cultura scrisă se dezvoltă şi mai mult, existând  497 scriitori cunoscători ai limbii slavone şi ai limbii române. Atunci iau fiinţă şi şcolile domneşti. La 1591, găsim un act semnat de Dumitru pârcălab din Târgu Jiu ceea ce arată că banii, judeţii, pârcălabii, pârgarii, preoţii şi chiar  martorii care semnau diverse documente ştiau carte.

In secolul al XVII-lea asistăm la o puternică afirmare a limbii române chiar şi în biserici, în condiţiile în care limba slavonă era puternic susţinută de domnie şi de biserică fiind socotită ca “limbă sfântă”. Găsim ca document scris în limba română şi la Tismana în anul 1612, autor Ion ieromonah. La 1671, cu cheltuiala lui Petroniu, arhimandrit de la Tismana, Fota grămăticul domnesc începe copiile după literatura populară, Varlaam şi Ioasaf, Esopia, Alexandria. Pe lângă copişti găsim la Tismana şi pe dascălul Leonti ca traducător.

În secolele următoare documentele şi cărţile scrise în limba română se înteţesc. În anul 1795 se scrie pomelnicul Mânăstirii Tismana şi alte două manuscrise, Ştefan Ieromonahul scrie “Vieaţa prea cuviosului părintelui nostru Nicodim Sânţitul”, la 1839, folosind scrierea lui Kir Partenie din anul 1763.

Şcolile de pe lângă Mănăstirea Tismana au luat un cert avânt o dată cu dezvoltarea oraşelor, a comerţului,  necesitatea construirii de biserici pe lângă care să funcţioneze o şcoală fiind atât de mare încât locuitorii satelor cereau egumenilor mănăstirii scutiri de dăjdii pentru preotul satului care era şi învăţător acceptând, în schimb, diverse munci în folosul mănăstirii şi a bisericii.

Un document al lui Al. Ștefulescu relatează: “între anii 1807-1819 fiind egumen la mânăstirea Tismana, Dionisie Lupu, locuitorii din Pocruia au cerut scutire de dajdie pentru un oarecare Sacta, sân Popa Macarie pe care aceştia îl luaseră la biserica făcută de ei ca să le înveţe copiii. Dionisie Lupu obţine scutire de dajdie pentru Sacta cu condiţia ca sătenii din Pocruia să zidească la poarta bisericii chilii pentru locuinţa dascălului şi şcoală pentru învăţarea copiilor”.

Cererea nu era fără motiv şi nici singulară. In decembrie 1800 pazvangii (trupele lui Pasvan-Oglu, paşă de Vidin) ard din temelii oraşul Târgu-Jiu şi nicio şcoală nu scăpă teafără. Mai mult, toată iarna turcii făcură prăpăd în Oltenia iar Craiova fusese arsă de două ori. Tudor Vladimirescu construieşte în vară cula de la Cerneţi, îndemnând oltenii să-şi facă şcoli în satele lor, fără dascăl elinesc (grecesc). De altfel, în timpul răscoalei, înlătură dascălul elinesc din şcoli (considerat dascăl principal cu salariu dublu faţă de dascălul de româneşte) deşi printr-o înţelegere cu Al. Ipsilanti, făcută la 30 martie 1821, Tudor avea autoritate numai în judeţele de câmpie ale Olteniei. Domnul Tudor se săturase de jafurile cârjalilor care urmaseră pazvangiilor iar adalâii distruseseră în iarna 1814/1815 tot ce mai rămăsese.

Răscoala lui Tudor şi războaiele dintre turci şi austrieci curmă şi dezvoltarea învăţământului pe lângă Mânăstirea Tismana care fusese organizată ca cetate de apărare. Călugării se refugiaseră prin dealurile Cioclovinei, un singur preot mai rămăsese să oficieze acolo Sfânta Slujbă. Şcolile funcţionau spontan prin sate, aşa cum am văzut la Pocruia: cu banii sătenilor. Dar şi în sate, între 1821-1830 şcolile stătură mai mult închise. Mai întâi din cauza Eteriei, apoi din cauza războiului ruso-turc şi, în fine, din cauza ciumei sau holerei.

            Epoca şcolilor de pe lângă biserici la cererea sătenilor, organizarea spontană a învăţământului se termină odată cu prevederile Regulamentului Organic, intrat în vigoare la 1 iulie 1831 în Ţara Românească, prin care şcoala devine o instituţie de stat. Dar şcolile săteşti nu-şi găsesc locul în învăţământul public de stat, ci numai în oraşele reşedinţă de judeţ. Nici şcolile particulare nu beneficiază de fonduri de la stat dar intră în supravegherea statului.  

Mânăstirea Tismana era supraaglomerată cu şcolile săteşti ce ţineau de ea şi cărora trebuiau să le ţină socoteala alături de moşneni. Arhimandritul Partenie, egumenul mânăstirii, privi deci cu uşurare înfiinţarea şcolii publice în oraşul Târgu-Jiu în casele pităresei Uţa Măldărăscu. La 12 nov. 1831, Sfatul Orăşenesc al Oraşului Târgu-Jiu trimite raportul său Ocârmuirii Judeţului Gorj, anunţând şi chiria: 900 de taleri. Egumenul Partenie şi cu arhimandritul Hrisantie, egumenul mânăstirii Horezu făcură dar cu înscrisuri şi achitară chiria pe un an.

Dar abia în anul 1838 Departamentul dinlăuntru va da sarcină Eforiei Şcoalelor să înfiinţeze prin toate satele şcoli.

În perioada de la început a aplicării Regulamentului Organic școala pentru sate e neglijată oficial. Cu toate acestea, procesul de destrămare a relaţiilor feudale mai accentuat în satele moşneneşti, din Gorj a determinat apariţia la sate a unor şcoli întreţinute prin contribuţia sătenilor. Pe baza prevederilor Regulamentului Organic „ca toate şcolile particulare ce sunt acum întocmite şi ce se vor mai întocmi de acum înainte, să fie cunoscute stăpânirii"  în anul 1835 Departamentul Treburilor din Lăuntru cere otcârmuirilor să arate numărul şcolilor particulare care nu se ţin cu cheltuiala Eforiei. In răspunsurile Otcârmuirii Gorj este indicat numărul şcolilor de plăşi, școli întreţinute de săteni şi numărul elevilor ce Ie frecventau: în plasa Novaci erau 8 şcoli, in plasa Tismana[3] erau 8 şcoli cu un număr de 88 de şcolari, în plasa Amaradia existau 4 şcoli în satele, sub-otcârmuitorul plăşii Gilortul raporta că în plasa lui nu există nici o şcoală particulară, respectiv întreţinută de săteni. în plasa Vulcan erau 2 şcoli; una în satul Tismana cu 20 şcolari şi una la Brădiceni cu 10 şcolari în care preda ca învăţător Ion sân Popa Gheorghe, plătit de părinţii şcolarilor.

Rezultă, deci, că în 1835, în Gorjul de atunci, funcţionau 26 de şcoli particulare, din care 25 săteşti şi una în oraşul Tg-Jiu. Efectivul şcolilor săteşti însuma (exceptând şcoala din Vădeni) 327 şcolari. In 1836 se menţionează înfiinţarea şcolilor din satele Racoţi şi Costeni.

Astfel că, înainte de a trece pe seama statului, şcoala sătească din Gorj începuse să se înfiripe prin grija înşişi a sătenilor ceea ce arată interesul sporit al acestora faţă de ştiinţa de carte. La şcolile menţionate nu veneau numai elevii din satul în care a luat fiinţă, ci şi din satele vecine. La şcolile de la Tismana, de exemplu, veneau copiii de la Pârâu, Tarniţa, Balta, Sohodol, Topeşti, Celei, Brădiceni, Godenii de Jos.

In anul 1832 şcolile de panachizi din Târgu-Jiu funcţionau pe lângă Biserica Sf. Apostoli şi Biserica Catedrală, aşa cum, tot pe lângă biserici funcţionau şi în satele judeţului.

La 4 nov. 1833. Raportul Subocârmuirii Plaiului Vulcanu trimis Ocârmuirii jud. Gorj aduce la cunoştinţă că în cuprinsul plaiului nu funcţionează şcoli particulare. Vor fi gata în 2 ani.

La 30 dec. 1835. Raportul Subocârmuirii Plaiului Vulcanu trimis Ocârmuirii jud. Gorj informează că în cuprinsul plaiului funcţionează două şcoli particulare. Una în satul Tismana, unde un răspopă (scos din preoţime) Nicolae are la cursuri 20 de elevi. El a fost tocmit de părintele Spiridon, economul Mânăstirii Tismana, că-i va plăti suma de 600 de lei pe an dacă adună la cursuri 40 de elevi.

La 19 febr. 1836, învăţau încă 27 elevi din satele înconjurătoare. În catalog erau înscrişi astfel: prenume, sân (fiul lui), nume familie. Iată numărul de elevi, unde nominalizăm elevii din satele aparţinătoare azi oraşului Tismana. 4 de la Pârâu, 3 de la Tarniţa, 4 de la Pocruia, Gheorghe sân popa Nicolae, Constantin sân Pătru, Constantin sân Pătru Ungureanu, Constantin sân Caterina, 3 de la Izvarna, Gheorghe sân Marica, Pătru sân Ion, Constantin sân Ghiţă, 3 de la Bâlta, 2 din Sohodolu, Constantin sân Alexandru, Constantin sân Matei, 2 de la Topeşti, Constantin sân Sămen, Alexandru sân Daca, 3 de la Celeiu, Gheorghe sân Matei, Gheorghe sân Matei Panduru, Pătru sân Ion, 2 de la Brădiceni, 1 de la Godineşti. Racoţi ţinea de plasa Jiu, cu 13 elevi în 1836. Având in vedere distanţele unor sate, probabil că elevii erau aduşi cu trăsura. După numele elevului din Pocruia, bănuim că popa Nicolae, învăţătorul şcolii, locuia în acest sat.

[4]

Şcolile particulare ţin nevoia de instrucţie şi educaţie la sate până în 1864, când, ca urmare a legii instrucţiunii din 1864, dezvoltarea învăţământului nostru primar se pune pe temelia principiilor consfinţite de lege: al obligativităţii şi gratuităţii. Se produce un reviriment în zonă? În plasa Vulcan, în anul şcolar 1864/1865, la 5841 de familii sunt 1769 tineri de vârstă şcolară, băieţi 895, fete 53, dar proprietarii şcolilor rămân moşnenii (115), moşnenii şi boierii (25), boierii (34), boieri şi mânăstiri (3), mânăstiri (23).

Deci, anul 1864 nu este o piatră de hotar la Tismana. După cum arată statisticile 42,5% din şcoli erau dependente de boieri şi mânăstiri iar problema dificilă era că numai învăţământul de stat primea subvenţii din partea statului. Învăţământul particular se descurca din propriile resurse. De aceea se consideră că la Tismana, practic, învăţământul de stat a apărut mult mai târziu şi s-a trecut la el în pas de melc. Învățământul fusese susţinut de mânăstire, de moşneni şi funcţionase foarte bine până aici, unii localnici mai înstăriţi punând la dispoziție în casa lor săli de clasă fără chirie.

Numărul proprietarilor de şcoli şi deci al şcolilor, se mărise de la an la an în mai toate satele din jurul Tismanei. În anii 1844-1848, se adevereşte de săteni catalogul satelor: Topeşti şi Gornoviţa cu 22 elevi, Tismana şi Vânăta cu 36 elevi, Celeiul cu 15, Sohodolul 7, Pocruia 16, Costeni şi Izvarna 19, Racoţii (trecuse probabil de plasa Vulcanu) 39.

Școlile comunale la 28 iulie 1848 în plasa Vulcan[5], găsim următoare statistică (înv., satul, familii, tineri de vârstă de școală,  tineri care urmează, fete care urmează)

Imagine: Revista „Ghimpele”, 1866

Alexandru Ciuncanu, Topești, 110, 56, 42, 14,-;
Același, Gornovița, nu avem data, 44, 37, -, -;
Onea Stănoiu, Tismana, 96, 65, 30, 19, -;
George Velican, Celei, 73, 40, 47, 11, -;
Constandin Drăghicescu, Sohodolu, 77, 25, 13, 5, -;
Matei Grecu, Pocruia, 124, 78, 30, 16, -;
Ion Giorma, Costeni, 83, 37, 19, 12,-;      Izvarna, 63 înglobați de Costeni; 

Matei Dăneț, Racoți, 139, 65, 75, 20,-;

Altă statistică după 2-4 ani 1846-1848. Existau în comuna Tismana şcolile şi învăţătorii: Topeşti şi Gornoviţa (fără şcoală), învăţător Alexandru Ciuncanu, 110/68 familii, 14 elevi băieţi în despărţirea a III-a; Tismana/Vânăta, înv. Onea Stănuşi, 96/36 familii, 19/10 băieţi, 2/4 despărţirea I-a şi a II-a, 15/2 desp. a III-a; Celeiu, înv. Gh. Velican, 73 familii, 11 băieţi, 4 desp. II-a, 7 desp. a III-a; Sohodolu, înv. Constandin Drăghicescu, 77 familii, 5 băieţi, 2/1/2 respectiv desp. I-III; Pocruia, înv. Matei Grecu, 124 fam., 16 băieţi, 9/7 respectiv, desp. II-III; Costeni şi Izvarna, înv. Ioan Gheorma, 83/63 fam., 12 băieţi, 5/7 resp. desp. II-III; Racoţi, înv. Matei Dăneţ, 139 fam., 20 băieţi, 1/8/11 respectiv despărţirile I-III.

Şcolile erau majoritatea de nuiele, unele trebuiau învelite, de lipit (tencuit), de pus geamuri (în loc de băşici de bou), adăugat mobilier. Topeşti avea nevoie de 1 masă, 1 bancă, Tismana de 7 semicercuri, 1 dulap, Celeiu şi Sohodolu de 7/8 semicercuri, câte 1 scaun, masă, dulap, 3 bănci, la Celei, tablă pentru socoteli. La Pocruia, Costeni şi Izvarna (fără şcoală), la fel, Pocruia nu avea tablă. La Racoţi şcoala era de gard, avea nevoie de 8 semicercuri, 4 bănci, masă, scaun, dulap, tablă.

În anul 1848, martie, învăţătorii nu se schimbaseră, depărţirile erau diferite, Topeşti avea 0/10/4 pe acelaşi efectiv, Tismana avea 5/6/7 elevi, Celei 0/7/4, Sohodol 0/3/4, Pocruia 5/4/7, Costeni 5/2/5, Racoţi 2/8/10. Preoţii şi ţârcovnicii satelor erau, respectiv, în număr de: Topeşti 2/2; Gornoviţa, 1/2;  Tismana 4/2; Vânăta 1/0; Celei 1/0, Sohodol 0/1, Pocruia 1/1, Costeni 1/0, Izvarna 1/1, Racoţi 4 preoţi, 0 ţârcovnici.

Leafa învăţătorilor comunali pe trimestrele aprilie-iulie, 1848, era respectiv de lei: Alexandru Ciuncanu 89/89, Onea Stănuşi 67/67, Gheorghe Velican (nou la Celei) 36 lei, 20 parale/idem, Constandin Drăghescu 40/40, Matei Grecu 62/62, Ioan Gheorma 74/74, Matei Dăneţ 69 lei, 20 parale.

Era destul de puţin, costurile publicaţiilor spre sfârşitul secolului erau: revista "Ghimpele"-1866,  costa 55 parale, abonamentul pe 1 an, 32 sfanţi, (veche monedă austriacă de argint = aprox. 2 lei.), revista "Familia", anul 1888,  10 fl=25 lei, Albina-1889, 15 bani numărul, abon. 5 lei/an. În anul 1889 - Caietul pentru clasa I-a costa numai 15 bani (vechile parale), iar pentru a III-a , şi a IV-a, cartonat lei 1.

In anul 1848, dascălii erau nemulţumiţi de leafa lor, de starea învăţământului, de sărăcia elevilor lor şi participă masiv la Revoluţia din 1848. Rumorile încep chiar din februarie, subrevizorul plaiului A. Zăicoianu are ordin să ia semnătură de la învăţători, fiindu-le interzisă atât lor cât şi elevilor citirea sau cumpărarea de cărţi, altele decât ale celor trimise sau recomandate de Eforia Şcoalelor. Au semnat toţi înv. din şcolile  noastre,  Alexandru Ciuncanu, Onea Stănuşi, Gheorghe Velican, Matei Grecu, Ioan Gheorma, Matei Dăneţ, mai puţin Constandin Drăghicescu din Sohodolu.

La Târgu-Jiu, oficialităţile închid unele şcoli pentru încartiruirea trupelor împărăteşti. Reorganizarea şcolior se produce abia către 1857-1859, după plângerile sătenilor că “timp de 10 ani şcoala a fost întreruptă fără judecată dreaptă sau fără cap chibzuit, fiind acesta nedrept lucru”.

In anul 1864 se pun bazele învăţământului primar gratuit şi obligatoriu dar şcoli noi încă nu fuseseră construite de către stat sau trecute în contul lui. Proprietarii erau aceiaşi.

Proprietarii de şcoli comunale în anul şcolar 1864/1865 erau: Topeşti (cu sat Gornoviţa) - Mânăstirea Tismana; Tismana (cu sat Vânăta) - Mânăstirea Tismana; Pocruia, - Mânăstirea Tismana; Sohodolu, - moşnenii, Isvarna (cu sat Costeni) - moşnenii; Celeiu, - Mânăstirea Tismana; Racoţi, - moşnenii.

Aceşti proprietari însă, închiriaseră case-şcoală sau după cum s-a văzut, le construiseră din nuiele, şi deci, condiţiile de desfăşurare ale procesului de învăţământ erau precare. Primarii încep să ia măsuri împreună cu sătenii ca această stare de lucruri să se schimbe imediat. Dacă învăţământul devenea obligatoriu şi de stat, se putea renunţa la proprietarii de şcoală. Învăţătorul şi un casier comunal puteau încasa trimestrial pentru şcoală, de la săteni, câte 2 lei de familie indiferent funcţia: învăţător, popă, primar, etc.

Şcolile de nuiele sunt abandonate. Noilor şcoli li se caută alte spaţii adecvate în case de lemn. Astfel, în primul an al învăţământului obligatoriu de stat, situaţia era următoarea: Topeşti (cu sat Gornoviţa), primar Ion Constantinescu, şcoală de lemn, acoperiş bun, fără umblătoare (closet rudimentar), 6 bănci, 6 mese; Tismana (Vânăta), primar Matei Zglobiu, şcoală de lemn, acoperiş bun, fără umblătoare, 7 bănci, o masă, 7 semicercuri, 2 table de socoteli, 1 dulap; Pocruia (Sohodol, Izvarna), primar Dumitru Răuţ, şcoală de lemn, acoperiş bun, fără umblătoare, fără hârdău de apă, 6 bănci, 6 semicercuri, 2 table, 1 dulap; Celei (Costeni), primar Marin ?, de lemn mică, fără umblătoare, fără dulap, 6 bănci, 4 semicercuri, 1 masă, 2 scaune, 2 table; Racoţii ţinea de comuna Godineşti, primar Nicolae Corlan, şcoala de nuiele.

Situaţia nu era totuşi la un nivel acceptabil dar era evident mai bună, organizarea venind şi pe plan central.

Astfel, în anul şcolar 1865/1866, şcoala fiind supravegheată de către stat începe şi notarea învăţătorilor. Iată calificativele: Ion Popescu, Racoţi, capabil; Ion Chricescu, Topeşti, mediocru; Constantin Râmniceanu, Pocruia, bun; Ion Văideianu, Tismana - Vânăta, bun; Gheorghe Popescu, Pocruia – Izvarna - Sohodolu, bun, Dimitrie Popescu, Celei-Costeni, bun.

Se observă că în acest an, niciunul dintre învăţătorii care funcţionau în anul 1848, nu mai apare în această listă cu calificative. Trecuse destul timp, de atunci. Ori ieşiseră la pensie, ori mai degrabă fuseseră angajaţi pe alte criterii, ca de pildă, ca angajaţi de către stat, nu angajaţi ai vechilor proprietari. Acest lucru reiese din însemnările învăţătorului Aristotel I. Cocârlă (1913-1969) care investighează în anul 1966 pe unchiul său Ion Gr. Neamţu, 90 de ani, când a luat fiinţă învăţământul primar obligatoriu în Tismana. Acesta afirmă că în jurul anilor 1865. In anul 1885, el având 9 ani, mama sa l-a dat la şcoală, învăţător fiind Gheorghe Popescu, “de mai mulţi ani”. Investigând documentele vremii, vedem că anul se adevereşte, înv. Gheorghe Popescu găsindu-l în funcţia de învăţător la şcolile Pocruia – Izvarna - Sohodolu, în anul şcolar 1865/1866. După spusele lui Ion Gr. Neamţu, că avea cam  60 de ani în anul 1885, când el era elev, deducem că învăţătorul se născuse în 1825. Credem că s-a născut mai târziu, pentru că în anul 1864, ar fi avut 39 de ani, când i se născuse conform documentelor, un fiu, ce avea să devină un renumit învăţător: Dumitru Gh. Popescu (1864-1957).

Ion Neamţu, povesteşte lui Aristotel (Aurică) I. Cocârlă că şcolile, chiar sub îngrijirea statului, nu erau ceea ce trebuiau să fie. “Şcoala funcţiona într-o casă cu două camere. În camera dinspre nord era primăria iar în cea dinspre sud, era sala de clasă. Sala era neîncăpătoare. Avea dimensiunile de 4/5 m iar noi eram aproximativ 50 de elevi.

De multe ori, (n.n.fiind înghesuială) cei care stăteau în fundul clasei intrau pe fereastra din dos. Părinţii şi copii o duceau prost cu hrana şi îmbrăcămintea. Primăvara şi toamna, mergeau desculţi la şcoală. Doar iarna ne încălţam în opinci de porc. Hrana ne ara alcătuită din mălai – mere - pere. Duceam lipsă de cărţi. Chiar învăţătorul venea la şcoală încălţat în opinci.(n.n Gheorghe Popescu, tatăl înv. D-tru Gh. Popescu). În clasă,  disciplina era păstrată prin metode de constrângere. Ca pedepse pentru cei care nu învăţau şi erau ştrengari, se întrebuinţa bătaia cu băţul şi punerea în genunchi. Punerea în genunchi se făcea prin introducerea elevului într-un cerc fixat în perete, care ne ţinea nemişcaţi. Pedeapsa dura până la 2 ore în cerc. La această şcoală veneau şi copiii din satul Vânăta, căci acolo nu era şcoală.

Cu timpul, mărindu-se numărul copiilor în vârstă de şcoală, în jurul anului 1900 a mai venit un învăţător anume Ion Lascu Neferescu. Cu jumătate din copii făcea acest învăţător şcoală tot într-o casă veche la 7-800 m mai spre nord de prima sală de clasă, în locul unde actualmente se găseşte gospodăria lui Constantin Cernăianu. Camera era pusă la dispoziţie de învăţ. Ion Lascu Neferescu ca proprietate a sa, fără nicio chirie.” 

Pentru o vedere de ansamblu asupra învăţământului din secolele al XIX-lea şi în secolul XX în Ţara Românească să vedem desfăşurarea propriu zisă de atunci a procesului de învăţământ.

Cei care „buchisiseră slovele” cel mai bine, la „şcoala de chilie” de la mânăstire, cum o numea Iorga, deveniseră ei înşişi preoţi sau învăţători, bisericile ca şi şcolile din sate de altfel, fiind sub jurisdicţia Mănăstirii Tismana. Rechizitele folosite la şcoală erau panachidele (tăbliţe cu mâner acoperite cu ceară pe care se scrijeleau „buchiile”), tăbliţe din lemn de tei pe care se scria cu cuiul, tăbliţele cu condei de cretă (var) sau condei de plumb, tabla de piatră, foiţe cu texte fixate în piele, pana de gâscă cu cerneală, care se făcea cu funinginea de pe fundul tigăii amestecată cu ţuică tare şi cu clei de pe pruni.

Orarul unei zile era: bucoavna (abecedarul), ceaslovul şi psaltirea. Şcoala ţinând de biserică, sâmbătă seara se făcea „procetirea” un fel de recapitulare urmată cântări şi osanale bisericeşti, duminica dimineaţa fiind puse în practică cele  învăţate peste săptămână, copiii citind smeriţi din psaltire.

Lecţiile se desfăşurau la latitudinea preoţilor, fiind creaţii mai mult spontane. De aceea în 1838, Eforia Şcoalelor ceruse şcolilor ca pe lângă preot să existe şi un cântăreţ având datoria să înveţe copiii satului, scrierea, cetirea, socotirea  şi cântări bisericeşti. Ţârcovnicii erau chemaţi să ocupe slujbe de învăţători având în vedere trecerea şcolilor pe seama statului. Mulţi ţârcovnici însă refuzau, la şcolile de învăţători începând să fie înscrişi şi fii ai satului. Aceştia trebuiau pregătiţi pentru a instrui elevii în citire, scriere caligrafică, socotire inclusiv cele patru operaţii cu fracţii („numerele frângeroase”), catehism precum şi toate rugăciunile religioase, caracterul religios al învăţământului menţinându-se. Pentru plata învăţătorilor fiecare casă era obligată să dea câte doi lei.

Anul şcolar începea la Sf. Dumitru (26 octombrie) şi se termina la Sf. Gheorghe (23 aprilie) cu vacanţe de trei zile la Crăciun şi Bobotează şi şase zile la Paşti. Faţă de învăţământul organizat de biserică, duminicile şi sărbătorile erau libere iar orarul zilnic nu depăşea şase ore.

După 1838, numărul candidaţilor şcolilor publice din Gorj proveniţi din rândul mirenilor începe să depăşească pe cel al clerului. Dacă în anul 1843 candidau 119 fii de mireni şi 39 fii de clerici, după doi ani raportul era de 138 la 39 în favoarea fiilor de mireni, din care nu mai puţin de 125, erau birnici.

Începând de la mijlocul secolului al XIX-lea şi până la sfârşitul lui, când s-a înfiinţat Școala Normală de la Târgu Jiu, învăţătorii stabiliseră o nouă cutumă la sate: fii învăţătorilor erau trimişi la oraş pentru a se instrui ei înşişi ca învăţători. La începutul sec. al XX-lea această cutumă s-a păstrat existând la Tismana, familii cu generaţii întregi de învăţători sau profesori, până când, dezvoltarea economică a ţării a diminuat această obişnuinţă pe la sfârşitul secolului trecut.

Aşa cum am văzut,  Gheorghe Popescu a fost tatăl înv. D-tru Gh. Popescu, familia Popeştilor generând un întreg arbore genealogic de învăţători şi profesori.

O evoluţie spectaculoasă în dezvoltarea învăţământului public la Tismana se produce în timpul marelui reformator al şcolii româneşti, Spiru Haret. În perioadele în care a deţinut funcţia de ministru al învăţământului (31 martie 1897-30 martie 1899; 14 februarie 1901- 20 decembrie 1904; 12 martie 1907-27 decembrie 1910) s-au construit circa 2000 de şcoli după planuri standardizate.

În 1896, cu un an mai înainte de a deveni Haret ministru, s-a înfiinţat Casa Şcoalelor, care avea drept obiectiv şi construcţia de lăcaşuri pentru şcoli.  "Reglementarea modului de construire a fost făcută cu ajutorul Regulamentului pentru construcţia localelor de şcoli primare urbane şi rurale, semnat de regele Carol I, la 21 septembrie 1893. (…) Pentru zona rurală articolul 16 al regulamentului menţionează trei modele: şcoala de cătun cu o singură clasă, şcoala inferioară cu o singură clasă şi locuinţa învăţătorului şi şcoala rurală superioară cu două sau trei săli de clasă şi locuinţa învăţătorului. (…) vestibulul acestor şcoli va fi astfel dispus în cât să poată servi şi de vestiar, şi se va proceda cu o firidă lungă pentru punerea merindelor copiilor şi cu nişe pentru apa de băut şi lemne de foc tăiate. Şi cu posibilitatea realizării în cazul şcolilor de gradul I şi II a unei săli unde elevii să exerseze lucru manual. (…) Pentru finisaj se recomandă tencuielile drepte din var gras, fără profiluri adăugate, iar pentru tavan se specifică montarea pe şipci şi trestie. Pardoseala sălilor de clasă trebuia să fie făcută din lemn, fiind interzise cele din piatră, cărămidă, ciment sau pământ.” Pereţii şi tavanul erau văruiţi simplu, încălzirea să făcea cu sobe de cărămidă, fiind interzise cele din fontă, să nu fie copiii în pericol. Temperatura în sala de clasă pe timp de iarnă trebuia să fie de 14-16 grade Celsius. Felul mobilierului era şi el cuprins în actul normativ. De asemenea, într-o sală de clasă existau: pupitrele, catedra, dulapuri, tabla, Biblia, icoana Mântuitorului sau a Fecioarei Maria, portretele suveranilor, dar şi obiecte necesare procesului didactic şi menţinerii curăţeniei. În concluzie, erau foarte aplicaţi şi atenţi.”

 DASCĂLII DECEDAȚI DE LA TISMANA DE LA ÎNCEPUTUL anii 1820(?)

Directorii și învățătorii şcolii Tismana care au decedat până la anul 2013 (lista în ordinea anului de naştere)   Ion Lascu Neferescu (1820?-18??) Gheorghe Popescu (făra foto) (1825?-189?) Dumitru Gh. Popescu  (1864-1957) Ion I. Neferescu (1889-1953) Nicola Gh. Chiţiba (dir.) (1897-1995) Ion I. Aurariu  (1897-1960) Dumitru Gh. Constantinescu (1904-1960) Maria Popescu  (1907-2002) Aristotel  I. Cocârlă  (1913-1969) Nicolae Slivilescu (1913-1986) Victor  Duicu (1914-1975) Gheorghe  Brânzan (dir.)  (1915-1992) Ana  Cocârlă (1917-2000) Ion Muciuciora (1917-1989) Voichiţa  Duicu (1924-1993) Georgică  Popescu (1926-2001)

Elena  Arjoca (1930-1990 Antonie I.  Neamţu (dir.)  (1931-2005) Geta  Duicu (1932-1986) Costel  Popescu  (1933-1983 Octavian-Sergiu Popescu (1935-2012) Nelu (Ion) Popescu (dir.) (1953-2015) Nicolae  Ionescu (dir.) (1937-1986) Vasile Semenescu (dir.) (1940-1991) Daniel Sulea  (1941-1975 Ion I. Slivilescu (1943-1990) Gicu Neamţu (dir.)  (1946-1999) Vasile Surcel (1957-2013)  DIRECTORII   Directorii la Școala Generală  Tismana Aristotel Duicu director (1929 - ) Directorii Liceului Tehnologic orașul Tismana județul Gorj Dir. Mihaela Lupu (2000-10),  Mircea Croitoru (2000, 10-12), dir. Camelia (Chilea) Băltăretu-Duca (2012- )

Directorii și învățătorii şcolii Tismana care au decedat până la anul 2013 (lista în ordinea anului de naştere)

Dascălii cu certificat de naştere/căsătorie în comuna (orașului) Tismana, Ciocârlii și Ungureni

Câteva alte imagini cu dascălii din Tismana

Imagini în com. (orașului) Tismana, Ciocârlii și Ungureni și alte cadre didactice, la începutul școlii și la terminarea cursurilor. La sărbătoarea de premiere. (Cei care ați apucat acele vremuri…)

15 iunie 2006. La terminarea anului școlar, toate cadrele didactice după festivitate (La sala de sport).

 

La păstrăvăria pe vremea când o întreținea Ocolul Silvic (≈1980)

Dansuri populare: instructoare doamnele Emilia Popescu și Lenuța Neamțu (≈1975)

30 iun. „Ziua învățătorului” A. Neamțu, Gh. Brânzan, N. Slivilescu, I. Muciuciora, E. Popescu, V. Duicu, C. Cocârlă

Prof. Ion Popescu „La pensie” cu o nepoată. Dorina Popescu, Mircea Croitoru, Victor Frătuțu, Mihaela Lupu.

 

.26.04.1967. Ion Popescu, A. Duicu, A. Neamțu, Lenuța Neamțu, Emilia Popescu, Gh. Brânzan, Gh. Popescu

15 septembrie 2004. Profesori, funcționari la primărie și părinți, la începutul anului școlar 2004/2005

 Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru DASCĂLII. 

  Alte ARTICOLE

 Site www.tomoniu.ro

[1] „Istoria învățământul din Gorj”, Grigore Pupăză – Const. Cheznoiu

[2] După periodizarea lui Dinu Giurescu

[3] Satul Tismana era în Plasa Vulcan, nu era în Plasa Tismana, unde erau 8 şcoli în sateIe: Urdari, Poiana, Ceplea, Plopşorul, Izvoarele, Boroşteni, Moi și Vlăduleni

[4] Tabel din „Istoria învățământul din Gorj”, Grigore Pupăză – Const. Cheznoiu

[5] Se iau satele în care sunt astăzi în orașul Tismana.

[6] „Istoria învățământul din Gorj”, Grigore Pupăză – Const. Cheznoiu

[7] După periodizarea lui Dinu Giurescu

[8] Satul Tismana era în Plasa Vulcan, nu era în Plasa Tismana, unde erau 8 şcoli în sateIe: Urdari, Poiana, Ceplea, Plopşorul, Izvoarele, Boroşteni, Moi și Vlăduleni

[9] Tabel din „Istoria învățământul din Gorj”, Grigore Pupăză – Const. Cheznoiu

[10] Se iau satele în care sunt astăzi în orașul Tismana.