Nicu Tomoniu: Ștefan Ieromonaful - Viața Sfântului Nicodim

Ștefan Ieromonaful

Viața Sfântului Nicodim

Desen document din timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu exprimând caracterul de fortăreaţă al mănăstirii. Statutul său vremelnic de cetate i-a adus însă, cele mai mari distrugeri.

FUNDAȚIA TISMANA - cărţi dispărute, regăsite şi redate gratuit lumii

CUVÂNT ÎNAINTE

SCOPUL NOSTRU

Fundaţia Tismana sugerează prin acest site, o nouă modalitate de a ne apăra valorile specifice poporului nostru, la loc de cinste situându-se lucrările de căpătâi ale bisericii noastre ortodoxe. Este vorba de un prim exemplu practic, ilustrând felul în care se poate pune, cu ajutorul reţelei Internet, în mâna tuturor celor interesaţi, o carte rară făcând parte din patrimoniul nostru spiritual, religios.

Acest demers are însă o bătaie mai lungă. Mai mult decât o simplă aplicaţie, el are printre altele, un scop important: racordarea micilor ONG-uri preocupate de cultură, istorie şi religie, la îmbogăţirea memoriei culturale, spirituale, tradiţionale, a poporului nostru.

De bună seamă http://www.unibuc.ro/CLASSICA/ sau http://www.cultura.ro/ reprezintă marile site-uri, alături de alte site-uri specializate. Şi încă de bună seamă, că acolo sunt specialişti de primă mână, care ţes mereu la lungul covor al spiritualităţii noastre cu adânci rădăcini geto-dace. Oare pot ei singuri face faţă?

Site-uri distribuind „cărţi electronice”, contra cost, au apărut în reţeaua Internet ca ciupercile după ploaie. Mai sunt câţiva inimoşi, care din proprie iniţiativă adună şi distribuie gratuit cărţi valoroase ale literaturii române, a se vedea www.scriptorium.ro/ al lui Adrian Dimulescu.

Răsărită însă, odată cu primii paşi ai regăsirii libertăţii noastre la sânul mumii Europa, armata ONG-urilor este gata şi ea de a lua parte la astfel de demersuri, văzând prin aceasta întărirea identităţii noastre spirituale.

Unul din argumentele expunerii sătenilor din Tismana, spunea d-l Emil Hurezeanu în emisiunea duplex Topeşti-Bucureşti, atuncea când au solicitat intrarea în competiţia „Satul românesc, sat european” este următorul, şi citez: „Comunitatea noastră crede că naţiunea română nu poate deocamdată să prezinte realizări materiale. Dar, îşi poate aduce aportul la patrimoniul european, la bogăţia spirituală, prin ceea ce facem noi, salvarea şi valorificarea tradiţiilor, punerea acestora la dispoziţia Europei întregite, constituie o integrare demnă de parteneri care intră în colaborare conştient, dincolo de deficitul inerent atunci când e vorba de împlinirile materiale”.

Unirea înseamnă putere, zice românul.

La unirea în jurul valorilor patrimoniului nostru cultural, istoric, religios sau oricărei alte piese a tezaurului nostru spiritual, trebuie să participe întregul popor. Numai când ideea va redeveni de masă iar iubirea de ceea ce este românesc spontană, vom putea să ne aliniem cu fruntea sus, mândri, alături de celelalte popoare ale Europei.

Când vom învăţa că maimuţăreala site-urilor englezeşti, făcute de români pentru români, ne strică. Când vom renunţa la „group”-urile şi forumurile româneşti chinuind o engleză de cartier. Când ziariştii noştri vor renunţa sa anunţe joburi, ci slujbe. Când posturile de televiziune ne vor oferi serbări şi nu „talk-show-uri”…

Când la Crăciun ne vor fi iarăşi dragi colindele noaste româneşti atât de frumoase şi originale.

Când vom renunţa la moda Valentine’s day, deoarece sărbătorile noastre ortodoxe religioase păstrând specificul nostru creştin, sunt cu mult mai aproape de învăţătura domnului nostru Iisus Christos decât toate variantele de creştinism occidental.

Atunci deci, şi numai atunci, când Dragobetele nostru va respinge valul nou al snobismului de azi, vom redeveni ce-am fost, mândri că suntem români şi că ceea ce scoatem în târgul european, e ceva deosebit şi numai al nostru.

Să intrăm în rândul europenilor cu puritatea ortodoxismului nostru, cu valorile lui pe care Nicodim, le-a apărat cu toată fiinţa sa.

LUCRAREA LUI ŞTEFAN IEROMONAHUL

Pătruns de un profund patriotism, Ştefan Ieromonahul a făcut ceea ce facem şi noi astăzi, redând lumii pagini de căpătâi ale istoriei Mănăstirii Tismana şi în consecinţă ale istoriei tuturor românilor deoarece, leagănul istoriei noastre are la Tismana o tulpină puternică.

„Pentru că se ştie, precum norul ascunde pe soare, aşa şi vremea acoperă pre cele ce nu se grăiesc” (pag. 14) zicea acest mare savant al timpului său din a cărui operă s-au inspirat istoricii Alexandru Ştefulescu, Nicolae Iorga şi preotul Dumitru Bălaşa, monografii cei mai cunoscuţi ai mănăstirii.

Şi nu este deloc exagerată afirmaţia „savant al timpului său”, având în vedere că ieromonahul Ştefan începuse studiul documentelor referitoare la Nicodim prin anul 1827, după „42 de zecimi de ani şi ceva” de la ridicarea în ceruri a sfântului, iar lucrarea o tipărea abia în anul 1839. Un studiu deci, de peste un deceniu, adunând documente de căpătâi ale istoriei noastre, printre care, primele hrisoave domneşti!

Datorită unor inadvertenţe, mulţi trepăduşi ai istoriei noastre, dornici de afirmare prin contestarea celor scrise de Ieromonahul Ştefan, şi-au luat nasul la purtare şi l-au bârfit. L-au bârfit din interes, alţii din neştiinţă dar toţi s-au adăpat din izvorul nesecat al lucrării lui. Poate că de aceea nici n-a mai fost retipărită această lucrare decât la mari intervale şi în tiraje extrem de limitate. Ea ar fi putut dovedi impostura şi nepriceperea unora!

Pentru că numai aceia care cunosc bine istoria noastră, pot pricepe ce spune autorul în fraze scurte, extrem de concise, cartea sa fiind cea mai puternică dovadă a stăpânirii întregului spaţiu românesc de către domni români.

Ştefan Ieromonahul dezvăluie în lucrarea sa lucruri extraordinare. O parte sunt şi astăzi taine dar şi controverse pentru unii istorici. Luăm doar trei exemple, uneori motive de vechi polemici:

- Numai acele cinci judeţe de dincoace de Olt, ale Băniei Severinului, împreună cu Banatul şi Ardealul „se numea pe acele vremi Ungro-Vlahia, şi se stăpânea de Domni Români, cei bine credincioşi şi iubitori de Christos. Iar cele 12 Judeţe de dincolo de Olt şi cu Moldavia Goţia Schitelor se numea, şi se stăpânea tot de domni Români.”

- După împărţirea oştirii tătărăşti în trei părţi, spre Ungaria, Ardeal şi Banat, Batie Împăratul Tătarilor „lovindu-se cu oştirile lui Vladislav Craiul Ungariei şi al Banatului şi al Ardealului şi al Băniei Severinului; saŭ omorâtŭ acel becesnicŭ Batie, Impăratul Tătarilor cu securea de însuşi Vladislav Craiul Ungariei, adică al Românilor.”

- „… se adeverează din Crisovul zisului Domnŭ Basarabŭ cel tânărŭ, căci scrie, că s-aŭ datŭ mânăstirei Tismeana, cetatea Bucureşti. Şi că acestŭ Domnŭ Basarabŭ după ce aŭ făcutŭ cetarea Bucureştilor, adică Curtea-Veke şi Biserica Domnească dintr’însa, auzindŭ de multe facerile de minuni … prin sfânţitele moaşte ale sfântului… voia să le aducă în Bucureşti…”.

Cu alte cuvinte, Bucureştii la întemeiere, era dat … Mănăstirii Tismana, iată un lucru trecut, probabil din orgoliu, cu vederea de către istoricii tinerei noastre capitale!

Mănăstirea Tismana distrusă în incendiul din 10 dec. 1861

Un fapt care creează reflecţii adânci este insistenţa cu care Ştefan Ieromonahul subliniază „găsirea locului sfânt - Pişători”. Acest fapt va trece neobservat unui ne cunoscător. Dar nouă, care ştim că acest loc era folosit ca loc de pelerinaj încă de pe vremea daco-geţilor, nu ne poate scăpa. Precum nici atragerea atenţiei asupra stindardului getic de deasupra peşterii. Ieromonahul ne descrie cu lux de amănunte „bălaurŭ forte mare” care „cum au văzutŭ pe sântul au şueratŭ tare şi căscândŭ gura asupra sântului au vrut să-l muşte”. Apoi, sfântul Nicodim arătându-i crucea „aŭ fugit şarpele dinaintea sântului afară şi sărindŭ din peşteră jos, aŭ crăpatŭ şi aŭ muritŭ. Şi spre pomenirea acelei minuni… s-aŭ înkipuitŭ acel şarpe cu gura căscată în piatră… carea înckipuire stă şi până în ziua de astă-zi”.

Nu în ultimul rând, Ştefan Ieromonahul este un mare povestitor. Probabil că înadins, pentru a se încadra în specificul românesc, unde transmiterea poveştilor şi pildelor prin viu grai este o virtute nemaiîntâlnită la alte popoare. Pentru aceasta, Ieromonahul foloseşte uneori chiar şi limbajul lumesc, uitând de postura de om al bisericii: „multe şi nenumărate minuni aŭ făcutŭ (Nicodim), cât au trăitŭ în viaţă, izgonind dracii din oameni şi tămăduindŭ totŭ feliul de boli şi neputinţe”, spune el.

Ca o bomboană pe colivă, Ieromonahul ne lasă în mare suspans vorbindu-ne de moaştele Sfântului Nicodim. Ascunse în împrejurimi şi pierzându-lise urma, s-a presupus că au fost duse în locurile de baştină ale lui Nicodim. Ieromonahul descrie peripeţiile sale în căutarea lor pe drumul spre Ipek-ul Slavoniei fără a se întoarce însă în ţară cu preţioasele moaşte deoarece, „aici fiind Turcii răi nu ne-aŭ lăsat să ne ducem înainte la zisa mănăstire Patriarchie, zicând că sântem spioni, şi ne-aŭ pus la popreală…”.

Cu suspansul scrierii legat de istoria moaştelor, furate de călugării sârbi „pre valea cea din-aintea sântei mânăstiri, adică cei zic acum şosea” (denumirea de azi: Valea Şasea). Cu istoria fugii „la nemţi” a egumenului Ştefan Bistriţeanul, ameninţat de „Mavrogeni V.V. şi Cara-Mustafa Dianul Saraskierul oştirilor turceşti” că „o să pue să-l rază şi să-i puie chiulafŭ în capŭ şi să-l spânzure de poarta mănăstirei” , dacă nu le dă cele trebuincioase ostaşilor turci. Cu istoria moaştelor ascunse în peşteri şi găsite de copiii cu caprele. Cu istoria călugărilor români fugiţi pe muntele Cioclovina din cauza războiului dintre turci şi austrieci, ei bine, cu toate aceste istorii, Ştefan Ieromonahul este un povestitor care trebuie neapărat citit.

Cât despre moaşte, oare le vom mai găsi vreodată? Sau dacă le-au furat călugării sârbi, prin Valea Şasea, pe timpul când călugării români erau retraşi în Schitul Cioclovinei, le vom mai putea recupera din Ipekul Slavoniei?

Ştefan Ieromonahul lasă această problemă, deschisă şi astăzi, Bisericii Ortodoxe Române.

MULŢUMIRI ADMINISTRAŢIEI FONDULUI CULTURAL ROMÂN

Mulţumirile noastre doamnei Eugenia Ţarălungă, coordonator relaţii publice AFCN şi doamnei Andreea Grecu, director al Administraţiei Fondului Cultural Român, nu se pot rezuma doar la inserarea aici a câtorva fraze de complezenţă. Faptul că ne-au oferit din spaţiul site-lui AFCN, o parte, trebuie discutat un pic.

Şi trebuie discutat, pentru că după atâta bălăcăreală politică şi culturală, vărsată în capul românului prin toate mijloacele de informare, uite că regăsim şi normalul nostru cel de toate zilele.

Normalul acesta îl reprezintă aceste fete şi aceşti băieţi care lucrează acum în AFCN, ARDC, FDSC şi multe altele ONG-uri asemenea, care s-au pus pe treabă. Te uiţi la ei, sunt atât de tineri, îţi zici că fără experienţă, se poartă modest, nu-ti vorbesc prea de sus deşi deţin funcţii importante, cutreieră ţara în lung şi lat, să ne dumice nouă bucatele aduse de prin Europa. Da, acestea sunt bucatele neştiute pentru care românii votează cu 80% intrarea în Uniunea Europeană: programele pe care aceşti tineri tot încearcă să le explice românilor. Ehei fârtaţilor, ar zice Ştefan Ieromonahul dacă ar trăi, nu vine nimic fără muncă! Nici finanţările şi nu ne vom integra curând, chiar dacă oficial vom fi europeni în anul 2007!

Nu le cunoaştem personal pe distinsele doamne Andreea Grecu şi Eugenia Ţarălungă, pentru a le face reclamă gratuită aici… Mai degrabă am avut pe poşta electronică (observaţi că nu zic mail) replici tăioase, cam asta se poartă acum între finanţatori şi noi „ongiştii” de rând, care am vrea şi ce nu se poate…

Încet, încet, românii încep să se ocupe şi de lucruri serioase şi acest lucru trebuie mediatizat, nu crimele şi furturile de pe prima pagină a ziarelor!

De aceea, mulţumirile noastre de care vorbeam mai sus, au un înţeles cu mult mai larg decât simplele formule de politeţe.

***

Nu putem încheia, înainte de a ne cere iertare conducerii AFCN pentru tupeul nostru, de a cere spaţiu pentru Fundaţia Tismana şi a-l oferi …sfântului Nicodim.

Umilele noastre feţe de mireni muritori, nu au însă nici o valoare înaintea înaltei feţe bisericeşti care a fost Arhimandritul Nicodim al Marii Lavre a Mănăstirii Tismana. Acest mare organizator al monahismului românesc împlineşte la 26 decembrie 2006, exact şase secole de când s-a ridicat în ceruri ca „Sfântul Nicodim de la Tismana”. Cuviosul Nicodim, a fost considerat sfânt cu multe secole înainte de a fi oficializat acest fapt de către Biserica Ortodoxă Română, care canonizându-l la 26 octombrie 1955 nu a îndeplinit decât o simplă formalitate.

Iată de ce i-am dat întâietate.

Nicodim a fost un mare sfânt iar noi, fondatorii Fundaţiei Tismana, nu suntem decât nişte muritori de rând.

Fundaţia Tismana, la 24 februarie 2006

*******

Fundaţia Tismana a lansat pe Internet, în anul 2006, această carte foarte rară cu ocazia împlinirii a 600 de ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Nicodim de la Tismana

-------

Găzduirea acestui site a fost finanţată de Administraţia Fondului Cultural Român până în anul 2011

Din martie 2011 site-ul a fost mutat aici ca site arhivă al Fundatiei Tismana

--------

Inadvertenţele de ordin istoric ale cărţii, le găsiţi aici.

Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana

(1310-1406)

Copertă din anul 1883

Mulţumim maicii stavrofor

IERUSALIMA GLIGOR

stareţa Sfintei Mănăstiri Tismana pentru ajutorul dat în descoperirea acestei cărţi de nepreţuit

De-a lungul timpului, forma arhitectonică a bisericii mari a fost mereu schimbată. Niciodată din temelie, aşa cum afirma Ştefan Ieromonahul

Neconcordanţe de ordin istoric

în cartea lui Ştefan Ieromonahul

Din biserica mare a Mănăstirii Tismana, mai rămăsese în vremea lui Ceausescu doar trunchiul principal. Tencuiala fusese dată jos iar blocurile de sigă, blindate cu cărămizi mari, bine arse, înfruntau vântul şi ploile.

Curtea a fost săpată aleatoriu, în canale adânci, pe lungime şi pe lăţime. La fel interiorul bisericii. Au fost luate eşantioane. Ele au fost studiate, apoi datate. Verdictul arheologilor a fost clar: biserica mare, este aceea începută în anul 1376 în vremea lui Radu Voievod (1373-1384) şi care s-a terminat de fiul său Dan I Voievod, la 3 octombrie 1385!

În anii săpăturilor arheologice şi cercetării probelor, 1970 – 1985 verdictul a fost clar: vechime, şase secole!

Toate speculaţiile privind reconstruirea, din temelii, a unei alte biserici, de către ctitori noi, au căzut. Inclusiv afirmaţia lui Ştefan Ieromonahul că mănăstirea a stat „pustie mai mult de 30 de ani, arsă. Biserica mare sfărâmată până la pământ, clopotniţa şi zidurile prin prejur mai mult pe jumătate, iar pe alocurea până în pământ de turci şi de tătari.”

În altă parte el mai spune că „nu ieaste acum cea dintâi care s-a făcut prin strădania Sfântului…, căci această biserică ce este acum de la anii 1526, de Radu Voievod cel Frumos, s-au făcut şi s-a isprăvit de fiul acestuia Mircea Voievod la anii 1541-1542”

Aceste afirmaţii au fost lesne combătute, la timpul lor, de monografii cei mai avizaţi ai mănăstirii: Alexandru Ştefulescu şi preot Dumitru Bălaşa. Ultimul a fost categoric: „încercând să pună de acord pisania din 1564, cu inscripţia din 1541 şi cu tradiţia folclorică, după care fortificaţia mănăstirii fusese cândva distrusă, se opreşte la biserică şi face o serie de inadvertenţe ce au adus prejudicii istoricului acestei biserici”

Istoria nu se poate schimba! Adevărul iese o dată şi o dată la iveală! Şi era uşor de observat că Ştefan Ieromonahul făcuse o confuzie afirmând despre Radu voievod cel Frumos că „scurtându-i-se viaţa, nu s-a săvârşit şi a stătut nesăvârşită peste 10 ani mai mult (sic!), până la domnia fiului său Mircea…”

Care este voievodul care spune despre tatăl său că „a ridicat-o din temelie, dar n-a sfârşit-o din pricina scurtimii vieţii” , ne dă răspunsul Dan I Voievod, în hrisovul său dat la 3 octombrie 1385. Cât despre Mircea Ciobanul se ştie că n-a făcut nimic pentru Tismana pentru a apărea în poziţie de ctitor.

Istoricul Alexandru Ştefulescu, în monografia sa „Mănăstirea Tismana”, (ediţia din 1908, p. 119) este mai ferm în comentariul său asupra inscripţiei de la 1541 şi afirmă că „nu se vorbeşte de vreo restaurare sau prefacere a bisericii Tismenii, nici de Radu cel Frumos, nici de Mircea fiul său, ci numai de desăvârşirea a trei uşi şi aceasta nu la anul 1526 sau peste 10 ani la 1536 şi nici la 1542 ci la anul 1541, în timpul lui Radu Vodă Paisie. Probabil cele trei uşi au fost, uşa principală a bisericii şi laturile bisericii până la abside şi uşa dintre cor şi nartică. În acest chip se dovedeşte cu suficienţă, că sala aceasta exista înainte de 1541 după cum arată picturile murale cele mai vechi. În partea dreaptă a acelei săli, după cum am văzut, era mormântul sf. Nicodim şi visteria unde se păstrau odoarele şi veşmântăria…”

Acest paragraf ne vorbeşte de vistierie şi mormânt. Oricine îşi poate pune o întrebare simplă, de bună logică. Cum se face că biserica a fost dărâmată „din temelii” iar de sicriul sfântului, plin cu odoare de aur, nu s-au atins păgânii de turci el rămânând secole după aceea neatins în interiorul bisericii celei mari?

Facem precizarea că se ştie când au luat călugării sârbi sicriul, cu trupul fără deget al sfântului, pentru a-l duce la patriarhia din Ipek: după anul 1789, deoarece în acest an este consemnat în pomelnicul mănăstirii, că trupul sfântului se afla în mănăstire! Ştefan Ieromonahul însuşi plecase după el la Ipek, dar turcii l-au învinuit că e spion şi „l-au pus la popreală” vreo câteva săptămâni, de nu mai spera să se întoarcă viu de acolo!

Ultima etapă de restaurări, începute în anul 1970, când biserica mare avea mormântul lui Nicodim în afară. Ea va fi restaurată şi îşi va recăpăta, în anul 1983, forma pe care o avea în 1840

Şi Emil Lăzărescu (Romanoslavica 11, 1965, p. 248-249) printr-o minuţioasă analiză a izvoarelor, ajunge la concluzia că „Confuziile din textul ieromonahului Ştefan despre începerea refacerii mănăstirii la 1520 de „Radu vv. cel Frumos” şi rămânerea ei nedesăvârşită „peste 10 ani mai mult, până la domnia fiului său Mircea Voievod” în anul 1541-1542, dată înscrisă pe stâlpul uşii bisericii celei mari, afară în tindă jos” – inscripţie care a reprezentat principala dovadă pentru afirmarea acestei prefaceri – se datorează unei erori de lectură, în urma căreia au fost întregite „Mircea” slovele „MP” prin care în inscripţie este redat numele lui Marcu Voievod, fiul lui Petru Voievod – Radu Paisie”

Al. Ştefulescu (op.cit. p.117) traducând inscripţia de deasupra uşii principale „Săvârşitu-s’au şi aceste sfinte trei uşi fiind egumen ieromonahul Vasilie în zilele domniei piosului Ion Petru Voevod şi ale fiului său Marco Voievod”, explică destul de clar că „Petru, este numele de botez al lui Radu Vodă Paisie, numit şi Petru Vodă de la Argeş şi Radu Călugărul” iar „Marco Voievod se adevereşte de fiu al lui Radu Vodă Paisie şi era bolnav pe la 19 august 1537 când judeţului din Braşov Fos Hanăş ca să-i trimită pe Gherghe medicul cu medicamente”.

Nu mai insistăm asupra acestei inadvertenţe cu istoria din lucrarea lui Ştefan Ieromonahul. Dacă am ţinut totuşi să o scoatem la lumină, odată cu cartea, este pentru faptul că mulţi „concurenţi” ar dori să se folosească de cele scrise de Ştefan ieromonahul pentru a împinge vechimea Sfintei Mănăstiri Tismana din secolul al XIV-lea în secolul al XVI-lea. În intenţia lor, nu-şi dau seama ce ar însemna să trecem cu buretele peste hrisoave şi documente, peste istoria propriului popor din interese locale!

E suficient să reamintim că multe localităţi, oraşul Târgu Jiu, şi chiar capitala, sunt amintite în hrisoavele date în sec. XIV si XV Mănăstirii Tismana, de domnitorii români!

Importanţa păstrării adevărului istoric, în cazul Mănăstirii Tismana, este enormă.

Mai mult, arheologii afirmă că un început de construcţie anterior ctitoriei lui Radu voievod Negru nu este exclus, ei găsind deja câteva indicii - mortar şi piatră, urme ale unei vechi fundaţii - care ar fi putut fi ale bisericii din lemn de tis din tradiţia monastică…

Istoria, cercetările viitoare vor confirma sau infirma acest lucru…

Să ne gândim însă puţin! De ce insistă atât de mult Ştefan Ieromonahul asupra căutării „locului sfânt” de la Tismana de către Nicodim? Sărbătoarea creştină de pe Valea Tismanei, se organiza aici cu mult timp înainte de venirea lui de la Athos!

Fundaţia Tismana, la 14 martie 2006

PREFAŢA LUI IOSIF

Episcop al Râmnicului 18 iulie 1883