TOMONIU N. NICOLAE
VIAŢA SFÂNTULUI
NICODIM DE LA TISMANA
ÎN LUMINA ULTIMELOR
CERCETĂRI PRIVIND VECHIMEA LOCURILOR
SFINTE DE LA TISMANA
ŞI CU O INCURSIUNE ÎN CONJUNCTURA
ISTORICĂ A VEACURILOR XIII-XIV
***
SEMĂNĂTORUL – Editura
online
Editura online –
iunie 2010
- articole biografice ale Sfântului Nicodim, scrise cu ocazia simpozionului legat de comemorarea a 600 de ani de la săvârşirea vieţii sale pământeşti, în anul 2006, declarat „ANUL SFÂNTUL NICODIM DE LA TISMANA”;
- un studiu critic asupra primei biografii a sfântului scrisă de Ştefan Ieromonahul şi reeditarea în întregime a acelei biografii care n-a mai fost retipărită din anul 1892;
- viaţa isihastă a Sfântului Nicodim de la Tismana în lumina ultimelor cercetări privind vechimea locurilor sfinte de la Tismana şi cu o incursiune în conjunctura istorică a veacurilor XIII-XIV.
Nu pot să nu atrag atenţia acestei ultime părţi pentru că ea reprezintă chintesenţa a tot ceea ce am scris eu despre această mare personalitate a Balcanilor din evul mediu.
Mişcarea isihastă, ca şi alte mişcări spirituale din jurul veacului al XIVlea, au făcut ca această emulaţie panortodoxă să unifice mental şi spiritual un întreg spaţiu de civilizaţie, ameninţat de războaie, de crize politice şi mai ales de crize religioase deoarece, după cruciadele catolice se zărea la orizont ameninţarea islamică.
Peste frontierele politice din regiune, clerici şi reprezentanţi ai artei şi culturii, se mişcă parcă liber pe întreg spaţiul ortodox, de la Baltica la Mediterana şi dominaţi de spiritul universal, dezvoltă un adevărat fenomen care având precursori pe Evagrie Ponticul, Macarie Egipteanul, Diadoh al Foticeii, Ioan Scărarul, conduce spre isihasmul clasic al lui Grigorie Palama, Nicolae Cabasila şi Simeon, toţi trei fiind arhiepiscopi ai Tesalonicului, apoi la isihasmul lui Grigorie Sinaitul şi al altora.
Mari personalităţi dedicate unor valori morale, spirituale şi culturale supranaţionale, dincolo de limbă şi frontiere, generează acest fenomen care explică şi înflorirea cultural-artistică extraordinară din aceea perioadă în ciuda prăbuşirii Imperiului Bizantin şi al statelor sud-dunărene slave.
Abordarea raporturilor vlaho-bulgare din secolele XIII-XIV şi sârboromâne din secolele XIV-XVI, prin prisma cutumelor religioase sunt esenţiale pentru înţelegerea faptului că mişcările politice şi migraţiile evului mediu n-au afectat organizarea internă a formaţiunilor prestatale închinate vremelnic marilor imperii, ele având ca piloni principali modelul politic universal oferit în plan laic de romani şi creştinismul, lăsat de Dumnezeu pe pământ prin fiul său Iisus Hristos, ca model spiritual pliat pe vechile religii precreştine presărate de Dumnezeu în acest spaţiu, o dată cu facerea lumii.
Marele rol al Sfântului Nicodim la Tismana este constituirea după regula athonită, a celor dintâi sihăstrii cu viaţă de obşte. De ce a făcut acest lucru aici şi nu în altă parte?
Cartea aduce aici o clarificare extrem de preţioasă: aşezăminte sihăstreşti autohtone existau deja dinaintea misiunii Sfântului Nicodim la noi. Eu vorbesc de biserica din lemn dinaintea bisericii din zid a Mânăstirii Tismana, aduc argumente că asemenea biserici "schismatice" mai existau multe în spaţiul valah şi nu în ultimul rând ci chiar principal, evidenţierea unui simbolul sacru fiinţat prin ritualurile geto-dacice din perioada Marelui Zalmoxe şi anume, „Mama”, rod al simţirii de către păstorii din zonă a unei încărcări energetice dată de Dumnezeu în întreaga Vale a Tismanei.
Tocmai datorită existenţei unei vieţi organizate înaintea venirii cetei de călugări isihaşti la Tismana, am considerat necesar să fac şi o incursiune în cutumele şi ritualurile legate de alegerea conducătorilor într-un spaţiu geografic vlah dat, deoarece foarte puţini s-au aplecat asupra studierii alegerii domnului pe criterii ereditar-elective şi ungerii lui cu înaltul titlu „ιω”.
Confuziile legate de primul întemeietor de ţară românească dispar odată ce se pun în faţă aceste criterii. Negru Vodă rămâne atunci, doar ca simbol al unor personaje legendare identificate într-un spaţiu local, exact precizat iar întemeierea Ţării Româneşti este un act ce se desfăşoară treptat şi normal în timp, mai întâi sub Lytuon-Litovoi, care smulgând cu forţa armelor din mâna tătarilor Voievodatul lui Seneslau, întemeiază Ţara Românească din jurul Oltului, în anul 1292, fapt ce-i atrage moartea, peste un an, într-o ambuscadă la Râul Bărbat pusă la cale de magistrul George, trimisul regelui ungar.
Apoi, mişcarea eliberatoare sub Tihomir (Pacificul) şi marele Basarab se va repeta, „până ce şi Români şi Unguri trebuie să se închine Turcilor”, după cum spunea istoricul Dimitre Onciul.
Iată aşadar o carte în trei volume care va fi tipărită anul acesta într-un singur volum la Editura „Cuget Românesc”, Bârda, Mehedinţi, prin grija pr. Prof. Dr. Alexandru Stănciulescu de la Parohia Malovăţ. Este o carte pe care eu o doresc nu numai ca o contribuţie în clarificarea biografiei Sfântului Nicodim de la Tismana dar şi o carte care poate lansa dezbateri asupra unor teme esenţiale de cercetare a istoriografiei române.
Sper ca de ea să se bucure toţi: de la creştinul simplu până la cler – ca cititor avizat - dar şi mângâiere pentru eruditul dornic de a-şi găsi liniştea cercetării în lectura ei.
Nicolae N. Tomoniu,
Tismana, iunie 2010
În Peştera Sfântului Nicodim. (Img. Făcută de prof. N. Tomoniu)
Pe locul patului sfântului (mărginit cu bolovani, colţul din dreapta-jos) s-a adaptat de-a lungul secolelor o specie de floră endemică
OCROTIREA CTITORIEI
SFÂNTULUI NICODIM 1) DE LA TISMANA
Maica Stareţă Ierusalima privind echipa Salvamont Târgu – Jiu lucrând în Peştera Sfântului Nicodim
Consider că e bine să fac cunoscută modesta mea contribuţie şi
discuţiile cu Sfinţia Sa privitoare la aceste cerinţe, ele fiind necesare pentru
a se putea înţelege exact acţiunile de ansamblu în Locul Sfânt de la Tismana,
ca rezultat al unui fenomen îngrijorător, observabil azi, acela al îndepărtării
tot mai mult a lumii acesteia de adevărata credinţă. Astăzi, locul credinţei
celei pornite din adâncul fiinţei noastre, zămislite prin puterea universală a
lui Dumnezeu, a fost luat de o pseudocredinţă de faţadă în care s-a infiltrat
politicul şi pseudo-ştiinţele oculte cu pretenţia de a fi descoperit secretul
acelora care au schimbat mersul istoriei lumii acesteia multimilenare prin credinţă
pură.
OCROTIREA CTITORIEI SFÂNTULUI NICODIM 1) DE LA
TISMANA
1 Vom folosi în capitol această sintagmă „Sfântul Nicodim” şi nu „Nicodim” sau alte variante, pentru a ne pune în acord cu varianta aleasă de Ştefan Ieromonahul, primul său biograf. Este bine să reamintim faptul că arhimandritul Nicodim de la Tismana era socotit în provinciile valahe, Ungrovlahia (Muntenia), Transilvania şi Moldova, deja sfânt chiar din timpul vieţii. Această canonizare de facto a fost acceptată mai mult de cinci secole, Biserica Ortodoxă Română consfinţind canonizarea de iure din anul 1955 ca un act formal.
Chiar Sfinţia Sa Maica Stareţă Ierusalima mi-a făcut mereu
impresia unei mari credincioase care degajă în jur o mare putere Dumnezeiască
pe care o simte doar cel cu har.
Ceea ce m-a uimit a fost faptul că, după trecerea a şase secole de
la urcarea în ceruri a Sfântului Nicodim, Sfinţia Sa apără cu îndârjire poruncile
lui, prin care ucenicii săi şi urmaşii lor din veacurile ce s-au scurs,
trebuiau să asigure şi să păstreze liniştea şi mai ales atmosfera dumnezeiască
din ctitoriile nicodimiene. Pentru Sfinţia Sa, a fost o luptă de o viaţă
întreagă ca să izoleze Sfânta Mănăstire Tismana de cele lumeşti, să păstreze
viaţa monahală aşa cum trebuie păstrată ea: în tihnă şi rugăciune. Acest
sentiment mi s-a consolidat când am fost convins că Maica Stareţă Ierusalima
considera ca nu de turism neecumenic, gălăgios şi distractiv are nevoie Sfânta
Mănăstire ci de un loc de pelerinaj şi un loc de adăpost pentru cei care-şi
aleg o viaţă plăcută lui Dumnezeu.
Descoperirea spiritului nicodimian printre monahiile Sfintei
Mânăstiri, datorat conducerii ei ferme şi urmăririi permanente a scopurilor
pentru care a fost construit acest sfânt locaş, a fost pentru mine o revelaţie.
Din acel moment, mi-am dedicat o parte din activitatea mea de consilier
recuperării terenurilor mânăstirii de pe Valea Tismanei, luate cu japca de
conducători vremelnici, ca un prim pas în organizarea văii sfinte („locului
sfânt” cum i se adresa Dumnezeu Sfântului Nicodim) pentru turismul ecumenic şi
întărirea oazei nicodimiene de credinţă adevărată din incinta mânăstirii.
Prin Proiectul de Hotărâre înaintat în Consiliul Local Tismana,
căruia i-am anexat şi o hartă veche, am obţinut acceptarea în Consiliul Local
Tismana a faptului că exproprierile de teren din vremurile comuniste au fost un
act arbitrar şi unilateral, semnătura conducerii Sfintei Mânăstiri pentru
cedarea terenului pentru aşa zisa Tabără de Creaţie Tismana obţinându-se
forţat, la un an după ce faptul era deja consumat. Avizele regionale privind
construcţia fuseseră luate iar lucrările demaraseră. Proiectul de Hotărâre
stabilea, cu foarte puţine voturi contra, că autorităţile locale nu mai pot
emite acum, într-un regim democratic, pretenţii asupra acelui teren care nu
le-a aparţinut de drept ci doar, vremelnic, de facto. Ca urmare, Sfânta
Mănăstire Tismana era îndreptăţită să-şi ceară drepturile asupra terenului în
instanţă judecătorească aşa cum au fost recuperate după 1989 multe terenuri ce
fuseseră luate abuziv.
După ce dobândirea terenurilor s-a împlinit, a trecut în gestiunea
mânăstirii şi vechiul hotel al sindicatelor din domeniul energetic. Acesta
ajunsese într-o stare jalnică din cauza totalei lipse de subvenţii şi
investiţii în infrastructura sa depăşită moral. El a fost amenajat ca
arhondaric al mânăstirii, în incinta şi în curtea sa s-au interzis
manifestările zgomotoase, apoi s-au construit anexe noi, incinta Sfintei
Mânăstiri fiind acum o oază de linişte nefiind tulburată decât de micile
grupuri vremelnice care se abat să vadă ctitoria Sfântului Nicodim de la
Tismana.
Vedere din interiorul Peşterii Sfântului Nicodim
LOCURILE SFINTE DE LA TISMANA ŞI CELE DOUĂ ETAPTE ALE
GĂSIRII LOR
Peşteri de dimensiunea celei a lui Nicodim găseau destule în zona Pişătorilor.
(Toate fotografiile sunt făcute de
autorul prof. Nicolae N. Tomoniu)
Din
capul locului trebuie spus că prin sintagma „Locurile sfinte de la Tismana” înţelegem
atât incinta actualei mânăstiri, cât şi întreaga vale a Tismanei. Pentru că dacă
citim atent cartea despre Sfântul Nicodim, observăm că acesta avea de găsit nu
una, ci două ţinte. Prima era Valea sfântă a Tismanei, aşa zişii „Pişători”, cu
pâraiele lui nenumărate ce ţâşneau din peşteri şi a doua ţintă, locul exact,
locul „bun” pentru lăcaşul mănăstirii atribuit prin poruncă dumnezeiască
cinstirii şi pomenirii Adormirii Fecioarei Maria.
Are
importanţă acest lucru? Vom vedea mai târziu, că are! Să remarcăm deocamdată
faptul că după identificarea văii, sfântul poposeşte mai multe zile prin
peşterile acelei văi căutând ceva anume. Peşteri tip grotă de tipul aceleia de
la Stârmina şi unde Sfântul Nicodim s-a stabilit în final, erau destule prin
zonă pentru un adăpost bun al cetei sale de călugări. Dar el căuta una anume,
şi mai ales, un loc de biserică anume.
El
venise la Tismana cu nişte criterii numai de el ştiute. Ajungem la această
concluzie pentru că, după terminarea merindelor, el nu se întoarce imediat cu
ghidul său – un copil din Groşani - ca să-l ducă la părinţi ci parcă aştepta o
a doua viziune dumnezeiască care şi vine după câteva zile de rugăciune dar cu
porunca… de a se întoarce la Vodiţa.
„Şi
aşa sântul, socotindu-se şi mirându-se întru sine ce se facă, îndată şi iarăşi,
i s’a făcut descoperire D-zeească zicendu-i: Că acesta este cu adevărat locul
de la Pişători. Ce însă acum degrabu să te întorci la mânăstirea ta Vodiţa,
căci monachii, fraţii şi fiii tăi, sunt în mare scârbă şi tânguire pentru
lipsirea ta de acolo, neştiind ce te-ai făcut; şi mergând să le aşezi Egumen
desăvârşit în locul tău, şi aşezendu-1 să'l înveţi cum să petreacă cu fraţii
întru dragoste. Şi iarăşi degrab să te întorci la locul acesta, luând cu tine
din monachii cei mai tineri şi mai osârdnici cătră ascultare pentru mântuire.
Şi viind fără de zăbavă, să te apuci să cureţi locul şi să'mi înalţi sânt
jertfelnic cu mânăstire împrejur, întru cinstea şi pomenirea Adormirei Maicii
mele, precum ţ'am poruncit întâi.”
O
întrebare imediată ne vine în minte: de ce a vrut Ştefan Ieromonahul să
lungească povestea relatând că Sfântul Nicodim trebuie să se întoarcă la ai săi
de la Vodiţa? Desigur, în primul rând pentru ajutor dar e sigur că şi pentru o
consultare cu cei „mai osârdnici cătră ascultare pentru mântuire”, adică acei
ucenici iniţiaţi în tainele monahale.
Ce
fel de consultare era aceea? Cercetările ulterioare ale vieţii Sfântului
Nicodim de la Tismana, consemnate după apariţia primei sale biografii scrise de
ieromonah, vorbesc despre mişcarea isihastă din Sfântul Munte Athos de care
Sfântul Nicodim nu era străin. Biografii recenţi au constatat că el era un
iniţiat în tainele mişcării isihaste şi pregătise o adevărată ceată de călugări
foarte hotărâţi în a-şi alege isihia ca mod de viaţă. Mai mult, Sfântul Nicodim
era în relaţii strânse şi secrete cu marii iniţiaţi din Balcani, cel mai
apropiat fiind patriarhul Eftimie din Târnovo. E uşor de bănuit că Ştefan
Ieromonahul ori era în posesia scrisorilor intime dintre cei doi ori, cel
puţin, ştia secretul mişcării isihaste canalizând povestirea spre căutări care
scapă celui neavizat şi insistând pe anumite aspecte ale biografiei fără să
dezvăluiască Secretul mişcării isihaste şi nefăcând nici o referire la
scrisorile intime cu patriarhul bulgar. Scrisori, care au rămas netraduse până
astăzi. Dacă ar fi vorbit în vremurile acelea despre practicile isihismului din
exterior şi nu din interior ca practicant trebuind să păstreze secretul, ar fi
riscat să fie luat în derâdere de cei neavizaţi. Trebuie spus că aceste practici
nu au fost şi nu sunt înţelese, nici măcar în parte, fără clarificarea unor
noţiuni despre care laicii n-au cunoştinţă.
Isihasmul,
asceza ortodoxă, este o silinţă benevolă si o mişcare teologică prin care se
încearcă readucerea minţii în inimă, în urma răspândirii ei în lumea
înconjurătoare. În acest mod omul funcţionează normal fiziologic şi îşi
împlineşte scopul existenţei. Acest adevăr teologic limpezeşte şi importanţa
modului de viată isihast, precum şi superioritatea sa fată de filosofia
platonică conform căreia, scopul vieţii umane este eliberarea minţii din trup,
pe care-l consideră drept temniţă a sufletului. Din contră, propriul nostru
efort rezidă în revenirea mintii în inimă, întrucât trupul nu e o temniţă a
sufletului, ci o lucrare pozitivă de creaţie a lui Dumnezeu.
Fără
îndoială că astăzi se cunoaşte rugăciunea isihastă „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine,
păcătosul” şi rolul ei în faza de racord spre revelaţia divină însă anumite
verigi esenţiale rămân încă ascunse laicului.
Tocmai
de aceea trebuie să clarificăm scopul găsirii celor două ţinte ale Sfântului Nicodim
în Valea Tismanei şi consultarea acestuia cu ceata isihastă de la Vodiţa. Căutarea
„locului sfânt” era desigur importantă dar şi mai important era găsirea locului
pentru practicarea isihiei împreună cu partea cea mai fidelă a adepţilor
„Rugăciunii lui Iisus” din ceata Vodiţei. In ce priveşte conţinutul rugăciunii,
adaptat la isihie, mai mulţi autori au arătat, începând din secolul XIV,
superioritatea formulei, punând în evidenţă toate virtuţile ei.
Mai
recent, se insistă mai degrabă asupra puterii speciale a numelui Domnului deşi
sfatul practicării rugăciunii este destul de clar: „Când vei învăţa să faci cum
trebuie această rugăciune, sau mai bine zis, când aceasta va intra în inimă, ea
te va conduce la scopul dorit, căci ea va uni mintea cu inima ta, va pune capăt
neorânduielii gândurilor tale si îţi va da puterea de a ocârmui gândirile
sufletului tău” (Sfântul Teofan Zăvorâtul).
Acest vechi orificiu de lângă Peştera (presupusă a fi a) lui Litovoi s-a dovedit a fi făcut artificial
Exerciţiul
însuşi cuprinde o rărire regulată a respiraţiei (mai târziu se va spune că
repetiţia formulei trebuie sincronizată cu ritmul încetinit al respiraţiei), o
explorare mentală a sinelui visceral în căutarea locului inimii si invocarea
perseverentă a lui Iisus.
Dificilă
si plină de întunecime la început, unificarea mintii cu rugăciunea produce în
curând bucurie, desfătări negrăite, imunitate fată de atacurile vrăjmaşului,
iubire crescândă de Dumnezeu, o mare lumină - numită mai târziu „taborică”.
(Thomás Spidlik, „Spiritualitatea Răsăritului Creştin”, Trad. Diac. I. I. Ică
jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 353 – 355)
În
povestirea sa, întotdeauna când Sfântul, în mersul său spre locul zis Pişători,
găsea un loc bun de mânăstire şi credea că acela e locul cel căutat, noaptea i
se arăta în vis Dumnezeu care nu confirma acel loc. Penultimul popas a fost în
valea Aninoasa, după Moşia Vălarii.
„Şi când a vrut a se apuca şi acolo
mai nainte a'şi face kilie pentru şezut, îarăşi i s'au făcut vestire prin
descoperire D-zeească, zicându'i : „Nu aci, ci la Pişători, precum ţi s'a
poruncit întâi. Deci, mergi de aici tot pe apa Jiului în sus, până ce vei da de
alt rîu cu apă vie, ce i se zice Tismeana.”
Apoi
a urmat ultimul popas de la Groşani unde primeşte pe neaşteptate vestea că e în
apropierea locului căutat. „Aşa dar,
auzind sântul de Pişatori, a cunoscut, că din pronia Prea Milostivului D-zeu a
tras de a tăbărît la acea gazdă într'acea noapte, pentru ca să audă de Pişători
mai nainte de a întreba. Care pentru acesta sântul, în toată noaptea aceia a
dat slavă, lauda, şi mulţumită prea milostivului D-zeu întru cămara inimii
sale.”
Cu
alte cuvinte, identificarea locului exact de mănăstire şi găsirea întregului
areal al Văii Tismanei era important. De ce era important acel loc „unde curge apă multă de sus de prin
peşcerile munţilor şi de prin găurele petrilor, de amendouă laturile ale rîului
acestuia al Tismeanei”?
Cercetările
recente dovedesc că există pe Terra, în anumite locuri lăsate de Dumnezeu,
puternice puncte energetice planetare care înlesnesc concentrarea maximă într-o
anumită direcţie a creierului omenesc. Nu se ştie încă dacă ambientul este
esenţial dar cu siguranţă un mediu natural nepoluat, care păstrează ca prin
minune atmosfera ozonată dinainte de ultima mare glaciaţiune4 când flora şi
fauna simţindu-se în largul ei avea proporţii gigantice, este un element
propice.
Starea
de bine de pe Valea Tismanei a fost remarcată mereu nu numai de botanişti dar
şi de diferite personalităţi istorice începând cu Paul de Alep în secolul al
XVII-lea, marii scriitori ai începutului de secol XX, George Coşbuc şi
Alexandru Vlahuţă dar şi Grigore Alexandrescu care remarcând strălucirea cu
totul aparte a lunii privită din cerdacul mânăstirii a scris frumoasa sa poezie
„Răsăritul lunii. La Tismana”. Eu
însumi, după o serie de cercetări asupra fenomenului natural generat de
izvoarele carstice de pe Valea Tismanei, am publicat în diferite cotidiene
articole privind aceste izvoarele carstice, o adevărată fabrică naturală de
oxigen şi dioxid de carbon generând atmosfera fără noxe de acum milioane de
ani.
4) Cercetătorii americani studiind cenuşa din straturile de gheaţă de la polul nord, au ajuns la concluzia că ultima mare glaciaţiune provocată de mari erupţii vulcanice a avut loc cu puţin înainte de primele dinastii ale faraonilor egipteni. Frigul şi întunericul provocat de cenuşa vulcanică a erupţiilor solare de-a lungul istoriei au condus la apariţia cultului soarelui (la egipteni zeul Ra), la dispariţia dinozaurilor şi a altor specii de floră şi faună gigant.. Se pare că erupţiile vulcanice de astăzi nu mai au aceiaşi forţă şi acelaşi efect. În plus, încălzirea globală nu s-ar datora poluărilor generale, ci unui anumit gen de poluare. În orice caz, erupţiile din anul 2010 ale vulcanului islandez Eyjafjallajökull, au condus la o răcire pe continentul european cu faze de încălziri înăbuşitoare, ceea ce a distrus toate teoriile „ştiinţifice”. Evident că numai Dumnezeu poate decide dacă pe pământ se vor conserva condiţii propice vieţii sau ura, invidia, ateismul, sălbăticia morală a conducătorilor şi prostia popoarelor de a-i accepta în fruntea lor, vor face pe Creator să încerce o lume mai bună pe altă planetă.
Studii recente de medicină şi psihologie, cercetările privind
impactul mediului asupra omului, vin să confirme funcţionarea perfectă a
creierului şi mărirea peste limitele normale a puterii de concentrare a unui
individ în zonele cu impact energetic. Aceasta a dus şi la un avânt al
cercetărilor ştiinţelor oculte, care deşi sunt respinse de mediile academice,
concluziile mai aparte luate ca exemplu, sunt demne de trecut în revistă cu
toate că nu au de-a face în mod necesar cu mişcarea isihastă.
Este nevoie însă de exemplificare, deoarece prin comparaţie cu o
mişcare spirituală ocultă, ar putea conduce la înţelegerea cât mai exactă a isihismului.
Deci, să detaliem.
Există printre cercetătorii mişcărilor masonice o părere unanimă
că s-a descifrat secretul ochiului masonic printr-un organ intern al omului ale
cărui caracteristici au fost studiate încă din antichitate. Este vorba de
glanda pineală – numită aşa după forma sa de con de pin – care se află exact în
centrul geometric al creierului. Supranumit şi „al treilea ochi”, glanda are ca
suport osul triunghiular aflat la baza coloanei vertebrale. Grecii antici, l-au
numit sacru (Hieron Osteon) şi i-au atribuit o semnificaţie deosebită, el
arzând cel mai greu la incinerarea corpului. La rândul lor egiptenii,
considerau osul sacru ca fiind lăcaşul unei forţe supranaturale.
Vechi scrieri sanscrite consideră osul sacru ca un recipient al
apei vieţii, spirala lui (Kundalini, în sanscrită) apărând ca un şarpe
încolăcit. Tutankhamon, (Tutankhaton Tut-ankh-Aton) faraon din dinastia a 18-a,
conducătorul Egiptului între anii 1333 î.Hr. - 1324 î.Hr., fiul faraonului
Amenhotep IV (Akhenaton) şi al reginei Kiya, are plasat pe masca mortuară de
aur acest şarpe spirală (kundalin) trecând chiar prin capul lui.
Marii înţelepţi ai antichităţii simbolizau în acest mod energia Kundalini considerând că conştientizarea ei în fiinţa umană drept cunoaşterea supremă, o cunoaştere subtilă, care era rezervată numai celor înzestraţi de divinităţi cu un înalt grad de puritate şi sfinţenie.
Să fi auzit Ştefan Ieromonahul despre toate acestea când a inclus
în biografia Sfântului Nicodim de la Tismana relatarea despre minunea şarpelui
împietrit a cărui urmă se vede şi astăzi
pe stânca Stârminei la câţiva metri de Peştera lui Nicodim? Numai Dumnezeu
ştie! Prin El s-a putut săvârşi şi aceea minune şi tot prin El s-a putut
transmite ieromonahului Ştefan în clipele sale de rugăciune profundă,
informaţii despre energia divină cu care îl înzestrase Dumnezeu pe Sfântul
Nicodim!
Şi simbolistica pineală (conul de pin sau brad) este surprinzător
de prezentă în lume printre marii iniţiaţi ai Tainelor Dumnezeeşti. Zeul
babilonian Thamus tine în mâna sa un con. În Hinduism, zeiţa Shiva are părul
coafat ca un con, având încolăcit în jurul gâtului un şarpe şi desenul celui de
al 3 lea ochi, în mijlocul frunţii. În Matei 6.22 Iisus spune: “Luminătorul trupului este ochiul. Dacă va
fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. La Vatican, se poate vizita
zona denumită Curtea Conului, unde cea mai mare statuie are forma unui con de
brad iar lângă ea este amplasat un sarcofag deschis, asemănător celui din
Camera Regilor din marea piramidă, sarcofag care este simbolul dispariţiei
morţii şi a tranziţiei către viaţa spirituală. Şi ce credeţi? Însuşi papa are
în vârful sceptrului său, un con de brad!”
Toată această simbolistică reflectă vechi cunoştinţe, care au fost
ţinute în secret, cu străşnicie de-a lungul mileniilor, departe de cei mulţi.
Este evident că n-ar fi plăcut Domnului să i se deschidă vreo poartă cât de
mică spre grădina Lui. Există totuşi iniţiaţi în mintea cărora îşi vâră
diavolul coada. Ei se dedică descifrării acestor secrete cu scuza că Dumnezeu a
lăsat şi pe Diavol pentru a exista un echilibru în lumea pământească şi cea
nepământească, adică în univers.
Aceşti trădători ai adevăraţilor iniţiaţi dezechilibrează însă
lumea pentru că pun pe situri Internet învăţătura dobândită cu trudă de alţii,
neavând curajul să-şi dezvăluie numele. Extragem dintr-un astfel de site, ceea
ce se cuvine. Adică nişte cunoştinţe pe care ştiinţa, oricum, mai devreme sau
mai târziu, le va transmite laicului. Cercetările din această zonă de
convergenţă, dintre „cer şi pământ”, trebuie alese însă cu mult discernământ!
Iată extrasul: Trezirea glandei pineale are efecte extraordinare asupra
expandării conştiinţei şi deschide accesul la toate cunoştinţele universale.
Această glandă se activează după ce nu mai este bombardată de fotonii trimişi
de ochi, deci în prezenţa întunericului. Ea emite apoi melatonină, o substanţă
care calmează sistemul nervos, înainte de culcare. Stările de somn şi visare
sunt similare cu cea de meditaţie, transă, hipnoză, sau experienţe mistice.
Dimetriltriptamina (DMT) este o altă substanţă pe care glanda pineală o
secretă, dând un ultim impuls în vederea deschiderii porţii spirituale. Această
substanţă este aceeaşi cu cea folosită în poţiunile şamanilor, fiind extrasă
din plante ca, yopo, sau ayahuasca, în scopul de a face experienţe de dilatare
a timpului, călătorii în timp, călătorii în tărâmuri paranormale, întâlniri cu
fiinţe spirituale, etc.
În interiorul său, glanda pineală este umplută cu apă, care în
timp se calcifiază, torită dietei greşite, fluorului din pasta de dinţi,
fluoritei din apă, sau băuturilor carbogazoase. Simbolismul din Biblie,
referitor la semnul fiarei, situat pe frunte (punctul negru), reprezintă
situaţia când eşti prizonier în lumea materială, fără a avea acces la cea
spirituală, adică trăieşti în întuneric, cum este cazul majorităţii oamenilor
de pe Pământ.
Structura interioară a glandei este similară cu a retinei ochilor,
de aceea ea a fost denumită al 3 lea ochi, sau ochiul spiritual.
Ea lucrează asemenea unui televizor, furnizând imagini şi sunete,
alimentate de imaginaţie. De aceea, atunci când închidem ochii încă mai putem
vedea imagini, sau avem capacitatea de a vizualiza conştient, folosindu-ne
ochiul minţii. Desigur, nu tot ce apare în creier este din cauza glandei
pineale, doar când călătoreşti în timp, când ai vise, aceasta făcându-se prin
interfaţa dintre cele două lumi. În absenţa luminii, în jurul glandei pineale
se formează un scut electromagnetic, care are rolul de a o izola de toate
radiaţiile exterioare, din spaţiu-timp, în scopul de a recepţiona informaţii
din timp-spaţiu. Înăuntrul său, se formează mici molecule de microclusteri,
care se transformă în unde, permiţând percepţia. Nu întâmplător glanda pineală
are cea mai mare concentraţie de sânge din corp, ci pentru că are nevoie de
multă energie, pentru a se activa. În scopul de a-i uşura deschiderea trebuie
să devenim conştienţi şi să ne acceptăm în totalitate, considerându-ne fiinţe
divine.
Substanţele chimice psihotropice, au capacitatea de a o deschide
forţat şi de a-i accelera funcţionarea, însă câteodată, pot duce la blocarea
ei, apărând dereglări. Halucinaţiile apar ca urmare a lipsei de somn, când
melatonina este secretată în timp ce eşti treaz. Aceasta se întâmplă în cazul
bolnavilor de schizofrenie. Glanda pineală trebuie privită deci ca fiind o
poartă hiperdimensională naturală.”5)
Am dat acest exemplu pentru a se înţelege cât mai exact marele zid
care este între ştiinţă şi Dumnezeu. Din anumite paragrafe ale lui, se vede că
autorul abandonează pista credinţei considerând-o o opţiune personală, nu
opţiunea lui Dumnezeu. De pildă, vorbind de mult controversata glandă pineală
el spune „În scopul de a-i uşura deschiderea trebuie să devenim conştienţi
şi să ne acceptăm în totalitate, considerându-ne fiinţe divine”. Ceea ce ar
însemna că rolul lui Dumnezeu nu mai există în această pseudo-ştiinţă iar cel
ce se autoinvocă singur ca divinitate aidoma zeului egiptean autocreat, este
autorul însuşi!
Un lucru este evident: acest domeniu de cercetare care aparţine
ştiinţelor oculte adică al doctrinelor şi practicilor secrete care au ca obiect
fenomene tainice, inaccesibile cunoaşterii obişnuite, nu este apanajul decât al
unora dintre puţinii aleşi ai lui Dumnezeu.
5
http://revolutiaiubirii.wordpress.com/category/glanda-pineala-al-treilea-ochi/
A DOUA ŢINTĂ A LUI NICODIM: ÎNCHINAREA NOULUI JERTFELNIC
O
asemenea procesiune, pelerinajul sfânt făcut pe jos de la Hobiţa la Tismana
este descris cu lux de amănunte de marele nostru sculptor Constantin Brâncuşi.
Pregătirea merindelor, „scoaterea ţoaleor de sărbătoare din lada de zestre” cu
o zi înainte, scularea cu noaptea în cap, traversarea Dumbravei Tismana şi a
Sârbşorilor din „Comoară” şi până la coborârea în Valea Tismanei, intrarea în
defileu prin Aleea Tainelor, ivirea treptată din şosea a turnurilor mănăstirii,
zgomotul cascadei şi trecerea pragului acestui sfânt lăcaş, erau pentru copilul
Brâncuşi adevărate minuni dumnezeeşti care l-au marcat întreaga viaţă. Nu
degeaba îşi intitula în glumă atelierul lui de la Paris, Sfânta Mănăstire
Tismana.
Astăzi,
chiar şi localnicii merg la mănăstire cu maşina personală. Vechea procesiune a
fost uitată dar merită să reamintesc traseul, pentru că el este foarte
important pentru înţelegerea faptului că aici au existat cutume religioase şi
înainte de a întemeia Sfântul Nicodim mânăstirea. Cu siguranţă că ele s-au
menţinut încă din perioada precreştină, pentru că traseul pelerinajului trecea
obligatoriu pe la cele trei izvoare ale marilor peşteri sacre din defileu: Peştera
Chihaia, Peştera Furnia şi Peştera Mare de la mănăstire.
6)
După numele ing. silvic Chihaia care
a amenajat aici un parc lângă izvorul vechii peşteri
7)
Lângă izvor se află un larg platou
unde ni se povestea că fusese schitul Sf. Anton şi chiar mormântul sfântului.
8)
http://www.tomoniu.ro/opinii/natura/siga.htm
Poposeam
acolo, ne închinam şi beam pe îndelete „apă
sfântă de pe vale”, aşa cum se exprimau părinţii noştri. Apoi, deşi setea
fusese potolită, urcam din şosea circa 200 de metri la un izvor de lângă
Peştera Furniei ca să mai bem şi de acolo. 7)
Abia
după această procesiune urcam la mănăstire. De reţinut, că niciodată când eram
mic şi mergeam cu părinţii la bâlciul mânăstirii, n-am sărit vreunul din aceste
repere mergând direct la mănăstire. Era un ritual, probabil obligatoriu, în
semn de respect pentru apa şi aerul pe care ni-l dădea din belşug Dumnezeu prin
acele izvoare carstice. Am amintit şi mai înainte despre ele. Din studiul
impactului acestor izvoare carstice asupra mediului8 reiau un fragment: „De-a
lungul vremii, aproape că nu există vizitator care să fi scris despre Tismana
şi să nu fi remarcat senzaţia de înviorare şi sănătate pe care o simţi imediat
ce străbaţi Valea Tismanei. Studiind atent fenomenul
timp de mai mulţi ani, îmi dau astăzi seama, că acele descrieri nu erau un act
de complezenţă ci o constatare venită din instinctul fiecăruia, ca rezultat al unui fenomen natural inexplicabil pentru
oricare turist care venea aici.
Cea mai veche tentativă, după cărturarul Paul de Alep 9), de
a explica senzaţia imediată de „lume aparte” a Văii Tismanei nu ne vine de la
vreun biolog cum s-ar
putea crede ci de la un istoric: Nicolae Densuşianu. Cercetând valea,
acesta şi-a
dat seama că un astfel de loc, în care te simţi bine, era imposibil
să nu fi fost remarcat de oameni încă din preistorie. Densuşianu a găsit şi
urme, printre care, Columna Furniei (Mama), după el, cel mai valoros simulacru
megalitic de pe Valea Tismanei aflat pe versantul estic al văii, lângă platoul
păstrăvăriei mânăstirii.
Astăzi ascunsă de vegetaţie, interesanta
figură arhaică prelucrată primitiv în stâncă, o reprezenta pe zeiţa mamă
Bendis, a geto-dacilor.
Similară zeiţei Arthemis a grecilor, cultul ei există şi astăzi prin adorarea,
în creştinism, a Fecioarei Maria. Platoul din faţa megalitului era destinat
pentru ritualuri religioase dacice cu mult înainte de perioada creştină.
Cercetând „Tradiţiunile din judeţul
Gorjiu” Densuşianu scrie: „Din
jos de Mânăstirea Tismanei pe coasta orientală a vălei se află o figură arhaică
sculptată în stâncă pe marginea unei prăpăstii. Ea poartă la popor numele de
„Mamă”. 10)
Deci, încă din studiul preistoriei
Tismanei se remarcă pârâul Furnia 11), un adevărat cuptor
de viaţă, de aer pur şi sănătos provenit din cascadele carstice presărate de-a lungul fundului
prăpastiei. Alături, pe versantul vestic al râului Tismana, se află renumitul
platou numit de popor „Pişători” unde curge pârâul Gurnia, pârâu geamăn cu
Furnia, precum şi vestita peşteră în care s-a odihnit pentru
prima oară Nicodim cel Sfinţit de la Tismana. În căutarea locului sfânt,
dătător de viaţă şi lecuitor de boli de care cu siguranţă auzise, cuviosul
Nicodim se nevoieşte mai întâi în peştera Gurniei 12).
Povesteşte Ştefan Ieromonahul:
„Apoi
dându-se jos din peşceră, a stătut pre piatră, înaintea peşterii cei mari, unde
este acum sânta mânăstire zidita cu faţa catră resărit şi cu mânile ridicate
catră înălţime şi mintea şi okii sufletului către D-zeu, rugându-se cu lacrămi,
ca să-i descopere, în carea parte de loc voieşte despre Resărit, sau despre
Apus de opşte a-i înălţa sântul jărtfelnic cu mânăstire, precum i s’a poruncit.
Şi aşa treimile stând în picioare ziua şi noaptea, neclătit rugându-se. Iar a
treia zi pre la miezul nopţii s’a pogorît lumină preste sântul şi s’a făcut ca
un stâlp de foc de la ceriu până la pământ, şi glas din lumină, dicând către
„.sântul. „Că aicea, unde stai, este locul cel poruncit ţie de mai nainte, ca să-mi
înalţi mie jertfelnic întru cinstea şi pomenirea Adormirei Maicei mele, cu
mânăstire de adunare de monahi, cu veţuire acelor, ce vor voi să se mântuiască.
Şi darul, meu şi mila mea şi a Maicei mele, prin rugăciunile tale nu va lipsi
dintru acest locaş pânî în sfârşit, şi iată că-ţi dau ţie putere preste tote
duchurile cele necurate, si să tămădueşci cu darul meu toate boalele si toate
neputinţele din oameni, carii vor veni la tine, şi în lăcaşul tău acesta cu
credinţă”.
Acest pasaj din biografia lui Ştefan
Ieromonahul este tulburător! El ne conduce fără prea mult dubiu la faptul că
Sfântului Nicodim, în viziunile sale
dumnezeieşti i se poruncise nu numai să afle
locul numit „La Pişători” ci şi să identifice şi acest simbol sacru moştenit de
la geto-daci care, prin trecerea voluntară
şi firească a popoarelor vlahilor la creştinism, fusese închinat
Sfintei Fecioare Maria.
9)
Pr.
Dumitru Bălaşa şi prof. Toma Hrisant –„Mânăstirea Tismana – Vatră străbună”, pag.
126, Editura
Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1983
10)
Nicolae
Densuşianu –
Dacia
preistorică, Bucureşti, Editura „Arhetip”, 2002, pagina 188
11)
Din latinescul FURNUS = cuptor
12)
Peştera
Gurniei are mai multe denumiri: Peştera Mânăstirii, Peştera cea mare a
Sfântului Nicodim sau Peştera
Tezaurului
Columna sacră a geto-dacilor deasupra turnului cel mare al bisericii mănăstirii
Imagine luată în 11 ianuarie 2010,
orele 15
IDENTIFICAREA SIMBOLULUI SACRU AL MAMEI
Să remarcăm întâi faptul că, în prima zi după venirea lui cu ceata
de monahi sârbi de la Vodiţa, Sfântul Nicodim „a stătut
pre piatră, înaintea peşterii cei mari, unde este acum sânta mânăstire zidita,
cu faţa catră resărit şi cu mânile ridicate catră înălţime şi mintea şi okii
sufletului către D-zeu”
Spre care înălţime privise el spre răsărit şi cu mâinile ridicate
timp de trei zile pentru ca în a treia zi, noaptea, să primească porunca ca
aici „să-mi înalţi mie jertfelnic întru cinstea şi pomenirea Adormirei
Maicei mele”?
Mergeţi în faţa peşterii celei mari iarna când frunzele sunt
căzute şi priviţi spre răsărit pe deasupra turlei celei mari a bisericii
construită în vremea lui Nicodim. Veţi rămâne uimiţi să constataţi că priviţi
exact la acel simulacru megalitic identificat
de istoricul Densuşianu sub numele „Mama”!
Dacă nu aveţi posibilitatea să mergeţi iarna la Tismana, în faţa
Peşterii Mânăstirii priviţi imaginea de mai sus luată în data de 11 ianuarie
2010, la ora 15.
Acesta era marele secret al căutărilor Sfântului Nicodim,
poruncite lui de către Dumnezeu: reamenajarea acestui loc sacru unde i se
aduseseră de milenii jertfe Dătătoarei de Viaţă Mama, pe pământ şi ridicarea
unui nou jertfelnic, mai mândru şi mai măreţ, dedicat acum cinstirii şi
pomenirii Adormirii Maicii Domnului! Aceasta era esenţa vieţii de pământean a
Sfântului Nicodim: să redescopere o jertfă rămasă în adormire, un vechi simbol
sacru al getodacilor pentru a construi un nou jertfelnic care va perpetua la
Tismana credinţa de-a pururi.
Acum, dacă tot aţi aflat secretul căutărilor Sfântului Nicodim să
mai dezvăluim şi alte amănunte. Iată-le:
- Ucenicii lui Nicodim au plasat biserica mânăstirii Tismana
exact pe aliniamentul
„Peştera Mare” – „Mama”, vechiul simbol sacru al getodacilor;
- Uşa „Peşterii lui Nicodim”, peşteră care se află pe stânca
Stârminei, este potrivită de aşa natură încât să se vadă în întregime „Mama”;
- Fereastra peşterii este amplasată şi ea astfel încât, odată urcat
pe patul de piatră al lui Nicodim să fie de asemenea vizibilă „Mama”;
- Există în popor credinţa că în Steiul Daiei, denumirea
actuală a columnei de piatră numită în vechime „Mama” s-ar afla ascunsă o
comoară a lui Nicodim;
- Acolo se ajunge pe o potecă numită „Scara Mâţei” şi odată
urcat pe columnă, poţi supraveghea întreaga vale şi poţi lua cele mai frumoase
imagini ale mânăstirii;
Cercetările arheologice din anii 1970 au dat mai dat şi un verdict
cât se poate de elocvent: biserica cea mare a Sfintei Mânăstiri Tismana este
aceea construită în veacul al XIVlea cu fundaţia şi zidurile ei originale. O
urmă de îndoială rezidă doar în faptul că nu s-au gasit urme sigure a unei
construcţii din zid, mai vechi decât din acel secol, prin faptul că mortarul
identificat, sub zidurile bisericii construite de Sfântul Nicodim, era
insuficient pentru a se trage concluzia că existase aici o biserică din zid din
secolele anterioare. Cu toate acestea, arheologii nau exclus nici o clipă
faptul ca acel mortar ar putea proveni totuşi, din fundaţia unei biserici din
lemn. În plus, se justifica faptul că puţinătatea mortarului şi a pietrei de construcţie
a fundaţiei putea fi explicată prin faptul că o parte din materialele de
construcţie puteau fi folosite foarte bine pentru noua construcţie.
Din această expectativă se poate ieşi însă foarte uşor luând în
calcul cercetarea pluridisciplinară: ce afirmă clericii şi istoricii? Un punct
de vedere extrem de evident şi de interesant aparţine mitropolitului Tit
Simedrea. Acesta studiind cutumele organizării vieţii monahale în vremea
Sfântului Nicodim, susţine fără echivoc faptul că un arhimandrit din secolul al
XIV-lea, cu gând direct la arhimandritul Nicodim de la Tismana, nu putea fi uns
în această înaltă funcţie decât dacă deţinea în jurisdicţia sa două locuri de
închinăciune: două mânăstiri sau două biserici sfinţite.13)
Ori, când patriarhul Filotei aruncase în anul 1346, anatema asupra
bisericii, patriarhului, ţarului şi poporului sârb 14) iar Sfântul Nicodim
primise rangul de arhimandrit datorită misiunii sale de împăcare a bisericii
sârbe cu Bizanţul, biserica cea nouă a Mânăstirii Tismana nu fusese sfinţită.
Ştefan Ieromonahul presupunea că Sfântul Nicodim primise rangul înainte de
1360, pe când Nicodim era la Athos dar el nu cunoştea cutuma deţinerii
obligatorii a două jertfelnice, amplasate în două locuri diferite. Acum,
conform pomelnicului mânăstirii Tismana care-l are trecut în capul listei pe
Vlaicu Vodă (1364-1377), e sigur acum că în anii lui de domnie, pe locul
Mânăstirii Tismana fiinţa un vechi locaş sfinţit, înainte ca Dan I Vodă să
sfinţească noul său locaş din zid.
Nu mai este deci nevoie de o confirmare prin săpături arheologice
pentru stabilirea vechimii stratului de mortar găsit în anul 1970 „în cantităţi
insuficiente”. Vlaicu Vodă (1364-1377) a dat, conform jurisdicţiei de atunci,
două mânăstiri spre nevoirea cetei Sfântului Nicodim şi spre cinstirea înaltei
sale funcţii! Iată cum adevărul iasă la iveală peste ani putrezi şi n-a lăsat
Dumnezeu ca idealurile cruciaţilor să se împlinească prin „dispariţia”, ca să
nu zicem subtilizarea de către cei interesaţi, a hrisovului dat de Vlaicu Vodă.
Pentru că în mănăstire s-a păstrat pomelnicul ctitorilor confirmându-l pe
Vlaicu Vodă ca întâi donator prin hrisov.
Sârbii, care deţin documente exacte, mai ales în privinţa datei,
afirmă că într-adevăr la 1375, patriarhul Filotei a ridicat anatema şi a
recunoscut patriarhia sârbă. Aşadar, Sfântul Nicodim nu putea fi uns
arhimandrit la 1375 când domnea Vlaicu Vodă, pe o mănăstire care va fi sfinţită
abia in anul 1378. Contradicţia nu poate fi explicată altfel, decât prin faptul
că la Tismana ar fi trebuit să existe obligatoriu o biserică sfinţită mai
veche, înainte de a construi Sfântul Nicodim pe cea din zid sub Radu Vodă.
Chiar şi distrusă mai înainte de cruciaţi, poate ruine, poate cârpită, poate
din lemn, faptul că acolo a fost făcută Sfânta Slujbă în vremea lui Vlaicu
Vodă, faptul că acesta a înzestrat cu odoare sfinte acel locaş prin hrisov
domnesc, faptul că Vlaicu era pus în capul listei pomelnicului Mânăstirii
Tismana pentru acest lucru, ne dă convingerea că locul acela era sfinţit
înaintea venirii Sfântului Nicodim aici.
--------
14) ca urmare a faptului că
Ştefan Duşan proclamase pe mitropolitul sârbesc, Ioanichie al II-lea ca
patriarh sârbesc fără voia patriarhului
Istoricul Al. Ştefulescu mai susţinea că la începutul domniei lui
Vlaicu Vodă între anii 1364-1366 s-au construit mai întâi biserici din lemn şi
s-au făcut danii prin hrisov şi mai târziu ele s-au construit din zid deoarece,
zice şi el, „cu Vladislav (Vlaicu) Vodă (1364-1377) începe pomelnicul
mănăstirii, fratele lui Vlaicu, Radu Vodă asociat la domnie din 1372, fiind al
doilea în pomelnic”.
"Tot ceea ce se făcea
danie mănăstirii Vodiţa s-a dat şi Tismanei - scria istoricul - amândouă
mănăstirile fiind sub conducerea unuia şi aceluiaşi stareţ, Nicodim".
Aşa stând lucrurile, oare când fusese înălţat un locaş sfânt,
creştinesc, pentru prima dată la Tismana? Să cercetăm evenimentele istorice ale
vremii.
Cap. V. Istoria veacurilor dinainte de înfiinţarea
arhimandriei de la Tismana
INCURSIUNE ÎN
CONJUNCTURA ISTORICĂ SUD DUNĂREANĂ
În aprilie 1205, la numai un an de la întemeierea Imperiului latin
al Constantinopolului (1204-1261) armatele ţarului bulgar Ioniţă Caloianul (Cel
frumos) (1197-1207) măcelăriră trupele primului împărat latin al
Constantinopolului, Baudauin întâiul. Ioniţă îl prinse pe acesta prizonier şi-l
închise într-un turn unde Baudauin şi muri. Dar Ioniţă nu se opri aici. În anul
1207 ucise în luptă şi pe conducătorul cruciaţilor Boniface de Montferrat.
Şi totuşi Ioniţă Caloianul primise coroana din mâinile papei
Inocenţiu al III-lea! Pentru infidelitatea lui, el trebuia eliminat. Fusese un
bun strateg dându-se de partea papei când intuise procesul de eroziune şi
dezagregare a puterii bizantine. Indiciile deveniseră evidente în deceniile
anterioare din timpul revoltelor contra Bizanţului ale predecesorilor săi Ioan
Asan I (1188-1196) şi Petru Asan (1196-1197) însă în acelaşi timp, descoperea
din ce în ce mai agresiv şi impulsul cuceritor al lumii latine spre Răsărit.
Simbolul în numele căruia s-a dirijat şi coordonat expansiunea credinţei
romano-catolice fiind cruciata, ca expresie militară a acestei
credinţe,lucrurile dădeau de gândit în privinţa pioşeniei papale. Forţa cu care
se acţiona, veleităţile universale ale papalităţii, ajunsă acum la apogeul
prestigiului şi al mijloacelor ei de acţiune contra ortodocşilor, nu era pe placul
mai marilor Răsăritului deoarece ei intuiau că ţelul final al papalităţii
teocratice era restaurarea unităţii creştine prin integrarea sub propria
îndrumare atât a Bisericii răsăritene cât şi a popoarelor încă păgâne din estul
continentului.
15 ibidem 10, pag. 27
Mai
mult, vastul efort de integrare era urmărit nu numai cu mijloace militare dar
şi cu cele ale misiunilor papale şi persuasiunilor. Erau la modă acţiunile
ordinelor călugărilor cavaleri şi activitatea ordinelor călugărilor misionari.
Produs tipic al cruciatei, ordinele călugăreşti militare, îndeosebi cel al
cavalerilor teutoni, aveau să-şi asume un loc însemnat în desfăşurarea
cruciatei în Europa Răsăriteană. Ele erau secondate de acţiunea altor ordine
călugăreşti misionare, dominicani (sau predicatori) şi franciscani (sau
minoriţi).16)
Aşadar,
la sud de Dunăre lucrurile erau complicate, asăneştii pendulând, în funcţie de
interese, între puterea bizantină şi cea latină, luându-şi uneori aliaţi
vremelnici cumanii.17)
Spunem
vremelnici, pentru că nomazi fiind, luptau doar când hoardele lor de animale
erau retrase la iernat. Cum s-a întâmplat în anul 1207, când cruciaţii au fost
confruntaţi cu acţiunea conjugată a grecilor din Asia Mica şi a
vlaho-bulgaro-cumanilor lui Ioniţă. Tracia era din nou invadată, iar cumanii
înaintau spre Constantinopol, când, subit, aceştia îi vestesc ţarului ca
apropierea verii îi sileşte sa se înapoieze în teritoriile nord-dunărene la
vitele lor. Ioniţă ridică asediul Adrianopolului neîndrăznind sa-1 continue
fără acoperirea lor.18)
Moartea
lui Ioniţă în fata Tesalonicului pe care îl asedia la 8 octombrie 1207, nu a
pus capăt ameninţării pentru imperiul cruciat din partea
vlaho-bulgaro-cumanilor. În primăvara anului 1208, urmaşul lui Ioniţă, Borilă,
căsătorit cu văduva cumană a predecesorului său îşi face apariţia în Tracia, în
fruntea oştii sale de vlahi şi cumani. Henric respinge atacul, dar
contraofensiva sa e oprită în munţi. La Filipopol însă, spre care s-a îndreptat
apoi germanul Henric, Borilă şi oastea sa vlaho-cumană, au fost grav înfrânţi
de cruciaţi în iulie 1208.19)
Noi
înfruntări grele între Borilă şi Imperiul latin au avut loc şi în anii următori
dar războiul dintre acesta şi latini s-a prelungit cel puţin până în 1211/1212;
în ianuarie 1212, împăratul Henric comunica „tuturor prietenilor săi"
ştirea succesului înregistrat împotriva celor patru adversari ai sai, între
care şi Borilă.20)
Cîtiva
ani după apogeul expansiunii a început şi involuţia teritorială şi politică a
Imperiului latin sub presiunea celor trei mari adversari ai săi: statul grec
din Epir, Imperiul de Niceea si Regatul vlaho-bulgar sub Ioan Asan II.
Eroziunea a început din vest, dinspre statul epirot al cărui conducător Teodor
(c. 1215—1230) cucereşte un şir de poziţii latine, între care importantele
centre Serres (1222) si Tesalonic (1224), extinzându-şi apoi acţiunea în
Tracia. Sub Robert de Courtenay (1221—1228), Imperiul latin pierde în favoarea
Niceei cea mai mare parte a posesiunilor sale asiatice. Ioan Vatatzes,
împăratul de Niceea, pătrunde chiar în Tracia, unde însă interesele sale se
lovesc de pretenţiile lui Teodor al Epirului. Antrenat în acţiune de succesele
celor doi pretendenţi greci la succesiunea Constantinopolului şi mult
consolidat prin victoria câştigată la Klokotnitza împotriva Epirului în 1230,
Ioan Asan II, după încercarea eşuată de a obţine pe cale diplomatică
preponderenţa în Imperiul latin, rupe şi el legăturile cu latinii şi intra
direct în competiţie pentru cucerirea capitalei.
16)
Şerban
Papacostea -
Românii în secolul al XIII-LEA - ÎNTRE CRUCIATĂ ŞI IMPERIUL MONGOL -
Editura
Enciclopedică, BUCUREŞTI, 1993
17) ibidem, pag. 21. La subcapitolul "Cumanii — problemă a cruciatei" autorul notează: "întrucît problema nu a fost percepută ca atare până acum în istoriografie, tema nu dispune încă de o bibliografie corespunzătoare însemnătăţii ei." El precizează însă că, înainte de cucerirea Bizanţului de latini contactele între lumea apuseană şi cumani nu au fost decît sporadice, şi ecoul lor în scrierile occidentale are caracter excepţional, cumanii apărând fie în calitate de mercenari în armata Imperiului bizantin, fie ca asociaţi ai statului vlaho-bulgar. După evenimentele produse de cruciata a patra, cumanii sunt percepuţi ca o componentă a forţei valaho-bulgare ostilă Imperiului latin, în faza iniţială a existenţei acestuia, devenind o problemă a cruciatei, o problema a Europei Apusene. În această situaţie, cumanii devin obiect de preocupare fiind cuprinşi în două obiective ale Apusului: cruciata şi misiunea de convertire. Îndeplinirea practică a acestei strategii, revenea catolicismului maghiar.
18)
G. de Villehardouin, La conqucte, II, p. 288—290
19)
ibidem 14, pag. 21
20)
J. Richard, La papaute et Ies missions d'Orient au Moyen-Âge (XIII-e—XV-e
siecles), Paris, 1977.
CONDIŢII PRIELNICE PENTRU AFIRMAREA NEAMULUI
BASARABILOR ŞI CONSOLIDAREA BANATELOR, CNEZATELOR ŞI VOIEVODATELOR LOR
Situaţia
complicată de la sud de Dunăre era favorabilă neamului „Băsărăbeştilor” de la
nord de Dunăre care avea acum liniştea şi libertatea de a-şi consolida
teritoriile lor cneziale şi voivodale, banaturile şi banoveţele. Libertatea le
dădea basarabeştilor posibilitatea de a deveni , prin închinarea tuturora unuia
singur considerat de boierii electori ca „os domnesc”, un stat între două mari
puteri, cea bulgărească şi cea ungurească. Pe cea ungurească încercau s-o
ţină deoparte prin acţiuni diplomatice
declarându-se vasali dar având tot timpul sentimentul legitimităţii trăirii
într-un spaţiu ortodox al unei populaţii de origine latină.
Această
identitate latină, rămasă singulară în Balcani după marea schismă, a dat
vlahilor puterea de a se uni în jurul vechii dinastii basarabeşti în scopul
izbândirii unei mişcări întemeietoare de ţară. Oricât catolicism s-ar fi vrut a
se planta în teritoriile valahe prin mitropolii, mânăstiri, biserici sau centre
misionare călugăreşti, o barieră de netrecut se punea în calea ungurimii, coadă
de topor a papalităţii: limba vorbită de valahi. Regatul maghiar şi papa de la
Roma stabileau degeaba normele strângerii de dări prin părţile valahe. Ele
priveau cu jind cum preoţii „schismatici” înţelegând limba romanică a
valahilor, strângeau bănet dintr-un cnezat mic cât ar fi strâns preoţii
catolici din tot regatul maghiar.
Altfel
decât prin bănet, cum s-ar fi eliberat Bărbat din ghearele ungurimii? Se ştie
bine câte bijuterii şi aur a oferit Basarab pentru ca regele ungur să lase în
pace Severinul! Zecile de kilograme de aur au fost refuzate însă de unguri fără
să se gândească măcar un pic ce sentimente îi animau pe valahi în strângerea
lor. Aveau s-o afle la Posada.
În
anexa privind genealogia Basarabilor am pus acum câţiva ani, în capul listei pe
Negru Vodă (1215-1241). Apoi, mai recent, am adăugat – Boierul. O dată cu
apariţia acestui volum dau formula finală – Boierii. Adică toţi conducătorii
aleşi de boieri în anumite teritorii ale vlahilor între anii 1215-1241.
Părerile contrare pe forumuri actuale Internet ale unor „istorici” de
conjunctură, adunaţi acolo ca să dezbată întemeierea Ţării Româneşti, trebuie
abandonate. Pentru că unele dezbateri nu sunt decât un apendice de vechi război
între catolicismul maghiar şi ortodoxia valahilor. Se duce un război zadarnic
cu „descălecarea” lui Negru Vodă din Ardeal, eu spunând demult că nu prin
descălecat de o zi se întemeiază o ţară.
Sau
prin avansarea ideii că a venit un migrator ca să ne-o facă, astea sunt
copilării! Invenţiile astea se lansează pentru că e mai bine să duci războiul
împotriva unuia singur. E mai simplu să-i negi existenţa ori să îi pui în cârcă
originea vreunui popor migrator decât să recunoşti că valahii existau înaintea
ungurilor şi că aveau vechile lor cutume în alegerea conducătorului. Tocmai
pentru ca acesta să nu fie străin de neamul lor.
Istoricul
Dimitre Onciul trebuie reabilitat. El spunea: „ …cu un cuvânt, lui Negru
Vodă se atribue de tradiţie toate faptele si monumentele vechi din partea
resariteana, ai căror diferiţi autori s'au şters ca persoane reale din
amintirea poporului. Astfel, Negru Vodă al tradiţiei populare se înfăţişează nu
ca una şi aceeaşi persoană, ci ca personificare poetică a originilor,
representând nu pe un sigur fundator al diferitelor fundatiuni, ci pe diferiţi
fundatori cu nume necunoscute tradiţiei si numiţi toţi deopotrivă Negru Vodă”21).
Tema
primului şi singularului întemeietor, Negru Vodă a căzut, părerile având în
centru acest nume legendar aparţin trecutului. Negru Vodă nu e un personaj ci
reprezentarea într-un teritoriu dat al unui neam băsărăbesc, apendice al vechii
caste băsărăbeşti din antichitate. El este alesul - din tot neamul băsărăbesc -
al boierilor din Ardeal care sătui de misionarii papali trec Cârpaţii 22)
21) Dimitre Onciul - Originile principatelor române" BUCUREŞTI ,
Ştab. de Arte Grafice «ELZEVIR», 1899, pag. 32
22_ Cârpaţi - nume mult mai apropiat de realitate folosit de Radu-Rosetti în 1905. Carpii, tribul dacic format din populaţia fugită peste munţii din răsărit din cauza romanilor, se reorganizau pentru a „cârpi” vechiul regat al lui Decebal. Numele Carpaţi vine deci de la carpi iar al carpilor de la a „cârpi la loc” vechiul teritoriu dacic. Astfel, atacurile repetate ale dacilor liberi împotriva imperiului roman întinse până la Malva, capitala Daciei Malvensis au dus in final la retragerea aureliană. După distrugerea totală a Malvei de către dacii liberi în anul 242, aceasta nu s-a mai refăcut niciodată.
pentru a strânge dările valahilor şi pentru a
întemeia aceea veche biserică din Câmpulung datată 1215. Tot el, Negru Vodă
este acel boier sibian care vine pe Olt ca să întemeieze biserici noi, apoi
Cotmeana. Tot Negru Vodă este şi boier Litovoi (Lytuon) care descinde din
munţii lui întinşi până la Haţeg ca să sfinţească biserică la Tismana. Această
ipoteză de a privi acest feomen al întemeierii este foarte importantă. Iată cum
o explică Onciul: „Negru Voda al traditiei, ca personificare a originilor la
Negrii-Români în partea din rcsarit de Olt numita Vlachia neagra, este domn
român venit din alta parte, dar nu din Oltenia ; el întemeeaza statul român în
partea resariteana a Terii Românesti, dar nu dinastia; lui închinânduse
Basarabii din Oltenia, care-i urmeaza ca dinastie, el devine, în acest înteles,
sl întemeietorul statului a toata Teara Româneasca. Aceste criterii constituesc
nota lui esentiala cu privire la întemeiarea statului. Asa fiind, fondul istoric
al traditiei despre întemeietorul Negru Voda cata sa întruneasca toate ceste
criterii. Ca întemeietor al statului. Negru Voda ar mai urma sa represente, ca
cel dintâiu fapt personificat în traditie prin dînsul, un fapt anterior
voevozilor Terii Românesti constatati prin documente dupa Asanesti.
Domn
român, venit aci din alta parte, si nu din Oltenia; domn care întemeeaza aci
statul, dar nu dinastia; domn caruia se închina Basarabii olteni, fosti înainte
de dînsul si urmasi dupa el : Negru Voda, ca personificare a întemeierii
statului, representa în traditie, din toate punctele de vedere, domnia
Asanestilor în Teara Româneasca, immediat precedenta voevozilor constatati în
urma, domnie care, din scurta ei durata de abia jumatate de secul, n'a lasat
alta amintire în memoria poporului. In deosebi, închinarea de buna voie a
Basarabilor, bine înteles ca unui domn mai puternic si totodata protector, nu
s'ar putea raporta decât la puternicii împerati Asanesti ai Românilor si
Bulgarilor, restauratorii vechilor legaturi dintre banatul oltenesc si fostul
imperiu bulgar. Basarabii din Oltenia urmând apoi dupa Asanesti în partea din
resarit de Olt, considerata dela domnia Asanestilor ca partea principala a
Terii Românesti, vechiul lor banat oltenesc a pastrat autonomia sa de mai
înainte si în noul stat, în a carui organisatiune banatul autonom al Craiovei
s'a mantinut pâna la începutul secuiului nostru. Aceasta veche si atât de lung
timp pastrata organisatiune pune în afara de îndoeala preponderanta partii
resaritene în stat înca pe când Basarabii domnea numai în Oltenia. In nici un
cas, aceasta preponderanta a partii resaritene nu is'ar fi putut da mai în urma
de Basarabii olteni însisi; ea emana dela o domnie anterioara lor în aceasta
parte, cum arata sl traditia despre închinarea Bas arabilor; închinarea
vechilor domni ai Olteniei, care dau apoi statului întreg dinastia, sub
suprematia unui emigrat «herteg de Amlas si Fagaras», care ar fi întemeiat
statul, dar nu dinastia, de altmintre absolut neexistent în istorie asa cum îl
presenta cronicele noastre, n'ar avea nici un înteles. Ea este explicabila
numai cu privire la domnia Asanestilor.”23)
Aşadar
între cruciada a patra şi tăvălugul imperiului mongol din anul 1241 se produce
o emancipare a neamului băsărăbesc, diversele sale ramuri răspunzând cruciadei
prin tendinţe de independenţă, eliberându-se treptat de convenţiile religioase,
morale şi sociale provenite din apus. Cruciadele şi prozelitismul catolic -
indiferent de forma prin care ar fi fost pus în practică, prin dărâmarea
lăcaşelor de cult” schismatice”, prin înfiinţarea de biserici catolice, de
mitropolii catolice, de oraşe ale cavalerilor teutoni24, prin donaţii date
cavalerilor ioaniţi25 – nu au estompat ortodoxia printre valahi. Din contră, a
fost principala cauză pentru care acel Negru Vodă basarabesc şi acel Bogdan
descălecător trec Cârpaţii26 pentru a cârpi ţările din vechiul teritoriu al
Daciei.
Acţiunea
de prozelitism al ungurilor prin construcţia de biserici catolice a avut ca
efect reacţiunea cât se poate de normală a voievozilor valahi de a construi şi
ei biserici ortodoxe şi chiar episcopii. Când Lytuon (Litovoi) constată
construcţia bisericii catolice din Haţeg 27)
23) Ibidem 21, (Onciul, originile), pag. 34-35
24) Ordin monaho-cavaleresc german
25) Ordin monaho-cavaleresc înfiinţat în Palestina în sec. XII.
26) Ibidem 22
27( Într-adevăr, Biserica catolică de la Haţeg este amintită încă din
secolul XIV d.Chr (Rusu A.A. 1997, p. 217-
220.) iar Biserica românească veche de acolo trebuie
să fi funcţionat înainte de secolul XVI d.Chr.(idem., p. 220-
222) vezi http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/bibliotheca/chunedoara/h.htm
, una
ortodoxă - construită din lemn ca toate casele din Podişul Getic - este
construită şi la Tismana, o zonă a ţării Lytua mult mai liniştită decât cea de
peste munţi. Acolo, în Haţeg, o biserică ortodoxă a putut fi construită abia în
secolul XVI spun arheologii 28).
Iată
cum cercetarea interdisciplinară dă ca sigură existenţa unei biserici ortodoxe
la Tismana în vremea lui Lytuon (Litovoi). Nu a existat voievodat fără nişte
reguli prestabilite sau voievodat fără funcţii administrative, judecătoreşti,
legislative sau militare, toate actele ungureşti, inclusiv Diploma Cavalerilor
Ioaniţi din anul 1247 confirmând acest lucru, deşi unii spun că e un fals29
care este bun numai pentru faptul că ne confirmă nouă nişte conducători valahi
existenţi atunci. În plus, trebuia să existe o biserică deoarece domnia unui
voievod era considerată de origine divină. După unii istorici recenţi, în
timpurile lui Litovoi (1247-1279), ale fratelui său Bărbat (1279-1290) şi ale
lui Tihomir (1290-1310) - ginerele lui Bărbat după fiica acestuia, Ana -,
domniile de rang inferior nu se confirmau de mitropolit ci de acei „episcopi
schismatici” de care vorbea papa30. Aceştia zic că adevărata domnie, aceea
instituţie centrală reprezentată de domnul unei ţări ia fiinţă abia în timpul
lui Basarab întemeietorul care prin ungerea şi încoronarea sa de către un
mitropolit, domnului i se dădea titlul IO = Ioanes - ”cel ales de Dumnezeu” şi
“domn din mila lui Dumnezeu”, titulatură confirmată de toţi boierii prin
puparea mâinii domnului. Vom reveni.
Au
existat oare acei „episcopi schismatici” de rit bizantin, de rit grec, în orice
caz ortodocşi, capabili să ungă cu mir şi să dea şi ei, o împuternicire
împreună cu boierii, un sigiliu sau chiar un titlu cnezial sau voievodal acelor
conducători locali, acelor majores terres, mai mari
ai
pământului? Cu siguranţă că da şi vom vedea de ce.
ORTODOXIA DUPĂ MAREA SCHISMĂ
Există acum numeroase cercetări conjugate ale clericilor şi ale
istoricilor români, care dovedesc că ortodoxia în teritoriile valahe a rămas
neclintită şi s-a dezvoltat ca o fiinţă vie încă de la traducerea primei biblii
creştine de către gotul Uffila. Principalele scrieri doveditoare le veţi
descoperi chiar aici prin paragrafele inserate în această lucrare şi confirmate
de notele de subsol doveditoare, conducând la titluri de cărţi cu valoare de
document.
Însă cel mai elocvent lucru în privinţa acestei identităţi
ortodoxe, cu totul aparte, între imperiile maghiar, bulgar şi mongol este
faptul că mai marii pământurilor valahe erau văzuţi ca trimişi ai Domnului pe
pământ, cu drept de viaţă şi de moarte al tuturor supuşilor. Inclusiv
boierimea! Amintiţi-vă de hrisoavele de danie către Mânăstirea Tismana unde
porunca dată boierilor era clară: „că de nu, nu veţi plăti cu bucatili, ce
numai cu capitili”.
Conducătorii feudali din evul mediu nu semănau deloc cu
conducătorii politici de astăzi puşi pe căpătuire în dauna poporului împreună
cu o gaşcă de partid. Ei donau pământ pentru întemeiere de sate, donau vite şi
unelte iar strângerea de dări pentru domn era ceva normal.
Domnul se bucura de cea mai înaltă apreciere, numele lui provenea
din latinescul „dominus”, adică stăpânul recunoscut al ţării, căruia i se
închinau boierii, în calitate de vasali iar în ceremonialul înscăunării un rol
important îi revenea închinării, manifestată prin sărutarea mâinii de către
boieri.
Aşa stând lucrurile, în teritoriile valahe ortodoxia era cu totul
deosebită de cea a altor popoare dependente de Bizanţ. Ea se baza pe o credinţă
puternică în Dumnezeu şi în domn - trimisul acestuia pe pământ – şi în
consecinţă, rolul bisericilor şi al episcopiilor ortodoxe era imens.
Nici o biserică de alt rit sau vreo episcopie străină nu putea să
se impună valahilor iar pretenţiile istoricilor unguri cum că primii domnitori
ai Ţării Româneşti, de pildă Basarab sau fiul său Nicolae Alexandru ar fi
trecut la catolicism este cel puţin hilară. Se ştie bine că acel Negru Vodă din
Câmpulung a luat de soţie o catolică dar a pus-o să-şi facă „closterul” ei,
biserica ei catolică, alături de biserica ortodoxă a domnului.
28) idem 24
29) În Diploma Ioaniţilor din 1247 regatul maghiar le dădea acestora teritorii care s-au dovedit ulterior că nu le stăpânea. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu hrisovul lui Huniade din 1444 care întărea Mânăstirii Tismana teritorii care nu erau ale lui.
30) Scrisorile papale de la 25 octombrie 1234 şi 4
noiembrie 1234, ale papei Grigorie IX
Adică, fiecare şi-a păstrat credinţa, nici Basarab trecând la
catolicism, nici soţia unguroaică la ortodoxism. De tot râsul rămân ca „probe
evidente”, micile înţelegeri ale domnilor valahi cu catolicii, considerate
trecere la catolicism ale primilor noştri domnitori. Ce catolic să fi fost oare
Nicolae Alexandru (1352-1364) dacă el s-a luptat pentru întemeierea primei
Mitropolii a Ţării Româneşti, în anul 1356, pentru că taică-său întărindu-şi
ţara n-avusese timp să se ocupe?
Frânturilor de documente aduse ca probe de diversionişti în teza
lor privind catolicismul valah (sic!), le punem în faţă scrieri de mare
întindere şi precizie. Se poate compara un paragraf mărunt sau o definiţie a
unui cuvânt dintr-o enciclopedie străină, cu lucrarea Dr. Grigor Pop - Istoria
Transilvaniei, Editura "George Bariţiu", 1997, Cluj-Napoca?
Există astăzi la îndemână şi reţeaua Internet, ca o mare
oportunitate de a afla adevărul. Şi nu de oriunde! Există situri ale unor
instituţii de stat aparţinând clerului şi unde lucrează cei mai avizaţi
cercetători dintr-o patriarhie sau mitropolie românească. Ce afirmă ei despre
biserică după marea schismă? În secolele XI-XIV exista o "episcopie a
vlahilor" în sudul Dunării (pe teritorii aparţinătoare azi Bulgariei şi
Iugoslaviei), iar după 1185-1186 a luat naştere o Arhiepiscopie vlaho-bulgară
la Târnovo, în cadrul statului "vlaho-bulgar" de la Târnovo, creat
atunci 31).
Să luăm încă şi un paragraf dintr-o lucrare a Patriarhului Iustin
Moisescu 32) unde se distinge clar că în teritoriile valahe existau biserici
de rit grecesc, adică ale valahilor, cu egumeni latini , adică valahi şi care
erau mult râvnite de Inocenţiu al III-lea. Mai mult, acesta considera că ar fi
bine să se construiască chiar şi episcopate păstorite de acei „latini”: „În
anul 1204 se face cel dintâi pas pentru atragerea românilor la Biserica papală,
prin sârguinţa regelui maghiar Emeric,
care înştiinţează pe Inocenţiu III că "unele biserici ale călugărilor
greci" (adică ortodocşi) din regatul său "se ruinează de tot prin
lipsă de grijă" a episcopilor diecezani şi a dezbinării acelor greci. Ca
atare îi cere "cu stăruinţă...să se înfiinţeze un episcopat din sânul
aceloraşi" (greci), care să fie supus nemijlocit papei, sau să fie aşezaţi
în acele mănăstiri egumeni latini, prin râvna cărora să se poată îndrepta
starea lor. Drept aceea, la 16 aprilie 1204, Inocenţiu III porunceşte
episcopului catolic Simeon de Oradea şi stareţului mănăstirii Beli din eparhia
Vesprim "ca mergând la pomenitele biserici" să cerceteze
"adevărul" şi să vadă "dacă starea acelor mănăstiri poate fi
îndreptată de călugării greci, sau dacă s-ar putea înfiinţa un episcopat în
frunte cu unul din ei, cu învoirea episcopilor diecezani" şi care să fie
supus nemijlocit scaunului papal”.
Autorul se bazează aici pe documente certe33. Cine mai poate pune
la îndoială astfel de documente decât cei care n-au intrat cu anii într-un
muzeu sau bibliotecă?
Să vedem însă ce s-a întâmplat după marea schimbare de forţe ca
urmare a celei de-a patra cruciade: „Peste un an însă, la 3 mai 1205, papa
Inocenţiu III răspunde arhiepiscopului de Calocea, că în urma înştiinţării lui,
s-a aflat că "pe pământul fiilor cneazului Bela se află un oarecare
episcopat pe care, cum nu e supus niciunei mitropolii", vrea să-l aducă la
ascultarea scaunului apostolic, şi să-l aşeze sub jurisdicţia bisericii din
Calocea. Ca atare, papa îi scrie că îi încuviinţează cererea de mai sus,
îndemnându-l însă "să fie cu băgare de seamă ca acel episcopat să nu fie
cumva supus Bisericii din Constantinopol", care "s-a reîntors de
curând la unitatea scaunului apostolic" şi prin urmare nu vrea "s-o
lipsească de dreptul ei 34)
"Din sentimente de neapartenenţă la neamul slav, Ioniţă
trecuse vremelnic de partea Romei dar văzând de ce sunt în stare cruciaţii a
revenit la vechiul său statut. „La 25 octombrie 1234 papa Grigorie IX îndemna
pe prinţul maghiar Bela, ca urmând pilda regilor Ungariei, să-şi ţină
făgăduiala de a clădi şi înzestra cu cele de trebuinţă biserica episcopiei
cumane 35).
31) http://www.patriarhia.ro/ro/structura_bor/istoric_bor_2.html
32) "URMĂRILE SCHISMEI LA ROMÂNI" de Diac. Prof. Gheorghe I. MOISESCU (ulterior PATRIARHUL IUSTIN MOISESCU) site, http://www.impantokratoros.gr/265310DC.ro.aspx
33) Academia R.P.R., Documente, Transilvania, veac. XI, XII şi XIII, p. 28, nr. 45.
34) Dr. Augustin Bunea,
Încercare de Istoria Românilor până la 1382, p. 176-177.
35) Academia R.P.R.,
Documente, Transilvania, veac. XI, XII şi XIII, pp. 274-275, nr.
229
Aici, papa îndemna clerul maghiar la înfiinţarea şi sprijinirea
episcopiilor cumane 36) degeaba. Cum aceştia erau nomazi umblând cu
hergheliile lor prin stepe, numai treaba aia n-o aveau ei! Episcopia cumană a
existat deci mai mult prin acte decât în realitate, cumanii mergând şi ei la
biserică, dacă mergeau, pe unde se nimerea. „De bună seamă că stăruinţele
scaunului papal, pentru această bună chivernisire a treburilor bisericeşti din
episcopia cumanilor, stau în strânsă legătură şi cu ştirile primite atunci la
Roma, că în eparhia de la poalele Carpaţilor se iviseră "nişte
pseudo-episcopi de ritul grecesc", adică ortodocşi şi care pricinuiau mare
sminteală printre credincioşii catolici, cumani, saşi şi unguri, care venind
din Ungaria se aşezaseră şi se amestecaseră printre ei, făcându-se una cu
poporul valahilor. Apoi ei dispreţuiau pe episcopul lor cuman şi toate tainele
le primeau de la acei "episcopi schismatici". Ca să împiedice asemenea
"primejdii sufleteşti" şi pentru ca "valahii...care au rituri şi
obiceiuri deosebite" să nu mai meargă nici ei la aceşti episcopi
ortodocşi, papa Grigorie IX scrie din nou, la 14 noiembrie 1234, prinţului
ungar Bela, arătându-i toate aceste lucruri şi îndemnându-l să-şi ţină
jurământul făcut chiar în acel an, că va sili pe acei "falsos
christianos" din regatul său - e vorba de ortodocşi - să dea ascultare
Bisericii romane, fiindcă nu se cade ca el să îngăduie în crăiia lui pe toţi
aceşti schismatici. Totodată papa Grigorie IX arată prinţului Bela, că a
poruncit episcopului cuman să aşeze peste aceşti valahi un episcop-vicar din
naţia lor, deprins cu obiceiurile şi limba lor, căruia Bela, potrivit
făgăduielii ce dăduse, urma să-i pună la îndemână venituri îndestulătoare din
dijmele ce încasa de la români 37)”.
Toate acestea au fost însă visuri ale papalităţii şi ale regatului
ungar. Curând tăvălugul tătar avea să distrugă aproape complet regatul maghiar.
Trecut prin foc şi sabie, cu satele arse şi cu oaste rămasă de doar 10 000 de
suflete regatul maghiar era în agonie şi dacă tătarii nu s-ar fi molipsit de
ciumă, astăzi aveam în centrul Europei, Tătaria nu Ungaria. Vremurile grele
abătute peste preconizata episcopie a cumanilor prin năvălirea tătarilor au
făcut ca porunca papei să nu poată fi împlinită multă vreme. Timp de aproape un
secol neamul băsărăbeştilor vor avea linişte pentru acei
"pseudo-episcopi", adică vlădici ortodocşi, „care n-au încetat să
împărtăşească Sfintele Taine chiar şi acelor băjenari catolici unguri şi secui,
care, trecuţi dincoace de Carpaţi, se făcuseră una cu locuitorii de aici,
"care se numesc români" 38).
În consecinţă, ortodoxia n-a încetat o clipă în teritoriile valahe
şi cu siguranţă că şi în Valea Tismanei o biserică a voievodatului lui Litovoi
funcţiona, asigurând păstorilor din plaiurile Padeşului, Tismanei şi
Brădicenilor continuitatea vieţii spirituale de aici semnalată de istoricul
Nicolae Densuşianu. Modelul de la Tismana este edificator asupra felului cum
populaţia Carpaţilor Getici a trecut paşnic şi simplu de la vechile practici
păgâne antecreştine la învăţătura Domnului Nostru Iisus Hristos.
36) Se stie că teritoriile din stânga Oltului mai erau numite şi Cumania iar locuitorii valahi cumani deşi cumanii îşi păşteau hergheliile lor doar în zona de câmpie dunăreană şi în stepa ucraineeană.
37) I. Lupaş, A existat în Transilvania episcopie ortodoxă înainte de întemeierea regatului ungar?, în rev. Biserica Ortodoxă Română, an. 52 (1934), pp. 149-153.
38) Diac. Gh. I. Moisescu, op. cit., pp. 23-24
39) Dionisie Fotino – Istoria generală a Daciei
sau a Transilvaniei, Ţărei Muntenesci şi Moldovei, Bucuresci,
1859, reeditare Editura Valahia, 2008, pag.112-113
Istoricii mai vechi, ca Dionisie Fotino, M. Kogălniceanu şi B. P.
Hasdeu sunt unanim de acord că neamul basarabilor s-a divizat în câteva mari
ramuri. După Fotino39, cea mai puternică ramură s-a dovedit a fi aceea din
fruntea valahilor strămutaţi în Moesia sub împăratul Aurelian, care trecând
Dunărea spre judeţul Mehedinţi, au ocupat teritoriul celor din cinci judeţe
dintre munţi, Olt şi Dunăre punând în fruntea lor pe Basarab, care l-au numit
ban adică domn în slavoneşte. Acest teritoriu numit Banat, era condus de ban
care a avut tronul la Turnul lui Severin, apoi moştenitorii l-au mutat la
Strehaia şi în fine, la Craiova unde unul din ei face Banatul Craiovei. Aceşti
banoveţi, adică fii de ban se trag din familia banului care-şi avea
locuinţa la Banoviţa, sat pe malul pârâului Topolniţa, în faţă cu Cerneţiul şi
nu departe de Severin, unde banul îşi avea tronul.
Tot de numele familiei Basarab se leagă şi orăşelul din Moesia,
Bassaroviţ, aflat între Dunăre şi Morava
şi între Ruşava şi Egete sau Fetislamiu.
Demnitatea de ban era foarte veche, la fel cu aceea din Banatul
Timişoarei din Ungaria unde şi acolo se găseau bani şi care, la rândul ei,
însemna tot una cu comitele, cârmuitorul unui comitat german.
Familia Basarabilor trebuie să fi fost şi ea foarte veche,
deoarece, spre deosebire de obiceiurile
din evul mediu, Fotino afirmă că în secolele de după retragerea aureliană banul
„urma în aceeaşi familie după moştenire, afară de cazuri extraordinare, şi era
cel dintâi în grad după domn, având dreptul moştenirii, la nevoie, şi asupra
tronului domniei” 40).
Ori, puterea voievodală ca şi puterea domnească în feudalism, se
transmitea după principiile electivo-ereditare, esenţial fiind ca cel care
moştenea tronul să fie de “os domnesc”, ca să poată fi ban, banoveţ, cneaz sau
voievod peste anumite cnezate. În plus, puterea devenind şi electivă, chiar şi
rude îndepărtate sau fii nelegitimi ai voievodului puteau deveni voievozi. La
începutul acestor mici formaţiuni prestatale, nu mitropolitul făcea ungerea şi
încoronarea ca în cazul domnitorilor de ţară, ci alte înalte feţe bisericeşti
împreună cu boierii care aveau drept de judecată pe moşia lor şi făceau parte
din sfatul conducătorului. În aceste cazuri, după oficierea juridică şi
religioasă actele voievodale erau pre-intitulate IO dar cu semnificaţia ιω=”Noi” (ΙΩ cu majuscule), titlul
venind pe filiera slavă, consemnând împuternicirea cneazului de către un
înalt for local reprezentativ.
În Valahia, regula era o imitare la scară mai mică pentru
conducătorii de grad inferior ai unui imperiu, cum ar fi fost de pildă al
imperiului valaho-bulgar de unde ne vine şi cutuma.
Onciul spune: „Ca urmasi ai Asanestilor, domnii Terii
Românesti, si dupa ei si cei ai Moldovei, voind sa exprime suveranitatea lor,
se numea toti „Ioan”, prescurtat Io, Acest nume domnesc, pus înaintea numelui
personal, este mostenit dela primul loan al imperiului româno-bulgar, numit si
loanita sau Caloioan, care cel întâiu a fost recunoscut de statele europene ca
suveran al Românilor si Bulgarilor, fiind încoronat ca rege de legatul Papei
dupa uniunea bisericeasca cu Roma (1204).
Tot asa si urmasii Asanestilor în Bulgaria se numea loan^ întocmai
ca domnii nostri. In mod analog, si domnii Serbilor se numea Stefan, dupa
întemeietorul statului serbesc^ Stefan Nemania.
Este acelasi us ca la împaratii romani, care si ei se numea toti
Cesar dupa întemeietorul monarchiei. Deasemenea sl institutiunile de origine
byzantina-bulgara ale principatului Terii Românesti, transplatate de aci si în
Moldova, arata legatura cu imperiul româno-bulgar al Asanestilor. Daca statul
ar fi fost întemeiat din regatul ungar, institutiunile lui ar trebui sa arete
urmele originii sale ungurene, care urme însa nu se gasesc.”41)
Pildele, noile rânduieli şi principiile de drept din jurul
voievozilor predecesori lui IO (Ioan(Ioanes-pe filiera bizantină)) Basarab,
văzuţi de istoricii de la sfârşitul sec. XIX şi începutul secolului XX sub un
singur personaj legendar Negru Vodă, sunt edificatoare pentru a clarifica
fenomenul predecesor întemeierii Tării Româneşti. Unii istorici zic că boierii
cei vechi deciseseră că acela va fi demn de a purta numele Basarab, rezervat de
regulă castei conducătoare, doar dacă el va putea întemeia ţară nouă. Dacă nu,
urmaşii lui care vor fi unşi cu titlul IO - trimişi ai lui Dumnezeu pe pământ
cu drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor.
40) Dionisie Fotino – Istoria generală a Daciei
sau a Transilvaniei, Ţărei Muntenesci şi Moldovei, Bucuresci,
1859, reeditare Editura Valahia, 2008, pag. 112
41) Ibidem 21, (Onciul, originile), pag. 38-39
De aici vine confuzia ce s-a făcut mereu în istoriografia
secolului XX, asupra lui Tihomir, tatăl lui IO Basarab, precum că el ar fi fost
Negru Voievod întemeietor de ţară. A fost întradevăr un unificator -
definitivând unirea tuturor valahilor fiul său Basarab - dar asta a fost în anul
1290 nu la începutul secolului când unificatorul Negru Vodă este probabil să
fie fie Ioniţă, fie Borilă, fie Ioan Asan II. Iar inscripţia de pe Biserica din
Câmpulung „ιω” nu însemna numai IO
(Ioan(es)) alesul lui Dumnezeu, ci ιω=”Ioan” titlul cnezial
„chinezial” - cum ziceau Dionisie Fotino şi Mihail Kogălniceanu - al lui Negru
Vodă. Mai precis, acel Negru Vodă dinaintea venirii tătarilor era şi alesul lui
Dumnezeu pe pământ, confirmat cu acest titlu de mitropolit, uns de acesta cu
sfântul mir şi totodată confirmat de toţi boierii prin închinare şi sărutarea
mâinii.
Două întrebări ne vin imediat în minte înainte de o a treia, care
vine implicit, privind clarificarea originii lui Negru Vodă.
Prima, de unde mitropolit ortodox, când mitropolia Ţării Româneşti
se înfiinţează abia în anul 1356, în timpul lui Alexandru, fiul întemeietorului
IO Basarab? Mitropolit ortodox exista. S-a arătat în capitolul anterior că
„după 1185-1186 a luat naştere o Arhiepiscopie vlahobulgară la Târnovo, în
cadrul statului "vlaho-bulgar" de la Târnovo, creat atunci”. In consecinţă,
teza lui Onciul privind identitatea Negru Vodă – Ioniţă Caloianul nu e de
neluat în seamă mai ales că acesta se intitula domn al „Bulgariei şi Valahiei”.
A doua întrebare este dacă Valahia exista ca teritoriu aparte dacă
nu ca stat. Onciul dă şi aici o explicaţie foarte clară:
„Urmasii lui Petru si Asan poarta titlul de «împarati ai
Bulgarilor si Românilor» sau ai "Bulgariei şi Vlachiei"; în
strainatate li se recunoaste titlul de «Regi ai Bulgarilor si Românilor» sau ai
"Bulgariei si Vlachiei". Deasemenea si archiepiscopul de Târnova are
titlul de «Archiepiscop Primat a toata Bulgaria şi Vlachia. Din aceasta
titulatura reiese ca imperiul româno-bulgar al Asanistilor se compunea din doue
teri deosebite dupa nationalitate: Bulgaria si Vlachia, Bulgaria, fiind numita
mai întâiu, se înfatiseaza ca teara principala; ea este Bulgaria dintre Dunare
si Balcan, unde se afla si capitala imperiului, Târnova.
Deci Vlachia imperiului româno-bulgar, vecina cu Ungaria, nu putea
fi decât la nordul Dunarii, adeca Teara Româneasca. Aceasta se confirma si prin
marturia unui calugar frances, trimes în misiune la Tatari în anul 1253.
Vorbind de terile tributare Tatarilor, el numeste între acestea, în ordine dela
meaza-noapte spre meaza-zi, Valachia lui Asan, apoi Bulgaria ; iar când, mai în
urmă, înşiră ţerile în ordine inversă, dela Constanţinopol spre mează-noapte,
el numeşte mai întâiu Bulgaria, apoi Valachia. Valachia lui Asan, după cum
rasultă de aci, fiind situată la meazănoapte de Bulgaria şi vecină cu Ungaria,
ea nu poate fi decât Ţeara Românească, numită şi mai apoi Valachia până în
zilele noastre.”42)
Şi în sfârşit, o ultimă întrebare: cum se împacă istoriografia
noastră cu ipoteza întemeierii Ţării Româneşti de către un bulgar? Hasdeu
întâi, apoi Onciul, dar şi alţi istorici ai secolului XX, membrii ai Academiei
Române, afirmă că neamul asăneştilor era de origine „română” adică vlahă:
„loanita, fratele mai mic al lui Petru si Asan, care le urma în domnie, se
recunoaste chiar el însusi, în corespondenta sa cu Papa Inocentiu III, ca fiind
de „origine romană”. Deci în zadar unii istorici slavi cauta sa reclame pe
Asanesti pentru nationalitatea lor, facându-i Bulgari. Nationalitatea româna a
Asanestilor este în afara de îndoeala”43).
Va să zică, Onciul şi alţi istorici se văitau la începutul
secolului trecut că istoricii bulgari i-au „bulgărit” pe asăneşti. Dar ce să
mai zică ei astăzi dacă ar învia şi ar vedea moda „cumană” declanşată pe
Internet de surferi unguri în care au căzut ca musca-n lapte şi surferi români
mai tinerei, şcoliţi în liceele de astăzi cu istoria făcută praf şi predată în
maghiară sub Băsescu- Voievod? După câţiva ani de considerare a diversiunilor
djuvariste respinse de mine 44), wikipediştii români
stau şi privesc acum năuciţi la harta cu Imperiul Bulgar executată pe Wikipedia
bulgară. Dacă wikipediştii români ar fi pus la bibilografie cartea mea şi nu
a„reputatului” Djuvara, ar fi aflat leacul pentru a contracara pe istoricul
bulgar prin admiterea neamului basarabilor în istorie şi nu a izgonirii lor, a
nerecunoaşterii lui Bezeramban, Lytuon (Litovoi), Seneslav, Bărbat, Tihomir ca
basarabi. Nu prin impunerea unei idei după principiul „cine e mai şef la
wikipedia” se face istorie.
42) Ibidem 21, (Onciul, originile), pag. 29
43) ibidem, pag. 26
44) „Neamul lui Băsărabă”, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2008
Aşa cum spuneam în cartea amintită, e plin acel site de medaliaţi,
mai abitir ca mereşalii lui Stalin sau ai lui Hitler. Istoricul, cel cu
hărţile, printre care una în care nu există decât bulgari prin Balcani, din
Ungaria şi Polonia până hăt departe în Grecia45, nu e un fitecine! Este
profesorul Ian Mladjov de la University of Michigan, SUA şi pentru
contracararea hărţii lui, nu ne trebuie război pe wikipedia ci un mare
simpozion balcanic al istoricilor de elită. Cu tot riscul. E clar că fiecare
istoric din Balcani ar trage spuza peste ţara lui dar în final ceva bun tot ar
ieşi. Barem un consens în privinţa titlurilor recunoscute în evul mediu atât de
Bizanţ cât şi de Roma.
Închinarea la un singur voievod a tuturor banilor, banoveţilor 46), cnezilor stăpâni peste
un cnezat şi a voievozilor stăpâni pe mai multe cnezate este legată de titlul
IO şi aici fiecare istoric a avut interpretarea lui în această privinţă. Mai
accentuată sau chiar ignorată, in funcţie de ţinta la care dorea să ajungă.
Ori. taina aceasta trebuie să fie dezlegată.
Pentru că moda împopoţonării cu titluri mari, cât mai multe şi
peste cât mai întinse teritorii, nu vine doar din evul mediu, e o regulă
universal valabilă. De la regii unguri înşirând stăpânire pe câte opt sau zece
teritorii până la Ceauşeasca, titlurile pompoase au fost o obsesie pentru
fiinţa omenească inclusiv neamul basarabilor. Sesizând aceasta, treptat, după
întemeiere, a fost interzisă de către boierii electivi şi folosirea abuzivă a
numelui Basarab. Să vedem ce ne spune B.P. Hasdeu 47) care observând normele
noi în atribuirea numelui Basarab, nu intuieşte originea fenomenului şi i se
pare curioasă cauza monopolului acestui nume dar o descrie cât se poate de exact:
„O cauză foarte curioasă a concurs a face ca
numărul cel mare
al Basarabilor să fie aşa-zicînd învăluit începînd chiar din secolul XIV. Se pare că era un obicei
ca în fiecare familie din acest neam numai unul din
fraţi sau veri să poarte numele Basarabă, şi încă să-l poarte în locul numelui său de botez. Acest obicei se învederează mai întîi la Basarabii din Haţeg, cari apar în istorie în secolul XIV şi - după cum am văzut mai sus - există acolo pînă astăzi. În secolii XIV şi XV ei stăpîneau, între altele, în însuşire de „chinezi" satul
Rîuşor. Actul din 1398 numeşte trei fraţi: „honestos viros Janustinum et fratres suos
Bassarabe et Custe Knesios de Riuşor", şi mai
jos: „saepedicti Knesi Janustinus, Bassarabe et Custa" (Fejer, Cod. dipl.Hang. X,
8, 447-8); numai fratele al doilea poartă
numele de Basaraba
fără nici o indicaţiune a numelui de botez.
Actul din 1435 constată că chinezii de atunci din Rîuşor, Costa, Standul şi
Volcul popă, au
trădat Ungaria trecând în Moldova, şi transmite
chineziatul
în partea „Nobilium Michaelis et Bazaradac Joannis filiorum quondam Joannis de
dicta Ryusor" (Fejer, XI, 504). Toţi cei menţionaţi,
trei fugiţi şi trei rămaşi, erau din aceeaşi familie chinezială a Basarabilor din Rîuşor, fraţi şi veri; totuşi, numai unul din şease se numeşte
Basaraba şi iarăşi un frate al doilea, al cărui nume de botez ne rămîne
necunoscut. Fără îndoială, avem denaintea noastră un obicei, un obicei pe care
întrucâtva îl putem urmări în aceeaşi epocă şi la Basarabii din Ţară Românească.”
Apoi la pagina 358, Hasdeu spune: „În Ţara Românească urmările acestui fenomen au fost mult mai
însemnate de cum puteau ele să fie în Haţeg. Din dată ce stăpînul ţărei monopoliza numele Basaraba,
boierii din „neamul băsărăbesc" erau siliţi a lua
alte porecle,
din cauza cărora cu timpul li se uite originea şi
putea să se pară că Basarabii cei foarte mulţi de altădată
s-au stins
aproape cu totul. Era şi mai rău cînd veneau la putere
„Drăculeştii": atunci oricine şi-ar fi zis Basaraba era
expus a fi privit ca din ramura cea vrăjmaşă a „Dăneştilor". Astfel s-a întîmplat că în secolul XVII căutai pe adevăraţii Basarabi şi nu-i mai găseai, căci Basarabii - după cum observă foarte bine patriarcul constantinopolitan Dositeiu în
prefaţa la Biblia
din 1688:
„cându era boîari, pentru zavistiia stăpânitorilor celor
tirani să chema cu altu nume".
45) http://sitemaker.umich.edu/mladjov/files/europe1240ref.jpg
46) Fiii de bani cu dreptul de a conduce într-un teritoriu. Spre
exemplu, în primul banat (domnie) al Basarabilor
din vechiul Terra Zeurini, Banatul Craiovei era condus de un moştenitor al lui
Basarab.
47) B.P. Hasdeu – Pierit-au dacii, Editura Dacica
Bucureşti, 2009, pag. 356
O LOVITURĂ DECISIVĂ DATĂ DIVERSIONIŞTILOR INTERNET
Paragraf
inclus aici din viitoarea mea carte „Neamul întemeietor al lui Basarabă”, vol.
Il -
Adevărul iese încet, încet la iveală pentru că s-a mondializat şi
istoria. Am putea aduna aici o listă lungă de relatări ale istoricilor din
lumea largă privitor la casta basarabilor din anticitate şi neamul basarabilor
în evul mediu. A făcut-o cel mai bine B. P. Hasdeu49 dar si Universitatea din Bucureşti
care a scos pe Internet la liber cărţi doveditoare50 la rolul basarabilor în organizarea
teritoriilor româneşti din cele mai vechi timpuri şi până în epoca modernă şi contemporană.
Iată de ce lupta seculară a cărturarilor ungurimii, care s-a dat
şi se mai dă şi astăzi sporadic pe Internet, nu mai reprezintă decât o
reminiscenţă a războaielor din secolele trecute.
În jurul unor teme de istorie pentru care s-au ţesut mereu
discreditări s-a ridicat acum o barieră de netrecut. Ea este construită pe
nişte axe ale poporului român, intangibile pentru alte naţiunile vecine! În
mare, ele sunt:
- întemeierea Ţării Româneşti n-a fost rezultatul acţiunii a
câtorva domnitori Basarabi descendenţi din nu ştiu ce migratori ci a fost un
fenomen de durată;
- teritoriile valahe au fost conduse dintotdeauna mai întâi, în
antichitate, de o castă domnitoare a basarabilor, apoi în feudalism de ramuri
ale unei familii domnitoare a basarabilor, conducătorii diverselor formaţiuni
prestatale fiind aleşi pe criterii dinastice stabilite încă din epoca romană şi
cu nuanţe specifice zonei;
- cheia păstrării identităţii proprii de-a lungul întregii
perioade a migraţiilor şi până la întemeierea unui stat propriu a fost limba romanică
a valahilor contopită benevol cu a slavilor din cauza obiceiurilor foarte
apropiate legate de viaţa ţărănească legată de pământ, slavii nefiind migratori
dispuşi la jaf ca majoritatea nomazilor veniţi din stepele asiatice.
Dacă în timpurile romane ne-am păstrat identitatea prin religia
noastră monoteistă net superioară miriadei de zei ai Romei, în vremea
migraţiilor arma noastră a fost limba şi creştinismul adoptat benevol şi
spontan de întreaga populaţie dintre Tisa şi Nistru, ţara Cârpaţilor, adică
ţară mereu ruptă de alţii şi continuu cârpită de noi până şi în zilele noastre.
Regula era valabilă în toate teritoriile unde exista şi populaţie
valahă. Când papa Grigore al IX-lea îl convinge pe regele Ungariei Bela al IV-lea
să pornească cruciadă asupra lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241) al cărui
teritoriu era „infectat de eretici” şi ajuta „schismaticii” ţarul bulgar scăpă
prin acţiuni diplomatice iar cruciada nu mai fu pusă în practică.
48) http://www.tomoniu.ro/opinii/istorie/basarabi1.htm
49) B.P. Hasdeu – Pierit-au dacii, Editura Dacica
Bucureşti, 2009
50) http://www.unibuc.ro/CLASSICA/
O LOVITURĂ DECISIVĂ DATĂ DIVERSIONIŞTILOR INTERNET
Cine să fi fost acel voievod care pendula diplomatic între două
imperii, la fel cum pendula ţarul bulgar între Bizanţ şi cruciaţi?
Poate o fi fost chiar acel Ban Bezeram predecesor al lui Lytuon
(Litovoi), care-şi întărea cnezatul său, numit de unguri Ţara Lytua şi avea puterea
să-şi încropească o oaste care să ţină piept mongolilor conform cronicii ruse
Voskresenskaia. Chiar şi cronica persanului Ulah al Raşid evidenţiază pe acest
„Bezeramban” din Ţara „Ilaout” neţinând cont de faptul că la valahi titlul se
pune înaintea numelui.
Peştera Gurniei nu a adăpostit doar pe basarabii Litovoi sau pe Sfântul Nicodim ci şi tezaurul
statului
român în timpul celui de-al II-lea război
Deci, nu „Bezeramban” ci „Ban Bezeram”, nu „Saraba Ban” ca „Bathu
Han” ci „Ban Saraba” ca Hasdeu, poate având dreptate chiar şi istoricii sârbi
cu explicaţia lor „Ban”=Domn şi „Sarab”=rege. Da, Basarab chiar era pentru
valahi Domnul Rege! Basarabii erau respectaţi ca nişte regi de îndată ce Lytuon
(Litovoi) fu încurajat de însăşi regii unguri să-şi întărească cnezatul deoarece
putea să le dea o mână de ajutor când la campaniile din sudul Dunării când la
est unde plutea ameninţarea hoardelor tătare.
În orice caz, din lupta contra tătarilor, Lytuon (Litovoi) se
alese cu recunoaşterea definitivă a regilor unguri ce introduseră în Diploma
Cavalerilor Ioaniţi de la 1247, celebra lor frază „afară de teritoriul cnezatului
voievodului Lytuon (Litovoi), pe care îl lăsăm olaţilor aşa cum l-au stăpânit
aceştia şi până acum”.
BISERICĂ LA TISMANA - O NECESITATE A NEAMULUI BASARABILOR
Urmărind
toate aceste coordonate istorice, ne dăm seama acum că locaşul sfânt, - probabil
o biserică din lemn – n-avea cum să nu existe pe Valea Tismanei în timpul
cnezatului lui Litovoi şi constituia poate chiar un bastion al basarabilor.
Dacă
Sfântul Nicodim căuta la Tismana ceva, atunci cu siguranţă căuta şi vechea biserică,
de aici, fie şi doar pentru simplul motiv că organizarea bisericească urma
întotdeauna pe cea politică. Existau banate, cnezate şi voievodate, documentele
spun că existau şi biserici.
Poate
că la Tismana biserica n-a fost distrusă ca „schismatică”, prea era ascuns
locul. Ceea ce este sigur însă, este faptul că locaşul de cult trebuia neapărat
întărit de îndată ce şi voievodatul se întărise. Poate că el nu mai putea face
faţă nevoilor. Scrisorile venite regilor unguri din partea Romei atrăgeau mereu
atenţia că în voivodatele valahe ortodoxia se fortifica. L-ar fi certat papa pe
Bela al IV-lea degeaba (la 14 nov. 1234) că popoarele (populi) numite
vlahi (Walati), „primesc toate tainele bisericeşti” de la
„pseudoepiscopi” de rit grec? Conducătorii acelor „popoare” cu episcopi pe
lângă ei nu erau alţii decât Lytuon (Litovoi), în Terra Litua şi fraţii lui
Seneslav, în stânga Oltului şi Bărbat în zona Jiului şi alte câteva cnezate mai
mici. Care era situaţia lor înainte de a se decide un vast proiect de
construire a unor bastioane ale ortodoxiei de-a lungul Carpaţilor, printre care
Vodiţa şi Tismana erau pintenii păstrării ortodoxiei în Banatul Severinului?
Seneslau,
cârmuia la stânga Oltului iar Bărbat ţinea şi teritorii oltene de lângă Jiu, pe
care ar fi vrut să le extindă, altfel nu se explică de ce şi-ar fi căsătorit
fiica sa Ana, cu Tihomir (1290-1310), cneaz de peste Dunăre din neamul lui Constantin
Tiş (Tih în bulgară) (1257-1277). Cu ajutorul lui Tihomir, care prin istoria
familiei sale domnitoare la sud de Dunăre putea emite pretenţii de „vechi os
domnesc” Bărbat spera la un sprijin din partea puternicilor ţari bulgari pentru
stăpânirea sa asupra tuturor cnezatelor din dreapta Oltului.
Peştera
Gurniei nu a adăpostit doar pe basarabii Litovoi sau pe Sfântul Nicodim ci şi
tezaurul statului român în timpul celui de-al II-lea război mondial. Cine era
Tihomir Tih (Thocomerius în actele latine ale regatului maghiar)? Străbunicul său,
Tihomir, fusese căpitan al armatei bulgare, cunoscut pentru înţelepciunea şi
curajul său din timpul revoltei lui Petru al II-Delian din anul 1040, care s-a răsculat
împotriva stăpânirii bizantine asupra Bulgariei. El se pretinsese neam cu
regele Samuil făcând parte din dinastia Kometopouli51 dar bulgarii printr-o
discuţie publică provocată de Petru II Delian, îl dovediră îl judecară şi
aruncară în el cu pietre ca nefiind de spiţă bulgară ci de neam valah. Era un
atu pentru strănepotul lui din veacul al XIII-lea, Tihomir Tih pentru căsătoria
cu fiica lui Bărbat dându-i astfel legitimitatea de a fi ales mai mare peste
cele cinci judeţe din dreapta Oltului. Era un atu pentru că, în sfârşit, după atâtea
secole de războaie, valahii vedeau revenind în teritoriile valahe un vechi os
domnesc al Basarabilor care mai rămăseseră prin Moesia. Venise vremea ca toţi
basarabii din dreapta şi din stânga Oltului să se închine unui singur domn.
Mai
ales că tatăl său Constantin Tih (Tiş) (1257-1277) dusese şi el mari bătălii cu
ungurii pentru partea de Banat al Severinului de la sud de Dunăre. Pe de altă
parte, Mitso Assen (1256-1263) care stăpânea partea estică a Bulgariei îl
contesta şi el pe Constantin Tih ca făcând parte din dinastia asenilor52) la fel cum fusese contestat şi
străbunicul său în veacul al XI-lea.
Cu toată
lupta sa pentru asigurarea liniştii (Supranumele TIH = Pacificul) în regatul bulgar,
nenumăratele incursiuni ale Hoardei de Aur tătaro-mongole, precum şi prelungite
şi costisitoare războaie, duc la instabilitate economică în regat şi la război
civil. Porcarul Ivailo, devine lider al nemulţumiţilor. Constantin TIH porneşte
cu armata împotriva insurgenţilor dar a fost învins şi ucis în carul său în
anul 1277.53 Constantin Tih (Pacificul) a fost căsătorit cu Irina Laskarina
Asenina. În 1269 s-a căsătorit cu nepoata lui Mihail al VIII Paleologul, Maria Palaiologina
Cantacuzina, cu care are un fiu, Mihail II Asen.
În
1276, Maria Palaiologina Cantacuzina se căsătoreşte cu criminalul soţului ei,
Ivailo (1277-1279). Regina Maria din dinastia Paleulogilor a provocat mari
scandaluri politice şi a iniţiat misiuni în Ierusalim şi Egipt. A tratat cu
tătarii şi cumanii şi a tras sfori printre pretendenţii la tron, dinastia
asăneştilor fiind înlocuită în Bulgaria cu neamul terterilor 54).
Neamul
asăneştilor - după Hasdeu tot o ramură a basarabilor 55) - va continua domniile în teritoriul
nord dunărean, boierii recunoscând pe fiul lui Constantin Tih, Tihomir (TIH – Pacificul
la bulgari, Thocomerius la unguri) (1290-1310) ca „os domnesc”, „din două
părţi” prin căsătoria cu Ana, fiica lui Bărbat, fratele lui Litovoi 56).
Însuşirea
de teritorii prin căsătorii era o modă în evul mediu. De pildă, şi Litovoi îşi întăreşte
poziţia căsătorindu-şi fiica Elena cu Ştefan Miliutin (1282-1321) fiul lui
Ştefan Uroş II. Din încuscrirea cu sârbii, Litovoi se alege cu Tesalia, un nou
teritoriu, practic un loc de refugiu strategic când avea conflicte cu ungurii.
Este perioada celor trei Valahii existente în anul 1265: Marea Valahie, la
stânga Oltului, mica Valahie la dreapta Oltului şi Valahia Tesalia în nordul Greciei.
51) Dinastia Kometopouli: Samuel (997 - 6 octombrie 1014). Gabriel Radomir (1014-1015), Ivan Vladislav (1015-1018), Pressian II (1018), Petru al II-Delian (1040-1041), Petru al III-lea (Constantin Bodin) (1072)
52) Dinastia Asan: Ivan I Asen 1187-1196, Petru IV (Teodor) 1185-1197, Kaloyan (Ioniţă) 1197-1207, Borilă 1207-1218, Ioan Asan II 1218-1241, Koloman I 1241-1246 , Mihail II 1246-1256, Koloman II 1256, Mitso 1256-1257, Constantin Tih (Pacificul) Asen, 1257-1277, Ivailo (1277-1279), Ivan al III-Assen 1279-1280
53) http://bg.wikipedia.org/wiki/Константин_Асен
54) George I Terter (1280-1292), Smilets (1292-1298), Smilets Ivan IV (1298-1300),Theodore Svetoslav Terter (1300-1321), George al II-Terter (1321-1323). Au urmat, Shishman 1323-1396, Shishman Mihail al III (1323-1330) Stefan Ioan (1330), Alexandru Ivan (1331-1371), Shishman (1371-1395, rege al Regatului Turnovo), Ivan Sratsimir (1356-1396, rege al Regatului Vidin)
55) B.P. Hasdeu – Pierit-au dacii, Editura Dacica
Bucureşti, 2009, pag. 355
56) Wichipediştii bulgari, pătrunşi şe ei de sentimente de mândrie patriotică, includ într-o hartă de pe pagina lui Constantin Asen şi Oltenia. Este un fals, Oltenia era a Basarabilor iar Tihomir (Pacificul, Thocomerius)(1290-1310), a dobândit-o ca zestre de la Bărbat. Că boierii valahi l-au găsit şi pe el „os domnesc” din viţă basarabească, este o altă treabă. Poate cea mai importantă din istoria noastră din secolele XIII-XIV.
Realitatea este că voievodatul de la răsărit de Olt devenise
tributar tătarilor pe la 1254 iar Litovoi când porni extinderea voievodatului
peste Olt, trebuia să cucerească accea parte de la tătari. Era clar însă, că el
cucerea aceea parte nu ca ţară dependentă de Ungaria ci ca teritoriu valah
recucerit de el prin forţa armelor. Pretenţia regelui ungur să-i dea lui
tributul pe de-a gata, total nemeritat, era absurdă. Gâlceava se lăsă în 127357
cu uciderea lui Litovoi într-o ambuscadă la Râul Bărbat, întinsă de magistrul
George şi obţinerea de bani de la Bărbat. Peste puţin timp, neavând încotro,
documentul din anul 1288 întocmit cu vinovăţie de magistrul George însuşi,
numeşte pe Bărbat, fratele lui Lython, cu atributul Voevodul Litua. El prelua voivodatul
către 127958 la 1276 gasind în Haţeg pe Petru 59).
Ocupând (pe la 1272) partea de la răsărit de Olt, Litovoi, până
atunci numai voevod al Olteniei, uneşte ambele voevodate într-un singur stat.
Astfel, basarabii din Oltenia Litovoi şi fratele lui Bărbat, devin „primii
întemeietori ai principatului a toată Ţeara Românească” 60) .
Aşadar, consideră Onciul, „aceasta este în monumentele istoriei
noastre, cea dintâiu luptă a Românilor pentru independenţă de Ungaria. Ea se
repetă în urmă adeseori, până ce şi Români şi Unguri trebue să se închine Turcilor61”.
Primul ce repetă lupta este Basarab, la Posada (1330), când după o strălucită
victorie, nu se va mai opri decât în bugeacul Basarabiei.
Datorită acestor lupte întemeietoare, nici Litovoi, nici Basarab
nu se prea îngrijiseră de întărirea vechilor lor biserici. Mai ales cea din
lemn de la Tismana, construită de tatăl lui Litovoi, numit de cronicarul persan
„Bezeramban” adică „Ban Bezeram”. O va face Vladislav Vodă, tânăr ban al
Severinului, fiul marelui Io Basarab, când va ajunge întâiul domn care dă danii
(hrisovul de la 1364) bisericilor sale cele mai importante, bastioane ale
ortodoxiei: Vodiţa şi Tismana.
Litovoi ar fi trebuit să facă el acest lucru dar muri ca un erou
în conflictul cu ungurii din anul 1273. Destinul a făcut deci ca fratele lui, noul
voievod al Ţării Litua, Bărbat, să ia conducerea Micii Valahii până în anul
1290, pentru ca în final să o dea ginerelui său Tihomir. Apoi fiul său Basarab,
recunoscut de toţi boierii ca „os domnesc” luă în stăpânire ambele teritorii
din jurul Oltului înfăptuind un nou teritoriu, numit în cronicile ungureşti Terra
Transalpina iar în cele greceşti Ungro-Vlahia.
Va fi pasul decisiv spre Întemeierea Ţării Româneşti.
57) C-tin C. Giurescu – Istoria românilor, vol I, Editura All,
2003, pag. 288
58) Ibidem 21, (Onciul, originile), nota 77
59) ibidem 57, pag. 289
60) Ibidem 21, (Onciul, originile), pag. 51
61) ibidem
CONCLUZII DE FINAL ALE AUTORULUI LA ACEST VOLUM
L-am căutat nu trei zile ca Sfântul Nicodim ci ani în şir
fotografiind toate columnele calcaroase din jur, dar nu mi-au folosit la
identificare. Până când, într-o seară, recitind a nu ştiu câta oară cartea lui
Ştefan Ieromonahul, mi-au atras atenţia sintagmele amintite mai sus: „a
stătut pre piatră, înaintea peşterii cei mari” şi „cu faţa cătră resărit
şi cu mânile ridicate cătră înălţime”. A doua zi am plecat la mănăstire şi
cu toate că vegetaţia acoperea întregul versant vestic al Eronilor columna se
distingea. Nu suficient de bine dar în luna ianuarie, i-am făcut din nou
fotografii cu pădurea dimprejur lipsită de vegetaţie şi într-o zi cu soare, fără
zăpadă. Imaginile erau concludente!
Să sperăm că românul, aşa cum bine îl cunoaştem cu imaginaţia sa,
nu se va apuca acum să caute în Steiul Daiei după vreo comoară aşa cum au făcut-o
alţii în Steiul Coziei sau în Dealul Tihomirului de la Sohodol. Ar fi păcat de
acel loc sacru! Stârnirea unei furtuni a căutătorilor de comori pe Valea
Tismanei cu siguranţă că ar strica şi cadrul natural şi liniştea acestui loc
sfânt ocrotit cu atâta grijă de conducerea mânăstirii.
Să lăsăm deci cercetătorii avizaţi să întreprindă investigaţii
legale şi conform normelor de mediu.
Cercetările mele inedite privind zona Văii Tismanei trebuie însă continuate,
deoarece zona Tismana, este un punct geografic natural, de mare încărcătură
energetică, despre care s-a scris mereu şi în care s-au petrecut multe
întâmplări de factură istorică şi mai ales de factură religioasă!
Sper să am în acest demers cultural, sprijinul tuturor
instituţiilor de stat implicate.
Anexă. Genealogia familiilor domnitoare din ţările de la sud de Dunăre.
Cuprinsul celor trei volume:
I.Documentele prezentate în anul 2006,
cu ocazia simpozionului de la Tismana "Anul Sfântului Nicodim de la
Tismana" organizat de Mitropolia Olteniei
II. Cartea lui Ştefan Ieromonahul
prefaţată cu comentarii
III. Vechimea locurilor sfinte de la
Tismana cu o incursiune în istoria sec. XIII-XIV
VOLUMUL I
Cuvânt înainte 3
Cap. I. Unde s-a născut Nicodim 5
Cap. II. Viaţa lui Nicodim în Serbia
şi la Athos 13
Cap. III. Şase secole de la
întemeierea bisericii ortodoxe româneşti
Neatârnate 23
Cap. IV. Mânăstiri româneşti
construite de Nicodim 27
Note 34
VOLUMUL II 37
Coperta veche 38
Cuvânt înainte al Fundaţiei Tismana 39
Neconcordanţe de ordin istoric în
cartea lui Ştefan Ieromonahul 43
Prefaţa ediţiei din 1883 46
Predoslovie către cetitori 48
Cap. I. În căutarea locului sfânt 49
Cap. II. Minunile Sfântului Nicodim în
faţa domnitorilor. Ridicarea lui la
Ceruri 62
Cap. III. Ascunderea moaştelor
Sfântului. Dispariţia sicriului 69
ACEST VOLUMUL ESTE
NUMAI LA ACEST VOLUMUL al III-lea
Vechimea locurilor sfinte de la
Tismana 76
CUVÂNT ÎNAINTE
............................................................................................................77
Cap. IV. Vechimea locurilor sfinte de
la Tismana...........................................................79
OCROTIREA CTITORIEI SFÂNTULUI NICODIM
DE LA TISMANA............................79
LOCURILE SFINTE DE LA TISMANA ŞI
CELE DOUĂ ETAPTE ALE GĂSIRII
LOR...81
TEORIA CELUI DE-AL TREILEA
OCHI...........................................................................84
A
DOUA ŢINTĂ A LUI NICODIM: ÎNCHINAREA
NOULUI JERTFELNIC....................86
IDENTIFICAREA SIMBOLULUI SACRU AL
MAMEI.....................................................88
CONTINUITATEA
SPAŢIULUI SACRU DE LA TISMANA ÎN CREŞTINISM................89
Cap. V. Istoria veacurilor dinainte de
înfiinţarea arhimandriei de la Tismana .............90
INCURSIUNE
ÎN CONJUNCTURA ISTORICĂ SUD DUNĂREANĂ...............................90
CONDIŢII
PRIELNICE PENTRU AFIRMAREA NEAMULUI BASARABILOR ŞI
CONSOLIDAREA
BANATELOR, CNEZATELOR ŞI VOIEVODATELOR LOR...........92
ORTODOXIA
DUPĂ MAREA SCHISMĂ..........................................................................94
CUTUME
BASARABEŞTI CARE AU
CONDUS LA ÎNTEMEIERE DE ŢARĂ ..............96
O
LOVITURĂ DECISIVĂ DATĂ DIVERSIONIŞTILOR INTERNET.............................100
TISMANA
ŞI BASARABII ...............................................................................................100
BISERICĂ
LA TISMANA - O NECESITATE
A NEAMULUI BASARABILOR .............101
CONCLUZII DE FINAL ALE AUTORULUI LA
ACEST VOLUM..................................104
Anexă. Genealogia familiilor domnitoare din ţările de la
sud de Dunăre.
............................106
SUMARUL volumului al III-lea
.........................................................................................107
Prof. Nicolae N. Tomoniu
Articol scris pentru revistă.
Conversaţi cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu