Pe urmele lui Coşbuc la Tismana - Capitolul al III-lea

 

Capitolul al III-lea

Pe urmele lui Coşbuc la Tismana

„Sămănătorul”, anul IV, nr. 1, revista tipărită nr.2, feb. 2014

 Emanciparea Tismanei ca staţiune climaterică după anul 1900, prin grija „Societăţei Dorna Tismana”

 INCEPUTUL. După demararea ei, vineri, 2 decembrie 1901, revista „Sămănătorul” nu este condusă prea mult timp de  George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă. Aceştia se retrag, la 29 decembrie 1902. George Coşbuc însă, ataşat de locurile liniştite pentru creaţie de la Tismana, luptă ca acestea să fie amenajate corespunzător prin înfiinţarea, în anul 1908, a Societăţei „Dorna Tismana”.[1]

Coşbuc, împreună cu soţia sa Elena, soră cu George Sfetea care avea vilă pe Valea Tismanei, doreau ca Valea Tismanei să devină un important centru turistic, care să atragă câţi mai mulţi vizitatori, mai ales, scriitori şi artişti. Se dorea ca să fie dezvoltate proiecte benefice: restaurarea de monumente, înfrumuseţări, şi prin acestea, atragerea poporului la un lucru care să-i ajute la înlesnirea traiului.

In acest scop, prin respectul pe care-l avea ca poet, George Coşbuc atrage personalităţi din întregul regat muntean. Erau incluşi deputaţii de Gorj, Dincă Schileru şi Numa Frumuşeanu, înalte feţe bisericeşti din Tismana, Tg. Jiu şi Craiova, profesori universitari, bancheri, librari (George Sfetea) şi publicişti (George Coşbuc) din Bucureşti şi chiar secretarul Adunării Deputaţilor. Pe lângă primarul Tg-Jiului, fostul prefect de T-Severin, membri ai Consiliului Judeţean, mai figurau un controlor şi un sub-insp. Silvic din Craiova, bancherii din Novaci, Bumbeşti şi Tg. Jiu, C. Popescu şi Gh. Petrescu, deţinători de terenuri şi mori de pe Valea Tismanei.

Prin activitatea lor în Societatea „Dorna Tismana”, aceste mari personalităţi ale timpului, au dus la emanciparea satului Tismana şi la dezvoltarea lui prin lotizarea întregii văi ca teren pentru construcţie apoi construirea altor vile turistice pe lângă cea a lui Sfetea: Vilele Petrescu şi Semenescu, Vila Rioşanu – Craiova, Vila Nicu Miloşescu, Vila C. Chiricescu, Restaurantul Rozica (I. D. Popescu), Vila Pr. D. Lungulescu. S-a construit eleşteul, un drum de promenadă numit „Aleea Tainelor”, Fântâna Basarabilor şi Sanatoriul Corpului Didactic, Fântâna Chihaia şi Parcul Dendrologic, Muzeu la mănăstire, bibliotecă şi şcoală nouă în sat. Cu ajutorul Societăţii „Dorna Tismana” s-a obţinut declararea Văii Tismanei, „staţiune climaterică”, din cauza aerului ozonat de pe vale şi Pădurile Cioclovina, aer numai bun pentru bolile de plămâni iar prin plimbări în jur, ameliorarea bolilor de nervi.

Dacă primul război mondial nu a afectat dezvoltarea sistematizării şi construcţia de vile, armata dimpotrivă, legând peste munte Tismana de Petroşani printr-un drum strategic în scopul de a cădea în spatele nemţilor dacă atacau în Valea Jiului, şi-a adus o contribuţie importantă la economia staţiunii prin accesul facil la pădurea de Castani şi viile din Ruşeaţă – Cornetul Pocruii. Abia prin construcţia Căii Ferate Forestiere, în timpul celui de-al doilea război mondial, drumul strategic şi-a pierdut din importanţă. Iată o hartă din anul 1933, când pe drumul strategic încă se mai circula.

  

Harta cu loturile de la șoseaua de lângă Parcul Chihaia. Pe lotul I. D. Popescu era amplasată o cârciumă, devenită interbelic „Restaurantul Rozica”.Un caracter desăvârșit, Pr. D. Lungulescu,  i-a donat, cu semnătură și pecete, comerciantului I. D. Popescu lotul B36 de  lângă cârciumă,„pentru dragostea ce am întâmpinat” și și-a construit o vilă la sud de Ocolul Silvic. Din toamna 1944 în casa angajaților ocolului silvic, a locuit familia Nicolae I. Tomoniu vreo 5 ani.

APOGEUL. După amenajările - pentru promenada turiştilor  - din jurul primelor vile construite, Vila Sfetea (1902), şi Vila Miloşescu (în anii următori), Valea Tismanei ieşise din stadiul de sălbăticie. Nicu Miloşescu construise un nou eleşteu pe platoul pârâului Furnia ce ieşea din peşteră, deviind o parte pâraiele lui ce se răsfirau în voie. El fructifica astfel întregul debit, folosit până aici doar de eleşteul mânăstirii aflat lângă şosea. Construcţia vilelor a amplificat şi activitatea cuptoarelor de var ale lui I. D. Popescu, ceea ce a făcut ca şi el să-şi amenajeze mai târziu, alăturat varniţelor, un mic restaurant numit „La Rozica”.

Inginerul silvic Chihaia amenajează peste râu un frumos  parc dendrologic, gândit ca un centru pentru studiul arborilor rari şi arbuştilor şi celebra fântână ce-i poartă numele: Fântâna Chihaia.

Dar adevăratul apogeu al amenajărilor de pe Valea Tismanei este atins după constituirea Societăţii „Dorna Tismana”, aceasta având un program precis şi coerent pe măsura personalităţilor care constituiau Comitetul Executiv şi membrii fondatori ai ei. După declararea zonei „staţiune climaterică” cuprinzând comuna Tismana, Valea Mânăstirii şi muntele Cioclovina până în vârf, pe o întindere de 10 km, se execută mai multe lucrări.

 „Drumul Tainelor, cărare împietruită prin luncă”. Pe atunci, „lunca” văii se considera zona de peste drum de Ocolul Silvic, de la moara şi fierăstrăul mânăstirii până la părâul Furnia şi Vila C. Chiricescu. In final, s-a considerat că un drum pavat ar strica ambientul parcului şi s-a lăsat doar cu pietriş bătut. În schimb, s-au adus specii rare de floră pentru parcul Chihaia: brazi, pin negru de Herculane, arbori de tis şi păducel negru, iederă albă, vie nobilă de mediterana, agriş, specii exotice de trandafiri bengalezi, arborele vieţii (China), specii autohtone rare de soc alb, măceş, prun dulce, tei argintiu, plop negru şi multe altele. Preşedintele societăţii G. O. Gârbea, profesor la Bucureşti a înscris parcul printre parcurile naturale recunoscute de faculăţile de biologie şi geografie din Paris. La inaugurare membrii fondatori au invitat pe ambasadorul Franţei la Bucureşti, Ramiro Ortiz, prieten bun cu George Coşbuc. Putem astfel aprecia că acest lucru se întâmpla prin anul 1915 când R. Ortiz are lungi discuţii privind traducea de către  George Coşbuc a „Divinei Comedii” a lui Dante.

 „Crucea Sf. Treimi” numită şi Crucea D-lui Gârbea”, aflată deasupra peşterii Sf. Nicodim, pe stânca Stârmina.

 „Fântâna Basarabilor”, aflată la dreapta urcuşului la mănăstire, pe valea numită de armată, pe când construia drumul strategic, Valea Şeasa, amenajare a unui izvor provenit din pârâul subteran Gurnia ce iese din Peştera Mânăstirii.

Construcţia de poduri durabile, din ciment, peste râul Tismana şi Dorna (numele râului Tismana, începând de la mănăstire spre amonte, denumire ce înseamnă „apă învolvurată”) fiecărui pod dându-i-se numele unei personalităţi istorice:

 „Podul Mircea Basarab”, în amintirea lui Mircea cel Bătrân, tatăl lui Dan I Vodă, ctitorul mânăstirii din zid Tismana. Utilizabil şi astăzi, pod ce trece peste pârâul Furnia.

„Podul lui Ioan Corvin Mateiu Basarab” , în numele lui Ioan Corvin de Hunedoara fără a se şti la vremea aceea că diploma acestuia dată în anul 1444 era un fals făcut chiar de călugării Mânăstirii Tismana, a se vedea cap. I. Existent şi azi alături de podul cel nou de lângă parcarea de la mănăstire aparţinând DN 67D. Vezi imaginea.

 „Podul lui Tudor Vladimirescu”, în numele slugerului Tudor Vladimirescu care se adăpostea în schiturile Cioclovina trecând pe acest pod. Astăzi acesta nu mai există râul fiind deviat odată cu construcţia Hotel Tismana de către ACH Tismana. Era in curba dinainte de a trece pe noul pod, la  200 m în aval de acesta.

Alte lucrări ce astăzi cu greu se mai pot identifica:

„Chioşcul Ursului”, pe Frasinu (neidentificat), „Nicodim” la Scăunelu (neidentificat, presupus la stânga pârâului Furnia, platoul numit „Mormântul Sf. Anton”), „Dan Vodă”, dâmbul Turturele (neidentificat), „Radu Vodă”, la Icoană (neidentificat), iar pe Vârful Cioclovina, la circa 3 km de mânăstire, restaurări la „Schitul Sf. Ilie” (cel din vârf), „Turnu Vânturilor” şi „Casa Vânătorilor” (Posibil aşa zisul Schit din Teiuş).

Lucrările executate de în comuna Tismana. Grija Comitetului Executiv al Societăţei „Dorna Tismana” pentru dezvoltarea staţiunii climaterice s-a răsfrânt şi asupra satului. S-a construit în nordul satului, pe poiana  de vizavi de moara mânăstirii, o clădire prin ajutoare, cu 12 „ospătare”, destinată vara pentru săteni şi vizitatori, iar iarna, ca azil pentru copiii de şcoală ai cătunelor.

S-au mai construit, neidentificate azi, „o grădină sistematică de zarzavatu”, două cuptoare de pâine, o şcoală de meserii „pentru cioplirea pietrei de construcţiune şi pavagiu”.

DECĂDEREA. După declanşarea celui de-al doilea război mondial toată Valea Tismanei a fost ocupată de armată. Citez din articolul meu, „Tezaurul ascuns de la Tismana”:[2]

"Atitudinea sătenilor se  datora  şi măsurilor excepţionale care insuflau o oarecare teamă în sat. Femeile mergeau la slujbă la mănăstire numai cu bilet de voie eliberat de comenduirea garnizoanei. Armata legitima şi întregul personal al Întreprinderii Forestiere CFF Apa Neagră care urca cu trenul forestier la pădure. De la mecanicul de locomotivă până la tăietorii, ţapinarii şi funiculariştii care asigurau încărcăturile cu masă lemnoasă toţi erau obligaţi să se legitimeze la punctele de trecere. Muncitorii şi pădurarii ocolului silvic erau şi ei verificaţi de acte zilnic la cererea patrulelor mobile care acţionau prin păduri. De remarcat că şi puternica mişcare de rezistenţă - organizată în mănăstire de părintele Iscru, în biserici de părintele Marcău şi în şcoli de către dascăli precum Ioan Neferescu şi Dumitru Constantinescu - insuflase locuitorilor speranţa că ocupantul rus e vremelnic şi că timpurile antebelice se vor întoarce. Tuturor li se spunea să aibă răbdare pentru că americanii vor reveni „scoţând ruşii din ţară”. Arestarea celor din rezistenţă, contrar aşteptărilor, a contribuit şi mai mult la păstrarea secretului despre „Operaţiunea Tismana” în rândul întregii populaţii."

Şi încă două texte edificatoare privind „Operaţiunea Tismana”:

"Tezaurul României ascuns la Tismana, din anul 1944 şi până în anul 1947, nu a fost luat cu japca şi nici n-a ajuns vreodată la Moscova. El a stat bine mersi trei ani în Peştera Mânăstirii fără să fi fost îmbarcat vreodată în „garnituri întregi de tren către Moscova” aşa cum scriau ziarele. Este chiar de-a dreptul hilară insistenţa ziarelor pe această temă. Este adevărat că întreaga cantitate de aur a BNR din anul 1944, cântărea nu mai puţin de 244,9 tone dar datorită densităţii aurului, Tezaurul de la Tismana ar fi încăput într-un volum de doar 12, 675 m³ iar în casete din lemn de esenţă tare într-un volum de circa 42 de m³. Practic, din punct de vedere al volumului ocupat, întregul tezaur era uşor de ascuns într-o grotă lungă de şapte metri, largă de trei metri şi înaltă de doi metri. Vom vedea că ideea depozitării aurului BNR într-o peşteră a fost, pe cât de simplă, pe atât de eficace. 

Operaţiunea Tismana, de ascundere a tezaurului României spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a făcut obiectul  Dosarului nr.20 al Direcţiei Administrative aflat în arhiva Băncii Naţionale a României. Prin operaţiune s-a evitat repetarea greşelii de a se transporta tezaurul într-o ţară străină aşa cum a fost transportat în Rusia în anul 1917, cu toate că după ocuparea oraşul Cernăuţi de către trupele sovietice, la 27 martie 1944 guvernatorul BNR prin scrisoarea nr. 318056 susţinea trimiterea tezaurului în străinătate.

Guvernul român însă, presat de pericolul real al unei invazii sovietice, pregăteşte ascunderea tezaurului la Tismana având în vedere că în 1942 avusese loc aici un incendiu. Sub pretextul „reparaţiilor” se puteau începe lucrările de amenajare şi depozitare a tezaurului. Soluţia finală a fost însă amenajarea unei grote în Peştera Mânăstirii, la confluenţa dintre stratul calcaros si rocile granitice prin care se prelingea pârâul subteran al Gurniei. Rocile granitice de la Tismana conţinând platină erau însă extrem de dure în porţiunea mijlocie a peşterii. De aceea, s-a preferat amenajarea grotei în ultimul strat calcaros care, evident, se putea sparge mai uşor. La începutul lunii iunie 1944, din dispoziţia Consiliului de Administraţie al BNR, “Planul de lucru pentru refacerea mănăstirii Tismana” era gata. Era întocmit de arhitect R. Dudescu şi supervizat de inspectorul general Zănescu." 

Tezaurul a stat ascuns până la plecarea regelui Mihai din ţară şi a revenit Băncii Naţionale Române fără amestec rusesc. Dar cu România sub talpa trupelor ruseşti rămase pentru despăgubiri de război, ruşii puteau folosi tezaurul prin alte modalităţi şi cu largul concurs al autorităţilor româneşti din capitală. Iată alt fragment:

„Dacă-mi aduc aminte bine, povesteşte Mişu Slivilescu, eu începând ucenicia la Atelierele CFF Tismana în anul 1946, restricţiile privind intrarea cu legitimaţie în Valea Tismanei au mai durat încă vreo doi-trei ani până când tezaurul a fost dus la Bucureşti. Nu l-au luat ruşii, a fost dus la Bucureşti de Armata Română nu de cea sovietică. Pentru că vreo câţiva, fiind lăsaţi la vatră, s-au însurat la Tismana, nu s-au mai dus în satul lor. Ruşii au venit cu armată peste câţiva ani dar ca să muncească, se înfiinţaseră Sovrom-urile, trebuiau să-şi ia despăgubirile de război din pădurile noastre. Daca ne-ar fi luat aurul, cum se spune, ar mai fi dormit ei claie peste grămadă în garajele de la Vila Sfetea, nespălaţi cu săptămânile? Erau vai de capul lor faţă de Armata Română!”

Tezaurul de la Tismana n-a fost luat ca pradă de război. Cu toate acestea, aurul a fost folosit pentru a susţine economic activităţile de recuperare a datoriilor României faţă de Uniunea Sovietică.  Prin Tratatele de pace de la Paris, din 1947, România a fost obligată să susţină financiar Sovrom-urile, care au funcţionat până în 1956. Au fost dizolvate când banii se terminaseră. Dacă în 1944 BNR deţinea 244,9 tone de aur, în anul 1953 cantitatea se redusese doar la 53,3 tone."[3]

Din cauza ultimei conflagraţii mondiale Tismana şi-a pierdut statutul său de staţiune climaterică ieşind de facto, fără nici un decret oficial din rândurile oraşelor turistice şi devenind o simplă reşedinţă de comună.

Datorită schimbării de regim comunist, unde totul era la cheremul autorităţilor şi nimic nu mai trebuia să rămână proprietate privată, Tismana a decăzut dramatic.

Nu se ştie dacă distrugerile de la Ocolul Sivic, parcul de la Fântâna Chihaia şi „Drumul Tainelor” au fost făcute din ordinul deţinuţilor politici Gheorghe Gheorghiu Dej, Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu şi alţi capi comunişti care lucraseră aici fiind aduşi la muncă forţată   din lagărul de la Târgu-Jiu. Dar noile autorităţi comuniste au făcut totul, cu mare râvnă, ca să-i răzbune. Până şi frumoşii trandafiri bengalezi au fost smulşi cu ură din pământ şi aruncaţi în râu. Această atitudine de dărâmare a tot ceea ce era „burghez” a continuat în toată perioada comunistă. Istoria şi patrimoniul cultural al localităţii nu mai conta, comunismul culminând cu „construcţia societăţii socialiste multilateral dezvoltate”.

„Aleea Tainelor” a fost distrusă, mai întâi prin amenajarea unui lac de apă pentru alimentarea locomotivelor CFF Tismana, care urcau la munte, apoi la nordul ei s-a amplasat staţia de betoane a şantierului Sistemului Hidroenergetic Cerna-Motru-Tismana. Celebra fântână Chihaia, unde se adunau celebrităţi ale vremii, a fost distrusă de Sfatul Popular (primăria).  S-a măcelărit cu plăcere „opera boierilor” şi s-a captat izvorul pentru a alimenta „Partizana”, vechea denumire a actualei „Arta Casnică”, precum şi satul. Din fericire  o parte din frumoasele ornamentaţii de sigă care străjuiau fântâna Chiaia au fost transportate în faţa sediului cooperativei „Arta Casnică”.  Cu ele s-a amenajat aici o fântână „arteziană”. A fost singura tentativă de conservare a operei de artă, datorată cooperativei. Partea centrală frumos ornată în dale de piatră a Fântânii Chihaia s-a „pulverizat” pe la casele constructorilor, a lucrătorilor care nu-şi dădeau seama de valoarea ei.

În „mânie proletară” au fost împărţite şi bunurile naţionalizate de la Vila Sfetea. De exemplu, se putea cumpăra, cu cinci lei, de la Sfatul Popular, denumirea comunistă a primăriei, o pendulă. Nici din amenajările făcute de regii României n-a mai rămas nimic.  Frumoase felinare ornate, amplasate pe stâlpi de fier artistic turnaţi şi la distanţe egale,  erau aprinse noaptea pe valea Tismanei. Le aprindea bunicul lui Mihăiţă Popescu care primise loc de casă aici şi care era plătit special pentru îngrijirea şoselei de pe Valea Tismanei. Când acesta nu a mai putut, deschisese aici un restaurant numit „La Rozica”, i-a luat locul Nicolae Miholcea zis şi Nicolae „a `lu regele”. Deşi comuniştii îl expulzaseră pe rege, el a continuat să le îngrijească. Cât a mai trăit el au trăit şi felinarele.  Apoi au avut soarta fântânii Chihaia. Poiana „Bâlciului Sântămăriei” aflată vizavi şi la nord de mănăstire a fost şi ea sacrificată iniţial pentru o „Vilă PCR”. Bâlciul Sfintei Maria Mare a fost mutat în sat. Din fericire, PCR-ul a primit şi el blestemul dacilor, în 1989.[4]

2014. Stand de cărți ”Semănătorul” și reviste ”Sămănătorul” la Vila Ursu, fostă Vila Sfetea, cu ocazia „Festivalului răciturilor” care se organizează pe terasa vilei de către rețeaua de pensiuni ANTREC Gorj.

Din albumul „România în chipuri și vederi”, Cultura Națională, București, 1926

Grija faţă de culte sub regimul comunist s-a transformat în grija imobilelor ca obiecte de patrimoniu, ele erau valoroase doar ca monumente de arhitectură, icoanele, moaştele şi alte „obiecte de inventar” reprezentau simple piese de muzeu iar chiliile călugărilor au fost amenajate în celule pentru deţinuţii politici, mare parte din ei intelectuali de mare clasă. Probabil că atunci a fost dată jos de pe stânca Stârminei şi „Crucea D-lui Gârbea”. Chinovia de călugări din mănăstire a fost desfiinţată şi aduse măicuţe de prin toată ţara pentru întreţinere administrativă.

Bastion al rezistenţei anticomuniste prin egumenii, preoţii şi călugării ei, mănăstirea a suferit nu numai pierderi mari din punct de vedere a organizării monahale dar şi ca amenajare. Captarea pârâului de peşteră Gurnia, pentru alimentarea Văii Tismanei cu apă potabilă a fost cea mai mare catastrofă. De bună seamă că pentru dezvoltarea energetică a ţării era mai importantă organizarea de şantier apoi lucrul din plin al muncitorilor cazaţi în Colonia muncitorească „George Coşbuc”, dotată centru de calcul, cu cantină, club, punct sanitar şi magazin universal. Dar distrugerea sursei de apă a celebrei cascade a mânăstirii, cea care-i făcea o faimă extraodinară tuturor, de la pictori şi fotografi, până la simplul vizitator ce dorea „o poză lângă cascadă”  a fost cea mai mare pierdere a Văii Tismanei.

Pârâiaşul foarte mic lăsat să cadă pe imensul bloc de sigă a făcut ca vegetaţia să crească prin locurile seci, cascada devenind un imens bloc de bălării şi mărăcini. Multă vreme s-a minţit că tunelul subteran dintre hidrocentralele Tismana amonte şi Tismana aval a făcut ca debitul Gurniei să sece. Cu toate acestea, azi lucrurile sunt evidente: în realitate, Pârâul Gurnia a fost deviat prin spatele mânăstirii, un nou şi imens bloc de sigă creându-se pe lângă Paraclis  şi presând fragilul platou de tuf calcaros pe care s-a construit mânăstirea.

 19 mart. 2011 - Cascada prin spatele mânăstirii

---

[1] Societatea  „Dorna Tismana” - care nu mai activa din timpul războiului - a fost repusă de urgenţă în activitate ca Asociaţia „Dorna Tismana” la 1 decembrie 2011, ca urmare a suspendării unilaterale - de către ARP - Asociaţia Română pentru Patrimoniu, Bucureşti - a activităţii site-urilor www.semanatorul.ro şi www.editura-online.ro. Fundaţia Tismana, prin fondatorul ei Nicolae N. Tomoniu, convenise, în anul 2007, împreună cu Artur Silvestri, preşedintele ARP, să dezvolte împreună aceste site-uri. Artur Silvestri se angaja să plătească găzduirea paginilor Internet iar d-l Tomoniu să participe ca webmaster, creator şi editor al site-urilor, având interes în promovarea brandului „Sămănătorul”, creat la Vila Sfetea de la Tismana de către George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă şi George Sfetea. Apoi, în anul 1908, George Sfetea, ajutat de cumnatul său G. Coşbuc, înfiinţează şi Societatea "Dorna Tismana".

[2] http://www.tomoniu.ro/opinii/cultura/operatiunea-tismana.htm

[3] Ibidem 12

[4] http://tomoniu.sapte.ro/ntomoniu/tismana/getodacii/index.htm capitolul TAINE

Pe urmele lui Coşbuc la Tismana - Capitolul al II-lea

 

Capitolul al II-lea

Pe urmele lui Coşbuc la Tismana

 

 CURENTE ŞI REVISTE LITERARE APĂRUTE ÎN JURUL ANULUI 1900

 

Curentului literar ce se va numi mai târziu sămănătorism, îşi are rădăcinile cu mult mai înainte de a veni  Alexandru Vlahuţă la Tismana. Acesta întemeiază la 28 noiembrie 1893 revista Viaţa împreună cu dr. Alecu Urechia  şi alţi colaboratori. Aici se observă cel mai pregnant acea atmosferă literar-culturală  devenită mai târziu specifică sămănătorismului. Articolul programatic „Două vorbe” începe furtunos şi vai! parc-ar vorbi de haosul de azi din România : „Trăim într-o epocă de zbucium şi de enervare gererală” … „În revistele lor, în conferinţele pe care le ţin la Ateneu, în conversaţiile intime, maeştrii noştri se sfâşie unii pe alţii cu o patimă cere pe ei îi micşoreazp şi îi orbeşte, iar pe noi, tineri, deprinşi să-i admirăm şi să-i vedem mari şi senini, ne umple de melancolie; ura lor răneşte pietatea noastră. Nimic nu se mai respectă”.

Vlahuţă nu se sfiieşte şi  dă şi exemple: o revistă tratează pe Hasdeu ca „biet bătrân”, acesta scrie despre Maiorescu că n-a ştiut să producă decât ciraci. Vlahuţă conchide: „Ne-am gândit, când ne-am hotărât, câţiva inşi ca să fundăm în această revistă: să urmărim îndeaproape mersul cultural, manifestarea spiritului românesc, în ştiinţă, în artă, în reforme, în tot ce poate da un caracter mai deosebit forţei şi activităţii noastre naţionale şi să ţinem la curent pe cititori, .să supunem judecăţii lor partea de seriozitate şi partea de ridicol care se desface şi rămâne din gălăgia şi-n vălmăşagul vieţii.”1  

 Imprimând la început, cu tinerii ardeleni pe care-i cooptase la revistă, un caracter presămănătorist, treptat îmbină toate motivele tipice sămănătorismului: opoziţia sat-oraş, tema dezrădăcinării, idilizarea vieţii rurale, romantica haiducească, preocupare pentru trecut, revista Viaţa impunându-se astfel contemporanilor. Este remarcat talentul lui Şt. O. Iosif iar în articolul „Procesul Lazu-Coşbuc”, A. Vlahuţă ia apărarea lui George Coşbuc împotriva insinuării că Baladele şi idilele nu sunt originale. Dar când acesta motivează că era în străinătate când un prieten i-a scos volumul in care erau şi nişte traduceri pe care n-avea de gând să le publice, Vlahuţă revine asupra problemei dojenindu-l într-un nou articol „Iar Coşbuc”. Astfel, prin programul, convingerile şi atitudinea lui corectă faţă de colaboratori, cititori şi prieteni, Vlahuţă intră în atenţia lui Spiru Haret.

 

La puţin mai mult de un an, 1 ianuarie 1894, de la apariţia Vieţii  lui Vlahuţă  o clonă subtilă se naşte sub redacţia iluştrilor condeieri Slavici, Coşbuc şi Cargiale: Vatra. Având ca subtitlu „foaie ilustrată pentru familie”, în articolul program semnat de toţi cei trei directori, se recunoaşte totuşi pana lui Coşbuc: „Nu o dată, reamintindu-ne trecutul, o adâncă înduioşare ne cuprinde, când ne dăm seama cât de mult ne-am îndepărtat noi de părinţii noştri, cum ne-am îndepărtat de obiceiurile lor, dintre care multe atât de bune şi de frumoase. S-a rupt oarecum firul vieţii noastre naţionale, şi noi nu mai sîntem parcă urmaţii părinţilor noştri, nu continuatorii lucrării lor. Şi lepădându-ne de obiceiurile vechi, n-am luat altele, ci am rămas o societate în mare parte dezbrăcată de obiceiuri, bine stabilite, adică demoralizată… Trebuie să ne întoarcem, pe cât întoarcerea mai e cu putinţă, la vatra noastră strămoşească, la obârşia culturală a noastră.”

Dar Vatra va apare doar până în anul 1898. De ce? Programul, care dorea să ofere lecturi agreabile unui public eterogen nu a prea fost respectat. Între timp Gazeta săteanului, publicaţie întemeiată în 1884 la Râmnicu-Sărat de C. Datculescu, cu subtitul „Revistă ilustrată enciclopedică” dar având în sumar sfaturi agrotehnice şi agronomice atrăgea atenţia redactorilor Vetrei. Ceea ce impresiona era tirajul de 8000 exemplare, fabulos la vremea aceea pentru o revistă ilustrată. Spiru Haret devenit ministru Cultelor şi Instrucţiunii Publice la 31.03.1897 luă în vizor revista pentru campania sa de culturalizare a satului şi fu rândul lui Vlahuţă împreună cu „Conu’ Iancu” să se înfrupte din fondurile de propagandă ale ministerului. Pe de altă parte Coşbuc, ţinând şedinţele lui cu ţăranii la Sanatoriul Corpului Didactic de la mânăstirea Tismana era şi el remunerat dar părea parcă mai eficient. Strănepoţii înv. Dumitru Popescu,  dna Anca şi dr. Gh. Popescu, afirmă că înv. Dumitru Gh. Popescu scria poezii şi articole în Albina iar Coşbuc era acela care încuraja astfel de iniţiative. În fond,  dacă facem o trecere în revistă a informaţiilor pe care le avem de la localnici, Coşbuc şi inv. D. Popescu nu numai că este evident că se cunoşteau, găsindu-i pe amândoi în fotografia din anul 1901. Dumitru Popescu era rudă cu Ioane (Mişu) Popescu, căsătorit cu Zaga (aşa îi ştiu prenumele localnicii) nepoata Dragăi căsătorită cu librarul George Sfetea. În anul 1985 George Sfetea se căsătoreşte la Craiova cu Elena Sfetea, sora librarului. Popa Matei Popescu ctitorul bisericii din Prundul Tismanei, cel care stă în fotografie alături de Coşbuc era şi el neam cu acesta! De ce n-ar fi avut atunci succes poetul dacă era înconjurat de atâtea rude şi oameni de vază cum era de exemplu vestitul deputat de Gorj Dincă Schileru?2  

Albina a fost creaţia lui Spiru Haret. În lunile aprilie şi mai 1897, adună chiar la el acasă o pleiadă de scriitori pentru a da răspuns la întrebarea: cum se poate înfiinţa o revistă de popularizare, care, prin conţinut şi cost, să poată fi la îndemâna populaţiunii de la sate. La 15 august 1897, comitetul hotărăşte ca numele acesti reviste să fie Albina şi să se trimită în ţară şi străinătate 20000 de liste de abonament la învăţătorii, preoţii şi ţăranii care ştiu carte dar şi orăşenilor mai ales cei care au o meserie. In apelul ce începea cu „Onorat domn” se spunea printre altele: „Facem un apel călduros la toţi cei care cugetă şi simt ca noi de a face propagandă la această revistă prin răspândirea ei până în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, ca astfel să ajungem cu timpul a o răspândi pretutindeni unde se grăieşte româneşte”

Alexandru Vlahuţă avea însă gânduri şi mai mari. Luând modelul apelului din Albina în luna martie 1898 el publică o scrisoare Către învăţători în care anunţa că din însărcinarea lui Spiru Haret, pregăteşte o Geografie pitorească a României şi solicită informaţii de orice natură din regiunile unde învăţătorii predau la clasă pentru că are de gând să facă un mare periplu prin ţară pentru a vedea totul la faţa locului. Colaborările din păcate încetează pentru că în 30 martie anul următor, Spiru Haret este înlocuit din funcţia de ministru cu dr. Constantin I. Istrati datorită schimbării guvernului lui Dimitrie Sturza cu guvernul George Cantacuzino.

Dar Vlahuţă porneşte în misiunea geografiei sale pitoreşti (Adunând mai târziu totul în vestita sa lucrare România pitorească) ajungând în sfârşit şi la Tismana unde este întâmpinat cu braţele deschise de George Coşbuc împreună cu toate rudele şi prietenii lui. În prima linie a rudelor, cumnatul poetului, librarul George Sfetea şi dintre prieteni, viitorul socru ce-l pregătea pentru fiul lui, Alexandru, vestitul tipograf Nicu D. Miloşescu.

Anul 1901 fusese de bun augur pentru ei. Veşnicul lor susţinător, Spiru Haret, fu pus din nou ministru la mijlocul lui februarie. Iar în vară, la vila Sfetea, Semănătorul se năştea3 .

Dar până la apariţia acesteia vineri, 2 dec. 1901, un alt eveniment literar se petrecu. I. N. Constantinescu Stans, căruia – ca director şi proprietar - îi murise - taman în luna mai - revista Floare albastră scoase la Bucureşti la 7 octombrie 1901 Curierul literar. In fapt, el era director doar cu numele, direcţia efectivă şi îndrumarea o are Ilarie Chendi care semna rubrica Dări de seamă cu numele… Badea Gheorghe. Coşbuc gustă gluma şi colaboră la revistă o lună până când la 4 noiembrie Curierul literar îşi dădu printr-un anunţ: „Suntem autorizaţi să vestim publicului că doi fruntaşi ai literaturii noastre – d. d. A. Vlahuţă şi G. Coşbuc – simţind nevoia unei grupări puternice în haosul atâtor agitaţiuni bolnave, străine aspiraţiunilor neamului românesc, au luat nobila hotărâre de a înfiinţa, sub conducerea şi prin activitatea lor, o nouă revistă săptămânală, în jurul căreia nădăjduim că se vor aduna de sine toate elementele rodnice, doritoare de muncă ale generaţiei tinere. Noi, cei de la Curierul literar, în faţa acestui eveniment – vestitor al unei faze de reculegere şi de însufleţire în mişcarea noastră culturală – ne simţim datori să alergăm cei dintâi la chemarea celor doi aleşi. În vederea acestei contopiri, Curierul literar, încetează de a mai apărea.”

„Bietul Stans” spunea Nicolae Iorga cel ce va deveni directorul revistei Semănătorul mai târziu, „innegurat de fantoma nebuniei” murea uitat, în 1905. Şt. O Iosif vărsa o lacrimă îndurereată: „Te-ai stins şi tu, tovarăş drag de-alt’dată,/ Şi-am tresărit la vestea morţii tale./ Oftând, pe urmă mi-am văzut de cale/ spre culmea veşnic tot mai depărtată.”  

Revista Semănătorul şi directorii ei erau cât pe-aici să aibă soarta lui Stans. Articolele programatice nu difereau prea mult de cele ale altor reviste4  şi revista stagna. Vlahuţă şi Coşbuc vrând să dea bir cu fugiţii anunţară la sfârşitul nr. 26/27 mai 1902 că datorită venirii vacanţei redacţia îşi anunţă întreruperea apariţiei până în toamnă. Va apare cu nr. 27/29 sept. 1902, cu numele schimbat, Sămănătorul  (pentru o vocală barbară în plus, ironiza Arghezi) cu o copertă de Nicolae Grigorescu prost reprodusă. Virgil Cioflec către Şt. O Iosif: „N-am avut vreme cu răgaz până astăzi să-ţi scriu mai pe larg ce prefacere s-a produs în redacţia Sămănătorului.  Lucru e simplu de altfel: Vlahuţă şi Coşbuc rămân directori pe copertă, revista însă intră în proprietatea noastră şi e de fapt redactată de noi” 

Poetul George Coşbuc era prea legat de Tismana şi de cercul lui de prieteni de acolo. Oraşul era un chin pentru el faţă de minunata linişte a chioşcului său de pe marginea Dornei (denumirea de atunci a râului Tismana de la mănăstire în amonte)

Va petrece toate vacanţele la Tismana până la începerea războiului, cu o bogată activitate civică.

 1 Presa literară românească – Editura pentru literatură, vol I, 1968

 2 Deşi li se atribuie altora, Sârba lui Dincă şi Sârba lui Murgu sunt creaţia lăutarului Murgu de la Tismana: „Aolică, neică Dincă,/ Geaba ai casă de sticlă,/ Şi n-ai nici o ibovnică./ Că eu stau într-un bordei,/ Şi-am amante două, trei,/Şi mai multe dacă vrei, Nu mă costă nici doi lei…”

 3 Deşi cu mai puţine surse documentare articolul „Semănătorul – O revistă gândită la Tismana” a apărut la pag. 34 în ediţia specială  a revistei online Sămănătorul, an. I, nr. 5 sp. Sept. 2011 unde se regăsesc toate articolele programatice atât ale revistei vechi cât şi ale celei renăscute după un secol de Artur Slivestri.

 4 Online Sămănătorul, an. I, nr. 5 sp. Sept. 2011 .