Capitolul I - Pe urmele lui Coşbuc la Tismana

 

Capitolul I

Pe urmele lui Coşbuc la Tismana

Seria a II-a apărută în revista Sămănătorul, an III, nr.11, noiembrie, 2013, pag.32-37

  Ne propunem să dezvăluim faptele poetului Coșbuc la Tismana pe parcursul mai multor episoade. In acest capitol răspundem unei întrebări fireşti: Coşbuc la Mânăstirea Tismana? De ce?      

 

Mânăstira Tismana, bastion al ortodoxiei, al învăţământului şi culturii veacurilor trecute şi cetate de apărare la vremuri de restrişte.

Începutul culturii noastre medievale, îşi are originea în mănăstiri. Ele au păstrat aceea atmosferă de credinţă ortodoxă fără de care neamul nostru n-ar fi trăit veacuri de-a rândul. Sfântul Nicodim de la Tismana, a fost întemeietorul vieţii mănăstireşti în Ţara Românească şi poate, prin ucenicii lui, şi în alte meleaguri locuite de români, de aceea i se cuvin cu prisosinţă câteva vorbe.

Biserica ortodoxă Română nu a îndeplinit decât o simplă formalitate la 26 octombrie 1955, când prea cuviosul părintele nostru Nicodim, primul stareţ al mănăstirii Tismana, a fost canonizat ca „Sfântul Nicodim de la Tismana”. Pentru că el a fost considerat dintotdeauna sfânt, chiar şi din timpul vieţii. Toţi românii l-au preţuit, deoarece întărirea Bisericii Ortodoxe Române se leagă şi de viaţa lui Nicodim, de lucrarea lui sfântă pentru a ridica împreună cu domnitorii Basarabi  în Ţara Românească, o salbă de mânăstiri, puternice centre monahale după modelul Sfântului Munte. Sosirea lui Nicodim în Ţara Românească amplifică demersurile pentru  o biserică  românească neatârnată. Cu „kir Nicodim” prim sfătuitor al voievozilor Ţării Româneşti, procesul se încheie în timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), acesta devenind pentru totdeauna în istorie, marele nostru întemeietor al bisericii naţionale neatârnate, total independentă, un nou titlu de glorie, pe lângă cele cunoscute ale marelui domn.

Când Mircea cel Bătrân împreună cu oastea sa i se închinară Sfântului Nicodim iar acesta sfinţi arcurile şi săgeţile făurite din durul dar şi elasticul lemn de tis din pădurile Tismanei, Mircea bătu singur pe turci la Rovine! Pe când la Nicopole, în alianţă cu Sigismund al Ungariei, lăsat în ultimul flanc stâng, Mircea pierdu bătălia împreună cu cruciaţii permiţând năvălirea turcilor în  Serbia. Se ştie că după pierderea luptei de la Câmpia Mierlei (1389) Nicodim ascunsese în mănăstirile sale din Serbia pe Milena fiica cneazului Lazăr. Cum turcii porniseră persecuţiile şi erau la Dunăre, Mircea consideră ca ar fi bine să-l trimită peste munţi sub ocrotirea lui Sigismund.

Mai reţinem că, sfaturile lui Nicodim date lui Mircea cel Bătrân (uneori „cel Mare”) l-au făcut pe Mircea singurul domnitor valah care a încheiat numai tratate de alianţă nu şi de vasalitate! Şi singurul conducător din acele vremuri care l-a înfrânt în două bătălii pe Bayazid Yldârâm.

Dar mai târziu, din nefericire, lucrurile bune încep să se schimbe iar mănăstirea silită de împrejurări, începe să servească şi drept cetate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, când vechile fortăreţe ale Tării Româneşti fuseseră distruse din ordinul Porţii. Începând cu anul 1605, documentele menţionează existenţa armelor în Mânăstirea Tismana şi de aici înainte conflictele politice, răzmeriţele şi războaiele ce vor urma, îşi vor pune amprenta peste viaţa de obşte monahală de la Tismana. Către 1629, în urma conflictului dintre boierii olteni şi „grecoteiul” Leon Vodă, Letopiseţul Cantacuzinesc spune că „boierii olteni, în frunte cu Matei aga, au stat în Tismana 10 zile, şi nimic nu le-au putut strica” într-o noapte ei ieşind prin canalele subterane din pivniţa mănăstirii trecând în Transilvania pe plaiul sohodolenilor[1].

   Ajuns domn, Matei Basarab, întări cetatea Tismana pentru eventualele vremuri grele şi consolidând vechile fortificaţii, o făcu de necucerit deoarece prin tuneluri subterane, apărătorii cădeau în spatele atacatorilor.

Şi totuşi, în vremurile de pace, prin posesiunile sale şi statutul său de samovlastie, Mănăstirea Tismana renăştea de fiecare dată şi viaţa religioasă şi culturală îşi urma cursul obişnuit devenind o adevărată citadelă a învăţământului prin copiştii săi şi marile personalităţi ale culturii care se perindau vara aici. Dar nu se umplea bine mânăstirea de cărţi bisericeşti şi de învăţătură că alt conflict urma!

 

Şi următorul mare conflict a fost dintre turci şi austrieci. Prin pacea de la Passarowitz în 1718, austriecii iau în stăpânire Oltenia pe care au guvernat-o până în 1739. Ei concep un plan de fortificare a acestei provincii şi în consecinţă, a mânăstirii Tismana în eventualitatea unor noi atacuri din partea otomanilor. Maiorul austriac Johan Weiss întocmeşte în anul 1730, un releveu compus dintr-un plan (vezi imaginile) şi o vedere generală a mânăstirii, foarte elocvente asupra caracterului de cetate puternic fortificată pe care îl prezenta mănăstirea la acea vreme. Organizarea austriacă de tip militar aducea o îmbunătăţire substanţială a anexelor şi a amenajărilor din incinta mânăstirii. Dirijarea cursul şi debitul râului de peşteră Gurnia, pe sub, şi pe lângă mănăstire când debitul creştea, construirea de lângă incintă a unui zid puternic cu chioşc de pază şi o poartă de intrare greu de trecut.

Dar şi dezavantajele erau pe măsură: mânăstirea Tismana, perla ortodoxiei româneşti trebuia să devină mânăstire catolică dacă nu se aduceau acte prin care regatul maghiar o lăsase independentă! Să vedem urmarea!

 Atribuirea titlului „gorod=oraş” era real pe timpul când la Tismana era reşedinţa bănişorilor de Tismana. Mai mult, Oslu ajunge chiar ban de Severin, care era reşedinţa Banatului de Severin, teritoriu care a aparţinut domnitorilor noştri. Încurcătura cu acest teritoriu, presupus unguresc, provine de la un fapt mai puţin cunoscut pentru că, până în anul 1944, doar la biblioteca Congresului USA se mai putea afla adevărul: diplomele date de împăratul Sigismund la Vodiţa (sic!) şi în alte părţi, din datele de 14 iulie 1418, 29 septembrie şi 28 octombrie 1420, apoi 28 octombrie 1429 şi diplomele date de Ioan Corvin de Uniade, voivodul Transilvaniei, la 20 oct. 1444, sunt false! Iar istoricii maghiari bazaţi pe ele, au lansat ideea că Banatul de Severin a aparţinut Ungariei, pe când la Posada armatele ungureşti fură bătute crunt de Basarab întemeietorul tocmai pentru faptul că regele ungar „cuprinsese Severinul”.

Şi mai puţin cunoscut este faptul absolut şocant că diplomele au fost falsificate de… călugării Mânăstirii Tismana! Diplomele au fost falsificate cu un anumit scop şi anume a apăra libertatea cultului religios ortodox din Ţara Românească, privilegiile şi posesiunile mănăstirilor Tismana şi Vodiţa. Nevoia aceasta s-a simţit numai atunci când Oltenia era sub stăpânirea Austriecilor în anii 1718—1739. In acel timp de grozavă luptă pentru apărarea cultului religios, a organizaţiei bisericeşti şi a privilegiilor episcopiei şi mănăstirilor din Oltenia, au fost confecţionate diplomele false ale lui Sigismund I şi Ioan Huniade de la mănăstirea Tismana, aşa de bune, încât au fost socotite de unii istorici - mai ales maghiari – şi până azi ca autentice. Scopul falsificării unor asemenea diplome reiese destul de clar din conţinutul lor.

Episcopul Inochentie, pentru a salva biserica română ce o păstorea, a recurs la un mijloc extrem de luptă, falsul. Scopul îl scuză. Putem preciza, că falsul a fost comis după 31 Iulie 1732, când Curtea imperială, comunicând hotărârea sa privitoare la alegerea şi numirea egumenilor, supravegherea economică a mănăstirilor şi confirmarea privilegiilor, produce o mâhnire foarte mare în inimile episcopului şi egumenilor şi i-a făcut să ducă lupta cu mai multă îndrăzneală. Confecţionarea celor cinci diplome false cerea însă timp, fiind o lucrare grea şi foarte migăloasă[2].

Singurul loc unde puteau fi confecţionate era Mânăstirea Tismana, unde călugării creaseră o înaltă şcoală de copişti de documente şi de carte, adevărată universitate la vremea aceea. Partea hazlie este că bazaţi pe aceste diplome, Societatea „Dorna” Tismana înfiinţată printre alţii şi de Coşbuc, George Sfetea şi Dincă Schileru în anul 1908, a atribuit podului din faţa mânăstirii numele lui Matei Vodă, voievodul transilvănean. Doar Nicolae Iorga vizitând mânăstirea şi văzându-le a exclamat: „- Trebuie să fie un falşificat!” Toate documentele pe care le citise Iorga dovedeau, că întotdeauna Sigismund I s-a purtat bine cu Domnii care s-au perindat pe tronul Ţării Româneşti în timpul lungii sale domnii şi a respectat teritoriul, autonomia ţării şi suveranitatea Domnului[3]. Tratatul încheiat cu Mircea I cel Bătrân, în 7 Martie 1395, şi care a fost făcut «în condiţiuni de perfectă egalitate» e o dovadă indubitabilă.

Şi totuşi, după această scurtă stăpânire austriacă, pagubele colosale pentru istoria şi arta română se făcură către anii 1786-1788 când turcii şi austriecii ocupară pe rând, când unii când alţii, Tismana. Să-l lăsăm pe Alexandru Ştefulescu să ne spună:

„Plumbul de pe biserică şi de pe biserica bolniţei ca 4600 oca, vasele de aramă ca 600 oca, 3 tocuri de tipsii cositor 140 ocale, 3 tocuri de talere de cositor oca 45.

7 tunuri mari, 24 ţăcălaşe mai mici, o puşcă şi o carabină de argint şi pietre dată de Şerban Vodă, 4 puşti mari, lungi de 12 palme cu paturile de abanos şi cu argint, 4 puşti mari leşeşti iar de 12 palme, 120 puşti mai proaste, 24 de săbii şi paloşe, i ceasornic mare de 360 taleri, 2 ceasornice mici, taleri 50.

110 bivoli i-au luat turcii, 300 de oi şi 40 de vaci le-au mâncat austriecii, 30 cai i-au luat turcii şi austriecii, 2000 vedre de vin le-au băut austriacii, 1000 vedre vin au ars împreună cu buţile cele mari din care una era de 3000 vedre de lemn de tisă, de câte 12 oca când au dat turcii foc mânăstirii.

Austriacii au mâncat 1600 obroace (40 oca) de grâu, 14.000  oca sare iar turcii au luat 400 oca de unt, 15 cântare de miere, 200 oca ceară, 1.000 de stupi i-au mâncat aici turcii cu cătanele.”

„Pe lângă aceste nenorociri, apoi a mai venit şi fatala împrejurare, adaugă Al. Ştefulescu, că la egumenatul m-rii s’au strecurat atâţia călugări străini, cari fără nici o mustrare de cuget au sustras vasele şi alte obiecte sacre din casa Domnului şi le-au dus cu ei în ţara lor sau le-au prefăcut!”

Atunci a dispărut şi sicriul cu trupul fără deget al sfântului Nicodim[4]  iar din cărţi şi manuscrise prea puţine au ajuns la muzeul de antichităţi din Bucureşti. La mănăstire n-au mai rămas decât cărţile de ritual, câteva opere teologice şi manuscrisele pomelnicului lui Ştefan Ieromonahul din 1798[5] .

Dar după aventura acestor războaie cumplite, mânăstirea-cetate Tismana n-avea să-şi găsească liniştea. În cetatea de pe Valea Tismanei, Tudor Vladimirescu organiză o bază de pregătire şi rezistenţă a mişcării revoluţionare din 1821.

            Călugării împreună cu copiştii mânăstirii trecură de la falsificarea de diplome la copierea Proclamaţiei de la Padeş, la multiplicarea documentelor legate de răscoala lui Tudor vătaful de plai al Padeşului şi la răspândirea acestora. Dar şi după înfrângerea lui Tudor pandurii s-au regrupat şi au consolidat cu forţele rămase cetatea Tismana, mănăstirea căpătând astfel rolul unui puternic centru de rezistenţă. Aici s-au dat ultimele lupte între panduri şi otomani, mănăstirea a fost asediată dar ultimul bastion din calea armatelor otomane a fost un model de organizare, dârzenie şi vitejie, de luptă crâncenă a pandurilor susţinuţi de ţăranii din jur.

In mănăstire a rămas numai un călugăr care să oficieze serviciile divine ca preot al taberei. Călugării ceilalţi îşi construiră schituri în munţii Cioclovinei şi pe dealurile din jur şi vieţuiră acolo până în anul 1822 când biserica fu redeschisă cultului. Rezistenţa pandurilor lui Tudor Vladimirescu încetase cu totul la 10 august 1821, mai întâi în plaiul Sohodolenilor apoi în plaiul Cloşanilor dar In mănăstire şi în inima locuitorilor din zonă se instală spontan un puternic sentiment patriotic, revoluţionar. Deviza lui Tudor "Patria este norodul iară nu tagma jăfuitorilor!" fu începutul  modei devizelor revoluţionare şi nu numai. Ele intrară în uzul marilor oameni ai vremii pentru că exprimau concis o idee călăuzitoare. Devizele fură folosite de la paşoptişti la cărturari, de la miniştri la regi, pentru că ele ţineau treaz "norodul". În ciuda înfrângerii, Revoluţia de la 1821 nu a rămas fără rezultate. Iată câteva: restaurarea domeniilor pământene după şirul celor fanariote, a constituit rezultatul pozitiv mai important. Prin restaurarea domeniilor pământene, Principatele au fost eliberate de sarcinile împovărătoare faţă de Fanar şi cele indirecte faţă de Poartă. Un alt rezultat general a fost punerea în circulaţie a ideilor progresiste care au cuprins toate clasele sociale, inclusiv unele pături ale boierimii.

Mânăstirea avu parte sub austrieci de o reconstrucţie spectaculoasă.

 Pe poiana unde se vede grupul de pelerini, a fost construită mai târziu o vilă, în care,după al doilea război mondial,a fost găzduită o familie de refugiați basarabeni.

În anul 1844 când Gheorghe Bibescu decise restaurarea celor mai vechi şi însemnate monumente istorice ale ţării. Restaurarea de la Tismana,  fu executată de arhitecţi străini în stil neogotic, un stil care deşi era străin şi fără rădăcini în tradiţiile noastre produse cea mai spectaculoasă reconstrucţie, domnul urmând să transforme o parte incintei mănăstirii în palat domnesc. Interesante se văd în imagine anexele: între poarta lui maiorului austriac Johan Weiss şi incintă se vede o clădire, presupusă şcoală particulară a mânăstirii cu o sală de conferinţe, clădire devenită mai târziu, în vremea lui Coşbuc, Sanatoriul Corpului Didactic. La poalele Stârminei (dealul calcaros al peşterii), pe marginea râului, se desfăşurau anexele mânăstirii legate de activitatea industrială (moara, piua, tipografia, fabrica de lumânări, etc.) şi a fermei de animale.

Arhitectul Schlatter şi meşterii săi Scarlat Benis şi Olein au construit la exterior faţade spectaculoase cu ornamentică neogotică apuseană, dar în incintă prin dărâmarea în 1855 a exonartexului deschis al bisericii, a ciunt trupul acesteia eliminând camerele şi exonarthexul ce sprijinea de ambele părţi pronaosul şi o parte din naos provocând o pierdere ireparabilă. Ca un blestem, în anul 1861 mănăstirea luă foc, pornind de la casele domneşti. Reformele din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza fu altă lovitură grea dată averii mânăstirii, care generă conflicte lăsate cu moarte de om la schitul de pe metocul dat mânăstirii în Săuca Hobiţei. Urmă Războiul de Independenţă şi abia în anul 1888, statul a început restaurarea părţilor arse,  lucrări care s-au terminat în anul 1891.

 

Mânăstirea Tismana şi Vila Sfetea, loc de întâlnire al oamenilor de cultură.

Dr. Constantin Istrati cu barbişon şi un jurnal în mână. Lângă fetiţă, călugărul pitic Gherasim, născut în anul 1815.

Venise totuşi vremea ca, în sfârşit, şi marii oameni de cultură să „cucerească” cu pace, înţelegere şi înţelepciune cetatea Tismanei. Iată-l pe ministrul lucrărilor publice, dr. Constantin Istrati (11 apr. 1899 - 9 ian. 1900) desăvârşind la mănăstire lucrări la Sanatoriul Corpului Didactic în faţa căruia se pozează şi iată-l şi în incinta mânăstirii unde mormântul Sfântului Nicodim fusese refăcut. Şi iată-i la Tismana pe miniştrii Cultelor şi Instrucţiunii Publice: Titu MAIORESCU (23.03. - 12.11.1888) apoi (12.11.1888 – 26.03.1889) din guvernul lui Theodor Rosetti şi  Spiru HARET (31.03.1897 – 30.03.1899) , (14.02.1901 – 20.12.1904) din guvernul lui Dimitrie A. Sturza apoi (27.12.1908 – 04.03.1909) şi (04.01.1909 – 28.12.1910) în guvernul lui Ion I.C. Brătianu. Pătrunşi de un profund sentiment patriotic, cu iubire faţă de patrimoniul nostru naţional ei adunară în vacanţele de vară prin jurul datei de 15 august (hram la Mânăstirea Tismana şi bâlci ţărănesc în poiană) mari personalităţi ale timpului. Atunci fu vremea să poposească în vacanţe şi năsăudenii George Goşbuc şi Grigore Moisil, librarul George Sfetea, tipograful Nicu D. Miloşescu şi trimisul special al lui Spiru Haret la Tismana, Alexandru Vlăhuţă.

Dar să vedem contextul istoric şi politic înainte de venirea lui Coşbuc la Tismana. La un deceniu de la cucerirea independenţei României, prin vitejia românilor de la 1877 şi încoronarea în anul 1881 a lui Carol I ca rege al României, principalele deziderate înscrise în vestitul program al Divanului ad-hoc se înfăptuiseră dar problema naţională şi cea ţărănească devin treptat cele mai arzătoare „cestiuni ale zilei” cum spunea Caragiale.

Problema naţională nu era rezolvată în Transilvania iar cele două mari partide politice, conservator şi liberal, presate de lupta de eliberare şi socială a românilor transilvăneni, în ciuda fricţiunilor reciproce, fură nevoite încă de la 1881 să realizeze unificarea întemeind Partidul Naţional Român cu „Tribuna” ca organ al noului partid, în 1884 sub direcţia lui Ion Slavici, marcând intrarea luptei seculare a românilor într-o fază hotărâtoare. Cunoscutul Memorandum din 1892 şi târârea memorandiştilor în închisoare deşteptă întregul neam, transilvănenii dându-şi seama că rezolvarea problemelor lor nu va fi realizată niciodată la Viena. Privirile românilor din Ardeal se îndreptau acum  spre regat unde libertăţile de care se bucurau regăţenii îngroşară serios adepţii unirii. Ziarele româneşti dăduseră tonul iar cele europene sesizară în sfârşit că românii din Transilvania  "în număr de 3,5 milioane, ar avea dreptul, proporţional, la 75 de deputaţi din cei 417 câţi are camera şi nu au niciunul." (Ministrul francez Georges Clemenceau, în ziarul La Justice)

  În regat, bătăliile românilor transilvăneni cu opresorii maghiari fură privite cu o deosebită simpatie. Începea să se vorbească din ce în ce mai mult despre noua mişcare naţională în România.

Pregătirile din 1890 de la Bucureşti pentru înfiinţarea „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor” fură terminate în anul 1891 când acesta fu constituită. Titu Maiorescu grupă studenţii Şcolii superioare normale şi alţi tineri intelectuali în jurul „Junimii”, Simion Mehedinţi, Mihail Dragomirescu, I. Anastasescu Floru, Gh. Dragu, Gh. Şapcaliu, P.P. Negulescu dar şi tineri studenţi ardeleni, S. Mândrescu, I. Lupulescu, T. Buzatu. Pe de altă parte în vechea Ligă culturală începuseră să activeze şi oameni politici, V. A. Urechia, Take Ionescu, Spiru Haret, N. Filipescu, Gr. Brătianu. Prin strădania de a ajuta efectiv acţiunile luptătorilor pentru dreptate socială din Transilvania societăţile culturale şi media românească de peste tot, implicaseră tot ceea ce avea mai reprezentativ tânăra intelectualitate românească dar şi marii oameni de prestigiu ai ţării: Al. D. Xenopol, Caragiale, Delavrancea, Vlahuţă, Coşbuc, Gr. Tocilescu, V. Babeş, Al. Odobescu, I. Bianu, C. Istrati, N. Iorga, D. Onciul, I. Bogdan, V. Pârvan, Şt. O. Iosif, C. Bacalbaşa, Gh. Marinescu, G. Murnu, D. Pompei, Ov. Densuşianu, Oct. Goga şi mulţi alţii, o adevărată armată redutabilă capabilă să promoveze elementul românesc în lumea întreagă.

În paralel cu mişcarea naţională şi problema ţărănească începu să se impună ca problemă prioritară în toate mediile şi în spontanul maselor. Aici se distinge net, cel ce avea să dea cea mai mare importanţă lui George Coşbuc, propagandist din ce în ce mai energic prin poeziile sale, atât în problema naţională cât mai ales în cea  rurală. Militantismul lui Spiru Haret nu avea cum să nu-i apropie. Dintre toţi fruntaşii liberali, Spiru Haret a fost cea mai proeminentă personalitate preocupată sincer de identificarea căilor potrivite pentru îmbunătăţirea condiţiei ţărănimii. Şi s-a potrivit ca tocmai în timpul misiunilor sale ca ministru, Coşbuc să întreţină mediatic elanul spiritului său reformator. El s-a potrivit perfect cu haretismul şi a ţinut, prin opera sa, trează ideea luptei dârze pentru înfăptuirea unor idealuri scumpe maselor ţărăneşti.

August 1901, la “Sanatoriul Corpului Didactic” aflat în faţa incintei Mânăstirii Tismana. Primul rând, de la stânga la dreapta: Alexandru, fiul lui George Coşbuc, pictorul Ghiţă Barbu Bărbulescu, preuteasa Ana Popescu cu copilul Victor Dobrovicescu, Polixenia (Polina) Popescu, fata preutesei şi a popii Matei, cu soţul Dobrovicescu, stând jos, Dincă Schileru, popa Matei Popescu, George Coşbuc.  Sus: soţii Ion D. Popescu, deasupra poetului, familia învăţătorului Dumitru Gh. Popescu: soţia Floarea (Gârleanu), copiii Constanța, Sebastian şi Constantin (C. Popescu-Tismana). Copilul cel mai mic, încă neidentificat.

FOTO: Emmanuel de Martonne, (1873-1955) geograf şi pedagog francez

 Poetul a creat la Tismana, o largă mişcare filo-ţărănească, organizând în sala de şedinţe a Sanatoriului Corpului Didactic de la Mânăstirea Tismana acele „cercuri de citit” cu scopul precis de a îmbunătăţi condiţia de viaţă a ţăranului prin educare şi informare. Dar folosul era reciproc pentru că doar prin contact direct cu ţărănimea şi conducătorii săi direcţi puteau să-şi dea seama de nevoile lor fireşti. Este emblematică fotografia lui Em. de Martonne cu Coşbuc la mânăstirea Tismana surprinzând cu o precizie de mare artist fotograf momentul cel mai elocvent: George Coşbuc priveşte la Dincă Schileru care îmbrăcat în vestita sa haină ornată ţărănească se aşezase mai sus, în rândul „tismănarilor” cu simţământul că înainte de a fi deputat venise din rândul moşnenilor. Poetul priveşte nedumerit la acesta parcă întrebându-se: cum poate un deputat al Gorjului să nu vină în „prima linie” alături de el şi de popa satului?

Această fotografie păstrată de pictorul Ghiţă Barbu Bărbulescu  din Tismana are înscrise în creion anul şi luna fotografierii: august 1901 alături de două numere de telefon, scrise cu cerneală, formate din patru cifre, adăugate cu siguranţă mai târziu. Peste câteva luni, înainte de Crăciunul 1901, în prima vineri a lunii decembrie îşi face apariţia revista „Semănătorul”.

Până la apariţia revistei „Semănătorul” George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă au avut fiecare istoria sa în apariţia revistei. Cel care face primii paşi în apariţia curentului literar ce se va numi mai târziu sămănătorism, este Vlahuţă. Dar şi George Coşbuc l-a secondat în aceleaşi idei prin alte redacţii. Iar când Alexandru Vlahuţă soseşte la Tismana totul se va contopi în ideile programatice ale Semănătorului şi în spiritul reformist haretian. Marele om de cultură, Spiru Haret, va reveni  ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice la 14 februarie 1901 după Take Ionescu, dr. Constantin I. Istrati şi Constantin C. Arion, un ministeriat care-l lăsase tot Spiru Haret acestora, la 30 martie 1899.

Vom vedea ce s-a întâmplat în capitolul al II-lea.

 
Din colecția lui Mihăiță Popescu

Topor din piatră și silexuri găsite în zona mânăstirii

Acest capitol a apărut în revista online „Sămănătorul”, anul III, nr. 12  și în revista tipărită nr.1, din ianuarie 2014

---

[1] http://www.tomoniu.ro/opinii/istorie/intemeiere.htm

[2] Al. A. Vasilescu – Diplomele lui Sigismund I, regele Ungariei şi Ioan Huniade, voevodul Transilvaniei, dela Mănăstirea Tismana, sunt false, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1944

[3] Amănunte în revista „Sămănătorul”, anul III, nr. 1, ian. 2013, pag. 28

[4] Sicriul sfântului a fost luat după 1798, deoarece în prefaţa pomelnicului din acest an, se afirmă că moaştele sfântului se aflau în mănăstire.

[5] În anul 1909 ele se aflau la Academia Română

FRAGMENTE DIN

Comentariile lui Ramiro Ortiz

 LA TRADUCEREA LUI GEORGE COȘBUC „DIVINA COMEDIE” SCRISĂ DE DANTE ALIGHIERI

Cu amintiri ale istoricului literar și profesor italian la Universitatea București, Facultatea de Litere și Filozofie

O cunoștință necesară, din iubire pentru Dante și traducător.

 „Dacă n-aș fi avut fericirea, într-o vacantă de vară de odinioară, să fac cunoștință cu Cosbuc, anevoie m-aș fi incărcat cu marea sarcină a acestei ediții și a acestui comentariu. Sunt lucruri care, ca să le faci bine și conștiincios, cer o trudă nici bănuită cumva de cine nu le-a săvârșit și care, pe de altă parte, nu dau decât o mică sau nici o satisfacție morală.

Și zic morală, pentru că de una materială corespunzătoare nici că se poate vorbi, mai cu seamă în imprejurările de azi ale pieței cărtii, cînd publicarea unei lucrări ca aceea pe care o infățisăm cu bunăvoie cititorilor înseamnă ea singură o faptă de vitejie din partea unei case editoare. De altminteri, chiar când ediții și comentarii de școală mi-ar fi putut aduce mici venituri, am respins totdeauna ofertele editorilor. Dar... era primejdie ca Divina Commedia, tălmăcită de Cosbuc, să vadă lumina fără comentariul minim trebuincios, iar Dante fără comentariu e inaccesibil până și italienilor !

Din iubire, așadar, pentru Dante si Cosbuc, care a cheltuit atâția ani ca să dea României traducerea întreagă a Commediei, mi-am luat asupră-mi o lucrare pe care nici eu nu mi-o inchipuisem atât de aspră și de ostenitoare.”

 O condiție cerută pentru înțelegerea „Divinei Comedii” scrisă de Dante Alighieri. Îndemnul lui Ramiro Ortiz pentru  cititor.

         Ai cumpărat, prietene cititor, astă carte şi, de ai cumpărat-o, e semn că ai de gînd să o citeşti. Ea e rezultatul multor puteri şi multor voinţe ce se întîlnesc într-o singură ţintă, foarte nobilă şi înaltă: aceea de a face cunoscută în România una dintre cele mai mari capodopere ale omenirii, într-un veşmînt literar şi tipografic vrednic de Dante şi de valoarea universală a operei sale. Coşbuc a lucrat la ea neîntrerupt cincisprezece ani, jertfind acestui ideal opera sa individuală de poet. Casa editoare, chiar şi după moartea regretatului C. Sfetea, ce a fost fericitu-i promotor, nu a ţinut seamă de jertfele băneşti, pentru ca volumul pe care-1 ai în mînă să iasă măreţ şi sever împodobit. Cel ce 1-a adnotat a jertfit timp de un an întreg ceasurile-i de odihnă, pentru ca Dante să-ţi fie lesne de înţeles din istoria, din ştiinţa şi din arta vremii sale. Două suflete nobile de poeţi contemporani au dăruit munca lor, pentru ca puţinele cărămizi ce lipseau uriaşei clădiri să fie puse la locul lor, aşa fel încît să nu fie nepotrivite cu formele şi culoarea străveche a celor originale. Pînă şi muncitorul tipograf a simţit lucrînd la astă mare operă suflul Duhului şi, pe deplin pătruns de neobişnuita-i răspundere, a pus în munca mîinilor puţin din sufletul său.

Acum tu ai cumpărat volumul şi te pregăteşti să-l citeşti.

Dar tu eşti, ca şi noi toţi, un cititor modern : nu ai prea mult timp la îndemînă şi nici măcar prea multă răbdare. Ia seama! Cartea asta nu e ca toate celelalte.

În zilele de sărbătoare fetele și băieții se adunau la Fântâna Chihaia, după slujba care se făcea la mănăstire.

            Nu am putut identifica cele trei fete din dreapta dar imaginea este din timpul primului război mondial deoarece în vremea aceea gardul mânăstirii era dincolo de râu, lângă drum. Ca urmare, în povestea lui Ramiro Ortiz, Coșbuc putea să intre cu picioarele goale în râu doar la sud de mănăstire, în „Luncă” cum ziceau cei de la vilă platoului Chihaia – Restaurantul Rozica.

L-am cunoscut pe Coşbuc în vara anului 1915 la Tismana.

 Comunicaţiile cu Italia erau întrerupte din pricina războiului şi eu eram în căutarea unui loc de vilegiatură, liniştit, departe de zgomotul oamenilor, unde să mă fi putut odihni şi unde să fi putut pregăti pentru anul următor cursul despre Umanitatea şi modernitatea lui Dante, cînd, vorbind cu librarul Sfetea în librăria lui din Calea Victoriei, unde mă dusesem să arunc ochii pe la noutăţi, acesta-mi spuse: „Veniţi la Tismana: linişte, tăcere, dumbrăvi minunate şi ape curgătoare care ţîşnesc de pretutindeni. Puţini călători şi aleşi pe sprinceană. Spre sfîrsitul lui iulie are să vină si Cosbuc".

Auzisem vorbindu-se prea bine de Tismana, dar ceea ce mă hotărî mai mult să mă duc fu posibilitatea de a-l cunoaşte personal pe Cosbuc, care, după Eminescu, era poetul meu de predilecţie şi despre a cărui traducere din Divina Commedia mi se spuseseră lucruri minunate.

Plecai aşadar la Tismana (pe care o găsii încîntătoare şi mai presus de aşteptările mele!) şi începui să pregătesc cursul, în chioşcul din faţa cascadei, avînd dinaintea ochilor o inscripţie foarte ameninţătoare în ortografia bătrînească a autorului ei (prof. Gârbea): Nu stricà ce n'ai făcutú!

Spre sfîrsitul lui iulie a venit şi Cosbuc, căruia i-am fost pe dată prezentat, dar pînă în seara aceea nu avusesem niciodată prilejul de-a rămîne mai multă vreme în tovărăşia lui.

Mi-amintesc ca şi cum ar fi acum! După ce o domnişoară anonimă se ridicase de la pian, unde asasinase o noctură de-a lui Chopin, rămăseserăm singuri în „salon" cîteșitrei: Cosbuc, Castaldi si cu mine.

Castaldi începu să se jeluiască de asasinarea lui Chopin, la care asistaserăm cu puţin mai înainte îngroziţi; şi cum caietul rămăsese deschis la pian, se ridică şi execută dînsul aşa de magistral bucata aceea, fără tours de force, dar cu tot sufletul si cu acea fină intuiţie a stilului autorilor celor mai deosebiţi, ce înve-derează într-însul nu numai compozitorul, criticul muzical, dar şi maestrul minunat de compoziţie şi armonie.

După aceea (lucru straniu la acest artist, atît de contrar a se produce!) dînsul începu o improvizaţie furtunoasă, plină de pasiune, care ne răscolise ca un uragan si care ne lăsă înmărmuriţi si gînditori.

Cosbuc, mai cu seamă, era fericit. Ochii îi străluceau de emoţie. Voi să îmbrăţişeze pe maestru şi porunci să se aducă cîteva sticle.

Petrecurăm toată noaptea discutînd despre artă, literatură şi sorbind călugăreşte (teologaliterl) băutura dionisiacă. Beam cîte puţin şi la răstimpuri; discutam liniştiţi, senini, cu lungi pauze de tăcere şi reculegere.

Din cînd în cînd îmi părea că aş fi asistat la un symposion platonic.

Cam pe la trei după miezul nopţii, Castaldi se duse la culcare şi ramaserăm numai noi doi, ca să discutăm despre Dante.

Din seara aceea furăm nedespărţiţi, şi nedespărţită de noi fu umbra severă a lui Dante.

In fiecare zi, pe la cinci după prînz, plecam pe jos spre sat. Pe drum, mergînd pe lîngă malul pîrîului cu apă limpede şi şopotitoare, Cosbuc îşi scotea ghetele din picioare, îşi sumeca pantalonii şi intra cu picioarele goale în apă. Făcea - cum spunea dînsul - cura lui Kneipp! Eu rămîneam să mă plimb pe mal şi mă gîndeam la Socrate care, răcorindu-şi picioarele în apa Ilisului, discuta cu Fedru la umbra agnocastului. Ajunşi în sat, intram la circiumă (o cîrciumă[1] frumoasă şi tare curată, cu ferestrele împodobite cu muşcate roşii ca focul!), ceream o oca de vin, pîine şi brînză si ţărăneşte si româneşte continuam să vorbim despre Dante.

„Măi, mare şarlatan e acest Dante al dumneavoastră! Mare şarlatan! A pus stăpînire pe mine şi nu mă lasă! Ce am eu cu el? Şi totuşi îmi place, îmi place mai ales pentru obscurităţile lui! Cîte lucruri nu sînt în Divina Comedie! Dar trebuie să ştii cum s-o citeşti! Comori sînt, nu altceva, dar ascunse! Şi apoi cum! Şi lumea crede că se poate citi aşa, ca un fleac oarecare."

Şi-mi povestea cum din întîmplare a venit în contact cu Dante.

„Tată-meu era popă. Dumnezeu ştie cum a ajuns la urechea lui că Dante ăsta ar fi scris ceva în care se vorbea de Iad, Purgatoriu şi Rai.

«Măi, Gheorghe - îmi zise el într-o zi - tu care ai învăţat şi ştii atîtea şi atîtea, de ce nu-mi cauţi ceva despre Dante ăsta!»

«Da, tată, am să caut!» - i-am răspuns fără multă hotărîre, convins că ar fi vorba numai de o toană a bătrînetii.

Insă bătrînul stărui, şi eu sfîrşii cu cumpărarea unei traduceri nemţeşti a Comediei si cu traducerea ei în româneşte (numai ca să-l mulţumesc!) a celor dintîi trei cîntece ale Infernului. Din clipa aceea Dante a pus stăpînire pe mine. Măi, mare şarlatan!"

Trebuia să-l fi auzit cu cîtă patimă şi ce zîmbet şiret şi ce sclipire a pupilelor fixate în depărtare, urmărind un gînd ascuns, şi cu cîtă îngăduitoare şi minunată dare din cap repeta vorbele acelea, care exprimau pentru dînsul cea mai înaltă formă de admiraţie : „Măi, mare şarlatan!".

La întoarcere vorbeam de altceva. Un buhai fioros la înfăţişare pe care îl întîl-neam regulat în mijlocul drumului, dar care, foarte cuminte, la apropierea noastră se dădea la o parte, aproape să cadă în şanţul care mărginea drumul, îi da prilejul să spună că mulţi oameni sînt la fel, se-ncruntă, voiesc să pară posaci şi răi şi sînt cele mai blajine fiinţe de pe lumea aceasta; incapabili să smulgă cuiva un fir de păr, paşnici, buni la inimă, uneori chiar fricoşi! Apoi îmi vorbea de dragostea ţăranului transilvănean pentru vite, de grija pe care o pune în creşterea lor, de poezia vieţii de la ţară, de creşterea zdravănă, sănătoasă şi severă ce a primit-o în casa părintească. Apoi se apleca să ia de jos o rămurică şi rîdea de frica mea de a intra cu picioarele goale în apă; aducea laude curei Kneipp şi încerca pentru a suta oară să mă convertească la aceasta. Povestea cîte o anecdotă care ne făcea pe amîndoi să rîdem pe spinarea lui Iţic Ştrul sau a Raşelei; şi ne întorceam la vila Sfetea pe la ora prînzului.

Dumbrăvile răsunau la sunetul răguşit al cornului de vînătoare, care chema la masă pe vilegiaturişti; iar eu citam versurile lui Tasso:

Chiama gli abitator dell'ombre eterne

 il rauco suon della tartarea tromba.

Apoi rîdeam şi ne duceam la masă. Dar seara, cînd mesele erau golite şi vilegia-turiştii erau duşi cu toţii la culcare, rămîneam singuri numai noi doi, înaintea unei sticle (o oca la doi insi!) de cel mai bun vin de Odobesti si... vorbeam de Dante... In tăcerea solemnă a nopţilor de vară, adîncurile de umbră care se deschideau în pădure (acolo unde raza lunii călătoare printre vîrfurile copacilor nu izbutea să pătrundă prin desul frunziş) luau înaintea ochilor noştri înfăţişarea prăpastiei infernale; muntele din faţă lua forma sfîntului munte al Purgatoriului şi stelele, sclipind deasupra capetelor noastre, ni se păreau a se învîrti cu cereasca melodie de care Dante pomeneşte în Paradis.

Ce mi-a spus Cosbuc în nopţile acelea de vară? E greu de spus, şi niciodată n-am să-mi iert greşeala de a nu le fi scris a doua zi. Cosbuc însă era foarte gelos de sistemul lui personal de interpretare a Divinei Comedii şi mai mult făcea aluzii decît spunea. Mi-a spus că a început a traduce Divina Comedie după o traducere germană; că ceea ce a publicat la început în Convorbiri literare nu reprezintă decît această dintîi traducere; că pe urmă a învăţat italieneşte şi s-a dus la Florenţa pentru a învăţa limba mai bine şi pentru a face cercetări în bibliotecile de pe acolo ; că pe urmă, după ce a tradus direct de pe originalul italian Purgatoriul şi Paradisul, a revenit asupra traducerii Infernului, refăcînd-o de la capăt; că la Florenţa ar fi dat de acel sirventese (pe care toată lumea îl crede pierdut) în care Dante pomeneşte numele celor 60 de femei mai frumoase din vremea tinereţii sale, „dar care -adaugă cu un suris maliţios - e cu totul altceva decît ceea ce credeţi dumneavoastră dantologii!"; că a lucrat timp de cincisprezece ani la traducerea sa şi că nu s-a hotărît pentru terţină decît după ce a încercat toate celelalte strofe: octava, versul alb şi aşa mai departe; că are despre Dante o operă pe care o va publica în italieneşte cu ajutorul unui canonic transilvănean şi din care cele dintîi douăsprezece coli sînt chiar tipărite. Mai tîrziu - cînd, după tragicul sfîrşit al unicului său copil, ne-am văzut la Bucureşti, cel puţin o dată pe săptămînă acasă la el sau la mine — mi-a arătat o foaie mare, în care episodul Francescăi de la Rimini era tradus în mai multe metruri (foaie pe care pe urmă n-am mai văzut-o printre manuscrisele ce mi le-a arătat deplînsul editor C. Sfetea) şi mi-a dat cele douăsprezece coli tipărite din opera sa, din care rezultă că în ea (sau cel puţin la început) se ocupa de mai multe chestii astronomice şi de călindar relative la datarea compunerii Divinei Comedii. Din citirea acestei părţi tipărite (dar nepublicate) a operei sale rezultă că el nu credea în realitatea istorică a Beatricei, pe care, precum de altfel şi alţi dantologi italieni şi străini, o socotea numai ca un simbol. Forma e cît se poate de personală. Beatricei istorice a dantologilor care văd în ea o femeie reală îi dăduse porecla caraghioasă de Berta Sparafucci şi născocise chiar un verb italian : sparafucciare, cu înţelesul de a interpreta pe Beatrice ca femeie reală. Mai aflu acum de la prietenul E. Lovinescu că manuscrisul complet al operei lui Cosbuc ar fi fost cumpărat în Ardeal, de la un preot de pe acolo, de către domnul Octav Minar, în posesia căruia se găseşte.

Sistemul lui de interpretare, fiind prea personal, are o importanţă relativă. Ceea ce ne interesează e că, în traducerea lui, Cosbuc a fost cît se poate de precis şi obiectiv. De altfel, Cosbuc ştia toată Divina Comedie pe dinafară în italieneşte. Era destul să-i citezi cîteva versuri, chiar de la sfîrsitul Paradisului, ca el să continue să spună pe de rost în italieneşte sute şi sute de versuri. Ceva uimitor! Despre seriozitatea studiilor lui despre Dante e dovadă articolul din Flacăra (28 aprilie 1912) în care tratează en maître chestii foarte grele de amănunt.

Literatura mai recentă despre Dante nu prea o cunoştea, dar nici nu era nevoie s-o cunoască, sistemul său de interpretare fiind izvorît din sufletul său şi înte-meindu-se numai şi numai pe operele lui Dante. Totuşi, am reuşit să-i strecor cîteva cărţi recente, ca, de pildă, acelea fundamentale ale lui Vossler şi Flamini.

Reproduc aici ceea ce în această privinţă am scris în Comemorarea lui Dante la Academia Română.

„Cu toate că ideile noastre erau divergente, ba uneori chiar diametral opuse, discușiile noastre păstrau seninătatea și calmul unor dialoguri platonice; și niciodată tînărul n-a uitat respectul și cuvioasa admirație pletelor albe și geniului nemuritor al bătrânului înțelept care-i făcea cinstea să stea de vorbă cu el; după cum niciodată bătrînul nu a abuzat față de tînăr de autoritatea ce anii și numele său glorios i-o confereau.  Procedurile erau printre cele mai delicate. O carte uitată deschisă pe masa din grădină cu cîteva rînduri însemnate alături cu creionul reprezentau felul obişnuit al tînărului de a sprijini opiniile sale cu cele ale unor oameni mai cu greutate; nişte însemnări adăugate de bătrîn lîngă rîndurile însemnate cu creionul erau felul obişnuit de a răspunde."

Păstrez cu sfinţenie aceste cărţi cu însemnările lui Cosbuc, printre care mai ales una care mi-a fost dăruită de el şi poate fi socotită ca un foarte preţios manuscris al lui.

E vorba de cartea domnului H. Hauvette, Dante, introduction ă Vetude de la Divine Comedie, Paris, Hachette, 1911, de trei ori însemnată şi adnotată de el: o dată cu creionul negru, o dată cu creionul roşu şi o dată cu creionul albastru.

Reproduc aici unele din însemnările lui Cosbuc, ca să dau o idee de sistemul lui de interpretare:

 

HAUVETTE	COȘBUC
Apres le mort de Beatrice Dante, se trouva éloigné de la voie du salut éternel, auquel devrait tendre constatemment toute la vie humaine (p. 121)	Na! Deodată a început să cetească!
Dante prit part à cette assemblée de San Godenzo... (p. 154).	Nu e adevărat!
Ainsi s'explique la violence de certaines invectives, dirigées, non pas contre ses ennemis, mais bien contre Florence (p. 154).	E altceva! Religios!
...Le dénoument est la vue de Dieu, l’intelligence du mystere de la Trinité  (p. 193).	Nu atît misterul Trinităţii, cît modul cum încape la nostra immagine umana nel cerchio divino.
Ses propres ailes n'auraient pu l'élever aussi haut; mais un éclair de la grâce divine frappa son esprit. Ainsi le sujet du poème, est l’histoire de la conversion, de l’initiation chretiénne de Dante (p. 194).	Este drumul ce l-a urmat Dante în cetirea Bibliei ca s-o înţeleagă.
Cest bien elle (Béatrice), ou plutot c'est la pensee de la revoir bientôt qui sou-tient le poete aux heures de decoura-gement et d'hésitation (p. 196).	Dar acest lucru e imposibil! Atunci n-ar mai fi Iad!
La douce Florentine, jadis cantée par le jeune poète, se transforme en une sèvere abstraction (p. 198).	Aut! aut! Ori e simbol pretutindeni, ori e reală!
Un péché assez communément attribué a Dante: la luxure (p.289).	Alegoric, da! adulteriul său cu Filosofia.

Un bilet de tramvai florentin (nr. 00153) din linia Piazza del Duomo - Settignano (din perforarea căruia se vede că poetul s-a urcat la staţia Ponte sull’Affrico) îmi pune în mişcare imaginaţia şi parcă-l văd pe traducătorul român al Divinei Comedii plimbîndu-se gînditor pe lîngă ceea ce se spune că a fost odinioară casa lui Dante.

Dinspre înălţimile Fiesolui şi din grădinile din împrejurimi vine mireasmă îmbătătoare a portocalilor în floare. In pervazul obscur a unei ferestre, un chip bălai se iveşte şi dispare. Acum apare o femeie, acum un înger.

George Cosbuc o priveşte halucinat, clatină din cap iertător şi plin de admiraţie :

„Mare şarlatan acest Dante! A cîntat pe o femeie ori un simbol?".

 Ramiro Ortiz 

Bucureşti, 10 martie, 1925

Vila Sfetea pe vremea când Ramiro Ortiz și Alfonso Castaldi își petreceau aici zilele de creație. Aici avea gazda și pianul. Deasupra ușii principale se vede, greu identificabil, bustul lui Tudor Vladimirescu.

Citat:„Castaldi începu să se jeluiască de asasinarea lui Chopin, la care asistaserăm cu puţin mai înainte îngroziţi; şi cum caietul rămăsese deschis la pian, se ridică şi execută dînsul aşa de magistral bucata aceea…”

Coperte ale noii reviste „Sămănătorul” înfiinţată la Tismana

---

[1] Devenită interbelic „Restaurantul Rozica”