„Cică Baba Dochia cu gerul ei ăl mare, înfofolea fetile în tri cojoace, de nu mai putẻ să facă nimica….
Una care era mai mititică, să pusă a plânge dar Dumnezău o văzu…
Şi cum scăpa o lacrimă pe zăpadă, Dumnezău o făcẻ ghiocel!
Şi de atuncea să şcie că dacă să fac ghioceii vine şi primăvara!”
LUNA MARTIE SAU ÎMPLETIREA ROŞULUI CU ALBUL
La Schela Cladovei, lucrările hidroenergetice de la Porţile de Fier au dus şi la descoperirea celor mai vechi mărţişoare din spaţiul trac! Estimate la o vechime de peste 8000 de ani, ele reprezintă încă o dovadă că în spaţiile marilor civilizaţii ale lumii, obiceiurile legate de anotimpurile anului, erau pentru strămoşii noştri un mijloc de educaţie şi cultură în lipsa altor mijloace de perpetuare a experienţelor legate de mediul înconjurător!
Mărţişorul, ca obiect cercetare pentru arheologi, era un şireag de pietre de râu vopsite roşu şi alb, trecute printr-un fir, care se înnoda formând un colier în jurul gâtului. Culoarea roşului era legată de soare, foc, sânge, femeie, viaţă, iar a albului, de apa limpede, nori, aer, bărbat şi cuminţenie.
Împletirea roşului cu albul semnifica tot atâtea coeziuni inseparabile, pornite mai de timpuriu sau mai recent. Soarele şi apa, un ax în jurul căruia se mişcă permanent viaţa, ca luptă periodică între două forţe vitale. Focul şi norii, eterna împletire între cauză şi efect în natură. Sângele şi aerul, motorul vieţii, femeia şi bărbatul, perpetuarea acestei vieţi iar cuminţenia, împlinirea menirii vieţii pe pământ.
La începutul incidenţelor dintre planul cosmic şi cel uman, când se emanau forme sacralizate pentru explicarea fenomenelor şi evenimentelor, din perspectiva semnificaţiilor amintite, este de înţeles de ce începutul anului se presupune că era considerat primăvara când se declanşau toate.
Dar ceea ce la traci şi implicit deci la geto-daci, este o supoziţie, la romani este certitudine, rămânându-ne ca relicve ale vechiului calendar roman, numele lunilor Quintilis, Sextilis, September iar astăzi numele acestor luni are sens doar dacă numărul unu este Martie, Mars fiind noua denumire a acestei luni în anul civil şi bisericesc.
Mars, provenea la romani dintr-o fuziune a mai multor divinităţi arhaice, agrare şi războinice. Marsyas era satirul frigian din mitologia greacă! Dar şi păstorul care cântă admirabil din fluierul pierdut de zeiţa Atena.
La noi, cum bine se ştie e Mărţişor, care face să răsară prin zăpadă ghioceii care-i fac de hac Babei Dochia cea rea.
Baba Dochia reprezentând o semidivinitate „responsabilă cu vremea”, este anihilată în mitologia românească tradiţională în tot atâtea moduri câte insule de triburi tracice vor fi existat în spaţiul mioritic românesc.
Să rememorăm şi noi, acum de „Zilele Babelor”, trei poveşti!
Eva şi primul ghiocel.
„După ce Dumnezău făcu pe Adam şi Eva, aceştia priviră împrejur şi era tare urât. Erau numai nori, zăpadă şi ceaţă şi era frig de-ţi îngheţa inima. Eva începu să plângă. Dar Mărţişor, zbură câţiva fulgi de nea direct în mâna plină de lacrimi a Evei. Şi cum de cădea un fulg pe o lacrimă, de îndată se şi prefăcea în ghiocel! Până se făcu un buchet mare şi frumos! Iar Eva începu a râde pentru că era un semn de la Dumnezău care-i spunea că venea primăvara.” (Povestită de Doda Bălaşa, Vălcele, Tismana, 1975)
Baba Dochia îşi leapădă cojoacele.
„Cică era odată o babă tare rea căreia-i plăcea doar iarna când umbla cu nouă cojoace. Şi ave o noră tare cuminte dar căreia mereu îi căta pricină ca s-o umilească şi să-şi bată joc de ea. Şi ce gândi zgripţuroaica? Luă un cojoc cu lână neagră şi trimise nora la râu să-l spele ca să-l facă alb ca laptele. Spălă nora o zi, dar lâna tot neagră rămânea! Spălă şi a doua zi dar degeaba. A treia zi cum spăla ea plângând, i s-arătă Dumnezău cu Sfântul Pătru. Sfântul Pătru luă toiagul atinsă cojocul cel negru şi pe loc se înălbi.
Baba Dochia, când văzu ca nora se întoarce cu cojocul alb ca spuma laptelui, în loc să se minuneze de vrednicia fetii, se mânie şi mai tare. Luă cojoacele albe şi o trimisă pe noră să le înnegrească. Dar Dumnezău şi Sfântul Pătru nu mai făcură minunea cu cojoacele ci-i dădură fetii un buchet de ghiocei să-l ducă babii. Când văzu baba ghioceii, pe loc pusă merinde-n traistă şi plecă cu oile să caute iarbă bună pentru păscut.
Şi merse ea o zi. Cum se cam încălzise mergând, lepădă un cojoc de pe ea. Mai merse şi a doua zi şi mai lepădă unul! A treia zi la fel. În a noua zi, aruncă ultimul cojoc de cum porni la drum cu oile. Dar când ajunsese în vârful muntelui ce să vezi? Baba era doar în cămeşoi iar acolo, numai zăpadă. Şi unde mai şi porni Dumnezău o fioare de crivăţ rece peste munţi, de se făcu baba sloi mare de gheaţă iar oile sloiuri mai mici, de se văd şi acum din depărtare pe crestele de munte!
De aia se zice că a noua babă este a mai rea de frig!
Cine-şi alege în martie o babă şi nimereşte pe baba Dochia o să tremure de frig tot anul!” (Culeasă de la Alexandrina Manoniu, Vălcele, Tismana, 1975)
Cum s-o făcut lumea.
„După ce i-o fugărit Dumnezău pe Adam şi pe Eva din rai, le-o dat o palmă de pământ s-o lucre, să poată trăi.
Vine diavolul şi zîce:
- Da' voi ce vreţ să faceţi cu palma asta de pământ? Eu v-aş da palma asta de pământ dacă mi-oţi da ce aveţi mai sfânt pe lume: copiii, o zîs diavolul!
N-o avut ce face şi i-o dat copiii. Diavolul i-o luat şi i-o dus în împărăţia lui.
Dumnezău s-o supărat când o auzât!
L-o trimes pe Sf Vasile să slujască pentru copiii la diavol şi să-i dea copiii înapoi.
Sf. Vasile o luat sapa şi o slujit un an. Pe atunci un an ave tri zâle! O mai slujit şi pe al doilea, diavolul nu l-o întrebat pentru ce slujeaşce, când o împlinit al treilea an, l-o întrebat şi i-o spus!
Doavolul când o auzât, i-o tras o mamă de bătaie lu' Sf Vasile, dar n-o avut ce face! O trăbuit să dee copiii!
Sf. Vasile i-o luat şi i-o adus pe pământ şi de la copiii ăia s-o înmulţât lumea!” (Povestită de Grigore Leşe)
Dacă în mitologia românească lumea de pe planetă începe de la nişte copiii atât de curaţi sufleteşte, dacă există întotdeauna un Mărţişor plin de iubire de oameni, dacă există un Dumnezeu care veghează mereu asupra poporului nostru, cum de s-a instalat atâta dezbinare şi ură prin aceste mijloace drăceşti care se cheamă astăzi Realitatea TV a lui Vântu, sau altă „irealitate”, a lui Voiculescu, a lui Prigoană, sau a mai ştiu eu cui, secondate de tone de jurnale anti cultură şi bun simţ?
Cum se face că astăzi, în loc de poveştile neamului nostru, în ziare şi televiziuni spurcate, privim uluiţi cum se perindă pe ecrane, cucoane vopsite slinos dezvelindu-şi silicoanele prin bluze crăpate până la buric?
Până când fac moda poporului român vip-urile şi progeniturile lor cu belciuge-n nas şi sprâncene?
Până când ne mai trimit aceşti noi ciocoi, la braţ cu Dochiile lor inculte şi rele, ca să le spălăm cojoacele pentru a le face din negre, albe?
Va mai reveni vreodată primăvara şi în ghiveciul României plin de gunoaie străine de adevăratul neam românesc?
Prof. Nicolae N. Tomoniu
Articol scris pentru revista Epoca
