Minunile atribuite Sf. Nicodim:
Intre Dumnezeu, epigrafie şi falsul istoric
Reconstituirea epigrafică digitală după Piatra Mânăstirii Tismana (aşa era numită în timpul călugărilor) nu a fost prea dificilă pentru noi, cei care am prins vremurile când “şarpele împietrit” al Sfântului Nicodim încă nu fusese năpădit de muşchi, licheni, iederă şi mărăcini. Ne amintim bine scena acestei inscripţii epigrafice pentru că era, după biserică, vedeta pelerinilor creştini la Sf. Mânăstire Tismana. Şi nu era călugăr, câtă vreme mânăstirea a fost de călugări, apoi măicuţă după ce mânăstirea a devenit chinovie de maici, ghid sau chiar Sfinţia Sa Maica Stareţă Ierusalima, care să nu povestească minunea sfântului cu mare smerenie.
Dar cu timpul, s-a instalat comunismul, călugării au fost înlocuiţi cu monahii transferate de prin mânăstirile din ţară iar originea divină cu care era înconjurată scena epigrafică la care se închinau credincioşii la intrarea în curtea interioară, a intrat treptat în uitare.
Scena epigrafică a ieşit la iveală abia în anul 2014, odată cu curăţirea de vegetaţie a Pietrei Mânăstirii Tismana numită şi Stârmina. Curăţirea Stârminei s-a făcut datorită organizării de şantier pentru deschiderea unui punct muzeal al BNR înăuntrul Peşterii Tezaurului şi la intrarea ei. Reconstituirea în piatră nu s-a făcut practic dar cu editoare de imagini tip Adobe® Photoshop® sau FotoCanvas din pachetul ACDSee, s-a putut face uşor. Detalii asupra adăugirilor la imaginea Sfântului Nicodim şi a Şarpelui (după unii autori, Balaur) se găsesc la pag. 3, în elipsa info. Vezi samanatorul-ro-revista:
http://www.samanatorul.ro/revista/samanatorul_nr_4(5)-aprilie-2014.pdf
Reconstituirea tehnică a acestei epigrafii (EPIGRAFÍE s. f. Disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu descifrarea şi cu interpretarea inscripţiilor vechi, făcute de obicei pe piatră, metal, lemn etc. – Din fr. épigraphie.) abia acum se poate face de către şantierul în lucru care are ca obiectiv organizarea Punctului Muzeal Tismana, beneficiarul fiind Banca Naţională a României.
Revista “Sămănătorul” va insera în paginile ei, un serial cu genericul din titlul de mai sus, publicând o serie de articole documentare tocmai în vederea informării beneficiarilor, respectiv BNR şi BOR, asupra extraordinarei oportunităţi de reabilitare şi punere în valoare a acestei epigrafii, o piesă care trebuie redată patrimoniului nostru naţional, dar care, cum vom vedea, face obiectul chiar al patrimoniul mondial cu implicaţii extraordinare în turismul ecumenic sau laic.
Majoritatea minunilor atribuite Sfântului Nicodim li se datorează acelor egumeni care au scris de-a lungul vremii biografia lui. Dar dacă unele sunt cu adevărat minuni dumnezeiești, altele sunt fie minuni închipuite de egumeni pentru a pune în valoare sfinţenia faptelor lui Nicodim ca sfânt, fie de a atrage atenţia unui fapt important, fie de a apăra biserica ortodoxă de pericolul, mereu mare, al stăpânirilor vremelnice ale Olteniei de către regatele, cnezatele şi imperiile vecine.
De aceea, pentru reuşita reabilitării scenei epigrafice dată recent la iveală, trebuie să facem distincţie între minunile divine care se bazează pe fapte reale şi minunile închipuite de unii egumeni care au la bază falsuri istorice.
Un punct de plecare important este însăşi mărturia lui Ştefan ieromonahul asupra scenei epigrafice a “Balaurului împietrit”. Reluăm întâi naraţiunea lui din cartea originală:
“Iar Sântul s'a suit în preşcera carea este deasupra peşcerii cei mari, din care izvorăşce apă, care acum curge prin mânăstire. Şi suindu-se la peşceră, a găsit întrânsa un balaur (şarpe) foarte mare, şi cum a vezut pre sântul, a şuerat tare şi căscând gura asupra sântului, vrând să-l muşce, iar sântul fâcend semnul sântei cruci asupra lui cu crucea cea de plumb ce o purta la gâti îndată'şî, a fugit şarpele din naintea sântului afară şi sărind din peşceră jos a crăpat şi a murit.” Urmează apoi mărturia lui Ştefan Ieromonahul privind originea scenei epigrafice de pe stânca Stârmina:
“Şi spre pomenirea acei minuni cu rugăciunile sântului s’a înkipuit acel şarpe cu gura căscată în piatră, de asupra peşcerii, din care a sărit jos, carea înkipuire stă şi până în ziua de astă-zi.”
Cu alte cuvinte, Ştefan Ieromonahul, confirmă originea antropică a scenei “Balaurul (şarpele) împietrit”, iar din subtitlul cărţii lui, putem presupune că acesta consideră că execuţia tehnică a scenei epigrafice i se atribuie lui Kir Partenie la anul 1763. Adăugarea “dupre unu manuscriptu mai vechiu”, lasă loc şi la interpretarea că realizarea scenei epigrafice ar putea fi întinsă dincolo de această dată!
In “Monografia oraşului Tismana”, vol I, eu am propria interpretare, vorbind de peşteri:
“Tot de ansamblul peşterii ţine şi CHILIA SFANTULUI NICODIM. Loc de reculegere şi comunicare a Sfântului Nicodim cu Dumnezeu. Alte chilii mai mici, dovedesc că retragerea în liniştea peşterilor pentru rugăciune, era o practică folosită în vechime de strămoşii noştri. Ea îşi are originea în preistorie şi a fost fundamentul practicilor religioase zamolxiene. Este încă o dovadă că poporul român şi-a organizat şi dezvoltat viaţa religioasă numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Fără a-i impune nimeni conduita, el a fost considerat chiar din primele secole de după Hristos, un popor deja creştin, fiind reprezentat apoi, prin Teofil Gotul, la Consiliul de la Nicea (325 DH).
La câţiva metri de chilie, se observă ca o pictură arhaică pe stâncă, „şarpele împietrit”. Legenda spune că el este rezultatul unei minuni a Sfântului Nicodim, care prin rugăciune, a făcut în acest fel inofensivă reptila ce-i ameninţa viaţa. Minune sau mărturia cea mai veche a artei omului preistoric la Tismana? Se aşteaptă ca specialiştii să-şi spună, explicit şi unanim, cuvântul. O confirmare a credinţei poporului nostru în Dumnezeu printr-o formă superioară de spiritualitate, cum ar fi arta, şi aceasta cu mult înainte de bizanţ, ne-ar aduce în prim planul popoarelor aşa zise „sfinte”.
Există însă şi alte interpretări ale specialiştilor, extrem de importante, aşa cum vom vedea mai încolo.
FALSURILE ISTORICE DIN TIMPUL OCUPAŢIEI AUSTRIECE Cumplita luptă pentru libertatea cultului religios ortodox din Ţara Românească şi apărarea privilegiilor şi posesiunilor mănăstirilor Tismana şi Vodiţa începu atunci când Oltenia intră sub stăpânirea Austriecilor în anul 1718.
Abia trecu anul nou şi prigoana începu. Proclamaţia din 22 Fevruarie 1719, dată de împăratul Leopold I, prevedea ca privilegiile şi scutirile să fie exercitate mai întâi de Administraţia imperială şi pe baza raportului ei să fie confirmate.
In raportul lui Ignatie Haan din 12 Octomvrie şi în specificarea lui Damaschin, episcopul Râmnicului din 15 Octomvrie acelaşi an, se arată, că mănăstirea Tismana este o mănăstire liberă şi că a fost ridicată de sfântul Nicodim prin mijlocirea regelui Matei.
Informaţia aceasta greşită a fost luată dintr'o scenă din viaţa Sfântului Nicodim: «Minunea Sf. Nicodim înaintea lui Mateaş Crai, când au trecut pren foc », ce se află la mănăstirea Tismana pe un sicriaş făcut de arhidiaconul Nicodim şi egumenul Petronie în anul 1671 (7179). (După cum vom vedea “minunea trecerii sfântului prin foc” e folosită şi de Ştefan Ieromonahul, primul biograf al Sfântului Nicodim)
Raportul trimis Administraţiei Imperiale este o primă încercare de a justifica austriecilor că privilegiile şi libertatea de care se bucurau mânăstirile oltene se datora înaintaşilor imperiilor austriac şi maghiar. Se ignorau fortuit hrisoavele de danie şi statutul de samovlastie, dat mânăstirilor de domnitorii basarabi, avându-se în vedere că ele n-ar fi fost luate în seamă.
Raportul n-avu deci efect şi lupta de a apăra cu orice mijloace biserica română îşi începu apogeul său în anul 1723. După 1730, se ajunsese la o bătălie aprigă, pentru că şi influenţa limbilor ungară şi sârbă ajunsese la apogeu. Oltenia nu mai făcea parte din Ţara Românească fiind unită cu Serbia şi Ungaria. Administraţia imperială dorea ca toate mânăstirile să fie sub jurisdicţie catolică dacă nu existau acte ale regilor maghiari că ele au fost lăsate samovlastii de aceştia, adică, o ctitorie de sine stătătoare.
In 10 Iunie 1731 Inochentie episcopul Râmnicului prezintă generalului Francisc Paul, comite de Wallis, directorul superior al Olteniei, un extract al documentelor de donaţie, cumpărare şi confirmare de privilegii, posesiuni, venituri şi uzufructuri ale mănăstirilor «din Valachia imperială de dincoace de Olt». In 20 Iunie 1731 sunt înaintate alte două memorii către generalul Francisc Paul, comite de Wallis.
Dar nu se ţine seama de aceste cereri.
În acel an, 1732, an de grozavă luptă pentru apărarea cultului religios, a organizaţiei bisericeşti şi a privilegiilor episcopiei şi mănăstirilor din Oltenia, au fost confecţionate diplomele false ale lui Sigismund I şi Ioan Huniade dela mănăstirea Tismana, aşa de bune, încât au fost socotite până acum ca autentice. Scopul falsificării unor asemenea diplome reiese destul de clar din conţinutul lor.
(1) Al. A. Vasilescu – Diplomele lui Sigismund I, regele Ungariei şi Ioan Huniade, voevodul Transilvaniei, dela Mănăstirea Tismana, sunt false, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1944 . De altfel, majoritatea paragrafelor acestui articol sunt preluate din această lucrare, cu ortografia originală.
Episcopul Inochentie, pentru a salva biserica română ce o păstorea, a recurs la un mijloc extrem de luptă, falsul. Scopul îl scuză. Curtea imperială, comunica hotărîrea sa privitoare la alegerea şi numirea egumenilor, supravegherea economică a mănăstirilor şi confirmarea privilegiilor
Impactul Diplomelor false ale mânăstirii Tismana
Prin pacea de la Belgrad din 18 Septembrie 1739, Oltenia a fost înapoiată turcilor de către nemţi şi s-a alipit din nou la patria mamă. Episcopia Râmnicului a revenit sub jurisdicţiunea bisericească a Mitropoliei din Bucureşti şi jurisdicţiunea politică a Domnului Ţării Româneşti. Pericolul trecuse. Nu mai era nevoie să se desăvârşească falsul diplomelor lui Sigismund I şi Ioan Huniade de la mănăstirea Tismana. De aceea ele au rămas în starea, în care se aflau la moartea episcopului Inochentie.
Secretul falsului a fost foarte bine păstrat şi acest fapt a avut repercusiuni asupra scrierilor istoricilor români care leau luat de bune. Doar marele istoric N. Iorga, utilizând diploma lui Sigismund I din 14 iulie 1418, scrie: „Se poate să fie o falsificaţie a călugărilor”. In diplomele false erau trecute sate, moşii vechi şi teritorii boiereşti în jurisdicţia m-rii Tismana, fapt ce a dus ulterior la multe procese ale moşnenilor.
Un alt deserviciu a fost adus istoriei noastre. Ca să nu trecem la catolicism când Oltenia era sub imperiul AustroUngar, călugării Tismanei au inclus in diplome falsuri teribile, ca de pildă atribuirea construirii m-rii Tismana de către Craiul Mateiaş sau construcţia Vodiţei sub Vlaicu Vodă „vasalul ungurilor” şi ca o consecinţă, atribuirea Banatului de Severin ungurilor. Dacă citim pe wikipedia, toţi banii de Severin sunt unguri, fără să se ţină seama că ungurii au luat bătaie la Posada tocmai prin faptul că invadaseră acest teritoriu aparţinând lui Basarab, întemeietorul Ţării Româneşti.
Autonomia Ţării Româneşti şi suveranitatea Domnului au fost grav afectate. „Dacă diplomele lui Sigismund I şi a lui Ioan Huniade ar fi autentice, ar dovedi că autonomia Ţării Româneşti şi suveranitatea Domnului n'ar mai fi existat în acea epocă, n'ar mai fi fost Domn şi mitropolit şi Ţara Românească ar fi fost o simplă provincie ungurească, mai mică şi dependentă de voevodul Transilvaniei. In diploma lui Sigismund I din 14 Iulie 1418 se respectă autonomia Ţării Româneşti, fiindcă privilegiul, care se acordă, se referă la teritoriul Ungariei, dar se calcă suveranitatea Domnului, deoarece n'a fost dată după cererea sa, el fiind singurul în drept să obţină asemenea privilegii dela un suveran străin. Dacă o dă fără ştirea şi cererea Domnului, înseamnă un act de ostilitate şi provocare. Dar Sigismund I, care în acel timp purta «o grea luptă cu Veneţia», avea interes să se menţină pacea în partea de sud-est a Ungariei. Toate documentele dovedesc, că întotdeauna Sigismund I s'a purtat bine cu Domnii care s'au perindat pe tronul Ţării Româneşti în timpul lungei sale domnii şi a respectat teritoriul şi autonomia ţării şi suveranitatea Domnului. In titulatura sa n'a trecut niciodată Ţara Românească între ţările ce stăpânea. Tratatul ce a încheiat cu Mircea I cel Bătrân, în 7 Martie 1395, a fost făcut «în condiţiuni de perfectă egalitate» ”
In 10 Noemvrie 1424 Dan II Vodă face cunoscut: «S'a îndurat domnul meu craiul asupra domniei mele şi m'a primit drept slugă credincioasă a sa şi mi-a dăruit haraghie de bani (monetărie), ca să fie în ţara domniei mele, precum este în ţara lui, tot aşa să se bată şi în ţara domniei mele». Slugă, în limbajul timpului, înseamnă vasal. Dar el era un vasal, care se bucura de o completă autonomie, formula folosită fiind o figură de stil. In 142O se încheie un tratat de alianţă defensivă între Sigismund I, regele Ungariei şi Dan II, voevodul Ţării Româneşti, fapt care dovedeşte situaţia politică, în care se afla şi prestigiul de care se bucura Ţara Românească în acel timp. Numai Domnul avea dreptul să facă donaţiuni, să dea privilegii şi să confirme pe cele vechi în ţara sa. In 28 Fevruarie 1424 întăreşte mănăstirilor Cozia şi Cotmeana stăpânirea peste zece case de oameni din Târgovişte, pe care îi scuteşte de toate dările şi prestaţiile; iar în 12 Decemvrie acelaşi an, mănăstirii Cozia. peste toate satele, bălţile şi ţiganii, dăruiţi de Mircea I cel Bătrân.
FALSURILE ISTORICE DIN VREMURILE LUI ŞTEFAN IEROMONAHUL !
Lucrarea biografică retipărită în 1883 “VIEŢA preacuviosului părintelui nostru NICODIM SÂNŢITUL” cu subtitlul “Lucrată de Ieromonachul şi duhovnicul Ştefan din Tismena, la anul 1839, dupre cea tipărită la 1763 de Episcopul Râmnicului, Kir Partenie şi dupre unu manuscriptu vechiu” a fost inclusă în cartea mea “Sfântul Nicodim de la Tismana”, Editura “Cuget românesc”, 2010, fără ca eu să fi intrat până atunci în posesia studiului lui Al. A. Vasilescu, aflat doar la biblioteca Congresului USA şi în arhiva Institutului de Istorie Naţională din Bucureşti.
Acum cumpărând-o, după documentare, găsesc că Ştefan Ieromonahul pe care-l lăudasem atât de mult în carte, nu era nici de departe un istoric veritabil iar “faptele sale istorice”, sunt fie nişte biete povestioare transmise pe cale orală, fie sunt nişte falsuri istorice. Iar unele din Minunile Sfântului Nicodim sunt născocite pentru un anume scop care n-are nimic a face cu divinitatea
Il putem ierta pe Ştefan Ieromonahul pentru că a făcut greşeli istorice neştiind de diplomele false executate în mare taină la mânăstire. Moartea episcopului Inochentie la Craiova, la 11 febr. 1735 şi ieşirea Olteniei de sub stăpânirea austriacă în 1939, a făcut ca numai diplomele lui Sigismund I din 14 Iulie 1418, 29 Septemvrie şi 28 Octomvrie 1420 să fie terminate. Celelalte n-aveau sigiliu ori erau ciorne care trebuiau puse pe pergament.
În timpul cât Damaschin a fost episcopul Râmnicului, nu existau încă diplomele. Scrisul dovedeşte că traducerea este făcută de Dionisie Eclesiarhul. Din Predoslovia condicii mănăstirii Govora se ştie,. că el a scris, în anii 1779—1796, zece condici, între care două condici ale mănăstirii Tismana. Dionisie Eclesiarhul n'a observat, că diplomele lui Sigismund I şi Ioan Huniade dela mănăstirea Tismana sunt false, după cum n'au observat nici aceia, cari le-au publicat sau le-au mai tradus în urmă, şi nici aceia cari le-au utilizat în studiile istorice.
Aşadar, Ştefan Ieromonahul face nişte gafe monumentale povestind cum l-a omorât Vladislav Vodă pe Batie, adică Batu Han (care se zice că a murit de fapt, de ciumă) cum a trecut “Jicmond” la ortodoxie botezându-se Matei. Cum i-a vindecat Nicodim fiica lui Jicmond”, adică Sigismund I, de epilepsie, istoria consemnând faptul că acesta n-a avut urmaşi. Sau scena trecerii sfântului prin foc. Iată câteva selecţiuni din povestire:
“Atuncea Impăratul au zis către sântul aşa, eu părinte am auzit, că scrie prin scripturile vostre, că mulţi cu acea credinţă, precum înveţi tu, au intrat prin foc şi nu i-a vătămat nimic, cât nici de chaine, nici de părul lor nu s'a atins focul, aceiaşi voiescu eu, ca să faci şi tu aşa, de a trece prin foc.”
"Şi aşa împreună cu diaconul său, în numele prea sântei Treimi, in trei rânduri intrând şi eşind, a remas nevetămat, încă nici de chaine, nici de părul capului lor nu s’a atins focul, care pre toţi cel-ce de departe privea, îi dogorea şi'i ardea. Atuncea împăratul şi cu toţi al lui, ce era împreună cu-el, văzând acesta mare şi înfricoşată minune, ce s’a făcut prin sântul cu puterea lui D-zeu, cu darul sântului Duch, a căzut la picioarele Sântului, cerend ertăciune."
Mai extragem un paragraf destul de edificator al falsurilor istorice ale lui Ştefan Ieromonahul, privind botezul, daniile şi privilegiile date de Sigismund I, dovadă că multă vreme nu s-a ştiut de diplomele false executate la Mânăstirea Tismana în mare taină.
"Iară împăratul şi cei împreună cu dânsul, înspăimântându-se şi înfricoşindu-se pentru aceasta foarte, şi umilindu-se de învăţăturile Sântului cele duchovniceşci, a primit sânta şi dreapta credinţă, şi prin punerea mâinilor Sântului, împăratul şi toţi cei împreună cu el, ai lui miniştri şi cei-lalţi sântului botez desăvârşit sau învrednicit, şi zic unii că împăratului la sântul botez numele de Matei i sa pus; cu toate că în chrisoavele lui cele de la sânta mânăstire, pentru întărirea moşielor, şi a satelor şi a altor dreptăţi, pentru credinţă, şi aşezămenturi de ale sântei mânăstiri, Jigmond se numeşce, precum sau zis mai sus. far care, chrisovu ce scrie, că sau dat Tismeana, se înţelege, ca după facerile de minuni ale sântului, şi după ce a primit împăratul sântul botez, l'au dat sântei monăstiri. Iar într'alte istorii ale scrierii anilor împăraţilor Romei, Sigizmond îi zice. Dar într'un sicriaşi de argint, în carele ieste sântul deget al sântului, împreună cu alte sânte părticele de sânte Moaşte, ce s'au scris mai sus, în care sicriaşi, ieste scris kipul sântului în argint, cu toate, minunile seale, dela naştere până la pristăvire. Adecă Naşterea sântului, sântul botez, primirea cinului călugăriei, primirea chirotoniei diaconiei, şi a preoţiei, şederea cu împăratul la masă, trecerea prin foc, pristăvirea, adecă îngroparea în morment. Iar la capul împăratului, unde şeade cu sântul la masă, ieste scris Matiaşi Impăratul, şi acest sicriaşi ieste făcut cu keltuiala lui Nicodim Ierodiaconul, la anii de la facere (1601)."(n.n. Facere? Greşit)
Sfântul Nicodim trecând prin foc.
DESPĂRŢIREA MINUNILOR DIVINE DE FALSELE MINUNI ATRIBUITE SF. NICODIM!
Din fragmentul de mai sus, se constată că Ştefan Ieromonahul atrage atenţia nu numai asupra existenţei epigrafiei în piatră ca “pomenire” a unei minuni Dumnezeieşti făcute de Sf. Nicodim. In Mânăstirea Tismana se mai află şi inscripţii vechi, epigrafii, făcute în metal. Unele se află pe sicriaşul cu moaştele sfântului, pe care Ştefan Ieromonahul îl datează de la “anul de la facere” 1601, ceea ce este greşit, poate anul 1601 după Hristos!
Istoricul Al. A Vasilescu, după cum am văzut mai înainte, vorbeşte de un sicriaş făcut de arhidiaconul Nicodim şi egumenul Petronie în anul 1671 (7179). Poate că nu e acelaşi, eu îmi amintesc că presa vorbea de un sicriaş din argint care dispăruse din mânăstire, nu ştiu dacă a fost recuperat, dar ceea ce contează este că istoricul Vasilescu certifică, pe bază de documente, că scena cu trecerea sfântului prin foc la cererea lui Mateiaş Împăratul este un fals.
Adică, aidoma mass-mediei de azi, egumenii inventau minuni! Legate de întâlnirile sfântului cu... Matei Huniade! Care, fiind un principe al Ardealului, parte a imperiului maghiar, n-avea dreptul de a da hrisoave, privilegii şi binefaceri în ţară străină! Cum n-avea dreptul nici Sigismund I ca urmare a tratatului de la egal la egal cu Mircea cel Bătrân, din 1395.
Ca urmare, atât rolul istoricilor cât şi al clericilor, revine în a despărţi clar minunile Dumnezeieşti ale Sfântului Nicodim de falsele minuni care-i sunt atribuite sfântului pe baza unor documente false. Sau închipuite de egumenii mânăstirii pentru a apăra mânăstirea de prozelitismul catolic maghiar.
După părerea mea, minunile sfântului legate de “Naşterea sântului, sântul botez, primirea cinului călugăriei, primirea chirotoniei diaconiei, şi a preoţiei, pristăvirea, adecă îngroparea în morment. “ ar trebui valorificate ca şi până acum de biserica noastră ortodoxă ca minuni divine.
De minunile false, cum ar fi “şederea cu împăratul la masă, trecerea prin foc, vindecarea fiicei lui Sigismund de epilepsie, împietrirea balaurului”, s-au ocupat (parte din ele) istoricii şi trebuie să se ocupe mai departe cercetătorii în scrierile minoice sau pelasgice, (adică scrierile care aparţin pelasgilor, popoarelor preelenice) specialiştii în epigrafie, paleografie şi geolingvistică, specialişti folosind Linearul A sau B, alţi specialişti cu datare în C14 sau ADN.
Nu cred că foloseşte nimănui ascunderea realităţii sub preş, de dragul de a contrazice ştiinţa, din partea clerului, sau invers, contrazicerea religiei, divinităţii de către cercetători, lucrători din laboratoarele ştiinţifice moderne.
SCENA BALAURULUI ÎMPIETRIT: FALS ISTORIC SAU MINUNE DIVINĂ !
Tocmai de aceea am deschis această temă în serial, pentru că această minune poate fi interpretată de ambele părţi, adică atât din partea clerului cât şi din partea laicului.
Pe măsură ce vom primi la redacţie documente noi, le vom publica în seriile din revistele viitoare. Dar trebuie mare discernământ pentru că, dacă biserica nu se bazează pe noutăţile ştiinţei, adică nu-şi schimbă “procedurile”, omul va veni în mânăstiri ca un turist care aprinde o lumânare dar n-are nici cea mai mică intenţie să asculte sfânta slujbă. Scena epigrafică în piatră descrisă de Ştefan Ieromonahul are meritul că poate fi interpretată în fel şi chip.
Aici însă, minunea şarpelui nu mai vizează presupuşii donatori ai regatului maghiar, pe baza unor diplome care mai târziu se vor dovedi false. Închipuirea scenei împietririi şarpelui este o lucrare antropică despre care egumenii nu ştiu precis dacă a făcut-o Kir Partenie, dar presupun că e foarte veche şi trebuie să atragă cumva atenţia asupra ei.
O pistă importantă ar pleca de la observaţia că în tot cuprinsul cărţii, există un fapt care creează reflecţii adânci: insistenţa cu care Ştefan Ieromonahul subliniază „găsirea locului sfânt - Pişători”, pe râul Gurnia. Acest fapt trece neobservat unui ne cunoscător. Dar nouă, care ştim că acest loc era folosit ca loc de pelerinaj încă de pe vremea daco-geţilor, nu ne poate scăpa. Totuşi, lipsa argumentelor bine documentate, ar duce la puncte de vedere, care ar deveni pe parcurs ireconciliabile.
Astfel, dacă atragem atenţia asupra stindardului getic (şarpele) de deasupra peşterii, lumea s-ar întreba dacă Ştefan Ieromonahul ştia că şarpele era simbolul geţilor. S-ar mai întreba dacă egumenii ştiau şi despre lup, simbolul dacilor din Munţii Orăştiei. Sau despre unirea tuturor triburilor nordbalcanice sub marile regate ale lui Burebista şi Decebal. Sau despre simbolul acestor regate, balaurul sau dragonul, adică şarpele cu cap de lup.
Şi speculaţiile daciştilor s-ar întinde ca râia!
Ori, primii egumeni ai Tismanei care au scris biografia Sfântului Nicodim nu puteau să intre pe aceste piste speculative datorită lipsei reţelei Internet şi puţinelor manuscrise de atunci.
Şi totuşi, lumea medievală, mai ales cea din spaţiul carpato-danubian cu populaţie aproape în întregime rurală, era împânzită de numeroase legende, mitologia era în largul ei iar în lipsa radioului şi televiziunii viaţa pastorală era plină de poveţe şi povestiri transmise prin viu grai chiar în timpul lucrului. Pare incredibil, dar viteza de diseminare a lor atingea largi zone ale globului, uneori continente.
Aşa că, aşteptăm specialiştii care sunt preocupaţi să cerceteze aceste izvoare istorice, să realizeze simpozioane şi mese rotunde, excursii de lucru, din care să tragă nişte concluzii de o valoare ştiinţifică certă. O discuţie interesantă s-a realizat şi la sediul Asociaţiei “Semănătorul Tismana”, luni, 14 aprilie 2014, terminată cu o vizită la Mânăstirea Tismana. Prilej cu care am remarcat degajarea vegetaţiei prin organizarea de şantier a noului punct muzeal al BNR şi scena epigrafică de pe stânca Stârmina. Dar despre aceasta vom mai vorbi mult timp, pentru că întâlnirea de atunci cu distinsul lingvist, prof. dr. Ion Mocioi m-a convins că întâlneam pe cel mai mare specialist în epigrafie, paleografie şi geolingvistică, care a mai rămas prin România după înstrăinarea şi dezastrul, probabil cu bună ştiinţă, săvârşit de guvernele posdecembriste, asupra intelectualilor ei!
Prof. Nicolae N. Tomoniu
Articol scris revista = http://www.samanatorul.ro/revista/samanatorul_nr_4(5)-aprilie-2014.pdf
